Risipă şi depresie sau În defavoarea mea (2)

Nu cred că are sens să analizez problema pornind "de la Adam şi Eva". Sunt de părere că totul a (re)pornit în toamna trecută, când mi-am luat concediu în ideea de a merge câteva zile pe munte. Şi până la urmă s-a ales praful de idee. Şi după ce m-am lămurit că, din nou, nu voi pleca din oraş în concediu, parcă toate au dorit să demonstreze că e mai bine să stau acasă. Într-o ordine oarecare, m-am trezit cu dureri de cap, dureri de dinţi, o unghie încarnată, o ditamai gaura în buget, buletin meteo descurajator, numai lucruri plăcute... Cu greu m-am trezit din "pumni" la finalul toamnei, tocmai la timp pentru a lua un nou pumn în mutră pe 30 noiembrie 2014.

A venit finalul lui 2014 şi mi-am dat seama că am făcut fără să vreau o donaţie CFR-ului. Lucrurile au rămas exact la fel şi în prezent.

A venit primăvara, am renăscut oarecum, am reînceput să alerg, având şi unele emoţii pozitive legate de alergare. Mi-am făcut curaj şi m-am înscris la două curse. Am plătit cam 160 de lei dar, de la momentul înscrierii până azi, starea mea sufletească s-a înrăutăţit serios. Nu exclud varianta în care nu mă voi prezenta nici măcar să-mi ridic cele două kit-uri de start.

În acest moment mi-e clar că nu voi avea parte nici de zilele de munte pe care mi le promisesem în aprilie. Timpul a continuat să se scurgă în defavoarea mea.

Prin urmare, deşi nu mă caracteriza chestia asta, aş putea spune că în ultimele 9 luni am făcut risipă de vreo 220 de volţi (pardon, de lei...) reprezentând munca mea pe o săptămână.

Deşi nu mă încântă situaţia, pot spune cel puţin că m-am străduit să nu consum din alte surse mai mult decât în perioadele în care nu făceam risipă, paguba fiind întrutotul a mea. Dacă mă gândesc şi la faptul că suma aceasta nu reprezintă decât aproximativ jumătate din suma pe care, în viitorul apropiat, mânat de frică, neîncredere, anxietate şi durere va trebui s-o cheltui cumva tot cu titlu de risipă, pot spune că pierderile de până acum nu reprezintă o mare tragedie. Dar totuşi sunt pierderi...

Oricum, parcă în ciuda faptului că, recent, a reapărut o rază de speranţă dintr-o direcţie din care, inconştient, îmi doream mult să apară o veste bună, am constatat destul de rapid că, în capitolele importante ale vieţii mele, acea veste bună e puţin probabil să mă ajute cu adevărat.

Şi până când să mă mint că, în curând, voi călători, voi fi iubit, voi alerga în concurs, îmi voi depăşi propriile mici recorduri, voi reveni în lumea spectacolelor folk, voi reveni în Vama Veche, mă voi bucura de viaţă?

Mi-e clar că singurul adevăr absolut legat de viaţa mea este acela că voi rămâne sărac, batjocorit, umilit, deprimat până în momentul în care voi ajunge să retrăiesc dorinţa intensă de a mă storci de asfalt după o cădere de 30 de metri.

În ciuda eforturilor care, deşi speram să-mi facă mie viaţa mai frumoasă, au sfârşit prin a mă face şi mai invizibil în relaţia cu ceilalţi (dacă nu în alt sens măcar în sensul de a deranja oamenii din jur pe zi ce trece mai puţin) mai devreme sau mai târziu, aici voi ajunge...

Să nu-mi spui că îţi pasă! Oricum nu o să te cred...

Cum am donat CFR-ului 60 de lei

Plecând de la teoria că, primind o reducere oarecare (strategie de marketing, ştiu), voi fi tentat să călătoresc mai des (celălalt motiv, ceva mai interesant atunci, prefer să-l trec cu vederea acum) mi-am scos pe 18 iulie 2014 un Card Tren Plus în baza căruia CFR îţi oferă 25 % reducere aproape la orice tip de călătorie.

Calculasem eu că cei 100 de lei plătiţi pentru emiterea cardului vor fi amortizaţi destul de repede, în urma reducerilor primite pentru câteva călătorii. Constat acum că, de atunci, am făcut doar 3 călătorii scurte în urma cărora am primit 37,5 lei reducere, având în prezent de amortizat 62,5 lei. Dat fiind că CTP-ul este valabil până pe 17 iulie 2015 şi că au trecut deja mai bine de 5 luni din valabilitatea acestuia consider acum că am făcut o achiziţie proastă din care am doar de pierdut, nu de câştigat, cum speram iniţial.

Prin urmare, deşi nu asta mi-a fost intenţia, se pare că am donat CFR-ului 62,5 lei.

Noi călătorii nu prea mai sunt tentat să plănuiesc date fiind dificultăţile financiare şi micile probleme de sănătate care-mi provoacă discomfort destul de serios când călătoresc. Am văzut cum e să călătoreşti când ai probleme de sănătate în tura din 30 noiembrie pe care am descris-o recent. E genul acela de stare în care îţi dai seama că e mai comod să stai acasă decât să te chinui urcând munţi, încercând în acelaşi timp să nu le permiţi celorlalţi să îşi dea seama cu ce problemă te confrunţi. Nu că i-ar interesa pe ceilalţi, mai mult pentru că îţi este ţie ruşine să îţi explici problemele unor... dacă mă gândesc bine... necunoscuţi.

Ghinion

Să zicem că toate au fost bune şi frumoase până am plecat de la muncă... Deşi, dacă mă gândesc un pic, nici dimineaţă nu a fost chiar totul OK. Aproape de firmă am alunecat (dar m-am redresat apoi) pe un strat de noroi de pe ceea ce a fost cândva o stradă asfaltată...

Totuşi, să revenim la seară... Plec de la muncă, ajung la metrou, îmi iau porţia de merdenele, mă apuc să mănânc şi, aşteptând următorul metrou la Piaţa Victoriei, mă trezesc că un pivot plantat acum vreo 5 ani (sau poate ceva mai mult, cine mai ştie?) a rămas “dezbrăcat”. Dăduse semne de slăbiciune de câteva săptămâni, de la concertul Daniel Făt dar încercasem să ignor problema deşi urma de “ambalaj” se mişca pe pivot în sus şi-n jos, provocându-mi mici dureri în gingie. Scot deci ceea ce ar fi vrut să fie un dinte, îl arunc şi, curând, soseşte metroul. Urc şi, înainte ca acesta să închidă uşile, o observ pe Rox apărând pe peron. Nu s-a urcat, era deja înghesuială... Şi, vorba cântecului, „nu mă-nghesui în metrou cu voi fiindcă nu vreau”. Când se închide uşa din faţa mea am senzaţia că m-a observat. După ce-mi termin merdeneaua îmi propun să cobor şi să iau în continuare următorul metrou. Cobor deci şi, încercând să-mi omor cumva cele câteva minute de aşteptare, dau să-mi iau un Red Bull de la un automat. Ei bine, poate din neatenţie, poate din cauza aparatului defect, mă trezesc fără Red Bull dar cu banii luaţi. Resemnat sesizez intrarea în staţie a metroului. Urc şi am senzaţia c-o văd pe Rox. Ezit. Şi atunci aud anunţată următoarea staţie... Luasem metroul invers... Cobor la prima, observ că precedentul metrou venise cu destul de multă vreme în urmă aşa că rămăsese speranţa că o voi găsi pe Rox. N-a fost aşa. Degeaba mi-am forţat ochii s-o găsească în mulţime, era de negăsit. Deci mai trecuse un metrou pe care l-am ratat fie în faţa automatului, fie în tunel, între staţii. Sau ar mai fi posibil ca Rox să se fi volatilizat pur şi simplu... Alchimie!

Deci m-am ales cu timp pierdut, un dinte afectat, emoţiile evitării unei întâlniri neplanificate, bani lăsaţi în automat. Pagubă pe toată linia... E clar, sunt ghinionist! Peste toate, o tură care m-ar fi tentat dar, în principiu, anunţasem că nu particip la ea pe motiv de buletin meteo (să urci pe fulgere o potecă supercablată mi se părea tentativă rafinată de sinucidere) este anulată (tot din cauza semnalelor negative legate de vreme ale potenţialilor participanţi) chiar de organizator.

Bine că mâine e vineri şi se termină săptămâna asta ciudată...