Sâmbăta muzicală

Televizor pornit întâmplător. Aud chestii destul de folkistice. Îmi arunc o privire şi văd, printre alţii (un chitarist şi un om la clape), un om cu vioara. Casc ochii mari, devin atent şi sper să apară pe ecran şi numele omului. Aşa era! La vioară era mai vechea mea cunoştinţă Alex Nichita. Uite că a ajuns şi pe TVR 3 omul. Era prezent în trupa cu care Marius Matache am înţeles că a înregistrat albumul care urmează să fie lansat în curând. În câţiva ani (de când am început să-l aud la Folk frate în Iron City până acum) omul a evoluat superb. Chiar dacă nu mai cântă de ceva vreme cu Aurica (oare-şi aminteşte lumea de instrumentul lui vechi?), noul său instrument arătând mult mai modern (l-am auzit cum sună live într-un concert Proiectul Tivodar), tot mă bucur pentru Alex.

În aceiaşi emisiune, alţi oameni care-mi sunt într-o oarecare măsură cunoscuţi, cei din Micul Paris. Au fost prezentaţi după Marius Matache & Band. M-am simţit un pic frustrat pentru că în Micul Paris, de ceva vreme, nu mai cântă o altă cunoştinţă destul de veche, Eugen Butaru. Mi-ar fi plăcut să-l văd şi pe Eugen la TV...

M-am întrebat după emisiunea asta ce au aceşti oameni în plus faţă de mine de pot să-şi urmeze visele... Nu că aş fi visat eu prea mult dar, excluzând puţinele vise nerealizate din cauza câtorva oameni care s-au opus, am visat din când în când şi, într-un mod care-mi este specific din păcate, m-am împiedicat de fiecare dată înainte ca visul să se realizeze. Şi fiecare astfel de împiedicare m-a convins că este zadarnic să mai visez la altceva. Aşa-şi pierde omul sensul vieţii...