Recunoaștere pe traseul BB Trail 26 (din cadrul Bușteni Ultra Race)

De când m-am înscris la BB Trail 26 (transformat ulterior în BB Trail 28.3) am avut așa o vagă împresie că m-am băgat la o cursă prea grea și că mă paște un DNF. Cu impresia asta în gând, duminică 24 mai 2026 am profitat de vremea care se anunța suficient de bună (un pic de frig și vânt, în rest tocmai bine de mers) și de încurajarea venită de la Cezar și am făcut o recunoaștere pe traseu, fiind cât s-a putut de atent la track, la detaliile terenului, încercând să anticipez cam cum o să fie în cursă.

Sâmbătă eram aproape să renunț la tura de recunoaștere, consumând mult timp cu urmărirea celor întâmplate la Transylvania 100k, apucând până la urmă să îmi iau bilete de tren, să îmi fac rucsacul și să dorm câteva ore.

Duminică, pe la 3:30, eram deja în picioare pregătind ultimele detalii astfel încât să plec spre gară pe la 5:00. Ajung în gară cam la limită dar prind trenul așa că la 06:09 pornesc spre munte cu IR 1735. La 7:53, cu doar 3 minute întârziere, cobor în Bușteni, traversez calea ferată prin coada trenului, pe Str. Grivița, continui pe Str. Zamorei, în zona Castelului Cantacuzino sunt un pic debusolat (mai mult gândindu-mă la modul în care se va amenaja traseul pentru cursă decât simțindu-mă rătăcit) dar apoi fac stânga pe Str. Castelului și intru curând în pădure, având de ales în capătul străzii din două direcții: spre Valea Fetei și pe marcajul de Zamora. Dat fiind scopul meu, am făcut stânga și am intrat imediat în necunoscut. Mă orientam după track-ul luat de pe site-ul cursei, încârcat în Locus Map și după detaliile hărții din aplicație. Primul reper important era curba la 90 de grade spre dreapta, când ajungeam deasupra Văii Fetei. Am ajuns aici cam după 1,3 km de la capătul străzii Castelului. Pe porțiunea asta au fost câteva chestii care puteau fi interpretate ca alarmante: o bucată bună am avut gard electric pe stânga, semn că ursul dă pe acolo, pe drum erau doar urme de mașini și... de urs, abia am găsit cu greu o urmă care părea de pantof de trail, terenul era destul de noroios și asta promitea probleme de înaintare. În schimb, partea frumoasă e că am sesizat o veveriță alergând în pădure, pe versantul din dreapta pe care îl periam periodic cu privirea de frica ursului.

Odată luată curba, am fost atent la potecile care plecau în sus, în dreapta și la cursurile de apă traversate, pentru că track-ul în lungul unui astfel de curs de apă continua. Am avut vreo două alarme false așa că am pierdut ceva timp cu oprit, scos telefonul, verificat pe Locus, pus telefonul la loc, repornit. Cam după 1 – 1,1 km de la curba 90 grade dreapta ajung la ruinele unei clădiri aparținând de ceva cu Hidro, în dreptul acesteia existând și un pod care părea să traverseze Valea Fetei. Până aici am avut drum forestier unde cam singurul disconfort era dat de noroi. Totul părea să semene cu locul în care urma să părăsesc Valea Fetei așa că m-am oprit, am căscat ochii mari, am observat bine zona și am observat o potecă umedă, la început înierbată, am postat niște poze pentru cei care mă încurajează să călătoresc și să alerg prin reacțiile lor apoi...

Potecuța înierbată intră curând direct pe cursul de apă, înaintarea cerând mai departe efort și atenție. Nu știu de ce, curând am devenit un pic speriat și nervos pentru că traseul ăsta nu prea semăna cu ce credeam eu. De apa prin care călcam nu îmi făceam prea multe griji pentru că eram încălțat în bocanci (cu pantofi de trail, fără membrană, o să fie foarte interesant pe aici) și era oricum destul de cald, dar mă temeam de alunecare pe pietrele și lemnele din apă sau de prins piciorul între cine știe ce crengi aflate sub stratul gros de frunze moarte. N-am mers în viața mea pe un strat așa gros de frunze moarte.

Înaintam cu viteza melcului pe acel teren ciudat când găsesc o porțiune de câțiva metri pătrați, cât de cât uscată, tocmai bună pentru un popas. Mă opresc, dau să postez poze și constat că nu prea e semnal (probabil mergea doar vocea, nu am avut inspirația să încerc, de fapt nici nu prea aveam pe cine să sun), apare un pic de anxietate pe tema asta, îmi ajustez echipamentul, beau un pic (până acasă am băut doar 1,75 litri din cei 2,25 pe care îi luasem la mine), scot bețele și constat că, nu știu cum și unde, am pierdut dopul din vârful unui băț, renunț să îmi fac griji și din cauza asta, o iau mai departe în sus pe pârâiaș. Am încercat să abordez bucata asta de traseu atât cu mers pe marginea apei, când se putea, cât și cu mers prin apă, când nu părea să se arate o variantă mai bună. Nu știu cum ar fi ideal să abordezi bucata asta dar știu că mie mi s-a părut dificilă. Odată scoase bețele parcă a mers mai bine înaintarea dar tot așteptam cu nerăbdare să ies de pe cursul de apă.

După vreo 600 de metri în care m-am chinuit așa, timp în care am observat cu totală surprindere două anvelope aruncate prin nu știu ce fenomen pe acolo, verific a nu știu câta oară track-ul și văd că am depășit un pic curba la stânga mult așteptată. Observ terenul și identific o potecuță firavă care, pentru aproximativ 100 de metri, tot în lungul unui firicel de apă a mers. Mă săturasem până în gât de tipul ăsta de „potecă” pe care mai degrabă o ghiceai decât o vedeai.

În sfârșit, track-ul părăsește cursul de apă și apucă în stânga pe o culme care părea cuminte până pe Vf. Zamora. Direcția generală era ceva gen curbă largă, greu de ținut așa, ochiometric. O vagă urmă de potecă se observa pe o bună parte a acestui segment de traseu, chiar a fost de ajutor pentru orientare. Totuși, din loc în loc erau copaci prăbușiți iar aceștia complicau înaintarea. Mi-am frecat posteriorul de ceva copaci căzuți în tura asta, nu mă mira dacă cedau pantalonii pe care, în grabă, i-am ales prost, foarte prost. Mă tot uitam pe telefon să verific distanța până în vârf dar, oricât urcam, distanța părea să rămână neschimbată. Descurajant…

Pe când mă apropiasem cu greu de Vârful Zamora (distanța de pe hartă scădea, în sfârșit), mi se pare că aud voci din spatele meu și îmi imaginez că sunt alergători care fac la rândul lor recunoaștere pe traseu. Un pic mai sus, ies din pădure și mă bucur să pășesc pe o iarbă plăcută până în Vf. Zamora. Făcusem cam 3 ore din gară până aici. Din urmă, presupușii alergători nu apăreau, în schimb, pe versantul sudic al vârfului, observ câțiva oameni pe marcajul dinspre Bușteni.

Pe aici, văzând sub mine atâtea adăposturi de oi, de vaci, de ce or fi fost, m-am temut de câini și m-am bucurat că nu sunt chiar singur. Totuși, marcajul mergea strategic chiar pe culme, cât mai sus față de adăposturi. În plus, animalele încă nu urcaseră pe munte așa că nici câinii nu erau sus.

Am crezut că în câteva mișcări ajung în drumul de pe culmea principală a Baiului dar în realitate am mai avut nevoie cam de o oră.

De aici, cel puțin pentru o vreme, nu mă mai asteptam la surprize neplăcute. Încercam să mă relaxez cu privire la aspectul timp dar tot eram îngrijorat că merg prea încet, luând în calcul timpul limită de 6 ore pe care îl voi avea la dispoziție în cursă și distanța mai mare a acesteia. Până la urmă, ce o fi o fi! Important e să nu mă accidentez pe 6 iunie și să mă bucur de traseu, indiferent dacă voi reuși să termin în 6 ore sau nu. Până la urmă, cum glumeam recent, cu un DNF toți suntem datori.

Nu știu de ce, rămăsesem cu greșita impresie că odată terminată Culmea Zamora, nu voi mai avea decât accidental de urcat. N-a fost așa. După o bucată cât de cât molcomă pe care am lăsat în dreapta firele de apă care formează mai jos Valea Zamora, mă iau la trântă cu o nouă urcare, din Șaua Baiului înspre Vf. Baiul Mare. După vreo 400 de metri (lungime, nu diferență de nivel) de urcare, timp în care m-a cam depășit toată lumea, drumeți, alergători, bicicliști (cu cei din urmă apucând să și schimb câteva vorbe) ajung în punctul în care track-ul meu făcea 90 de grade dreapta, începând coborârea spre Vf. Cumpătu. La marginea pădurii știam că voi trece pe lângă o stână așa că am avut și aici emoții legate de câini dar, din fericire, stana era pustie. Părea și foarte părăginită, dar ăsta e alt aspect.

Revenind, primii pași de coborâre dinspre Vf. Baiul Mare (nu de pe, pentru că nu l-am atins) au fost cam de dat de-a dura, fiind pantă mare pe un versant cu dâmburi de iarbă și pietre care îți susțineau pașii. Cât o fi ea de coborâre, eu n-aș alerga pe această primă pantă, pentru că ar fi destul de mare riscul să pic în nas. Un pic mai jos în schimb, au fost vreo două porțiuni de plai frumos înierbat în care am luat-o la fugă cât eram eu de în bocanci și cu rucsacul de o zi în spate. Superbe pentru alergat porțiunile alea. Probabil, în cursă, îmi vor lăsa cea mai plăcută amintire.

După vreo 600 m lungime, un vârfuleț de 1815 m altitudine m-a păcălit, în prima fază fiind convins că acela e Cumpătu. După ce am depășit acest 1815, din stânga au apărut mulți drumeți care ieșeau din Valea Rea unde, cel mai probabil, fuseseră la narcise. În realitate, din 1815 a urmat o curbă largă spre stânga la capătul căreia m-am orientat ca să nu pornesc spre Plaiul Tufa care m-ar fi scos în Valea Rea, jos, aproape de confluența cu Prahova. Prin urmare, pe cel mai proeminent plai, cel din stânga, nu aveam voie. L-am depășit apoi am devenit atent că și înainte aveam două golfulețe de pădure iar eu trebuia să apuc spre golfulețul stâng. Ușor – ușor mă apropii de el, observ că e liniște la stână, constat că e o porțiune fără urme de potecă, având posibilitatea să o iei pe unde nimerești, prin iarbă și prin urzici, multe urzici. Dacă eram în pantaloni scurți pe acolo, eram mâncat.

Am luat-o prin stânga stânei apoi am găsit o chestie care aducea vag a potecă și cobora în pădure. Ca direcție generală lucrurile erau clare, tot în jos. Necunoscuta era legată de tipul terenului pe care voi evolua, o potecă clară sau aiurea prin boscheți. Pentru că urma de potecuță am pierdut-o curând, fugind undeva în stânga mea, probabil în lungul marcajelor silvice pe care le observasem o vreme, au urmat cam 1,2 km de trecut aiurea printre copăceii tineri, de sărit peste trunchiuri căzute, de coborât cu grijă pe stratul de frunze moarte, de traversat mici firișoare de apă. Spre final am nimerit fix în Valea Șipa, care nu avea niciun fel de potecă în lungul ei așa că am căutat un pic mai sus, în stânga, prin pădure, o cale cât de cât accesibilă. Câteodată mă gândeam că aș avea mai puțin de pătimit dacă aș avea răbdare să fac suficient stânga încât să revin în track dar terenul nu părea nici pe acolo promițător așa că îi dădeam înainte, la vale. Fapt e că, după aventura asta, habar nu am cum arată Piciorul Calului, dacă e alergabil pe el, dacă e măcar poteca bună, dacă…

În sfârșit, văd drumul forestier. Găsesc o cale să cobor spre el fac dreapta și constat că drumul trece peste Valea Șipa pe pod. Putea fi complicat să ies în drum dacă insistam pe vale… M-am relaxat cât de cât odată ajuns aici, depășisem cu succes porțiunea de pădure prin care, probabil, de obicei umblă doar ursul. Las în dreapta forestierul care urcă o vreme în lungul Văii Șipa, forestier pe care cred că am coborât acum niște ani, într-o tură a lui Bogdan (care a crezut că mă voi orienta bine spre Valea Rea, nu că ne vom trezi pe o vale vecină) apoi trec pe lângă un gard care pare să delimiteze un parc despre care nu am nicio informație (intuind totuși că e zona de relaxare a unor șmecheri, noi Ceaușești), dau de un panou care spune că aia e pădurea familiei regale, motiv pentru care îi transmit acesteia niște vorbe “bune” iar pe când mai aveam vreo 3,5 km de drum forestier până în zona Castelului Cantacuzino, renunț la traseul de concurs și trag spre șosea pe Str. Saielelor. Poate continuam pe traseul de concurs dacă nu era tare noroios acest drum forestier. Am și nimerit după mari ploi, e adevărat. În cursă sper să alerg după o perioadă secetoasă, cred că ar fi mai ușor așa, inclusiv în zona aia imediat după părăsirea drumului forestier din lungul Văii Fetei.

Pentru că nu mai aveam niciun chef să mă orientez, am zis să o iau tot în jos până ajung în DN1. Acum, că mă uit pe hartă, aș zice că a fost cea mai bună decizie, pentru că strada proastă m-a dus mai bine decât asfaltatele cu care s-a intersectat. Trec calea ferată, traversez Prahova apoi ies în DN 1 pe care mă duc în dreapta.

Nu știam ce o să fac mai departe, dat fiind că mai aveam o grămadă de timp până la trenul de 19:32 la care îmi luasem bilet, dar în mare planul era să mă igienizez un pic, să schimb tricoul, să mă odihnesc, să mănânc, să beau.

În fața Parcului Central din Poiana Țapului mă opresc pe o bancă să mă odihnesc și hidratez apoi continui spre Bușteni, las în stânga strada spre Mânăstirea Caraiman de care nu avea niciun chef la ora aia, ajung la ramificația spre telecabină și aici o iau în sus, îmi curăț un pic bocancii în Valea Jepilor, mă opresc mai încolo pe iarbă să mă schimb, tricoul de schimb se pitise undeva prin rucsac așa că am improvizat cu o bluză de polar ca prim strat (oricum se făcuse vreo 17:15 deci se lăsa rece), cobor la loc în DN 1, ajung la gară, tot extrem de devreme părea, mă mai sucesc prin oraș, bag pe sub nas un langoș și niște cafea după ce, sus la Silva, observasem că e închis la Nea Ion, unde mă oprisem în 2019 cu Cristina (aveam timp să mănânc dacă avea deschis, nu că n-aș fi avut sandwich-uri în rucsac dar… mereu e mai bun ce nu ai în rucsac), până la urmă revin în gară și aștept trenul care a sosit cu 24 de minute întârziere.

În spate la Silva am oprit track-ul pe aplicațiile cu care înregistram, normal că la câte aplicații am m-am și încurcat un pic în ele, deci aș putea spune că, din Gara Bușteni până la Hotel Silva am parcurs 25,09 - 26,62 km, am petrecut pe traseu 9:16:50 (din care 4:27:19 - 6:19:24 în mișcare), am câștigat 1458 - 2059 m în altitudine (funcție de aplicație, au cam diferit cifrele).

Ca viteză mică, am avut:

-un minim de 1,41 km/h pe km 6 (se pare că în prima parte de urcare prin pădure spre Vf. Zamora, după ce ieșisem de pe cursul de apă)

-1,50 km/h pe cursul de apă care ocupa toată poteca, imediat după ieșirea din drumul forestier din lungul Văii Fetei

-1,69 km/h prin jungla de pe Piciorul Calului unde pierdusem cam orice urmă de potecă

-1,94 km/h în zona ieșirii din Culmea Zamora în culmea principală a Baiului

-1,98 km/h pe urcarea finală spre Vf Zamora

-2,02 km/h în zona stânei și a intrării în pădure dinspre Vf. Cumpătu

-2,06 km/h cam tot prin jungla de pe Piciorul Calului

-2,19 km/h pe km 12 (urcarea finală din Șaua Baiului spre curba 90 grade dreapta către Vf. Cumpătu)

-2,62 km/h pe km 23 (în lungul DN1, probabil când a trebuit să traversez în căutarea unui trotuar)

-2,63 km/h pe km 20 (pe ultimul sector de drum forestier, înainte să fac stânga pe Str. Saielelor)

-2,70 km/h la final, pe urcarea spre Silva

Viteză mai mare am avut:

-punctual, pe vreo trei segmente scurte, relativ plate sau în ușoară coborâre, pe care am alergat aproape de Vf. Cumpătu, am atins 9,52 km/h

-un maxim de 5,69 km/h puțin înainte să părăsesc DN 1 către Silva

-5,20 km/h pe km 22 (pe ultimul sector al Str. Saielelor până în dreptul Gării Poiana Țapului)

-5,19 km/h pe km 25, în dreptul Parcului Schiel

-4,95 km/h pe km 21, pe Str. Saielelor

-4,65 km/h pe km 8, pe zona relativ plată de după Vf. Zamora

-4,46 km/h pe km 11, de sub Vf. Băiuțu până în Șaua Baiului

-4,26 km/h pe km 2, înainte să ajungă drumul forestier deasupra Văii Fetei

Acestea fiind zise, cu o mai bună orientare facilitată de marcajele de concurs, cu rucsac de alergare vizibil mai ușor și pantofi de trail, aș putea menține mai mult timp acea viteză de aproape 10 km/h pe Cumpătu, m-aș putea apropia de ea pe șosea și drumuri forestiere, poate și pe zonele relativ plate de pe Vf. Zamora și de dinaintea Șeii Baiului, câștigând astfel timp pentru a compensa viteza mică pe care nu prea am cum s-o îmbunătățesc pe sectorul de urcare spre Vf. Zamora, începând cu ieșirea de pe drumul forestier din Valea Fetei. Nu sunt 100 % convins că o să pot astfel termina traseul de concurs în 6 ore dar există șanse să termin la timp.

#Baiului #BușteniUltraRace #BBTrail26 #RecunoaștereTraseu

Băneasa Forest Run – 5 aprilie 2026 – primul meu semimaraton de trail

 

Știam de ceva vreme că e faină cursa de la Băneasa, de când participam la 11k. Prin urmare, părea firească decizia de a încerca aici și 21k cândva. Nu mai știu exact cum am luat decizia dar, într-o zi în care îmi planificam calendarul de alergare 2026, am zis că a venit vremea și pentru semimaratonul de trail. Între timp, m-am mai înscris la 3 (Sinaia, Azuga și Sărata Monteoru) așa că 2026, cu mici excepții, a devenit anul semimaratoanelor, atât de trail cât și de șosea. În 2027 aș mai avea de bifat un semimaraton pe nisip, după ce am terminat cu succes 10k-ul de la Constanța, anul trecut.

 

În săptămâna de dinaintea BFR ajunsesem să iau în calcul să particip și sâmbătă, pe 4 aprilie, la un cros în Agronomie. Totuși, până m-am trezit eu să mă uit pe site, perioada declarată pentru înscrieri se terminase. A fost bine așa, pentru că sâmbătă am avut alte treburi până la urmă, dar țin minte și crosul din Agronomie pentru altă dată.

 

Vineri seară am pornit de la muncă direct spre Kaufland Văcărescu, am ajuns la timp să îmi iau kitul apoi m-am oprit să mănânc. Înainte să mă retrag din zona de kituri, unul dintre fotografii cursei mi-a propus poza de dinainte. La predecentele participări la BFR refuzam dar de data asta am fost de acord, chiar dacă i-am spus omului că, de obicei, sunt superstițios și nu fac poze înainte de cursă. Oricum, la cât de plăcut se interacționează cu cei care organizează curse, ajungi să te simți bine în preajma lor și să te bucuri din mai multe puncte de vedere de alergări. Spune chestia asta un tip care nu prea e pasionat de oameni deci e cu atât mai clară calitatea celor din lumea alergării.

 

Sâmbătă mai nimic din ce am făcut nu a avut treabă cu alergarea, doar seara târziu mi-am pregătit bagajul, ca să fiu cât mai relaxat dimneață.

 

Duminică m-am trezit cu noaptea în creieri pentru că aveam drum lung până la start și nu doream să fiu presat de timp. S-au așezat suficient de bine lucrurile încât să am timp și de pauza de covrigi și să ajung la start cam cu o oră înainte de începerea cursei. După ce m-am reacomodat cu atmosfera de acolo mi-am luat o cafea apoi am început ușurel să mă încălzesc, să bag izotonic în mine, poate și ronțăiam câte ceva (pentru că punctul de alimentare de la start / sosire era deja deschis când am ajuns) dacă nu m-aș fi temut de probleme cu stomacul. Oricum, deja anticipam că, după terminarea cursei, o să mă tenteze napolitanele, glucoza, cașcavalul, iaurtul proteic.

 

Mă tot gândeam dacă las rucsacul la garderobă sau dacă alerg cu el și până la urmă am zis să am tot la mine, în caz că apare cine știe ce situație nedorită. Ar mai fi și ideea fragmentării bagajului în două, o parte la garderobă și o parte în cursă dar parcă erau mai multe lucruri pe care mă simțeam mai relaxat să le am la mine decât cele care știam sigur că îmi vor folosi doar după cursă sau deloc.

 

În jurul orei 09:00 merg în sectorul de start alocat, ultimul, dată fiind viteza mea de melc, comparativ cu supersonicii din frunte. Mai fac mici mișcări de încălzire, pregătesc aplicațiile cu care să îmi documentez plimbarea, iau startul. Plec aproape ultimul dar curând încep să depășesc și să tot depășesc. Părea nepotrivit elanul meu, fiind abia la început de cursă, dar pur și simplu mă simțeam bine și eram încântat că am îndrăznit să mă înscriu aici, la 21k. Ca niciodată, porneam și cu dorința de a realiza un anume timp, 02:30:00, care părea ok după calculele făcute în urma 16k- ului de la Festivalul Sporturilor.

 

Când am ieșit de pe asfalt deja mă poziționasem între un grup mai rapid și un grup mai lent deci îmi cam puteam face cursa în ritmul meu. Fusesem preveniți că o să alergăm prin noroi, chiar se glumea că vom face balet ocolind sau sărind peste bălți vreo 2 – 3 km apoi vom începe să ne mocirlim fără regrete. Într-un fel, chiar așa a fost. Eu am abordat tehnica intermediară, nu țineam neapărat să intru în toată mocirla dar nici nu mă feream de ea când era musai. Aveam o mică jenă legată de aderența încălțărilor alese dar s-a dovedit că au făcut față cu bine pantofii mei Salomon din cine știe ce colecție mai veche, gândiți pentru trecerea de la asfalt către trail.

 

Au fost multe zone în care, fix în mijlocul drumului, era o ditamai balta așa că alergătorii alegeau să ocolească atât pe stânga cât și pe dreapta. Am văzut totuși și unul, probabil dintre cei care urmau să ocupe un loc în clasament în prima sută de concurenți, care a luat-o fix prin mijlocul unei bălți imense, cu niște pași de uriaș. Având în vedere că nu știi ce accidente de teren poate ascunde balta, mi s-a părut riscantă abordarea lui dar... cine știe să alerge mai bine ca mine, presupun că știe ce face.

 

Știind că domnul Adiță, un om fain cu care s-a nimerit recent să umblu prin pădure pe la Brănești, este undeva în mijlocul pădurii voluntar la dirijare, am fost cât de cât atent la voluntarii pe lângă care treceam. Prin urmare, era greu să îmi scape prima figură cunoscută, Hiroko Ogawa, o femeie atât de pasionată de România încât ai jura că e născută și crescută pe aici. Revenind la Adiță, m-a cerut în lista de Facebook acum multă vreme dar, până în decembrie anul trecut, nu ne cunoscusem personal. Probabil observase că alerg, umblu pe munte, ies în natură și m-a adăugat doar pentru asta. În decembrie mi-am dat seama că omul e fost coleg de muncă cu fratele meu apoi, câteva luni mai târziu, m-a recunoscut în timp ce îmi făceam probabil ultimul antrenament de alergare în Pădurea Cernica (pentru că am observat un aspect care se poate transforma ușor în situație de risc pentru alergător iar eu încă țin la ciolanele mele) apoi, parcă pentru a-mi oferi o soluție pentru impasul în care mă băgase acel aspect, mi-a dat ocazia să îl însoțesc pe alte cărări prin păduri rezultând o plimbare frumoasă care chiar m-a bucurat.

 

Într-adevăr în mijlocul pădurii, puțin înainte de km 6, l-am remarcat pe Adiță și am apucat să ne salutăm. Chiar mi-a dat o stare bună să știu că un om cunoscut e pe acolo și ajută la bunul mers al concursului. După momentul ăsta a urmat km 7, practic treimea cursei și, dat fiind timpul limită de 3 ore, m-am speriat un pic având impresia că am alergat deja o oră până aici. Uitasem o clipă că de fapt aveam doar 45 minute de alergare, în condițiile startului de la 09:15.

 

Când cursa se muta din potecile mocirloase pe un scurt segment de drum circulabil mi se părea cumva că sunt favorizat și încercam să mențin un ritm decent, ca să compensez oarecum viteza redusă din cele mai grele porțiuni din pădure, unde cam toată lumea din preajma mea alerga încet. Pe sectoarele astea extrem de mocirloase alergătorii s-au purtat admirabil. Cei mai lenți încercau să nu blocheze trecerea, cei rapizi depășeau și prin zone mai grele ca să nu îi incomodeze pe ceilalți, când se nimerea să mai fi lovit ușor de vreo tulpină agățată de alergătorul din față celălalt își cerea scuze, când cineva aluneca și cădea în noroi cei din apropiere se asigurau că nu e lovit și că poate continua, pe sectoarele prea înguste pentru depășiri așteptau liniștiți ocazia potrivită pentru a trece înaintea celuilalt, fără să îl determine pe celălalt să se bage mai mult în noroi. Practic fiecare se putea bucura de cursă în ritmul său, navigând în stil propriu pe terenul umed și alunecos, având parte de înțelegere din partea celorlalți.

 

Cursa de semimaraton a constat în parcurgerea de două ori a unei bucle de 10 km. Prin urmare, spre finalul primei ture, am avut din nou acea teamă că nu aș fi alergat suficient de tare încât să mă încadrez în timp, teamă că aș putea din cauza asta să am cursa întrerupă de oficialii concursului. N-a fost cazul. Nu numai că nu a avut nimeni motiv să îmi întrerupă cursa dar, aveam să observ studiind clasamentul, organizatorii au făcut cumva să includă în clasament și pe cei care au terminat cu vreo 30 - 40 de minute mai târziu față de timpul limită. Nu știu cum au făcut să meargă OK și cursa următoare, cea de 11k, dar să le permită și celor mai lenți semimaratoniști să termine, dar mi se pare o atitudine încurajatoare pentru alergători să fie lăsați să termine chiar dacă regulamentar puteau fi opriți.

 

Aproape de finalul primei ture revăd vechiul prieten, copacul prăbușit peste potecă. Țin minte că în cursele trecute eram foarte atent la el și îl depășeam pășind cuminte. De data asta, motivat și de fotograful care stătea la pândă dincolo, simțindu-mă încă energic, l-am sărit reducând doar un pic viteza. N-am picat în nas deci aș zice că am procedam bine.

 

Ca abordare a pasajelor alunecoase, eu am încercat să îmi mențin viteza de alergare când estimam că o cădere nu poate avea urmări grave, reduceam spre mers atent pe trecerile înguste cu bălți lângă, deveneam mai atent dacă observam alunecarea altor concurenți. Alții, pe pasajele ciudate, probabil pentru a-și păstra mai ușor echilibrul, alergau cu brațele întinse în lateral.

 

Tura a doua s-a desfășurat cumva între trei repere: Hiroko, Adiță și copacul prăbușit. M-am simțit mai liniștit depășind fiecare reper cu atât mai mult cu cât Adiță a apucat să îmi strige că am timp bun. La o curbă, dinspre oficialii care ne încurajau de parcă eram cel puțin campioni ai galaxiei, s-a auzit un “nu e nimeni mai tare ca… dumneavoastră”. Probabil, spontan, ar fi ieșit “nu e nimeni mai tare ca voi” dar omul a preferat o adresare cât mai politicoasă, un semn în plus că toți cei implicați în organizarea cursei aveau dorința să plecăm cu amintiri frumoase de acolo.

 

Tot în tura a doua am observat pahare aruncate dincolo de limita coșurilor care urmau după punctele de alimentare și o alergătoare care, după ce a golit bidonul de 0,25, l-a aruncat în lateralul potecii. Astfel de situații trebuie evitate în primul rând din respect pentru natură dar și pentru că te poți alege cu descalificare dacă un oficial observă că ai aruncat unde nu trebuie. Eu unul încerc să îi înțeleg pe cei cu mai puțină cultură ecologică sau a competiției, neavând vreodată de gând să anunț organizatorii că am văzut așa ceva. Gesturile alergătorilor care procedează așa sunt totuși regretabile, la fel cum sunt regretabile vreo două lucruri observate în timpul Legal Half Marathon când un alergător a ales să schimbe sensul înainte de vreme pentru a însoți un prieten care era mai în față și altul a schimbat sensul de alergare trecând pe sub banda dintre sensuri în timp ce parcă se scuza spunând “bănuiesc că am voie”. La mine tot timpul a existat această teamă, că aș putea face ceva, total neintenționat, contrar regulamentului. Cumva e trist că alții fac diverse fără să se aleagă cu dsq dar nu au nici organizatorii cum să le observe pe toate iar concurenții sunt prea preocupați cu propria cursă ca să aibă timp să documenteze situațiile în care cineva încalcă regulamentul. Sigur, marea majoritate se comportă regulamentar și așa e normal, să fie simple excepții cei care greșesc cumva.

 

La km 14 m-am uitat iar la ceas și trecuseră cam o oră și trei sferturi de la start, devenea clar că mă încadrez în timpul regulamentar, rămânea de văzut totuși dacă îmi voi atinge și ținta de timp. N-am făcut imediat calcule, doar am dat înainte alergând cât mai mult și făcând pauze de mers când era musai. Între timp, de-a lungul cursei, făcusem și câteva pauze de stat, fie la punctele de hidratare admirabil organizate, cu voluntari care făceau eforturi să îți aducă lichidul fix la nas, să pierzi cât mai puțin timp, fie când s-a revoltat stomacul și dădea să îmi fugă spre gât, motiv pentru care m-am oprit să iau o pastilă, fie când a trebui să merg la toaleta din pădure unde aveau casă trei pitici.

 

În zona km 18, mă nimeresc în preajma unui cuplu de alergători. El îi spune ei: "Mai avem 3 km. Mai putem sau ne întoarcem?" Glume de alergători! Cum să te întorci 7 km și să renunți când până la final mai ai doar 3?

 

Cam tot pe aici, într-o perioadă în care mergeam, am încercat să las zona alergabilă liberă și, probabil, m-am băgat mai mult în noroi. Prin urmare, nu știu cum am alunecat și m-am trezit pe jos, cu mâna proptită într-un copac de care m-am sprijinit oarecum. Nu m-am lovit, rănit, accidentat, doar mă adunam tacticos de pe jos aproape indiferent la noroiul pe care îl intuiam pe nădragi când un concurent s-a oferit să mă ajute să mă ridic. Îi spun că sunt bine, n-am nevoie de ajutor și că trebuia s-o pățesc și eu, la câți căzuți în noroi văzusem deja (bine, văzusem doar vreo 3). I-am mulțumit pentru grijă, mi-a confirmat că e foarte alunecos, parcă încercând să îmi mențină autostima sus apoi ne-am văzut fiecare de cursă.

 

Ajuns la copac, nu l-am mai sărit la fel de elegant dar nici nu l-am pășit ca în cursele de 11k. Cu pași mici care nu pot să ducă prea departe, dar totuși cresc ca alergător sau măcar așa îmi place să cred.

La ultima intrare pe asfalt, foarte puțin înainte de linia de sosire, cineva îmi strigă din dreapta “Felicitări, Adrian!”, apuc să mulțumesc în fugă dar nu mă uit să îmi dau seama dacă mă felicita vreun cunoscut sau doar un oficial atent la prenumele de pe numere. Oricum, îmi dă elan și omul acela așa că mențin un ritm decent și pe ultimii metri, chiar reușesc să depășesc pe cineva și îmi propun brusc să râmân definitiv înaintea celui depășit. Am reușit, am trecut linia de sosire cu două secunde înaintea lui. Ultimele zeci de secunde din cursă chiar eram fericit, îmi venea să râd și să plăng de fericire, simțeam din nou cum rar am simțit alergând. Primesc medalia, mă străduiesc să îmi reglez respirația care se cam accelerase apoi mă îndrept spre punctul de alimentare. Înainte de asta, ca niciodată, poate și pentru că fusese traseul atât de noroios, mă șterg cât de cât pe mâini apoi folosesc un gel dezinfectant. Bag în gură, cumva ilogic, fix în ordinea asta, un pahar de isotonic, glucoză, cașcaval, napolitane, după asta îmi iau iaurtul proteic pe care l-am împărțit cu o gâză iar la final napolitana cu glazură și cremă de alune de la Bett`r care a fost poate cea mai interesantă surpriză din produsele oferite alergătorilor la cursa asta.

 

Ceva mai târziu mă uit pe clasament, cumva cu teamă, amintindu-mi că se îndoise nu știu cum numărul când l-am adus vineri acasă și îmi era să nu se fi avariat chipul de cronometrare, mă găsesc în clasament deci consider că totul e OK.

 

Asist la starturile curselor de 11k și 6k, ceva mai târziu aud că ar fi aproape cei mai rapizi din respectivele curse așa că o pornesc în sens invers să îi întâmpin, încurajez, fotografiez, văd cum termină câteva nume pe care le știam obișnuite cu podiumul după care îmi analizez noroiul de pe pantaloni și mă gândesc cum aș putea să îl curăț cât de cât.

Observ că ambulanțele au ceva treabă dar sper că nu e vorba de nimic foarte grav. 

 

De data asta, fiind de dimineață în zona evenimentului, nu am mai avut răbdare să asist și la startul family run așa că o pornesc spre zoo, mă opresc în părculețul de acolo, scot șervețelele umede și curăț cât de cât nădragii, între timp pe șosea se aude o bubuitură și constat că s-a produs un accident (fără victime, din fericire, doar tablă avariată), mă gândesc că ar mai merge un pic de alergare dar nu prea vedeam trotuare bune pentru asta, merg la stația de autobuz de la zoo, iau autobuzul până în Herăstrău, mal alerg și în parcul aglomerat puțin peste 2 km, ocazie cu care mai observ oameni cu tricou BFR alergând prin parc, mă gândesc să îmi iau de mâncare de la prăvăliile din parc dar cozile imense mă descurajează, merg spre metrou, acasă mă opresc la Kauflandul vecin și mănânc, mă apucase o poftă de mici de neoprit așa că m-am bucurat să găsesc, în ciuda orei la care n-aș fi garantat că mai au, ajung acasă, mă curăț vag de noroi apoi urc în pat și vreo 3 ore dorm fără vise.

 

Așa s-a terminat o zi superbă din punct de vedere meteorologic, poate chiar prea caldă câteodată, în care am alergat aproape 24 de km în aproximativ 3 ore.

 

Cifre, clasament, una – alta:

 

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 278 din 337 la masculin

Locul 80 din 96 la categorie M40-49

 

 Comparații cu curse anterioare nu fac, pentru că nu merge să compar asfaltul de până acum cu trail-ul. 

#alergare #BaneasaForestRun #TrailRunning #BFR

Festivalul Sporturilor Greenfield 28 – 29 martie 2026

 

Primind o propunere de participare la un eveniment partener cu Crosul 15 Noiembrie (la care sigur voi alerga cândva) am verificat rapid despre ce e vorba și, văzând că e organizat de echipa lui Silviu Bălan, primul sportiv care mi-a atras atenția după ce m-a depășit la singura ediție Prima Evadare la care am participat, omul care coordonează organizarea și pentru Marathon 7500 (la care am dorit cândva să asist, ca spectator, dar n-am avut noroc de vreme așa că m-a ocolit traseul de concurs), am luat serios în calcul să particip. Dat fiind formatul de festival polisportiv, am zis să nu mă mulțumesc cu o simplă înscriere la cursa lungă de alergare. Prin urmare...

27 februarie 2026, mă înscriu la 3 dintre probele festivalului (alergare viteză, alergare pe potecă și orientare sportivă) cu sentimente diferite de la probă la probă.

Prima din program era orientarea despre care nu știam mai nimic, în afara faptului că Andreea (o doamnă cu care am avut recent o destul de lungă conversație online) merge cu fiica ei la astfel de concursuri și, din ce îmi povestea ea, par concursuri interesante. Eram curios dar, total începător fiind, intuiam că o să o dau rău în bară la această probă. Dar am zis să fie ca la olimpiadă, să fie importantă participarea.

A doua probă, alergarea viteză, îmi era străină și nu prea. Nu știam dacă voi putea ține viteza mea maximă pe un km dar merita să încerc. M-am gândit la proba asta cu curaj.

A treia probă urma să fie ceva obișnuit pentru mine, doar că mai lungă. După nu știu câte semimaratoane de șosea, după curse de 10, 11, 13 km de trail, am considerat că pot încerca și semimaraton de trail. Dacă am rezistat 13 km la Predeal, am zis că rezist și 21 km la Băneasa.

Odată înscris, am început să verific programul de ridicat kit-uri și cât de la naiba în praznic e zona de concurs. Îmi calculam să ajung cu 301 la Restaurant Băneasa iar de acolo să merg pe jos până în Greenfield. Până la urmă am găsit o variantă mai bună cu ajutorul prietenului Google Maps așa că vineri seară, 27 martie 2026, am plecat de la serviciu spre Aviatorilor de unde am luat 203 până în Greenfield. N-am vrut să las ridicarea kitului pe a doua zi pentru că nu doream să mă împovărez cu bagajul, plus că aveam grija mai multor numere de concurs și riscam să mă încurc în ele.

Iată-mă, deci, la o lună de la înscriere, fericitul posesor al celor două numere de concurs (mă așteptam la trei dar organizatorii au avut o idee mai bună) și al obișnuitelor mici atenții de la sponsorii concursului. Legat de kituri, cred că pentru mine acestea au o importanță medie, între cele două tabere să zicem extreme, tabăra celor care se mulțumesc fără probleme cu un kit modest (număr și serviciile din timpul cursei, să zicem) și tabăra celor care, probabil, se înscriu la curse doar dacă se anunță un kit consistent (știu și eu un organizator care oferă un kit chiar generos, alerg la cursele lor dar nu aș spune că acest kit consistent e principalul motiv pentru care mă înscriu la evenimentele lor).

Pe 28 și 29 martie nu se anunța deloc vreme drăguță dar, după atâția ani de alergat și ieșit în natură, mă gândeam că nu o să fie o nenorocire vremea rea. Totuși, sâmbătă, organizatorii au amânat cu două ore probele de concurs, ca să nu se desfășoare chiar pe potop festivalul.

Amânarea cu două ore mi-a dat ocazia să dorm un pic mai mult. Am simțit totuși ceva oboseală dimineață. Mă organizez cât să ajung extrem de devreme în zona de start, cu o oră sau chiar mai mult înainte de 11:00 când urma să înceapă orientarea. Am timp de cafea apoi încep să intru oarecum în atmosfera de concurs. Se anunță că trebuie să ne luăm aparatul care va înregistra activitatea de pe traseu așa că, după o scurtă conversație lămuritoare, intru în posesia unei jucării ca un stick USB cu un sistem de fixare pe deget cu care urma să dau cu subsemnatul pe la punctele de control. Deja suna teribil de complicat. Un pic mai târziu, a urmat ședința de încălzire, ca și cum ar fi urmat să alergăm vreo două ore după puncte de control verzi pe lângă pereți. Omulețul de la sala de wellness care a coordonat încălzirea a stat în ploaie ca să ne lase pe noi pe scenă (urcarea pe scenă fiind probabil ocazie unică pentru mine, având în vedere că nu sunt suficient de harnic încât să ajung pe podium) așa că ne-am făcut încălzirea sub acoperiș. Toate bune și frumoase, doar că erau necesare niște exerciții și pentru încălzirea creierului, având în vedere ce urma.

În sfârșit, ni se explică ce avem de făcut, de unde începe traseul și unde se termină, ne înșirăm la poarta de start, eu nu pricepeam ce era de făcut cu scula de pe deget dar m-a lamurit un alt participant că trebuie să o bag în găurele până piuie, ca să clear și check. Deja începeam să mă simt cel mai prost din curtea școlii dar... dacă m-a mâncat în posterior să mă înscriu la așa ceva, trebuia să mă fac de râs până la capăt. În sfârșit, intru și în posesia hărții la care mă uit cam ca vițelușul la poarta nouă, pricep că, după ce bag scula de pe deget în start trebuie să merg înainte apoi să urmez traseul de pe hartă și să check punctele de control în ordine. Suna totul a limba chineză dar încercam să învăț. Dat fiind că startul se dădea cu un minut de pauză între concurenți iar aceștia aveau trasee diferite pentru clasamentul family și cel open, m-am trezit că nu am nici pe cine imita așa că trebuia să (nu) mă descurc pe cont propriu. În prima intersecție am încercat eu să par inteligent studiind cu atenție harta dar până la urmă tot mișcarea haotică a celorlalți m-a “ghidat” pentru o vreme. Așa că am început cum nu se putea mai prost și am făcut stânga acolo unde harta mă trimitea în dreapta. Ca să zic așa, nu cred că arătasem vreodată mai stupid cu harta în mână. Bântui haotic o vreme, dau check la nimereală la punctele de control la care ajungeam întâmplător sau ghidat de adunarea altor participanți, vedeam eu că nu se potrivesc numerele dar parcă nu îmi venea să o iau de la capăt și să fiu mai atent, plus că de la un punct nici nu mai știam să mă întorc. Ca să fie totul și mai penibil au început să apară și fotografii de care, în contextul ăsta, nu știam cum să mă feresc mai bine, au început să apară și arbitrii iar eu insistam să nu înțeleg mare lucru din ce mi se întâmplă. Mai check haotic la câteva puncte de control apoi ajung aproape de finish. Aici m-a ajutat memoria și am ținut minte cum trebuie abordate ultimele borne, am ieșit amețit de tot dintr-un mic labirint apoi m-am dus să predau jucăria de pe deget. Mi-am dat seama mai târziu că mai aveam de check într-un loc dincolo de care se dădeau medaliile dar era culmea nesimțirii să încerc să iau medalia la ce haos făcusem. Îi spun celui care gestiona degetarele că am făcut varză proba, îmi scoate omul rezultatul din care n-am prea înțeles nimic, mă încurajează spunându-mi că mai sunt evenimente de orientare la care pot merge ca să mă antrenez… O să mă uit pe site-ul federației de orientare, poate mă mai fac de râs și cu altă ocazie.

Deci am început cum nu se putea mai prost probele la care mă înscrisesem, cu DNF și borne sărite, tot atâtea motive de DSQ. Rar m-am simțit mai pe dinafară ca în proba asta.

Mi-am însușit eșecul, m-am mai învârtit prin cartier, am admirat voluntarii care organizau circulația pentru startul probei de mountain bike family, am băgat în maț un cățeluș cald, am băut un ceai, am asistat la cateva starturi de curse de familie și de copii apoi, treptat, am încercat să mă încălzesc pentru a doua probă. Măcar pe asta s-o termin cu bine. Mațul începea să se revolte așa că i-am dat la cap cu niște Gaviscon, am făcut o încălzire combinată între stilul propriu și ce ne arăta omulețul care, de data asta, urcase pe scenă după care, ca oaia, m-am luat după ceilalți concurenți care încercau să ajungă în zona de start pe partea greșită a istoriei. Ceilalți au fost întorși din drum așa că m-am întors și eu după care lucrurile au devenit destul de clare, ne-am aliniat la start în ordinea numerelor de pe tricou și am așteptat cuminți să ne vină fiecăruia rândul la minutele de glorie. Până să intru în zona de start am avut inspirația să îmi las bagajul la garderobă pentru că mi se părea chiar ciudat să încerc viteză cu rucsacul în spate.

Când mi-a venit rândul la start am pornit tare, cât de tare am putut dar, probabil după vreo 400 de metri, a trebuit să reduc viteza pentru că nu mai puteam. Probabil o să mă aleg cu câteva poze mișto din acești 400 de metri alergați tare. Mai departe, mai cu încurajări, mai din voință proprie, am continuat până la punctul de întoarcere unde probabil am părut din nou idiot întrebând din deget dacă trebuie să ocolesc apoi să o iau înapoi, termin fără să îmi fi înregistrat personal cursa și fără să am habar cam ce rezultat am, îmi iau medalia (pe asta o meritam pentru că, din câte știam, nu făcusem nimic care să mă descalifice), ronțăi ceva la punctul de alimentare, merg să asist la finishul alergătorilor care au plecat după mine sau au alergat mai încet, mă duc să îmi gravez timpul pe medalie, că cine știe când voi mai avea eu cronometrare oficială pe 1 km, asist la o parte din cursa de 1 km a voluntarilor, la premiere apoi mă îndrept spre casă, mulțumit de timpul reușit pe 1 km.

Deja ziua de sâmbătă devenea istorie, important era ce urma, ziua de duminică, cu prima mea cursă de semimaraton de trail.

Duminică, presat de schimbarea de oră și de startul cu două ore mai devreme, mă trezesc la o oră total neplăcută, mă pregătesc atât cât pot de bine apoi plec. Pe drum mă opresc la covrigi, mânânc un salt bar (se pare că i-am trădat pe cei de la Isostar de când am descoperit Gold Nutrition), mă hidratez cât de cât deși temperatura și ploaia nu prea îmi dădeau chef de băut, ajung la timp în zona de start, aud că din motive de mocirlă nu putem alerga toată cursa și înțeleg că cursa de 10 km se scurtează la 8 km iar semimaratonul se scurtează la 13. S-a dovedit că am fost neatent și am înțeles greșit, până la urmă, așa cum era și logic dat fiind că urma să alerg două ture, eu am alergat cam 16 km reprezentând două ture de 8 km.

Mă încălzesc cam în stil propriu, mă tot gândesc cum să pornesc echipat în cursă, probabil aleg foarte prost pornind cu tricou și geacă. M-am tot ferit de umezeală dar până la urmă tot am suferit de pe urma ei în fel și chip. În sfârșit, luăm startul, îmi pornesc Strava (ca să conteze în Alergado și să pot controla că am parcurs corect traseul), cât a fost asfalt am alergat destul de bine, pietrișul din prima parte de potecă m-a solicitat un pic, prima parte de pădure a fost decentă, despărțirea traseelor lungi de cel de 5 km a fost perfect gestionată de voluntari (e ceva de muncă să strigi până trec toți că 10 și semi fac dreapta, 5 înainte) iar destul de repede după asta a început marea noroială. Pe oriunde ai fi călcat era ori prost ori foarte prost, nimeresc un pas de mi-a dat impresia că mi-ar fi ajuns noroiul la gleznă, un domn, încălțat probabil cu adidași de șosea, alunecă și dă cu posteriorul în noroi apoi se ridică și continuă cu curaj, după o vreme în care m-am ferit oarecum de mocirlă am ajuns să nu îmi mai pese așa că îmi alegeam traseul astfel încât să îmi mențin viteza, ocolind când era să depășesc indiferent în ce noroi până în gât intram. Mă opresc la cele două puncte de hidratare, ajung aproape de punctul de întoarcere pentru tura a doua, sunt îndrumat în dreapta și nu pricep pe unde, sunt îndrumat mai exact și observ poteca, pe această buclă mică o alergătoare vine din sens opus, total surprinzător, mă întreabă de traseu și îi explic cum îl înțelesesem eu, o ia înapoi și face exact cum pricepusem eu că trebuie, se pierde curând în zare semn că e mai sportivă ca mine chiar dacă a avut o mică scăpare la orientare. 

Întorc și eu, sunt mulțumit că nu sunt oprit de voluntari deci sunt OK ca timp, în zona de pietriș merg o vreme, până observ concurenți în spate care mă pun pe fugă, puțin după ce reintru în pădure mai văd o vreme în față alergătoarea dezorientată de mai devreme după care se duce suficient de tare încât să n-o mai pot urmări, sau reduc eu rău viteza. Destul de mult timp alerg singur, treptat mă depășesc vreo 10 alergători, nu simt că aș mai avea suficientă energie ca să câștig locuri în clasament așa că îi las să se ducă, vine o vreme după care, tot combinând alergarea cu mersul, rămân cu impresia că sunt ultimul în clasament pentru că nu mai observam pe nimeni în urmă, mă simt jenat dar și epuizat așa că îmi asum că nu am o cursă tocmai bună, pe ultimii vreo doi km mă ghidez constant după ultimul domn care mă depășise. Voluntarii erau oricum la datorie, încurajau și ghidau fiecare alergător, arbitrii erau la post, fotografii la fel, observ o cameră care cred că era pusă acolo tot pentru arbitraj, mă simt cumva emoționat când îmi aud numele în timp ce treceam linia de finish, mă opresc la alimentare, mă ține un pic de vorbă unul dintre cei care, cel mai probabil, mă depășiseră în a doua jumătate a celei de-a doua bucle, mă duc să îmi gravez timpul pe medalie ocazie cu care realizez că e totuși cea mai lungă cursă de trail din viața mea și asta face cumva de înțeles că nu i-am rezistat tocmai bine, trec pe la baie pentru că tot amânasem o nevoie apoi, pentru că ploaia ploua iar eu eram cam praf de oboseală, mă îndrept spre autobuz după ce îmi ajustasem, prost, echipamentul. Între timp, am fost plăcut gâdilat pe la urechi de Mestecăniș (Bucovina) și de ceva de la Cargo.

Practic am suferit de frig și umezeală vreo două ore, până am ajuns acasă, pentru că încă nu știu cum să gestionez schimbarea hainelor după cursă. S-a dovedit o idee proastă să pun o vestă groasă peste tricoul transpirat de la care se umezise pe interior și geaca dar, pe frigul ăla, deși aveam la mine tricou gros și uscat plus pantaloni de schimb, nu prea îmi venea să mă dezbrac / descalț.

Pe drum spre casă mă gândeam că, la cursele din provincie, e mai ușor de gestionat finalul dat fiind că distanța de la finish până la hotel este mult mai scurtă și rapid de parcurs decât din Băneasa (sau Măgurele, sau Cernica) până acasă, că în țară ajung mai repede la căldură, la loc uscat, la duș. Mai în glumă, mai în serios, mâ gândesc să caut cazare la Băneasa când mai particip la curse pe acolo, ca să nu mai fac două ore pe drum când energia mi-e în zona de avarie.

Una peste alta, echipa lui Silviu a gândit un eveniment frumos așa că iau în calcul să mai particip și la ediția de toamnă, probabil tot la probele la care am fost și acum. Felicitări și mulțumiri tuturor celor care, într-un fel sau altul, au contribuit la sucesul evenimentului!

Clasament, informații tehnice, chestii, socoteli:

La orientare, după cum spuneam, un rușinos do not finish și suficiente motive de descalificare.

La alergare 1 km am scos 00:04:52 (mă declar mulțumit cu sub 5 minute), locul 21 din 25, la finalul clasamentului fiind două concurente cu peste 5 minute, un concurent cu peste 7 minute și unul peste 8 minute.

La 16 km potecă am scos 01:56:54, locul 104 din 118 la general, locul 88 din 96 la masculin și locul 41 din 46 la categoria de vârstă.

#alergare #FestivalulSporturilor #Greenfield #Baneasa

Legal Half Marathon 22 martie 2026 – al doilea cel mai bun timp al meu la semimaraton

 Știu, pisica mea nu e impresionată iar în timp ce oamenii mor de foame, nouă ne arde de cros...

 

Nu cu mult timp în urmă, îmi sare în ochi o reclamă la Legal Half Marathon. Citesc despre cursă, constat că nu este deschisă doar celor care lucrează în domeniul juridic, îmi verific calendarul, constat că am liberă ziua așa că mă înscriu.

 

Vineri scap mai devreme de la muncă, prin bunăvoința șefului, așa că pornesc nepresat de timp spre Sport Guru Unirii, de unde urma să îmi iau kitul. În ultima vreme am tot alergat prin fața magazinului Sport Guru deci cunoșteam zona. După ce îmi iau kitul nu mă întorc spre Piața Unirii, deși putea să fie cea mai rapidă retragere spre casă, aleg să continui spre Piața Muncii, ocazie cu care observ un nu știu ce târg în Piața Alba Iulia. Nu mă atrage niciun miros emanat de acolo așa că nu traversez.

 

Duminică îmi pun ceasul să sune cam devreme pentru gustul meu dar mă trezesc după o oarecare amânare. Una peste alta, nu îmi rămâne timp să îmi pregătesc prea atent bagajul de cursă dar ce era esențial am apucat să iau la mine.

 

Puțin după 08:00 pornesc spre metrou, cobor la Unirii, trec pe la patiseriile de pe latura vestică a pieței, îmi iau doi covrigi (ăsta fiind obiceiul pe care l-am pornit la Crosul Loteriei) care se nimeresc și calzi, traversez pe o rută complicată Piața Unirii (aflată în plin șantier pentru refacerea planșeului), încep să văd alergători imediat ce mă apropii de zona de concurs, mănânc covrigii în timp ce merg spre tribunal privind alergătorii de la 10k. Odată ajuns în zona de start după ce băgasem în maț vreo 2100 kcal (covrigii, un salt bar de la Gold Nutrition și ceva izotonic) privesc ultimii finisheri de 10k, încep să mă încălzesc în stilul meu, casc ochii la atmosfera de concurs, caut nu tocmai convins să îmi iau o cafea de la un 5 To Go cam aglomerat pentru gustul meu, încet dar sigur se apropie și ora startului, dau jos geaca și vesta de polar și rămân cam golaș pentru frigul ăla, în jos doar cu un pantalon de trening subțire, în sus cu tricoul lung de la semimaratonul Pe Argeș în Jos și cu cel scurt, oficial, al cursei în care urma să pornesc. La 9:30 constat a nu știu câta oară că, în ciuda bunăvoinței, sunt doar câteva mișcările la care reușesc să țin pasul cu încălzitorii oficiali, dar nu îmi fac griji pentru că sunt și mișcările mele de încălzire bune.

 

Intrăm în zona de start, se face aproape 10 fără să bag de seamă, startul se dă fără să fie anticipat de prea multă gălăgie (cum mă obișnuisem de la cursele Bucharest Running Club) așa că mă ia oarecum pe nepregătite, pornesc în cursă printre ultimii, apuc să îmi pornesc aplicațiile una un pic înaintea startului, cealaltă la câteva zeci de metri după start, după ce mă asigur că totul e pornit trag o clipă pe dreapta să pun telefonul în borsetă apoi încep unii să mă alerge, nu mi-e clar de ce. 😄

 

Prima tură (din totalul de patru) trece cu bine în 00:30:40, mă debusolează un pic faptul că la poarta de start / finish nu există cronometru, să pot vedea acolo ce timp am după fiecare tură, îmi văd totuși de alergarea mea fără să mă tem prea tare de DNF, deși toată săptămâna fusesem foarte anxios din cauza unor dureri suspecte la piciorul drept (sau poate durerile erau consecință a anxietății, cine mai știe?), pe la km 6 devine destul de urgent să trec pe la toaletă și îmi propun să rezist până în Piața Alba Iulia unde observasem toalete în zona târgului, am noroc și găsesc o toaletă liberă (asta poate și pentru că mi-am făcut cursa oarecum solitar, rar potrivindu-mă pe traseu în preajma multor alergători), pierd acolo minute prețioase eliminând deșeuri pe ambele părți, dar măcar scap de presiune. Năzbâtia s-a întâmplat în km 9 și, comparând calculele Caynax cu cele ale Strava, constat că am pierdut 07:40 la toaletă. Fără pauza asta ar fi putut ieși cel mai rapid semimaraton al meu… Luasem în calcul și că aș putea face ceva pe parcul Justiției dar situația nu a fost chiar așa de urgentă. Odată ieșit de la toaletă, repornesc în cursă ca din pușcă (sau cel puțin asta mi-a fost intenția și senzația), curând constat că rămân fără suflu așa că îmi regăsesc viteza de croazieră obișnuită, când trec pentru a doua oară pe la Piața Unirii (terminasem tura a doua cu 01:08:16 dar asta am văzut abia când am verificat clasamentul; practic mai aveam mai bine de 90 de minute la dispoziție ca să termin și următoarele două ture) aud arbitrii de acolo spunând că eu sunt la km 10 cu un ton care m-a alarmat un pic, presupunând că sunt la limită cu timpul. Totuși, dacă nu m-au oprit, am continuat. Spre finalul turei 3 apare Daniel ca spectator, mă întreabă dacă mai am de alergat două ture și îl suprind când îi spun că urmează să intru în ultima. M-am lămurit atunci că nu ajunsesem la o viteză suficient de mică încât să mă îngrijorez. Termin tura 3 cu 01:40:06. De aici, nu cred că am mai avut vreo îngrijorare, pur și simplu m-am bucurat de alergare știind că voi termina în timpul regulamentar (limita era de 02:55:00). Pe la mijlocul ultimei ture mă uit în fugă la ceas și văd că e ora 11:48 deci încă nu alergam de 2 ore iar asta îmi dă o stare bună și senzația că voi avea din nou un timp bun.

 

Daniel mă aștepta după linia de sosire așa că nu l-am mai văzut în ultimii metri ai cursei, dar îl văzusem oricum de 3 ori, pentru că se plasase strategic, în zona intersecției cu Bd. Mircea Vodă. Termin cu o viteză decentă, trecând cu spor peste ultimele covoare de cronometrare, reduc viteza la timp cât să mă opresc în fața doamnei care oferea medaliile, îmi pune medalia de gât (medalie care s-a dovedit în realitate mai frumoasă decât îmi păruse în poze) apoi, luându-mă total pe nepregătite, mă îmbrățișază iar gestul ei îmi dă o stare de bine cum rar am experimentat la finish, comparabilă cu cea oferită de microgesturile de la primirea medaliei după al doilea semimaraton al meu, pe 9 octombrie 2016, când am scos cel mai prost timp personal într-o astfel de cursă (02:43:44).

 

Mă opresc un pic la punctul de alimentare de după finish, nu mă atrage în mod extraordinar ce era acolo dar iau totuși un energizant (din ce în ce mai rar dar mai beau totuși așa ceva), trec mai departe și mă opresc la standul celor de la Stay Strong unde mă aleg cu un shake proteic, asist apoi alături de Daniel la cursele copiilor, cea mai delicioasă fiind cea a grupei de vârstă 0 – 5 ani. Pe măsură ce creștea vârsta, creștea și competitivitatea copiilor. Una peste alta, a fost o plăcere, ca de obicei, să asist la cursele celor mici. După cursele copiilor am mai prins o parte din festivitatea de premiere unde am auzit din nou unele nume cunoscute, abonate la podium.

 

Ca rezumat, aș zice că am făcut o cursă în timp bun, promițător pentru cele două semimaratoane de trail de la Băneasa, care urmează în următoarele două duminici și pentru cel de asfalt de la Iași, care urmează la finalul lui aprilie. Organizatorii au lucrat suficient de bine încât să îmi propun să revin la Legal Run, traseul a fost marcat perfect, voluntarii de la punctul de hidratare au fost mereu pregătiți, cronometrarea celor de la Linia de Sosire mi-a beep-ăit frumos la fiecare trecere pe la finalul turelor și pe la punctul de control intermediar din apropierea intersecției cu Dristorului, kitul de start a venit cu niște surprize interesante, traseul, deși în buclă, a permis să alerg atât de bine cât am putut, trecătorii au respectat atât cât s-a putut sportivii, forțele de ordine s-au străduit să fie totul în regulă inclusiv când o ambulanță a trebuit să traverseze culoarul de concurs la Nerva Traian (și a traversat, pentru că oamenii au știut cum să organizeze treaba), spectatorii au fost și ei prezenți deși vremea a fost mai urâtă, cu vânt, frig și ploaie, încurajările veneau de unde nici nu te așteptai (de exemplu, m-am trezit încurajat în franceză de niște negri care păreau să aștepte autobuzul deviat cu ocazia cursei). Singura chestie cumva de reproșat pe partea de organizare e faptul că, aduse special pentru cursă, existau toalete doar la start / finish. Nu e prima cursă în care folosesc toaletă adusă acolo în alt scop, pentru vreun târg, festival fără legătură cu evenimentul sportiv. Pe partea cealaltă nici nu prea ai cum satisface câteva sute de alergători pe care, ironic, îi apucă nevoile în același timp.

 

Legal Half Marathon 22 martie 2026, în cifre

Număr concurs: 1207

Loc în clasamentul general: 208 din 244

Loc la categorie (masculine 40+): 83 din 96

Timp final oficial: 02:15:22 (al doilea cel mai bun timp oficial al meu pe semimaraton)

Timp final chip (net): 02:14:50

Timp după bucla 1: 00:30:40

Loc după bucla 1: 190

Timp după bucla 2: 01:08:16

Loc după bucla 2: 223

Timp după bucla 3: 01:40:06

Loc după bucla 3: 213

Timp după bucla 4: 02:15:22

Loc după bucla 4: 208

Consum calorii, cf Caynax: 1225 kcal

Excedent caloric: 875 kcal; ca să zic așa, puteam să mănânc doar un covrig 😄

 

Ca de obicei în ultimele jurnale de semimaraton, actualizez situația semimaratoanelor personale.

 

Cronologic:

Mai 2016 – 02:24:15

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

14 Decembrie 2025 – 02:26:12

22 Martie 2026 – 02:15:22

 

Ca performanță:

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

22 Martie 2026 – 02:15:22

11 Mai 2025 – 02:19:25

Mai 2016 – 02:24:15

14 Decembrie 2025 – 02:26:12

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

#alergare #semimaraton #LegalRun #LegalHalfMarathon

Semimaraton Pe Argeș În Jos 14 decembrie 2025

 

Pe Argeș în jos

Pe un mal frumos

Iată vin în cale

Se cobor la vale

Mulți alergărei

Și vreo 3 căței

Pe principiul că, odată ce am auzit de un eveniment de alergare, verific daca îmi e cât de cât la îndemână să particip la el, am avut o dublă premieră: m-am înscris la primul semimaraton de iarnă și primul semimaraton alergat departe de casă.

Rezervarea de cazare și biletele de tren luate cât mai din timp sunt deja o obișnuință pentru mine. Prin urmare, după câteva zile destul de agitate în familie, cu somn abia începând de pe la 1 noaptea, cu bagajul făcut cumva pe fugă, fără să fi apucat să alerg și în mijlocul săptămânii, așa cum îmi propusesem, stresat și obosit până în gât, sâmbătă 13 decembrie 2025, pe la ora 08:00, plec din Gara Basarab spre Pitești. Ajung în Pitești doar cu vreo 10 minute întârziere, explorez un pic până la ora la care puteam ridica kitul de start, îmi iau kitul, bântui un pic pe la târgul de Crăciun până după 14:00 când puteam să mă cazez, îmi iau în primire camera la Hotel Metropol apoi bântui iar prin târgul de Crăciun pentru un vin fiert și un mic concert Soul Serenade. Printre picături mă opresc și la KFC-ul din centrul Piteștiului să mă îndop, ca să pice bine vinul (un pic mai ieftin decât la târgurile din București, în Pitești costând 10 sau 12 lei paharul de vreo 300 – 330 ml).

Hotelul era plasat foarte aproape de târgul de Crăciun și la aproximativ 2 km de gară și de locul de start.

Seara sunt cuminte și mă culc cât pot de devreme, dorm bine în patul confortabil din camera bine încălzită.

Duminică 14 decembrie 2025 mă trezesc pe la 5 dimineața, mănânc ceva dulce, mă hidratez cât de cât, îmi pregătesc rucsăcelul cu mănuși, Powerade, loc pentru hainele extra purtate până la start, magneziu și alte năzdrăvănii apoi o iau agale spre Parcul Ștrand, recunoscând pe alocuri colțuri de oraș prin care trecusem și cu Daniel în primăvară. Intenționam să fac ca la Crosul Loteriei Române, să îmi iau ceva de la patiserie și să mănânc înainte de start dar n-am avut noroc, patiseriile din drum abia deschideau, nu aveau încă marfă pe rafturi. Asta e! Nu a fost prima cursă pe stomacul gol.

Ajung în Parcul Ștrand destul de aproape de ora 09:00, zona de start era deja animată de organizatori și concurenții ajunși dimineață în Pitești iar acum se încolonaseră să își ridice kitul. Băgând de seamă că se servea ceva lichid cald pe acolo, întreb ce e și cer un ceai (citisem și ceva de vin fiert și nu era tocmai cuminte să beau așa ceva înainte de start, să mă trezesc apoi că alerg pe 3 cărări). Fotografii își făceau treaba deja, se pare că imediat ce am ajuns în apropierea porții de start m-am ales cu o poză. Deși am avut de așteptat aproape o oră până să vină ora startului, frigul mușca destul de rău și nu îmi prea venea să mă dezechipez pentru start, atmosfera era plăcută, aveam loc suficient să îmi fac încălzirea în stil propriu, se vedea că toți, organizatori, voluntari, concurenți pun pasiune în ceea ce fac. Cu excepția frigului, atmosfera îmi amintea destul de bine de alte curse mai mici la care am fost.

Puțin după 10:00, prins oarecum pe nepregătite, în sensul că mi-am pornit pe fugă aplicațiile de localizare – cronometrare și semnalul GPS părea să fie greu de prins, începem fuga. Nefiind pus pe fapte mari, am plecat printre ultimii dar curând am început să depășesc. Era ceva înghesuială pe aleile parcului dar așa părea mai cald. La prima urcare pe promenada Argeșului am urcat scările la pas, să nu pic în nas peste ceilalți concurenți. Fac dreapta pe aleea pe care tocmai mă plimbasem cu o zi în urmă (din greșeală, eu de fapt căutând cai verzi pe pereți), ies din parc, intru pe pista de biciclete transformată pentru 3 ore în culoar de alergare (eu speram să se închidă circulația și să se alerge pe șosea dar nefiind chiar 20000 de participanți, probabil nu au aprobat autoritățile restricțiile de circulație), între timp ignor un punct de hidratare chiar dacă voluntarii de acolo erau foarte atenți și încercau să ne aducă lichidul cât mai la nas, mă pregătesc sufletește de o întoarcere în parcarea de la Argeș Mall dar de fapt am întors ceva mai devreme, într-un ac de păr unde voluntarii cred că erau pregătiți să ne agațe de aripă dacă ne-ar fi aruncat mișcarea centrifugă în Argeș. Până la întoarcere, pe sensul celălalt deja zburdau pe lângă noi alergători, parcă dorind să îmi arate cât sunt de slab antrenat. Citind rezultatele din anii trecuți, nu mă preocupa cine știe ce acest aspect, având în vedere că 99,99 % dintre concurenți apăreau mai antrenați ca mine deci nu mă deranja nici să ajung pe ultimul loc, atâta timp cât terminam în timpul regulamentar. Oricum, se pare că trebuie să mă obișnuiesc cu locuri foarte în coada clasamentului la cursele cu mai puțini participanți la care, din câte observ, vin doar alergători mai buni.

Revenind pe promenada Argeșului observ un alergător tentat să se joace cu un câine dar care se retrage rapid, probabil din cauza unui gest nu tocmai prietenos făcut de cuțu. Observ în fața mea, la vreo 5 alergători mai încolo, un domn cu steag care părea în vârstă. Îmi propun să țin pasul cu el, poate chiar să îl ajung și întrec. N-ai să vezi! La final am văzut că omul avusese cursă mai scurtă la care chiar prinsese podiumul la categorie. Practic n-aveam nicio șansă să mă țin după el. Și ca omul ăsta aș vrea să îmbătrânesc.

Trecerea spre Parcul Lunca Argeșului (acolo, la lalele) nu îmi imaginam cum o să fie dar speram să nu însemne că vom traversa șoseaua. N-am traversat-o, am păcălit-o trecând pe sub ea, după o serpentină dreapta - stânga mai abruptă, tocmai bună să iei un pic de viteză la coborâre și să îți fugă inima în gât la urcare. Las curând pe stânga celălalt punct de hidratare și intru treptat pe teren cunoscut. Văd silueta bisericii din capătul nordic al parcului și deduc cam pe unde e întoarcerea. Nu știu de ce mă așteptam eu la o întoarcere oarecum în loc, că realitatea a însemnat niște bucle care au făcut parcul ăla să pară imens. Voluntarii și benzile de marcare a traseului își făceau treaba așa că orientarea nu a fost deloc problematică. Ne suprapunem o vreme și peste o pistă de alergare pe care poate o testez cândva și în condiții pașnice, fără presiunea unui concurs. Pe aici fac pauză de ajustare a echipamentului. Nu mai simțeam nevoia de nicio cârpă pe cap și la gât, am scos și mănușile, am atacat un pic sticla de Powerade apoi am închis bucla din acest al doilea parc. În jurul meu erau deja suspect de puțini alergători. Părea atât de liber încât să îmi imaginez că voi termina în 02:59:59, la un pas de verdictul do not finish. Cam de aici am uitat aproape de tot de spiritul de competiție și am încercat pur și simplu să mă bucur de experiența primei alergări urbane departe de casă (după experiențele de plajă și de munte din primăvară și vară). Revenind pe malul Argeșului, îl văd pe Corneschi deja la jumătatea celei de-a doua bucle. Nu știu ce mănâncă omul ăsta dar are o viteză cât să câștige mai toate cursele la care participă. Mă mențin cât de cât viu în continuare, cobor scările și fac dreapta, închizând în Parcul Ștrand prima buclă. Voluntarii îi îndrumau spre finish pe cei de la 10k dar pe mine m-au trimis în a doua tură. Încă aveam suflu să recunosc că mai am una dar, destul de repede, aveam să îmi imaginez că era mai comod dacă mă înscriam doar la 10k. Urcat iar pe promenadă ajung din urmă o doamnă cu care, o vreme, intru în jocul depășirilor. Ba depășeam eu, când mergea ea un pic, ba mă depășea ea când mergeam eu. Eram doi alergători care păream că ne-am greșit undeva setările. Pe celălalt sens, alergătorii mai pregătiți aflați cel puțin cu un km mai în față, găseau energie să ne încurajeze și să ne felicite pe noi, aștia mai lenți.

Un pic după biserica din Lunca Argeșului, mă mai prind din urmă câțiva alergători. Doamna de mai devreme era deja mult prea departe și n-am mai avut nicio șansă să o ajung. Spre finalul cursei mele nu o mai vedeam nici măcar așa, în zare... E clar că și-a gestionat energia cu mult mai multă pricepere decât mine. Și ca doamna asta vreau să îmbătrânesc.

Marcajul pentru cursă rămăsese la locul lui dar voluntarii de la dirijare dispăruseră în câteva locuri. Stăteau deja de aproape 2 ore în posturi și i-o fi luat frigul și pe ei, că oameni sunt. Unde aveam un cât de mic dubiu, mă uitam pe telefon unde aveam deja urma de la prima tură. Totuși, pe unde mai erau voluntari, aceștia încurajau fiecare alergător indiferent cât de în urmă era rămas. Cred că mai aveam vreo 5 km până la finish când căpătasem convingerea că voi termina sub 02:30:00. Eram praf de oboseală, mergeam din ce în ce mai des, dar chiar și așa, cu mers integral de aici înainte, tot mă asteptam să termin în două ore jumate.

Mă opresc la hidratare înainte de a reveni pe promenadă, remarc din nou bunăvoința voluntarilor, un pic mai încolo observ pe sensul celălalt o alergătoare aflată ceva mai în urmă ca mine, mai departe se nimerește un fotograf doar pentru mine, căruia apuc să îi mulțumesc (eu care, nu știu de ce, sunt convins că vorbitul în timpul cursei mă seacă de energie), deja nu îmi mai păsa că, pe ultimii 5 km, m-au depășit vreo 5 oameni, asteptam nerăbdător să cobor a doua oară treptele din parcul Ștrand și să termin. La întoarcerea din nordul parcului am avut o ezitare dar, chiar dacă nu mai era voluntar acolo, m-am uitat pe telefon, am întors cu 5 m mai departe decât în prima tură și apoi m-am orientat bine până aproape de final. Totuși, pentru că locul de start era pe insula și, în mod ciudat, se pleca pe o parte și se întorcea pe cealaltă, când am ajuns la podul pe care am traversat imediat după start nu mi-a fost clar dacă trebuie să continui bucla spre locul în care fusese îndrumat spre finish omul de la 10k pe când îmi terminam eu prima tură sau dacă trebuie să închid direct pe pod. Acolo, atunci, mi-ar fi plăcut să existe un voluntar să mă ghideze. Pe principiul că e mai bine să alerg câteva sute de m în plus decât să risc descalificarea, am continuat bucla și, pe partea cealaltă a lacului, voluntarii mi-au confirmat că pe acolo se intră spre finish. Mă asteptam să trec prin poarta de finish din aceiași direcție din care plecasem dar lucrurile erau altfel gândite. Îmi continui acești ultimi metri deloc convins că am nimerit abordarea corectă și termin cursa din lateral față de direcția în care începusem și trec linia de sosire cumva din partea cealaltă față de așteptările mele. Fotografii încă erau atenți și fotografiau tot ce trecea linia de sosire, voluntarii cu medalii m-au reperat și mi-au agățat una de gât, mă duc spre masa de alimentare și sunt foarte plăcut surprins de ce am găsit acolo (sărățele, salam, pâine, Pepsi, Gatorade, sticks-uri), mă îndop un pic apoi mă îndrept spre masa cu lichid cald unde prind ultimul pahar de vin fiert. Dacă nu am ieșit chiar ultimul în clasamentul general, tot trebuia să ies cumva ultimul. Mă opresc și la gravat medalia, timpul fiind satisfăcător plus că era prima cursă lungă departe de casă și am simțit nevoia să îmi rămână amintire și sub forma asta, nu mai spun că am putut poza medalia față – verso să mă laud la frații mei care erau amândoi în București și se pregăteau să meargă la concert în târgul de Crăciun pe când eu îmi vărsam ficații de oboseală.

Ca de obicei, după mâncat și băut am pus haine groase pe mine și am asistat la festivitatea de premiere. E genial organizată cursa din punctul ăsta de vedere, festivitatea se ține pe scena teatrului de vară iar publicul poate asista așezat confortabil pe bănci. Doar la Măgurele am mai întâlnit ceva asemănător dar la Pitești era mult mai bine. Eu îmi simțeam picioarele țăndări, mă mișcam greu, cu toată alimentarea parcă tot nu îmi revenea energia, mă cam luase și frigul, era destul de rău. Nu cât să leșin, să cheme oamenii ambulanța dar oricum.

Se termină festivitatea de premiere, o iau agale spre hotel, mă opresc să iau niște covrigi pe care nu reușesc să îi termin (e ciudată senzația aia de foame, când stomacul totuși refuză să se umple), ajung la hotel, acopăr cât de cât covrigii rămași, fac duș și mă pun în pat. Mă trezesc aproape de 8 seara, nu mai aveam chef de ieșit în oraș (sâmbătă îmi imaginam că voi merge duminică seară la film dar realitatea s-a dovedit diferită), mănânc covrigii, îmi fac o băutură de fast recovery (pe care de fapt era ideal să o beau destul de repede după cursă, după ce mâncam, dar pare să fi ajutat destul de mult și așa), mă apuc să strâng bagajul, schimb două vorbe cu familia apoi trec din nou la somn.

Luni 15 decembrie 2025 mă trezesc destul de bine, finalizez bagajul, fug până la KFC să mănânc. Deși mâncasem aproape exact la fel ca sâmbătă, de data asta după KFC m-a tăiat diareea (dacă e întâmplarea sau dacă era ceva defect cu mâncarea nu mi-e deloc clar) dar rezolv totul în timp util și aproape de 11:00 cobor să predau cheia. Trec prin târgul de Crăciun, mai beau un vin fiert, admir tinerii frumoși care se plimbau prin oraș apoi, vag presat de timp, pornesc spre gară. Urc în tren pregătit pentru o scurtă călătorie (nu am venit direct spre București), cobor la prima stație, mă orientez rapid spre Muzeul Golești, având două componente, una istorică și alta cumva etnografică, mergând perpendicular pe calea ferată apoi la stânga, intru în muzeu, paznicul și doamnele de la casa de bilete, unde mi-am validat biletul luat online, s-au dovedit oameni faini, dornici să ofere o experiență plăcută vizitatorului, îmi las rucsacul la casa de bilete, primesc câteva îndrumări care să îmi facă spornică vizita și încep turul...

Încerc să vizitez cu metodă, să văd tot, să am o oarecare ordine de vizitare. În opoziție cu clădirea casei de bilete, încep cu clădirea școlii. Două săli, mobilier școlar, diplome, fotografii, mă așteptam să găsesc și diploma de bac a lui Marcel Ciordacu dar încă nu o avea pe vremea aceea. Trec spre parc, ajung repede în zona de muzeu al satului (al viticulturii și pomiculturii mai exact), în prima parte îmi reține în mod special atenția Hanul de răscruce din Posești (după cum spunea doamna de la casă, am intrat oriunde era ușa deschisă, chiar și în pivniță, iar unde nu se putea intra mă uitam uneori pe geam) apoi seria de pivnițe din diverse regiuni etnografice. Intru în orice subsol era deschis, mai dau câte un cap în grindă din neatenție, sorb, imaginar vorbind, din fiecare butoi întâlnit, la o astfel de pivniță se putea urca cumva la etaj așa că am urcat, să văd și eu lumea de sus. Între timp, începe recitalul de pisici. Întâlnesc vreo 5 pisici în muzeu, unele au năvălit pe mine de parcă eram prietenul lor vechi, una, neagră, s-a dovedit mai timidă și a fugit repede din calea mea, insensibilă la chemarea mea cu pis, pis. Primăria din Hârsești părea incredibil de modernă dar interiorul nu era vizitabil. Mi se spusese de la intrare că, pentru partea de muzeu în aer liber, voi putea vedea doar exterioarele. Probabil interioarele sunt accesibile vara, când e mai mult trafic iar temperatura e plăcută și pentru exponate. Mi-a mai atras atenția Biserica din Cotmeana, cu cimitir, cruci de piatră, o căsuță anexă.

Trec pe lângă Terasa La Muzeu, acum închisă (la vară aproape sigur mă opresc la un pahar aici), revin în parc, ies, vizitez Baia turcească și Turnul de apărare apoi, mergând în lungul clădirii secției de etnografie, găsesc o ușă deschisă pe care se auzea jazz. Normal că am fost curios și am dat acolo de o expoziție de ceramică, una de ouă de struț încondeiate, una de port popular. Secția de istorie părea închisă așa că o las pe altă dată.

Conacul familiei Golescu are săli destul de interesante. Printre altele, am aflat aici că pisica nu poate fi secretară, pentru că secretara e un fel de birou de scris iar pe mâță nu am scris până acum. Cea mai importantă încăpere mi se pare cea a biroului regelui Carol I, o piesă de mobilier impresionantă care mă mir că a rămas între exponatele unui muzeu de provincie, asta dacă nu e cumva o replică, desigur.

După ce văd conacul mă întorc în parc unde e și toaleta, văd terasa din partea cealaltă, văd și scrânciobul apoi mă îndrept spre ieșire. Recuperez rucsacul (vreo două ore fără rucsac în spate au fost o plăcere, deși nu era nici exagerat de mare, nici foarte greu dar, cel puțin prin pivnițe, era mai delicat să intru cu rucsac în spate), salut, ies pe poartă, traversez, intru puțin în curtea bisericii monument istoric de aici (am fost tentat aici să intru și în biserică dar nu sunt convins că era deschisă), ies, fotografiez biserica din stradă (cică fotografiile făcute fără binecuvântarea părintelui sunt nașpa dar poate asta nu se aplică și celor făcut din spațiul public), constat că e cu vreo oră și jumătate mai devreme decât ora maximă pe care o alocasem vizitei, mă îndrept spre gară, văd din nou autobuzul care leagă prin linie metropolitană Piteștiul de Golești, mă uit pe afișul din gară cu mersul trenurilor dar nu pare să fie niciun tren mai devreme, mă uit totuși și pe aplicația CFR și găsesc un tren care pleca peste vreo 30 de minute, îmi iau bilet la el, zac prin gară până atunci, apreciez ca ciudat faptul că nu am întâlnit niciun magazin pe puținele străzi din Golești străbătute. În sfârșit, vine trenul, urc, mă așez și parcă de abia aștept să ajung acasă unde, pentru o noapte, încă eram la un loc toți trei frații.

Marți 16 decembrie 2025, întors la muncă, îi povestesc rapid unui coleg despre cât sunt de încântat de cursa de la Pitești și de zilele petrecute acolo.

ALERGAREA ÎN CIFRE

Fiind eu al treilea om care a îndrăznit să se înscrie la semimaraton, am primit numărul de concurs 3

În clasament, cu timpul meu de 02:26:12 am fost pe locul 103 din 107, la masculin am fost locul 86 din 87 iar la categorie M 40 – 49 am fost ultimul, locul 31 din 31

COMPARAȚIA CU CELELALTE SEMIMARATOANE ALERGATE DE MINE

Cronologic, semimaratoanele alergate până acum sunt astea:

Mai 2016 – 02:24:15

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

14 Decembrie 2025 Pitești – 02:26:12

Ca timp, de la cel mai bun la cel mai slab, lista arată așa:

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

Mai 2016 – 02:24:15

14 Decembrie 2025 Pitești – 02:26:12

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

#alergare #semimaraton #Pitești #PeArgesInJos #iarna