luni, 16 noiembrie 2026

Sărata- Monteoru 6 – 8 noiembrie 2026 cu ocazia IstrițaXscape (semimaraton, 24 km, 900m+)

 

Curiozitatea față de concursul de la Sărata- Monteoru a apărut când mi-a povestit Andrei Constantinescu despre el, înainte de startul primei mele curse din Pădurea Băneasa, după ce participase la toate edițiile. Treptat, pe măsură ce îmi creșteam experiența în trail running, a venit și ziua în care am zis că a venit timpul pentru un traseu de alergare nou.

Pe 19 noiembrie 2025, socotind eu cu calendarul când ar putea avea loc cursa, mi-am rezervat cazare pentru 13 – 15 noiembrie 2026 dar, pe 28 ianuarie 2026, s-a anunțat oficial data concursului așa că am modificat rezervarea pentru 6 – 8 noiembrie 2026. Se potrivise să aleg o cazare cu politici flexibile de modificare și anulare și, culmea, am beneficiat și de o reducere de preț în perioada modificată.

Din ianuarie până în iunie am intrat des pe site-ul cursei, așteptând nerăbdător pornirea înscrierilor. Inițial nu eram hotărât dacă mă voi înscrie la 10 km sau la semimaraton dar, pe 15 iunie, în prima zi de înscriere (chiar în primele 30 de minute de înscriere), bazându-mă pe felul în care m-am simțit în cursele deja alergate în acest an, am zis că 24,6 km cu 900m+ și timp limită 6 ore este cursa cea mai potrivită pentru mine.

Deci, pe 15 iunie 2026, aveam plătite cazarea și cursa, rămăsese să îmi iau biletele de tren și să decid cum fac transferul între gară și localitatea Sărata- Monteoru. Cu biletele de tren am rezolvat pe 20 octombrie când am decis să călătoresc în condiții cât mai bune așa că m-am îndurat să îmi iau bilete la clasa I pentru București – Buzău – București iar pentru transferul Buzău – Sărata- Monteoru și înapoi luam în calcul 2 variante, una confortabilă, rapidă și scumpă (simularea sugera că pot prinde Bolt) și una mai puțin rapidă și flexibilă dar vizibil mai ieftină, autobuzul 19 al Companiei de Transport Public Buzău.

Pentru că sunt în mică măsură dispus să alerg pe poteci pe trasee total noi, luam în calcul să fac o recunoaștere măcar a unei părți din traseul de la IstrițaXscape iar asta am reușit pe 30 august 2026, pe o căldură care făcuse să se umple pădurea de insecte. Am zis că nu mai merg vara pe acolo fără ceva soluție antiinsecte.

Joi 5 noiembrie, seara, cu ceva emoții pentru echipamentul spălat cam prea târziu pentru a se usca la timp, încurcat fiind și de perioada ploioasă care a întârziat la rândul ei uscarea, m-am apucat de bagaj. Am băgat în rucsac până spre miezul nopții apoi am trecut la somn.

Vineri 6 noiembrie mă trezesc pe la 8 dimineața și reușesc să finalizez rucsacul până aproape de ora 10:00. Plec spre gară cam târziu pentru gustul meu așa că odată ajuns apuc doar să îmi iau o cafea și să urc în tren. La 11:10 porneam spre Buzău, nerăbdător să admir iar zona de deal dintre Ploiești – Mizil – Buzău în mijlocul căreia locuiește un om mișto pe care sper să îl întâlnesc cândva.

Puțin după 13:00 cobor în Buzău, mă opresc la Fornettăria din gară, îmi iau ceva de mâncat și (încă) o cafea apoi pornesc pe jos spre Kaufland Unirii – CIT Buzău. Trec pe lângă Cimitirul Eroilor și caut cu privirea monumentul de la mormântul lui Dumitru Dan, primul globe- trotter român despre care am citit inclusiv pe gardul unei unități militare, când am venit în Buzău pentru Buzău21k. 


Foto 1 și 2 - Despre Dumitru Dan, pe gardul unității militare

Nu l-am observat așa că nu m-am deviat “între cruci, în noaptea grea”, cum zice Ada Milea și mi-am continuat drumul. Nu știu de ce, nici la Kaufland nu am traversat așa că am ajuns la CIT Buzău, m-am uitat în aplicația Transport Public Buzău și am văzut că la 14:50 ar pleca un 19. Intru în “autogară”, dau de un angajat care îmi confirmă plecarea autobuzului și îmi spune unde va trage pentru îmbarcare apoi mă pun pe așteptat. Între timp, îmi cumpăr din aplicație două bilete pentru zona 6. În sfârșit, trage autobuzul la peron, urc, îmi validez biletul. Un pic mai târziu apare și controlorul, scanează nenea biletele apoi pornim. Peste vreo jumătate de oră cobor din autobuz un pic mai sus de ramificația spre Pensiunea Carla, probabil la CIT Monteoru sau undeva între stații, unde au rugat niște localnici șoferul să oprească. Anunțurile legate de stația următoare parcă mai mult mă debusolau decât mă ajutau, probabil pentru că exista un decalaj datorat faptului că nu fusese nevoie ca autobuzul să oprească în toate stațiile. Oricum, chiar dacă aș fi coborât la capăt, tot ar fi fost bine, că nu era mare distanța până la Cantina Ceres.

Ajung în câteva minute la pensiune, constat iar că mă debusolează absența unei recepții în astfel de unități de cazare dar până la urmă intru pe unde mi s-a părut OK, nimeresc în sala de mese, spun primului om întâlnit că am de preluat o camera, cheamă pe cineva, facem formalitățile și mă conduce rapid sus, în odaia mea cu balcon.

Cum intru în cameră observ dotările bine gândite așa că încep să mă folosesc imediat de ele. Îmi așez hainele pentru zilele următoare pe umerașele din dulapul deschis, pun în cuierul de la intrare hainele groase, scot pe balcon sacul cu hainele care parcă nu se uscaseră suficient până le-am băgat în rucsac și le las la aer, constat că puteam și să le întind la uscat la nevoie, pentru că aveam un suport de uscat rufe, îmi bag izotonicele la frigider, aerisesc, merg la toaletă (și aici lucrurile erau ok organizate, singurul minus fiind că aveam doar un recipient cu săpun lichid pe care trebuia să îl mut în cabina de duș când aveam nevoie de el acolo), mă uit pe hartă și pornesc apoi spre sala de sport să îmi iau kitul de start. În drum spre pensiune, pentru că am revenit pe șoseaua mare, nu pe strada neasfaltată dintre Carla și Caprice, am ratat o intersecție și m-am trezit umblând spre nicăieri. Până la urmă m-am prins că e ceva dubios cu locul în care mă aflam, m-am uitat pe hartă și m-am întors în intersecția potrivită și am apucat calea corectă. Între timp, interacționasem cu câinii locului și mă lămurisem că e bine să am aparatul pârâitor la mine când umblu prin stațiune, să îi pot alunga dacă vin prea mulți sau prea aproape.

Revin în cameră, îmi organizez cât de cât lucrurile pentru ziua de cursă apoi mă întorc spre sala de sport de data asta având ca țintă magazinul de lângă ea. Citisem că nu prea găsești ce-ți trebuie în magazinele din Sărata- Monteoru și am constatat că afirmația e destul de corectă. Am găsit totuși pâine, salam feliat și cașcaval feliat - nefeliat așa că am avut ce mânca.

Joi spre vineri dormisem foarte prost, vineri spre sâmbătă aveam să dorm cam la fel de prost așa că nu a fost de mirare că m-am dat jos din pat pe la 4 dimineața, am mâncat, m-am mai organizat pentru cursă apoi m-am culcat la loc pentru scurt timp.

Sâmbătă 7 noiembrie 2026 cobor de tot din pat pe la 6:00 iar pe la 8:00 porneam spre zona de start a cursei, de lângă sala de sport. Avusesem grijă să îmi fac listă cu echipamentul obligatoriu pentru cursă și cu ce mai doream eu să am la mine în plus față de el așa că înainte să ies din cameră bifasem tot. În dreptul vilei Caprice un angajat atenționa un turist că urmează să treacă un maraton și, dacă am înțeles corect, îl sfătuia să își parcheze mașina cât mai departe de stradă, să nu fie cumva lovită. Interesant e că omul își făcea griji dar, în același timp, omisese că traseul cursei nu trecea pe bucata aia de stradă. Uneori și drumul spre rai este pavat cu dezinformări...

Ajung la sala de sport, mă acomodez cu atmosfera, îmi iau o cafea de la tonomatul de lângă magazin (omisesem să folosesc aparatul de cafea de la pensiune), îmi ajustez echipamentul, mă încălzesc în stil propriu, observ printre concurenți chipuri cunoscute care nu s-au transformat (încă) și în prieteni, mă pregătesc de start pornind aplicațiile cu 1 – 2 minute mai devreme, să nu mai pierd timpul cu ele când pornește cursa. Ședința tehnică atrăsese atenția asupra reperelor necesare pentru orientare și asupra traseului cu frunze care pot ascunde obstacole, cu șanțuri (știam deja de cele din lungul potecii, pe un sector destul de lung, dar mă temeam să nu fie și unele de-a latul potecii, să fie necesară încă un pic de atenție și pentru ele) și, desigur, cu voluntari care să ne dirijeze în câteva puncte. Ciudățenia cursei acesteia era că nu aveam nici cea mai vagă idee unde vor fi punctele de hidratare și alimentare, acestea neapărând pe hărțile de pe site, dar până la urmă, așa neanunțate cum au fost, s-au dovedit atât bine situate cât și bine aprovizionate și eficient deservite de voluntari.

Știam din tura de recunoaștere că primii vreo 3 km sunt alergabili așa că, deși pornisem printre ultimii, am alergat cu spor și am depășit tot ce am putut. Pe zona de asfalt glumea un concurent că iar vor spune ăștia că am blocat traficul în Sărata- Monteoru. Poliția era cu noi, blocând intrările spre traseul de concurs dar de sus tot a apărut o mașină care a stat răbdătoare în mijlocul alergătorilor până când aceștia au depășit zona, sau cel puțin asta se observa până am depășit-o eu. În alergare, n-am mai observat toate reperele pe care le văzusem în drumeția din august dar nici nu îmi stătea mintea la ele, având în vedere că traseul era impecabil marcat (cu benzi care suplimentau marcajul permanent) și râul de alergători avea același drum, cel puțin până la ramificația traseului scurt unde voluntarii dirijau cu spor. Văd aici și un tricolor iar gândul a fugit o clipă spre Ionuț care urma să fie pacer a doua zi, la București.

De aici, lucrurile deveneau mai serioase, nu mai era mereu alergabil, panta cerea să dau bine din bețele pe care avusesem grijă să le întind la timp, din zona largă în care puteam zăbovi câteva minute fără să încurc ceilalți cuncurenți, trăgeam cu moderație, conștient că mai aveam mult din cursă și că, pe primii 12 km, aveam mult de urcat dar îmi amintesc că am depășit și pe prima parte a potecii câțiva oameni.

Observam în jurul meu că mulți oameni alergau în grup, eu fiind probabil printre puținii veniți solitari la cursă. Grupurile erau un pic mai greu de depășit dar, cu răbdare, se putea găsi un moment potrivit pentru a trece pe lângă. Aud pe cineva spunând ceva de genul “nu te plânge, pentru că asta contează și pentru ITRA și pentru UTMB”. UTMB-ul nu e de mine, din multe puncta de vedere, dar punctele ITRA recunosc că mă încântă și îmi doresc să mai alerg curse care să ofere măcar un amărât de punct ITRA.

Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la panta aia urâtă înainte de care am întins bețele la antrenamentul din vară. Brusc, m-am trezit în fața pantei respective și m-am înarmat cu toată atenția ca să o depășesc fără să alunec și să risc astfel să accidentez un alergător din spatele meu. Am urcat direct pe canturi, susținut de bețe și am trecut cu bine, fără pic de alunecare necontrolată, fără să lovesc pe nimeni, chiar fără să încurc aș zice. M-a intrigat totuși că unii concurenți au evitat panta asta alegând să ajungă deasupra ei pe o mică buclă ocolitoare, prin dreapta, probabil mult mai comodă. Probabil voi testa și eu bucla asta în 2028, când mi-am propus să revin la IstrițaXscape, ediția a zecea. Interesant ar fi ca la ediția a zecea să îndrăznesc maratonul (41 km, 1800m+) pentru că are o parte mult mai mare de traseu frumos, cu vizibilitate în jur și cu obiective turistice.

De aici, până aproape de final, îmi aminteam că nu mai e niciun punct delicat, deci m-am deplasat fără griji, cât puteam de repede, uneori depășind chiar pe urcări, cu atenție sporită în zona cu șanț de-a lungul potecii pentru că puteam să mă accidentez dacă mă grăbeam și alunecam în șanț. La intersecția cu un drum forestier pe care am făcut dreapta am avut punct de hidratare. Surpriza, plăcută, a fost că organizatorii aduseseră pahare deci nu a fost nevoie să pierd timp cu flask-ul. Aquavia, apa oficială a cursei, mi se pare de ceva vreme tentantă, după ce am citit că, fiind alcalină, ajută la funcționarea creierului. M-am hidratat suficient apoi mi-am văzut de drum.

Pe la km 6.7 mă uitasem la ceas și am constatat că făcusem cam o oră. Următoarea verificare de oră urma să o fac pe Vf. Istrița, pe la km 12, când adunasem 2 ore și 20 minute de la start. Aici părea că în maxim 4 ore 40 voi termina cursa.

Peste punctul în care, în recunoaștere, m-am rătăcit pentru câteva sute de metri, am trecut rapid și am făcut curba la stânga, excelent ghidat de multele benzi puse de organizatori. Să fi fost km 10 când evoluam undeva în spatele unui maratonist, Florin, pe care ceva mai devreme îl depășisem. Cam tot pe aici cred că am lăsat în urmă o alergătoare din Republica Moldova care purta tricoul de la Semimaraton Chișinău. Un alergător din urmă ne cerea să nu ratăm traseul pentru că el după noi se uită, nu după marcaje și benzi. Cred că nu l-a dezorientat nimeni. O voce din apropiere zicea că “dacă făceam eu antrenamentele alea de forță, zburam pe aici” iar eu, fără să fi făcut vreun antrenament special pentru forță, depășeam…

O vreme, cam rămăsesem fără repere așa că mi-a prins bine când cineva a sugerat că mai avem puțin până pe vârf. Chiar pe urcarea finală, m-am oprit un pic și am fost depășit de câțiva oameni dintre care cineva mă încuraja să nu mă opresc pentru că mai e puțin până pe vârf. Odată ajuns pe vârf, am băut, am mâncat (aveau de toate la punctul de alimentare) cașcaval, napolitane, glucoză, ciocolată, de-a valma și am simțit că am apoi suficientă energie pentru mai departe. Din ciocolată am luat convins că proeminențele care se vedeau în ea sunt alune dar până la urmă s-au dovedit a fi ceva mai moale, cel mai probabil stafide. Asta e! N-am murit, nu mi-au făcut rău, doar m-au scos un pic din obiceiurile mele alimentare dubioase. A fost destul de lungă pauza pe vârf, cu atât mai mult cu cât m-am oprit să și filmez un pic. După filmare și după ce am simțit că am mâncat și băut suficient am luat-o ușor la vale. Curând, am terminat partea de traseu pe care nu o parcursesem și în recunoaștere, pentru că ham- ham. Ceilalți începuseră să bage viteză așa că m-au motivat să fac la fel. O vreme am intrat în jocul depășirilor cu o fată apoi mi-am făcut singur cursa fără să mă mai concentrez prea mult pe ceilalți. Probabil pentru că văzuseră afișul care anunța că sunt ursuleți de pluș pe acolo, alergătorii din față trăgeau din când în când câte un fluierat. Picioarele curgeau frumos la vale, chiar și pe sectoarele pe care altă dată aș fi încetinit din cauza pietrelor care ieșeau la iveală din loc în loc. Cât simțeam că am energie, alergam după care luam pauză de mers apoi iar alergare și tot așa. În apropierea Cetății Gruiu Dării, unde știam că se iese din drumul forestier și se intră din nou în pădure pentru o bucată destul de mare de traseu, am lăsat un concurent să mi-o ia înainte pentru a mă orienta după el. Deja eram oarecum obosit așa că nu mai simțeam că m-aș orienta ușor. Pe zona asta de pădure m-a depășit un cuplu. Constat că mi-e mai ușor să las oamenii înainte, sunt parcă din ce în ce mai setat să îmi fac cursa cum simt, fără spirit de competiție, având doar grija timpului limită.

În apropierea releului de pe Dealul Ciuhoiu, unde e o zonă largă unde nu am avut marcaj în august, de data asta erau benzi, săgeți făcute pe iarbă plus concurenții din față care ajutau mult la orientare. 

Foto 3 - Marcaj temporar pe traseul IstrițaXscape

Pe undeva pe aici mergeam până am dat pe dreapta de un om. Îl salut, mă prind că e din echipa foto apoi, de dragul unui cadru decent, am dat drumul pentru câteva sute de metri la alergare, nu înainte de a-i spune că e greu după 19 km... Puțin mai departe, probabil pe la km 20, punct de alimentare. Mă opresc și aici, beau, iau o bucată de cașcaval și continui cursa. Mi se par geniale cursele în care ai cașcaval la punctele de alimentare, întotdeauna mi-a picat bine cașcavalul înainte și în timpul cursei.

Comentam vineri, înainte de cursă, despre kitul de start relativ modest. Ei bine, deși mi-ar fi plăcut și un tricou care să îmi amintească de cursa asta, că în rest nu aș mai fi simțit neapărat nevoia de ceva, modestia kitului a fost compensată cu vârf și îndesat exact acolo unde e cea mai mare nevoie, la punctele de alimentare. Chiar dacă nu am avut curaj pentru cursa mai frumoasă, de maraton (de fapt vreo 39 – 41 de km cu 1800m+), cu timp limită 8 ore, tot am simțit cât de utile au fost punctele de alimentare. Lichid luasem la mine, jumătate de litru de Powerade, dar de mâncare nu luasem deloc și tare bine a fost că am găsit pe traseu.

Terenul, după noroiala de pe Piciorul Calului sau de la Băneasa, a părut mai mult decât decent, pământul fiind tare pe cea mai mare parte a traseului, oferind aderență bună. Am auzit alergători sugerând că pământul are tăria betonului.

Pe ultimele pante din pădure apăruseră grupuri de drumeți. Pe o parte am apucat să îi salut, o parte m-au încurajat, fapt e că bucata asta mai animată m-a relaxat și n-am mai avut senzația aia de singur în pădure. Cam tot pe aici, m-au depășit două fete. O vreme am intrat în jocul depășirilor și cu ele dar până la urmă tot în fața mea au terminat. La coborârea cea delicată fix înainte de drumul forestier, o fată s-a arătat neplăcut surprinsă de panta aia dar s-a descurcat să o coboare în siguranță chiar dacă nu avea bețe. Pe ultima parte înainte de asfalt, m-a depășit și un maratonist din Craiova care, dacă îmi amintesc corect, avea să ocupe un loc pe podium la categoria de vârstă. Odată ajuns pe asfalt, știind că mai am foarte puțin până la finish, încurajat și de cei care asistau la cursă de pe trotuarul din dreapta, am alergat atât cât mai puteam de tare și, trecând pe lângă cronometru, am fost plăcut surprins să constat că făcusem 04:01:41, mult mai bine decât acel 04:40 pe care mi-l imaginam.


Foto 4 - Medalia IstrițaXscape 2026

Mi-am luat medalia, am mai ronțăit câte ceva, am asistat la sosirea câtorva alergători atât de la maraton cât și colegi de suferință de la semi apoi m-am retras pentru o vreme la pensiune. Pe la 16:45 eram înapoi în zona de start unde se pregătea festivitatea de premiere și se așteptau ultimii maratoniști. Ultimul a sosit chiar cu vreo 30 de secunde înainte de expirarea timpului limită de 8 ore, în aplauzele câtorva oameni care ne adunasem pe ultima curbă de asfalt a traseului să îl asteptam. M-a bucurat mult că omul a terminat în timpul regulamentar și că i-am văzut sosirea.

În timpul festivității de premiere m-am trezit lângă mine cu un martor al lui Iehova pe care l-am antipatizat când l-am remarcat prima data, la Legal Half Marathon 2026 dar, după ce l-am tot văzut pe la curse, inclusiv ajutând organizatorii, am început să îl simpatizez așa că cele câteva vorbe schimbate cu el au venit firesc. Între timp, admirasem echipa de la Run Brăila care mi-a amintit de alergarea de pe pod și de tot ce a însemnat deplasarea la Brăila din septembrie.

De data asta nu prea am recunoscut numele de pe podium, semn că la Sărata- Monteoru nu vin chiar toți alergătorii abonați la câștigarea curselor. Exista și o oarecare concurență cu București 21k dar nu cred să fi fost acesta singurul motiv pentru care am văzut nume noi pe podium.

O notă specială legată de podiumul la categorii de vârstă ar fi că, de data asta, o doamnă pe care o admir pentru consecvență de ceva vreme ajunsese pe podium la cursa scurtă, la categoria de vârstă 60+. Din pacate, deja plecase pentru că avea cursă și la București așa că nu am văzut-o fizic pe podium. Ar mai fi de precizat că, la semimaraton, tot la 60+, ar fi urcat pe podium Hiroko Ogawa, dacă nu ar fi renunțat la Istrița pentru deplasarea la Alexandria, unde a alergat semimaraton. Cu numarul lui Hiroko a alergat altcineva așa că, în spiritul regulamentului, a apărut ca descalificată în clasament. Organizatorii au explicat de ce nu e ok să alergi cu numarul altcuiva, menționând palmaresul și raportările către ITRA. Pe partea cealaltă, în opinia mea, persoana care a alergat cu numarul lui Hiroko măcar s-a bucurat de cursă și parcă ar fi fost păcat ca înscrierea lui Hiroko să nu ajute pe altcineva să participe la cursă.

După festivitatea de premiere a urmat o tombolă cu premii Garmin așa că, deși nu m-am crezut niciodată un norocos, am asistat și la ea. În puțin probabilul caz în care ar fi fost extras fix numele meu, aveam numarul de concurs în buzunar, cu lecția învățată de la Sighișoara când îl lăsasem la pensiune.

Legat de număr, auzeam că prima sau a doua maratonistă își uitase numarul așa că a trebuit să se întoarcă (probabil la mașină) după el așa că a plecat în cursă mai târziu, fiindu-i și mai greu să termine cursa pe podium. Oricum, să termine 40 în timpul în care am terminat eu 24 mi s-a părut dovada unui antrenament fantastic.

Deja pe beznă, m-am întors la pensiune. Până la Caprice am mers alături de alți alergători care comparau cursa de aici cu cea de la Bacău (Via Bacovia Trail sau ceva de genul ăsta) și sugerau că IstrițaXscape a fost mult mai bine organizată, în special pe partea de marcare a traseului. Până să urc în camera am făcut o plimbare prin grădina pensiunii pe care până acum o admirasem doar de la balcon și am dat aici de câțiva dintre copilașii veniți cu părinții în excursie. Și-au exprimat curiozitatea cu privire la frontala mea așa că am stat un pic de vorbă cu ei. Intenționam să cobor iar în grădină după ce m-aș fi odihnit un pic, poate aș mai fi avut ocazia să interacționez cu ei, dar nu am mai avut suficientă energie. Oricum, mi s-a părut faină atmosfera create serile de acești copii, chiar dacă erau mai gălăgioși iar de la locul ăla poate mă asteptam mai degrabă să fie liniștit. M-a încântat curiozitatea lor și m-am bucurat de acele câteva minute lângă ei.

În cameră m-am luptat iar cu cașcavalul feliat care se sudase, de a trebuit să îl tai eu cu cuțitul dar măcar nu a trebuit să alerg după cuțit, că aveam unul de plastic în rucsac și a fost fix ce îmi trebuia.

Duminică 8 noiembrie 2026 m-am trezit suficient de devreme cât să termin bagajul până la 10:00 când trebuia să eliberez camera. Până la urmă, pe la 8:45 am plecat de la pensiune.

Înainte să părăsesc pensiunea, un turist mă întreba, fără să pricep sensul întrebării, dacă fusesem anunțat că mai vine un grup la pensiune. I-am spus că nu era cazul să mi se spună atâta timp cât despre mine era clar când vin și când plec. A continuat spunând că ei anunțaseră că vin cu copii, care sunt mai gălăgioși, în idea de a fi preveniți eventualii oaspeți care veneau să se odihnească. Abia atunci am priceput că omul, într-un fel, se scuza pentru larma din grădină pe care o făceau cei mici serile. I-am spus că mi s-a părut faină atmosfera făcută de copii în grădină și mi-a mulțumit. Chiar dacă nu am perceput din prima ce vrea omul să spună, semn că nu observ mereu nuanța corectă a comunicării, până la urmă a fost totul ok.

Am pornit spre magazin, am luat pauza de cafea, m-am plimbat o vreme prin cele două parcuri situate de o parte și de cealaltă a șoselei, am stat de vorbă cu o doamnă văduvă din Pătârlagele, venită la tratament apoi am pornit spre Crucea Albă pe la 09:50. Puțin după 10:00 eram deja la cruce și căutam o variantă de continuare, că prea durase puțin traseul. 


Foto 5 - Crucea Albă

Am găsit o potecuță care m-a dus într-o fermă (nepopulată, din fericire, că altfel puteam avea surprize cu câinii), m-am întors, am prins altă potecuță care părea să ajungă în traseul de la IstrițaXscape, chiar a ajuns acolo, am coborât o vreme pe traseul de concurs (inclusiv pe ultima coborâre delicată pe care am parcurs-o și eu fără bețe dar totuși în siguranță, de data asta) apoi, la o curbă a forestierului de jos, am prins o altă potecă pe care am ajuns un pic deasupra crucii. Cobor la cruce, fac acolo un lung popas, mai mănânc din cașcavalul porționat de “acasă” apoi cobor înapoi în localitate. Nu știu de ce, terenul devenise mult mai alunecos decât la urcare așa că picioarele mai fugeau de capul lor 20 – 30 de centimetri. N-am căzut dar chiar simțeam nevoia să folosesc bețele care stăteau frumos strânse pe rucsac. Puțin înainte să ajung din nou în stradă, văd o vacă neagră la 50 de metri în fața mea, fix în mijlocul potecii. M-am oprit, am vorbit cu vaca iar ea a binevoit până la urmă să se retragă din potecă, urcând în stânga lângă suratele ei.

Foto 6 - Vaca

Când am trecut din nou podul spre șosea, aparatul meu anticâini a căzut de pe cureaua borsetei, pentru că i-a cedat o cusătură la husă. Bine că n-a picat în râu, că așa doar l-am adunat de pe jos (și acum îmi dau seama că nu l-am mai testat după lovitură), l-am pus în buzunar și mi-am văzut de drum. Am continuat agale până la capătul autobuzului 19 pe care apoi l-am așteptat cam un sfert de oră dar stăteam liniștit știind că vine, pentru că îl văzusem cum avansează în aplicație.

La 13:15 autobuzul pornea spre Buzău, pe la 13:50 coboram la CIT Buzău de unde apoi căutam un transport care să mă apropie de Parcul Marghiloman, pe care nu apucasem să îl văd în septembrie, la precedenta mea trecere prin oraș. Pe partea cealaltă, mi se făcuse foame așa că am traversat la Kaufland, am văzut că e cam aglomerat la grill, am intrat în magazin și am dat de Corina Caffe unde m-am oprit să-mi iau desertul de dinainte de masă. A fost o descoperire plăcută cafeneaua asta, la fel cum mi-a plăcut și o cofetărie dintr-un Kaufland din Cluj Napoca (Pralina), unde m-am oprit cândva pe drum spre aeroport.

După prăjitură n-am mai verificat dacă s-a eliberat la grill, am traversat spre stația de autobuz, am verificat cu ce și când aș putea merge spre Marghiloman, am constatat că autobuzele sunt rare și am decis să pornesc pe jos. Am mers pe jos până la gară unde tocmai se pregătea de plecare un autobuz 8 cu care am mers 3 stații (pornind la 14:45). Bilet de autobuz aveam pentru că în septembrie alimentasem câțiva lei portofelul electronic. După ce am coborât la stația Depou CFR m-am cam încurcat în traversarea intersecției dar până la urmă am scos-o la capăt și am intrat în Parcul Marghiloman care mi-a lăsat o impresie mai bună decât Parcul Tineretului în care fusesem în septembrie. Crângul nu îl includ în clasamentul parcurilor din Buzău pentru că e cu totul altceva Crângul, nu doar un simplu parc. Mă mișc destul de în viteză prin Marghiloman, în plimbare strecurând și o e-conversație plăcută cu o fată drăguță după care mă îndrept pe jos spre gară, pe un traseu vag ocolitor dar care nu punea probleme la traversări. 



Foto 7 și 8 - Parcul Marghiloman din Buzău

Ajung în gară, aflu că are vreo 15 minute întârziere trenul, trec iar pe la Fornetti ca să nu flămânzesc încă două ore, până la urmă vine și trenul, iar călătoria spre București nu s-a dovedit la fel de confortabilă precum cea de vineri, deși teoretic ar fi trebuit să fie la fel.

Aproape de 8 seara eram înapoi acasă și mă pregăteam să mă fac cumva util a doua zi, când încă eram în concediu.

ISTRIȚA X SCAPE 2026 ÎN CIFRE

Cursa parcursă - semimaraton (24 km, 900m+, 6 ore timp limită)

Număr concurs - 203

Timp oficial – 04:01:41

Timp în plus față de lider - 02:11:12

Timp în plus față de locul precedent - 00:01:05

Loc în clasamentul general – 165 (din 184)

Loc la masculin – 109 (din 119)

Loc la categoria de vârstă M4059 – 58 (din 63)

 

#SărataMonteoru #IstrițaXscape #semimaraton #TrailRunning #alergare

vineri, 13 noiembrie 2026

Sărata – Monteoru - 30 august 2026 – recunoaștere pe traseul IstrițaXscape Halh Marathon 24 km 900m+

 

Cu o destul de mare întârziere, jurnalul de Sărata- Monteoru din 30 august 2026...


Mă trezesc brusc zilele trecute că nu am apucat să fac o recunoaștere, cât de mică, a traseului de la IstrițaXscape așa că, la finalul săptămânii, mă uit pe prognoză și îmi propun să plec acolo sâmbătă. Nu m-am pregătit la timp așa că, cealaltă opțiune fiind renunțarea, am amânat plecarea pe duminică. Prin urmare, vineri pe la 10 noaptea îmi luam biletele de tren București – Sărata Monteoru (R 5011 cu plecare din București Nord la 04:47 și sosire în Băile Sărata Monteoru hc la 07:20) și Buzău – București (IR 1576 cu plecare din Buzău la 19:30 și sosire în București Nord la 21:17).

Sâmbătă nu am apucat să dorm cine știe ce, am făcut bagajul până spre 8 seara, n-am reușit să dorm imediat după ce m-am pus în pat, m-am mai trezit, m-am culcat la loc, până la urmă am dormit puțin și fragmentat.

Cum la tren trebuia să ajung cu autobuzele de noapte, așa la 30 de minute cum sunt, (nu știu de ce dar nu-mi vine să dau banii pe Bolt în București), luând în calcul și țăcăneala mea cu ajunsul devreme în gară, duminică pe la 02:45 plecam de acasă, la 03:00 plecam cu autobuzul spre Universitate iar puțin după 03:30 continuam spre Gara de Nord unde ajungeam pe la 03:50.  Mai aveam cam o oră până la tren așa că am accesat slaba ofertă de dimineață a prăvăliilor din gară, am băgat ceva în maț, mi-am luat o cafea apoi am așteptat să tragă trenul. Altă dată, teoretic, aș putea pleca cu autobuzul de 03:30 fără probleme.

Aveam ceva emoții legate de întârzierile obișnuite ale trenurilor dar am avut noroc, la 07:20 coboram în Sărata- Monteoru și porneam rapid spre stația autobuzului de unde urma să îl iau pe 19 la 07:40. Prognoza sugera că ploaia de dimineață s-a oprit deja dar de fapt avea să mă urmărească până la ceva timp după intrarea în traseu. Aproape de stația autobuzului o tânără aștepta mașina care urma să o ducă la muncă. Cum era protejată oarecum de ploaie de un copac, a zis că nu o deranjează dacă stau și eu acolo așa că am stat câteva minute de vorbă. Am aflat astfel că încă e vreme de bălăceală la Sărata- Monteoru, apa având 28 de grade. Planul meu era totuși altul.

Puțin după ce îi vine ei mașina sosește și autobuzul meu. Când sunt în localități unde nu sunt obișnuit cu funcționarea transportului public local, sunt un pic stresat de modalitatea în care îmi pot plăti călătoria. Cei din Buzău sunt chiar decenți la acest capitol, având la dispoziție două metode simple, SMS (cu unele opțiuni neclare care mi-au fost lămurite după un e-mail trimis la Transbus Buzău) și bilet luat din aplicație care trebuia cumva validat în autobuz, aspect care mă ținea încă în ceață. Poate pentru că a părut mai simplu, am luat două bilete pentru zona 6 (reținusem că Sărata- Monteoru aici se încadrează dar, la nevoie, poți verifica și alte zone pentru că, înainte de a plăti efectiv biletul, aplicația întreabă în ce localitate mergi și poți verifica în lista derulantă dacă ai ales bine zona) pentru că bilet simplu nu se vindea și pentru că, speram, voi merge cu 19 și la întoarcere, planul fiind să îl prind pe cel de 15:45 (circulația celui de 18:00 fiind nesigură). Odată biletele plătite în aplicație s-a generat un QR care trebuia citit în autobuz. Nu îmi era clar pe ce aparat, cel la care validezi de obicei și la care poți plăti cu cardul (o opțiune pe care am evitat-o tot din cauza situației cu zonele, nu eram lămurit cum trebuie să lucrez cu aparatul ca să iau biletul corect) așa că am căscat ochii bine când am urcat în autobuz. Pe lângă cel cu POS am mai observat unul care părea să aibă cititor de QR, am pus sub el codul din telefon și s-a validat, pornind cronometrarea valabilității (a costat 7,5 lei / călătoria de maxim 60 minute). Tehnologic vorbind, aș spune că Buzăul e un oraș care m-a surprins plăcut la capitolul transport public. Urmând să revin aici la finalul lui septembrie, pentru Buzău21k, e bine că m-am familiarizat cu sistemul de taxare.

Odată validat biletul, mai aveam o necunoscută: unde să cobor din autobuz? Pentru că nu aveam repere, luam în calcul să cobor la ultima stație, Sărata Monteoru – Cantina Ceres care se află la vreo 300 de metri de la locul de start al cursei de alergare. Alți călători în schimb s-au pregătit de coborâre mai devreme așa că am coborât și eu sesizând că acolo e centrul de informare turistică (încă închis la ora aia și pe care nu am apucat să îl vizitez la întoarcere deși mi-ar fi fost de folos pentru data viitoare niște eventuale broșuri de prezentare). 


Foto 1 - Panou trasee lângă Centrul de Informare Turistică Sărata- Monteoru

A fost un pic ciudat să mă orientez cu telefonul pe ploaie dar m-am descurcat cumva.


                                          Foto 2 - Reclamă la Buzău 21k în Sărata- Monteoru

Am ținut șoseaua pe direcție aproximativ NV până după un soi de bazar apoi am trecut Sărata pe pod pietonal (o ciudățenie de tablă care zdrăngănea oarecum suspect) fix spre sala de sport de unde voi ridica kitul de start în noiembrie și de unde pleacă și cursa. Ghidat de track-ul semimaratonului pe care îl aveam salvat în Locus Map dar și în Raid with GPS (aș fi preferat varianta asta dar am încurcat ceva setări când i-am sugerat să îmi gândească o formă de comandă vocală care, speram eu, urma să mă ajute pe ploaie) am pornit pe asfalt, pe lângă clădiri în ruină sau mai bine întreținute, blocuri de locuințe, unități turistice și ce or mai fi fost. Deși din unele puncte de vedere părea mai ok să încerc traseul semimaratonului în sens invers decât cel în care urma să alerg, până la urmă am pornit în sensul cursei așa că, dimineață, nici nu am încercat să observ unde în apropierea sălii de sport se închide circuitul cursei. S-a mers pe asfalt până la bifurcația Str. La Fântâni, moment în care am intrat pe un soi de drum forestier. 


Foto 3 - Ramificația Str. La Fântâni


Foto 4 - Indicatoare la intrarea pe Str. La Fântâni


Foto 5 - Indicatoare la intrarea pe Str. La Fântâni


Foto 6 - Indicatoare la intrarea pe Str. La Fântâni


                                                       Foto 7 - Ramificația Str. La Fântâni

Între timp, am observat că trecusem foarte aproape de capătul autobuzului deci nu era rău nici dacă veneam până acolo cu el. La ultima curte din localitate, Pensiunea La Păducel, poarta era deschisă așa că vreo 3 câini s-au arătat interesați de persoana mea. M-au lătrat, m-au înconjurat, unul m-a și mirosit, un om a ieșit din pensiune așa că l-am salutat apoi, cu pași mici, m-am depărtat de câini. Totuși, în ciuda faptului că nu s-a întâmplat nimic rău (doar vreo 5 minute pierdute), tot mi se par tâmpiți câinii care apără un spațiu public din fața curții. Zic din nou, riscând să vă exasperez, că România e în continuare țara câinilor. Marcajul cursei, cu pete albastre asemănătoare punctului albastru, era deja prezent și l-am apreciat. De aici, pentru o vreme, până la un pod pe care sincer să fiu nici nu l-am remarcat, era suficient să țin drumul relativ apropiat de râu. După ceea ce, intuitiv, am considerat că a fost podul, am mai ținut drumul până la apariția unei poteci evidente în dreapta. Consult track-ul, mă conving că pe potecă voi alerga așa că fac o curbă de 90 de grade pe ea apoi revin în drum. Dincolo de drum... continua altă potecă dar care începea abrupt, foarte abrupt. Acum e momentul să spun că, după ploaia de dimineață și cine știe câte alte ploi din ultima vreme, terenul era destul de noroios. Prin urmare, se cam aluneca pe pământ, pe pietre, pe frunze, cam pe orice. Unul din scopurile recunoașterii traseului de concurs e să știu dacă e sau nu de ajutor să îmi iau bețele în cursă. Urcarea asta m-a convins că trebuie să le iau, cel puțin pentru situația în care voi găsi locul ăsta tot așa, după ploaie. Câteva clipe am crezut că nu voi putea urca panta. Oriunde puneam sus piciorul, aluneca pe noroi înapoi, am reușit să înaintez abia când am aplicat un stil de mers asemănător cu cel folosit pe pante de zăpadă, aproape bătând urme cu canturile tălpilor pantofilor, ajutat și de bețe, desigur. La fiecare pas mă așteptam să alunec înapoi la vale dar până la urmă am reușit. Ajung pe teren cât de cât plat și mă gândesc că ar fi extrem de neplăcut să fiu nevoit să mă întorc pe aici și să cobor panta aceea. Mă și vedeam alunecând pe posterior pe noroi.

De aici traseul de concurs avea porțiuni mari în care evolua pe poteci deci mă puteam aștepta să fie dificil terenul. Din profilul cursei nu rezultau pante mai mari de 30 de grade dar, accidental și pe porțiuni scurte, mă mai puteam trezi cu o pantă exagerată. Nu sună deloc plăcut...

Poteca prinsă era chiar extrem de bine marcată până la o curbă bruscă la stânga unde am pierdut-o. Vreo 80 de metri am mers pe o potecă înierbată, printre tufe de măceș care se mai agățau uneori de picioarele mele și, aveam să observ un pic mai târziu, să mă zgârie până la sânge (să mă zgârie dulce, dulce, până la sânge, cum ar cânta Carla’s Dreams). Nemaivăzând nimic albastru în față, mi-am dat curând seama că am pierdut traseul așa că m-am uitat pe track. Noroc cu Locus Map, că Raid with GPS rămăsese în urmă, probabil în pană de semnal. M-am întors și exact după distanța la care mă gândeam să consult iar trackul, am văzut albastru în dreapta. Interesant terenul pe unde pierdusem eu traseul dar... prea zgâriecios.

Ceva mai încolo am dat de un alt drum pe care l-am urmat la dreapta pentru puțin timp apoi l-am părăsit spre stânga. Pe acest nou segment de potecă, pe la mijloc probabil, am traversat un curs de apă. Nu era multă apă așa că a fost relativ ușor de trecut. 


Foto 8 - Cursul de apă traversat, pomenit în descrierea cursei

Pe aici deja făceam socoteli că e foarte probabil să pot face tot traseul de 24k și să ajung la timp la autobuz. Nu era o nenorocire dacă îl pierdeam pentru că mai aveam, teoretic, două opțiuni (un tren Sărata Monteoru – Buzău la care aveam timp să ajung și total pe jos și Bolt-ul care, pe simulările făcute, părea să aibă activitate în zonă) dar era de preferat totuși să prind și la întoarcere autobuzul 19.

A venit momentul să spun că, pe marea parte a traseului, stresul cel mai mare nu a fost legat de teren, de pantă, de orientare, stresul cel mai mare a fost legat de muște, păienjeni și alte vietăți mici care făcuseră potecă pe mine, se străduiau să îmi intre în gură, în ochi, în urechi (mă mir că nu se strecurau și în nas) și mă țineau mult pe loc în încercările de fiecare dată eșuate de a le ține departe. Sper să nu fie atât de multă activitate a insectelor și în noiembrie, la cursă. Poate vor fi și ele amorțite de temperatura mai scăzută... Până la urmă, mi-a venit o idee care s-a dovedit bună. După ce dădusem pe picioare cu gel dezinfectant în urma zgârieturilor de la măceși am observat că pe picioare nu năvălesc insectele. Prin urmare, m-am oprit și am dat cu gel dezinfectant peste tot pe unde se putea, pe cap, față, burtă, brațe și o vreme pare să se fi simțit un pic efectul.

Până aici cam oscilaseră urcările cu coborârile dar mai departe urma o porție destul de serioasă de urcare, lungă și constantă, care m-a dus până în apropierea Vf. Istrița (750 m altitudine) unde am întîlnit o potecă lată, comodă, relativ plată. 


Foto 9 - Urcând spre Vf. Istrița


Foto 10 - Urcând spre Vf. Istrița


Foto 11 - Urcând spre Vf. Istrița

Zic organizatorii în descrierea cursei că de fapt este vorba de un fals plat. Pe aici am început să aud lătrături și zgomot de motociclete. De motociclete, în principiu, nu mă tem dar de câini da, așa că am verificat dacă e musai să merg până la capăt spre releul de pe Istrița, am revăzut aspectul de relativ dus- întors al traseului de concurs, pe drumuri totuși paralele, am observat pe hartă o potecă strecurată între brațele cursei și am decis să ies pe ea spre ruta de întoarcere de pe deal. Când am ajuns în partea cealaltă în poteca de concurs (care din nou se transformase în ditamai drumul) am văzut releul undeva în dreapta. 


Foto 12 - Releul de pe Vf. Istrița

Câinii nu se mai auzeau dar tot nu îmi venea să mă apropii de releu. În plus, devenise și un pic scurt timpul, simțind că mi-ar putea lipsi vreo 30 de minute. Oricum, mare parte din traseul cursei am văzut cum e iar pe acest fals plat nu mă aștept la surprize extrem de neplăcute.

Acum, că mă uit pe hartă și văd că era destul de aproape Chilia lui Ambrozie, parcă îmi pare rău că nu am insistat, căutând eventual după aceea altă variantă de retragere spre casă. Asta e! Poate altă dată vin cu cineva mai puțin speriat de câini și insistăm împreună, poate altă dată mă mișc mai repede, poate altă dată găsesc o rută mai directă spre Vf. Istrița. Sincer, aș explora toate înălțimile astea subcarpatice dacă nu mi-ar fi de câini, poate și oameni, răi.

Am luat-o deci pe drum în jos. Curând, pe dreapta un anunț cu urși (după ce l-am văzut parcă am început să observ și urme ale animalului) iar mai încolo, pe stânga, un loc de popas cu băncuțe unde aș fi zăbovit dacă nu mă presa timpul.


Foto 13 - Un urs desenat mai fioros decât unul real

Până în dreptul Gruiului Dării (care nu m-am prins ce e) urma să merg pe drumul Pietroasa Mică – Breaza (de Buzău, nu cea de Prahova). Drumul bun, chiar alergabil, dar cu urși prin preajmă parcă nu îmi venea să risc. Cobor totuși rapid, dând și din bețe. Aproape de Gruiul Dării ajung într-o poiană în care ar fi mers puțină plajă. Am rămas totuși nebronzat pentru că timpul nu mai era excesiv de prietenos cu mine. Acolo, în poiană, din neatenție, am ratat un mic sector de traseu care evolua prin poiană, paralel cu drumul. Nu mă aștept nici aici la dificultăți așa că îmi asum liniștit să îl parcurg în cursă în primă audiție. Un pic mai sus, în stânga pornea o potecă evidentă marcată cu niște T-uri, mă uit pe hartă și văd că dă mai încolo în traseul de concurs dar nu am vrut să ratez conștient încă o bucată din acesta așa că am “uitat” repede de opțiunea asta.

După ce am părăsit în stânga drumul Pietroasa Mică – Breaza, pe care o vreme l-am mai ghicit totuși în dreapta, a urmat o porțiune de pădure frumoasă, relativ alergabilă și ea. Am început să fac și mici alergări care să anticipeze condițiile de cursă.

Pe la km 19 am ajuns într-o poiană frumoasă. 

Foto 14 - Semnele permanente ale concursului

Am traversat-o încântat chiar dacă pe potecă începuseră să apară dovezi solide ale digestiei oilor. Speram totuși că oile sunt sus, la munte. Reintru în pădure, cumva prin spatele unor construcții din apropierea cărora se auzeau voci. 

Foto 15 - Releul de pe Dealul Ciuhoiu

Foto 16 - Pe la km 20

Sincer, după atâta drum, parcă mi-ar fi plăcut să am cui da bună ziua, dar n-a fost să fie. De când am trecut de Pensiunea La Păducel și până pe la km 22 – 23, nu am mai intersectat niciun om. Probabil au fost vreo 6 ore în care am fost doar eu și cu mine, putând inclusiv să ud canapeaua fără să se supere nimeni.

Ceva mai jos, altă poiană în care tocmai ieșea o turmă de oi. Am stat o vreme să mă prind cam care e mișcarea lor și așteptând să văd unde sunt ciobanii și câinii. Observ doi oameni, un câine undeva în iarbă. Un om, alături de câini (erau mai mulți până la urmă) ajunge în drum. Ne salutăm, îmi spune să merg liniștit că nu fac nimic câinii, îl întreb de traseul meu, îmi spune că urmează să cobor curând în stânga, mă bucur că am dat de un cioban cumsecade și de câini educați (nu m-au lătrat, nu s-au apropiat, nu m-au înconjurat, doar au stat cu ciobanul, atenți la mișcarea turmei).

Intru iar în pădure, dau de o băncuță distrusă pe care o pomenesc organizatorii în descrierea cursei, cobor, tot cobor, fac curbe peste curbe, până la urmă mă trezesc deasupra unei poteci late până la care a trebuit să cobor abrupt. Cumva, ăsta a fost ultimul punct mai delicat. Mai departe, încet dar sigur, am ieșit înapoi în Sărata Monteoru, peste drum de o clădire care stă să pice, având în stânga altă clădire dincolo de care e o mica parcare. 


Foto 17 - Coborârea finală spre șosea, la finalul circuitului IstrițaXscape

Fac o mica pauză să strâng bețele și să mă deratizez un pic pentru autobuz, pornesc apoi în dreapta și trec pe lângă un câine care mă mai șicanase și la dus. Trec podul după sala de sport și pornesc spre capătul autobuzului. În autobuz intră în vorbă cu mine un băiețel dezghețat așa că am făcut conversație până a coborât el, câteva stații mai încolo.

Pe la 16:30, mai având 3 ore până la trenul meu, cobor în Centrul Intermodal de Transport Buzău, peste drum de Kaufland Unirii. Merg la Kaufland să mănânc (toată ziua consumasem doar două bidoane de izotonic și vreo 50 de grame de arahide halite pe tren), beau și o bere, trec pe la toaletă să fac și eu ca un domn, nu în boscheți ca mai devreme, știind că e aproape Parcul Crâng zic să trec prin el, între timp, o grămadă de panouri așezate în lungul gardului unității militare mi-au dat ocazia să citesc diverse despre Buzău și împrejurimi.


Foto 18 - Intrarea în Parcul Crâng


Foto 19 - Gardul Crângului


Foto 20 - Obeliscul din Parcul Crâng


Foto 21 - Parcul Crâng

Ajung în Crâng, mă plimb o vreme pe acolo, admir toate semnele care promovează Buzău21k, fac poze, mai trag o gură de izotonic apoi mă retrag cumva spre centru dar fără să ajung în centru. Traversez în fața parcului o stradă în lucru pe care eu nu observasem că pe sensul iertat acum de lucrări se circulă cu câte o bandă pe fiecare sens, eu mă asigurasem doar din stânga, am avut noroc că nu a venit ceva cu viteză din dreapta. Am pățit cumva ca la Iași, unde mi se păruse pietonală o stradă pe care de fapt se circula dar nu foarte intens. Se pare că, în orașe necunoscute, trebuie mare atenție la trafic pentru că nefiind aglomerația din București poți rămâne cu impresii greșite și să te trezești că te pupă vreo mașină pe care n-ai apucat să o observi.

După ce am ajuns aproape în centru, pe o stradă devenită pietonală, fiind blocată de poliție, am făcut dreapta pe alta care părea să dea direct spre gară. Ajung la gară, mai mănânc ceva, mai beau o cafea apoi merg la linia 4 să aștept trenul care a sosit la timp dar a plecat cu vreo 5 minute întârziere. Până acasă a mai făcut ceva întârziere dar de data asta nu prea îmi păsa, că nu era mare grabă să ajung în pat.

Una peste alta, în ciuda unor inconveniente, aș zice că m-am îndrăgostit deja de traseul de la IstrițaXscape chiar dacă pare alergabil abia din a doua jumătate iar prima jumătate este cam prea accidentată pentru gustul meu.

#SărataMonteoru #IstrițaXscape #recunoaștere #semimaraton



marți, 3 noiembrie 2026

Băneasa Forest Run 1 noiembrie 2026 – al doilea semimaraton al meu pe acest traseu

 

După experiența din 5 aprilie 2026, când am făcut pentru prima dată o astfel de distanță în pădure, înscrierea la semimaraton pentru ediția de toamnă a Băneasa Forest Run a fost un demers cât se poate de logic. Cumva, așteptările erau setate corect, pe bălți, noroaie, zone alunecoase, zone înguste dar ploile insistente din ultimele zile nu cred că le anticipasem. În sâmbăta de dinaintea cursei, făceam niște estimări catastrofice cu privire la cât de puțin alergabil o să fie prin pădure pe 1 noiembrie. Totuși, văzând un clip al lui Cosmin, în care pădurea nu arăta chiar atât de sinistru, am prins un pic de curaj.

Pe la 6:45, pe o vreme umedă și închisă, plecam de acasă nemulțumit de drumul lung pe care îl am până la start. Cu mici excepții, la cursele din provincie mă cazam suficient de aproape de zona de start cât să nu mă deranjeze drumul până acolo. În București și împrejurimi în schimb, trebuie să plec inuman de devreme de acasă ca să pot ajunge la timp la cursă.

Iau metroul până la Unirii, mă opresc la o patiserie unde n-am găsit chiar ce speram dar mi-am luat totuși să mânânc, continui cu metroul până la Aurel Vlaicu după care merg la 301 cu care ajung în apropierea startului un pic mai târziu decât doream, pe la 08:40. E destul de ciudat să îți ia aproape două ore un drum din estul orașului până în nordul lui.

Când am ajuns, deja era animată zona de start. Ștefan povestea despre cursă, observ că au mutat poziția scenei, de data asta fiind cu spatele spre stradă, nu spre pădure cum mă obișnuisem, mă opresc la o cafea ca să nu adorm printre veverițe, încep ușor să mă încălzesc în legea mea (de data asta am ignorat cu desăvârșire încălzirea oficială), înainte de a intra în sectorul de start rămân cam în ținuta în care am alergat și la Timișoara (pantalon lung, tricou, bluză de vânt), între timp mă văd iar cu amicul Viorel care îmi mai povestește despre maratoanele lui din străinătate. Cu câteva minute înainte de pornirea cursei ne despărțim, el mergând în sectorul de start 2, eu rămânând în sectorul 4. Mă uit în jurul meu și parcă nu văd niciun chip cunoscut printre alergătorii lenți. Mai devreme mă intersectasem și cu Mircea din Pitești, un alergător bun care prinde podiumul măcar la categoria de vârstă cam în toate cursele.

Cu vreo două minute înainte de start pornesc aplicațiile și pun la loc telefonul așa că, odată pornită cursa, alerg din prima dar ușor, atât din cauza propriilor limite câ și din cauza aglomerației. Ploua încet așa că nu îmi făceam mari griji dinspre partea asta. Curând cred că s-a și oprit ploaia, sau măcar nu am mai simțit-o. Picioarele mergeau destul de bine, respirația mergea ca de obicei, mai greu, de puls nu mai știu nimic de ceva ani, atmosfera era plăcută dar traseul parcă era mult prea aglomerat. Totuși, mă simțeam incredibil de bine și chiar mă bucuram că sunt acolo.

Cât am fost pe asfalt, fâcând imediat după start curba la stânga apoi, ceva mai încolo, curba la dreapta, traseul s-a menținut aglomerat dar, având lățime suficientă, era relativ ușor să depășesc. Plec eu din sectorul 4 dar nu vreau să par chiar cel mai puțin antrenat. Când planificam depășirea în zone aglomerate eram cu ochii lipiți de pantofii celor din față ca să îmi dau seama când și pe unde pot trece.

La intrarea pe forestier păreau să se fi rărit alergătorii sau măcar să caute zonele mai uscate ale potecii. Eu, știind deja din experiență că voi avea pantofii maxim de jegoși la finish, atâta timp cât mă simțeam în siguranță alergam prin bălți, prin noroi, prin frunze, prin orice, ținta principală fiind să avansez atât cât pot de repede. Un copac prăbușit peste traseu a îngustat, pentru câțiva metri, la un singur culoar zona de alergare. Lucrurile s-au complicat când am făcut stânga, din drumul forestier pe poteca destul de îngustă. În zona asta, pentru o vreme, a fost dificil să alerg pentru că în fața mea erau concurenți care se opreau brusc, care reduceau brusc viteza, care evoluau oricum numai fluent nu. Fie erau începători, fie aveau pantofii cu talpă nepotrivită cu terenul, fie se credeau pur și simplu singuri pe traseu și nu le păsa deloc de ceilalți. În condițiile astea a trebuit să am răbdare, să valorific orice ocazie de depășire când între alergătorii din față se crea suficientă distanță, să las începătorii cât puteam de în urmă.

Pe la km 3 cred că deja puteam să alerg fix cum simțeam. Terenul nu era excesiv de alunecos, cel mai deranjant mi s-a părut că pe unele porțiuni noroiul era foarte lipicios (cam cum întâlnisem la Măgurele), fiind necesară ceva forță ca să ridici picioarele din el. Deși nu era deloc cald, mă opream la punctele de hidratare pentru că de transpirat se transpira și am zis să nu rămân prea sec. Am alternat apa cu izotonicul, în funcție de cât de obosit mă simțeam și de părerea stomacului. A existat un punct în cursă în care stomacul s-a revoltat de la gustul dulce al izotonicului așa că o vreme am alternat alergarea cu mersul pentru că asta cerea stomacul. După ce am reușit să scap de disconfortul gastric, am încercat să beau mai mult apă dar mai strecuram și câte un pahar de izotonic.

Mai încolo, cu stomacul reglat, a început să își facă de cap intestinul. Nu știu ce îmi picase prost dar am fost deranjat mare parte din cursă pe tema asta. Din când în când, priveam în jur în căutarea unui tufiș după care să îmi fac toaletă ecologică dacă situația degenerează. Era totuși complicat să te ascunzi pentru că peste tot erau alergători, arbitri, voluntari care puteau să te observe în ipostaze delicate.

Pe la km 5 – 6, când am trecut pe lângă voluntari, gândul a fugit o clipă spre Adrian Cristea pe care, în aprilie, l-am întâlnit acolo. E ciudat că am ajuns să discut despre atâția oameni la trecut, despre puțini la prezent și de mai nimeni la viitor. Viața pare pur și simplu să se îndrepte către sfârșit cu o oarecare viteză, fără să mai lase loc de planuri de viitor, de vise, de speranțe. Cum ziceau bătrânii, mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul... Și cui îi pasă dacă mie nu îmi place mămăliga?

Faptul că, la BFR, sunt marcați vizibil kilometrii pe care i-ai parcurs, îmi place și cumva mă ajută să mă setez pentru cât a mai rămas din cursă, iar km 17 pare să devină tradițional pentru un selfie în care sper să se vadă că încă mai am energie.

După ce închei prima buclă, îl observ pe Cosmin pe dreapta aleii, încurajând alergătorii. Nu e prima dată când mă mir văzând un alergător bun (prima dată l-am remarcat când l-am văzut pacer la maraton) care alege să facă voluntariat la o cursă. În locul lui, aproape sigur aș fi ales să alerg dar astfel de oameni par făcuți din alt aluat, un aluat care le scoate la suprafață dorința de a ajuta, de a dezvolta, de a încuraja comunitatea celor ce fug.

A doua buclă am fost singur pe mare parte din traseu. Pe ultimii vreo 3 km totuși, am reintrat în jocul depășirilor. Ba trăgeam să depășesc, ba încetineam și eram depășit. Acești ultimi km îi împărțeam cam cu aceiași oameni. Încercam să țin minte câți m-au depășit, cu intenția să îi depășesc pe final și să câștig astfel câteva locuri în clasament. Totuși, situația era extrem de dinamică, depindea de mai mulți factori deci aproape imposibil de controlat. La final, cursa mea a ținut în mult prea mică măsură de cursele altora. Între timp, observ în treacăt cum mă depășește un concurent care îmi părea cunoscut. La sosire l-am revăzut și m-am convins că fusesem depășit de colegul de serviciu care termină mai mereu cu vreo 10 minute înaintea mea. E și diferență de vârstă (are cel puțin 10 ani în minus) dar categoric e și mult mai disciplinat ca mine deci își merită rezultatul. Îmi sare în ochi după sosire și fostul coleg cu care m-am revăzut la Azuga Trail Race.

După sosire m-am hidratat și alimentat apoi, pentru că nu mă simțeam suficient de în formă ca să asist la startul curselor mai scurte, am pornit spre casă. În stația de autobuz îl revăd pe Viorel și stâm de vorbă până în Piața Romană de unde fiecare a apucat pe calea sa.

Ajuns acasă, nu prea am fost bun de nimic restul zilei. Ceva mă epuizase, n-aș putea spune ce. Nici acum, la mai bine de 24 de ore de la finish, nu mă simt tocmai energic dar sper să mă refac până vineri, când plec spre Sărata Monteoru.

La start, îi spuneam lui Viorel că voi termina cel mai probabil în 02:30. Nu am fost departe de realitate cu estimarea asta…

Cifre, clasament, una – alta…

Număr concurs – 3008

Timp oficial – 02:33:51

Chip time – 02:33:19

Locul 365 din 434 la general

Locul 46 din 50 la categorie (M50+)

Data trecută, pe 5 aprilie 2026, am făcut aceiași cursă cu:

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 80 din 96 la categorie (M40-49)

În condițiile în care, zic eu, terenul a arătat mai bine acum decât data trecută, aș spune că rezultatele sunt comparabile, nu mă simt nici mai bun nici mai slab decât în 5 aprilie 2026 deși cifrele spun că în noiembrie am fost un pic mai bun.



miercuri, 14 octombrie 2026

Bucharest Marathon – cursa mea de semi – 11 octombrie 2026

 

Ca și cursa de la Sinaia, din vară, semimaratonul din București m-a prins într-o dispoziție foarte proastă care e posibil să nu se mai îmbunătățească nicicând, pentru că semne nașpa se arată. Stau și mă întreb, dacă orice aș face, cât m-aș strădui să fie bine, lucrurile evoluează până la urmă tot prost, ce sens mai are să încerc să fiu bun? Că doar mi-a demonstrat viața deja de nenumărate ori că, dacă ești bun, ești prost...

Am dat fuga să îmi ridic kit-ul de start încă de joi seară, să nu fiu presat pe ultima clipă.

Sâmbătă aș fi dorit să asist la cursa de 10 km, probabil ultima la care a participat George Baltă, dar pur și simplu n-am putut să mă trezesc la timp. Până am reușit să cobor din pat nici să asist la Family Run nu mai reușeam să ajung așa că am frecat-o pe lângă casă iar seara, exact când mă gândeam să trec la somn, mi-am dat seama că nu îmi pregătisem mai nimic pentru cursă. Am pregătit în fugă și cu mare aproximație ce era de pregătit apoi m-am trântit în pat.

Duminică, planul era să mă trezesc la 5:00, pe la 7 să plec de acasă iar între timp să duș, crăpelniță, pregătit vesta de alergare. Pe la 2 m-a pocnit o insomnie cu gânduri negre de nu m-am văzut așa că la 5 am oprit pur și simplu alarma telefonului și am mai stat un pic în pat. Când m-am trezit, era deja trecut de 6 așa că spre cursă am plecat abia pe la 7:30, nemâncat, aproape nebăut și sigur ne###ut.

Ajuns la Izvor, constat că 90 % dintre cei coborâți din metrou erau alergători. Atmosfera era OK dar eu eram poate în cea mai jalnică stare psihică de când alerg. Izotonicul cu care plecasem de acasă îl terminasem așa că m-am oprit la patiseria de lângă metrou, mi-am luat doi covrigi și o apă plată apoi, chiar la intrarea în parc, am trecut cât am putut de repede și de departe de un retardat și jegos om al străzii.

În drum spre Casa Poporului l-am observat de vreo 2 ori pe Viorel, amicul de la PFR 2025 – 2026, dar nu am avut niciun chef de discuții așa că mi-am ferit privirea de a lui. Cât am terminat covrigii și apa am încercat să mă mișc un pic, cică să fac încălzirea... Plecasem de acasă fără vestă pentru că se anunța cald și uscat așa că era tocmai bine în pantaloni scurți și tricou, cu minimul necesar strecurat în borsetă.

Am pornit din sectorul de start de 2:15 – 2:30. Mă tot întrebam ce dracu caut acolo, având în vedere că oricum plănuiam să abandonez. După start, parcă a durat o veșnicie până am ajuns și eu pe covorul de cronometrare. După ce am trecut de poartă am luat-o la fugă ușurel, în apropierea pacerilor de 4:45. S-au dus naibii visele mele de record personal.

Primii vreo 3 km, traseul era destul de aglomerat dar cu toate astea depășeam destul de des. Când eram totuși prea prins în mulțime, eram cu ochii în pantofii persoanei din față, pentru a observa la timp orice încetinire care m-ar putea face să mă ciocnesc cu ființa respectivă. După mai puțin de 5 km deja puteam alerga liniștit în ritmul meu fără să încurc și fără să mă încurc de nimeni. Pe Bd. Unirii mațele cam începuseră să facă scandal așa că mă tot uitam pe margine după o toaletă care să fie eventual și liberă.

Traseul a fost cumva mai ciudat ca altă data. Odată ajunși în Cheiul Gârlei am făcut dreapta și ne-am tot dus până am traversat nu știu cum Piața Unirii, pe marginea șantierului de la vestita placă de beton de deasupra Dâmboviței. Am intrat apoi pe Bd. Unirii și ne-am tot dus pe Decebal până am întors înainte de Piața Muncii. După întoarcere, la mica distanță, am avut punct de hidratare, poate cel mai prost organizat punct de hidratare din câte am întâlnit până acum. Fie erau voluntari puțini, fie eram noi prea mulți, fapt e că pe masa erau mai mult pahare goale pe care voluntarii se străduiau să le umple măcar după ce le lua câte un alergător în mână. Dacă aș fi fost în zi cu mare chef de alergat, probabil n-aș mai fi oprit la hidratare dar așa, cât de greoi s-ar fi mișcat lucrurile, pentru mine oricum nu prea conta timpul pierdut. Știam din start că o să fac o cursă jalnică.

Nici un km mai încolo, parcă știind că primul punct a fost mai ciudat, cei de la N-avem sânge?! amenajaseră și ei un punct de hidratare micuț dar parcă mai eficient sau mai puțin aglomerat. De când m-am înscris la cursa de la Dejani, cei de la N-avem sânge?! mi-au devenit și mai simpatici. Oricum apreciam ce fac ei, că încurajează donarea de sânge organizând până și o cursă de alergare cu acest mesaj, dar la anul, dacă lucrurile vor merge nu foarte rău, inclusiv datorită ajutorului pe care mi l-a oferit Andrei pentru transport, voi interacționa mai mult cu echipa lor. Sunt fricos, probabil nu voi dona sânge niciodată, dar știu cât de important e ca spitalele să aibă sânge suficient când e nevoie, deci apreciez acțiunile pro-donare.

Pe întoarcerea spre Piața Unirii, un alergător din Slănic (unde s-a amânat o cursă care trebuia să se desfășoare cu o zi înaintea maratonului) s-a urcat pe un podium pentru a da un mic interviu animatorului de acolo. La intrarea pe Calea Victoriei m-am oprit la toaletă, că nu se mai putea. Nu știu de unde se adunase atâta discomfort, fapt e că după ce am ieșit de la toaletă tot nerezolvat mi s-a părut că sunt, nu mai zic că se încinsese nenorocita aia de cabină de plastic de mă luaseră toate transpirațiile. Am luat-o totuși în sus cât am putut de cu elan și am fost un pic debusolat când, la CCA, traseul a luat-o în stânga. Dintr-o portavoce s-a auzit că aici începe coborârea așa că am încercat să recuperez din timpul pierdut la toaletă și am dat drumul la picioare. Curând am priceput cât de cât traseul dar, după ce m-am oprit la punctul de hidratare din apropierea Pieței Kogălniceanu m-am debusolat iar. După ce am băut, am avut impresia că m-am înscris greșit pe traseu și că am scurtat pornind direct spre Cișmigiu. Până la urmă, cel mai probabil, continuasem bine pentru că am dat de punctul de întoarcere, am trecut din nou prin Piața Kogălniceanu apoi m-am apropiat de Cișmigiu. La intrarea pe trotuarul de dinaintea parcului cineva avea grijă să ne atenționeze că “Step! Be careful!” așa că am trecut fără să mă împiedic sau ceva de genul. În parc parcă se cam aglomerase traseul dar oricum n-aveam energie să trag tare așa că am continuat ușurel, am întors, am reajuns în bulevard apoi înapoi la intersecția cu Calea Victoriei pe care m-am înscris în stânga. Pe aici alerg o vreme în preajma unui concurent cu boxa în spate, boxă din care se auzea hitul verii 1976, ăla cu “La mare, la soare, fetițele sunt...” sau nu mai sunt, pentru că au cam cucerit băiețeii plajele… Spre Piața Victoriei a mai fost ceva urcare după care, suspect, am avut senzația unei ușoare coborâri. Iar am avut impresia că am greșit traseul dar deja mă împăcasem cu ideea că aș putea fi descalificat așa că am continuat fie și de dragul unui simplu antrenament cu public. Chiar în Piața Victoriei văd toalete pe stânga și îmi propun să mă opresc la întoarcere, să nu mă debusolez iar din cauza direcției de alergare. După întoarcerea de la Arcul de Triumf alerg o vreme în apropiere de Hiroko. Observasem mai devreme că are număr de ștafetă deci m-am cam mirat că e în cursă și după km 10. Se vede treaba că femeia asta este foarte apreciată, probabil pentru modul în care s-a integrat în societatea românească și pentru modul în care se implică în fenomenul alergării. Mi-am dat seama că este încă în cursă auzind alergătorii din jur strigând “Hai, Hiroko! Te iubim!”. Cam pe aici am lăsat-o și mai moale pentru că începuse și stomacul să facă scandal, de parcă nu îmi erau suficiente problemele cu mațele. Trag pe dreapta să scot pe gură ce era de scos, un alergător îmi aruncă o privire de parcă ar fi evaluat dacă am sau nu nevoie de ajutor, continui până în Piața Victoriei, trag la toaletă pentu a doua oară, scot și pe la mijloc ce era de scos, îmi dă senzația că dau și de niște sânge pe acolo, probabil m-oi fi iritat de la căldură, transpirație, frecare, ies din cuptorul de plastic cât pot de repede pentru că mă topeam plus că aveau și alți alergători nevoie. Îmi continui cursa cât pot de în viteză, cumva intrigat că picioarele mergeau perfect dar tot restul, intestine, stomac, creier îmi tot puneau bețe în roate, intru pe Buzești unde observ polițiștii cum se străduiesc ca, printre grupurile de alergători, să mai permită și câte unei mașini să traverseze culoarul de concurs. Deja devin enervanți șoferii care nu sunt în stare să își lase conservele în parcare nici măcar o zi pe an. După părerea mea, singura mașină care era absolut normal să își facă cumva drum printre alergători era o ambulanță dar culmea, șoferul acesteia era cel mai înțelegător și aștepta răbdător ca polițiștii să îi facă loc.

Începeam să observ mai cu atenție alergătorii din jurul meu, încercând să nu fiu depășit de prea mulți, nici să trag prea tare de mine nu mai puteam dar țineam un ritm decent, m-am mai oprit odată scurt la hidratare, am făcut dreapta și am ajuns de unde plecasem, printre gardurile care delimitau sectoarele de start. La finish observ cronometrul și îmi spun că nu e nimic anormal să am iar un timp jalnic, având în vedere cât de ciudat mă simțisem în ultimele zile. Îmi capăt medalia, iau o sticlă de apă și un pahar de izo, că de alimentat nu e nimic pe gustul meu la marile curse din București, trag la o cafea, observ cum Constantin Neacșu, omul în vârstă (65+ parcă) pe care îl reținusem de la Chindia City Race și care înțeleg că a participat la toate cursele din București, an de an, de 20 de ani, termină prima jumătate de maraton în 3:10 și mă îngrijorez un pic că își va termina maratonul în mai mult de 6 ore, mă las câteva minute purtat pe ritmuri de tobe apoi mă retrag în zona finish-ului să aplaud fără niciun fel de discriminare maratoniștii care soseau. Printre ei, o concurentă care s-a apropiat de linia de sosire cu un carton pe care scrisese “La mulți ani, mama!”. Genul ăla de situație în care îți amintești ce nu mai ai sau poate ce nici n-ai avut vreodată…

Când am văzut că termină în 05:52:50 Constantin Neacșu m-am bucurat pentru el apoi am avut răbdare încă mai bine de 30 de minute să sosească și ultimii zeci de concurenți. Între timp, în zona finish-ului, un semimaratonist, Mihnea, rămăsese pe culoar după ce își terminase cursa, ca să încurajeze pe ultima sută de metri alergătorii care soseau, făcând alături de aceștia un spectacol frumos, sosirea ultimului maratonist, un tătic care, pe finalul cursei, a ales să împingă și căruciorul copilului, terminând cursa împreună, a fost de asemenea spectaculoasă.

Una peste alta, deși au existat imperfecțiuni la punctele de hidratare și în organizarea traficului pe Buzești iar traseul a părut cam prea încurcat, deși eu am fost poate în cea mai proastă stare de când merg la curse, a fost un eveniment frumos, bine primit de bucureștenii și turiștii care au ieșit în număr mare în stradă să asiste la cursă, cu o prezență internațională serioasă din care au sărit în ochi slovenii și nemții, cu prezentatori care au făcut și ei partea lor de spectacol, cu ceva incidente medicale, nu foarte grave, sper.

La anul, în mai, nu voi ajunge la semimaratonul din București pentru că planul e să alerg la Cocorăștii Mislii în sâmbăta dinaintea lui dar, probabil, voi mai alerga semimaraton în București în primăvară, la Legal Half Marathon și în toamnă, printre maratoniști. Cel puțin la Legal sper să scot un timp asemănător cu cel de anul acesta când am fost oarecum aproape de un record personal.

Mai departe, am ajuns acasă să-mi odihnesc oscioarele apoi am încercat să mă pregătesc sufletește de o nouă săptămână de coșmar la serVICIU.

Semimaratonul în cifre:

Număr concurs – 3764

Timp final net – 02:21:46

Timp final brut – 02:25:57

Timp km 20.6 net – 02:18:25

Timp km 20.6 brut – 02:22:36

Timp km 20 net – 02:14:04

Timp km 20 brut – 02:18:16

Timp km 15.9 net – 01:45:40

Timp km 15.9 brut – 01:49:51

Timp km 9.9 net – 01:06:49

Timp km 9.9 brut – 01:11:00

Timp km 4.8 net – 00:29:31

Timp km 4.8 brut – 00:33:42

Timp start net – 00:00:00

Timp start brut – 00:04:12

Locul 1896 din 2455 la general

Locul 328 din 380 la categoria de vârstă M45-54

Locul 1424 din 1688 la masculin

Comparația cu celelalte semimaratoane de șosea făcute de mine nu mai am timp s-o pun la punct așa că... asta rămâne pe altă dată.