Sărata – Monteoru - 30 august 2026 – recunoaștere pe traseul IstrițaXscape Halh Marathon 24 km 900m+

 

Cu o destul de mare întârziere, jurnalul de Sărata- Monteoru din 30 august 2026...

Mă trezesc brusc zilele trecute că nu am apucat să fac o recunoaștere, cât de mică, a traseului de la IstrițaXscape așa că, la finalul săptămânii, mă uit pe prognoză și îmi propun să plec acolo sâmbătă. Nu m-am pregătit la timp așa că, cealaltă opțiune fiind renunțarea, am amânat plecarea pe duminică. Prin urmare, vineri pe la 10 noaptea îmi luam biletele de tren București – Sărata Monteoru (R 5011 cu plecare din București Nord la 04:47 și sosire în Băile Sărata Monteoru hc la 07:20) și Buzău – București (IR 1576 cu plecare din Buzău la 19:30 și sosire în București Nord la 21:17).

Sâmbătă nu am apucat să dorm cine știe ce, am făcut bagajul până spre 8 seara, n-am reușit să dorm imediat după ce m-am pus în pat, m-am mai trezit, m-am culcat la loc, până la urmă am dormit puțin și fragmentat.

Cum la tren trebuia să ajung cu autobuzele de noapte, așa la 30 de minute cum sunt, (nu știu de ce dar nu-mi vine să dau banii pe Bolt în București), luând în calcul și țăcăneala mea cu ajunsul devreme în gară, duminică pe la 02:45 plecam de acasă, la 03:00 plecam cu autobuzul spre Universitate iar puțin după 03:30 continuam spre Gara de Nord unde ajungeam pe la 03:50.  Mai aveam cam o oră până la tren așa că am accesat slaba ofertă de dimineață a prăvăliilor din gară, am băgat ceva în maț, mi-am luat o cafea apoi am așteptat să tragă trenul. Altă dată, teoretic, aș putea pleca cu autobuzul de 03:30 fără probleme.

Aveam ceva emoții legate de întârzierile obișnuite ale trenurilor dar am avut noroc, la 07:20 coboram în Sărata- Monteoru și porneam rapid spre stația autobuzului de unde urma să îl iau pe 19 la 07:40. Prognoza sugera că ploaia de dimineață s-a oprit deja dar de fapt avea să mă urmărească până la ceva timp după intrarea în traseu. Aproape de stația autobuzului o tânără aștepta mașina care urma să o ducă la muncă. Cum era protejată oarecum de ploaie de un copac, a zis că nu o deranjează dacă stau și eu acolo așa că am stat câteva minute de vorbă. Am aflat astfel că încă e vreme de bălăceală la Sărata- Monteoru, apa având 28 de grade. Planul meu era totuși altul.

Puțin după ce îi vine ei mașina sosește și autobuzul meu. Când sunt în localități unde nu sunt obișnuit cu funcționarea transportului public local, sunt un pic stresat de modalitatea în care îmi pot plăti călătoria. Cei din Buzău sunt chiar decenți la acest capitol, având la dispoziție două metode simple, SMS (cu unele opțiuni neclare care mi-au fost lămurite după un e-mail trimis la Transbus Buzău) și bilet luat din aplicație care trebuia cumva validat în autobuz, aspect care mă ținea încă în ceață. Poate pentru că a părut mai simplu, am luat două bilete pentru zona 6 (reținusem că Sărata- Monteoru aici se încadrează dar, la nevoie, poți verifica și alte zone pentru că, înainte de a plăti efectiv biletul, aplicația întreabă în ce localitate mergi și poți verifica în lista derulantă dacă ai ales bine zona) pentru că bilet simplu nu se vindea și pentru că, speram, voi merge cu 19 și la întoarcere, planul fiind să îl prind pe cel de 15:45 (circulația celui de 18:00 fiind nesigură). Odată biletele plătite în aplicație s-a generat un QR care trebuia citit în autobuz. Nu îmi era clar pe ce aparat, cel la care validezi de obicei și la care poți plăti cu cardul (o opțiune pe care am evitat-o tot din cauza situației cu zonele, nu eram lămurit cum trebuie să lucrez cu aparatul ca să iau biletul corect) așa că am căscat ochii bine când am urcat în autobuz. Pe lângă cel cu POS am mai observat unul care părea să aibă cititor de QR, am pus sub el codul din telefon și s-a validat, pornind cronometrarea valabilității (a costat 7,5 lei / călătoria de maxim 60 minute). Tehnologic vorbind, aș spune că Buzăul e un oraș care m-a surprins plăcut la capitolul transport public. Urmând să revin aici la finalul lui septembrie, pentru Buzău21k, e bine că m-am familiarizat cu sistemul de taxare.

Odată validat biletul, mai aveam o necunoscută: unde să cobor din autobuz? Pentru că nu aveam repere, luam în calcul să cobor la ultima stație, Sărata Monteoru – Cantina Ceres care se află la vreo 300 de metri de la locul de start al cursei de alergare. Alți călători în schimb s-au pregătit de coborâre mai devreme așa că am coborât și eu sesizând că acolo e centrul de informare turistică (încă închis la ora aia și pe care nu am apucat să îl vizitez la întoarcere deși mi-ar fi fost de folos pentru data viitoare niște eventuale broșuri de prezentare). 

Foto 1 - Panou trasee lângă Centrul de Informare Turistică Sărata- Monteoru

A fost un pic ciudat să mă orientez cu telefonul pe ploaie dar m-am descurcat cumva.

                                          Foto 2 - Reclamă la Buzău 21k în Sărata- Monteoru

Am ținut șoseaua pe direcție aproximativ NV până după un soi de bazar apoi am trecut Sărata pe pod pietonal (o ciudățenie de tablă care zdrăngănea oarecum suspect) fix spre sala de sport de unde voi ridica kitul de start în noiembrie și de unde pleacă și cursa. Ghidat de track-ul semimaratonului pe care îl aveam salvat în Locus Map dar și în Raid with GPS (aș fi preferat varianta asta dar am încurcat ceva setări când i-am sugerat să îmi gândească o formă de comandă vocală care, speram eu, urma să mă ajute pe ploaie) am pornit pe asfalt, pe lângă clădiri în ruină sau mai bine întreținute, blocuri de locuințe, unități turistice și ce or mai fi fost. Deși din unele puncte de vedere părea mai ok să încerc traseul semimaratonului în sens invers decât cel în care urma să alerg, până la urmă am pornit în sensul cursei așa că, dimineață, nici nu am încercat să observ unde în apropierea sălii de sport se închide circuitul cursei. S-a mers pe asfalt până la bifurcația Str. La Fântâni, moment în care am intrat pe un soi de drum forestier. 

Foto 3 - Ramificația Str. La Fântâni

Foto 4 - Indicatoare la intrarea pe Str. La Fântâni

Foto 5 - Indicatoare la intrarea pe Str. La Fântâni

Foto 6 - Indicatoare la intrarea pe Str. La Fântâni

                                                       Foto 7 - Ramificația Str. La Fântâni

Între timp, am observat că trecusem foarte aproape de capătul autobuzului deci nu era rău nici dacă veneam până acolo cu el. La ultima curte din localitate, Pensiunea La Păducel, poarta era deschisă așa că vreo 3 câini s-au arătat interesați de persoana mea. M-au lătrat, m-au înconjurat, unul m-a și mirosit, un om a ieșit din pensiune așa că l-am salutat apoi, cu pași mici, m-am depărtat de câini. Totuși, în ciuda faptului că nu s-a întâmplat nimic rău (doar vreo 5 minute pierdute), tot mi se par tâmpiți câinii care apără un spațiu public din fața curții. Zic din nou, riscând să vă exasperez, că România e în continuare țara câinilor. Marcajul cursei, cu pete albastre asemănătoare punctului albastru, era deja prezent și l-am apreciat. De aici, pentru o vreme, până la un pod pe care sincer să fiu nici nu l-am remarcat, era suficient să țin drumul relativ apropiat de râu. După ceea ce, intuitiv, am considerat că a fost podul, am mai ținut drumul până la apariția unei poteci evidente în dreapta. Consult track-ul, mă conving că pe potecă voi alerga așa că fac o curbă de 90 de grade pe ea apoi revin în drum. Dincolo de drum... continua altă potecă dar care începea abrupt, foarte abrupt. Acum e momentul să spun că, după ploaia de dimineață și cine știe câte alte ploi din ultima vreme, terenul era destul de noroios. Prin urmare, se cam aluneca pe pământ, pe pietre, pe frunze, cam pe orice. Unul din scopurile recunoașterii traseului de concurs e să știu dacă e sau nu de ajutor să îmi iau bețele în cursă. Urcarea asta m-a convins că trebuie să le iau, cel puțin pentru situația în care voi găsi locul ăsta tot așa, după ploaie. Câteva clipe am crezut că nu voi putea urca panta. Oriunde puneam sus piciorul, aluneca pe noroi înapoi, am reușit să înaintez abia când am aplicat un stil de mers asemănător cu cel folosit pe pante de zăpadă, aproape bătând urme cu canturile tălpilor pantofilor, ajutat și de bețe, desigur. La fiecare pas mă așteptam să alunec înapoi la vale dar până la urmă am reușit. Ajung pe teren cât de cât plat și mă gândesc că ar fi extrem de neplăcut să fiu nevoit să mă întorc pe aici și să cobor panta aceea. Mă și vedeam alunecând pe posterior pe noroi.

De aici traseul de concurs avea porțiuni mari în care evolua pe poteci deci mă puteam aștepta să fie dificil terenul. Din profilul cursei nu rezultau pante mai mari de 30 de grade dar, accidental și pe porțiuni scurte, mă mai puteam trezi cu o pantă exagerată. Nu sună deloc plăcut...

Poteca prinsă era chiar extrem de bine marcată până la o curbă bruscă la stânga unde am pierdut-o. Vreo 80 de metri am mers pe o potecă înierbată, printre tufe de măceș care se mai agățau uneori de picioarele mele și, aveam să observ un pic mai târziu, să mă zgârie până la sânge (să mă zgârie dulce, dulce, până la sânge, cum ar cânta Carla’s Dreams). Nemaivăzând nimic albastru în față, mi-am dat curând seama că am pierdut traseul așa că m-am uitat pe track. Noroc cu Locus Map, că Raid with GPS rămăsese în urmă, probabil în pană de semnal. M-am întors și exact după distanța la care mă gândeam să consult iar trackul, am văzut albastru în dreapta. Interesant terenul pe unde pierdusem eu traseul dar... prea zgâriecios.

Ceva mai încolo am dat de un alt drum pe care l-am urmat la dreapta pentru puțin timp apoi l-am părăsit spre stânga. Pe acest nou segment de potecă, pe la mijloc probabil, am traversat un curs de apă. Nu era multă apă așa că a fost relativ ușor de trecut. 

Foto 8 - Cursul de apă traversat, pomenit în descrierea cursei

Pe aici deja făceam socoteli că e foarte probabil să pot face tot traseul de 24k și să ajung la timp la autobuz. Nu era o nenorocire dacă îl pierdeam pentru că mai aveam, teoretic, două opțiuni (un tren Sărata Monteoru – Buzău la care aveam timp să ajung și total pe jos și Bolt-ul care, pe simulările făcute, părea să aibă activitate în zonă) dar era de preferat totuși să prind și la întoarcere autobuzul 19.

A venit momentul să spun că, pe marea parte a traseului, stresul cel mai mare nu a fost legat de teren, de pantă, de orientare, stresul cel mai mare a fost legat de muște, păienjeni și alte vietăți mici care făcuseră potecă pe mine, se străduiau să îmi intre în gură, în ochi, în urechi (mă mir că nu se strecurau și în nas) și mă țineau mult pe loc în încercările de fiecare dată eșuate de a le ține departe. Sper să nu fie atât de multă activitate a insectelor și în noiembrie, la cursă. Poate vor fi și ele amorțite de temperatura mai scăzută... Până la urmă, mi-a venit o idee care s-a dovedit bună. După ce dădusem pe picioare cu gel dezinfectant în urma zgârieturilor de la măceși am observat că pe picioare nu năvălesc insectele. Prin urmare, m-am oprit și am dat cu gel dezinfectant peste tot pe unde se putea, pe cap, față, burtă, brațe și o vreme pare să se fi simțit un pic efectul.

Până aici cam oscilaseră urcările cu coborârile dar mai departe urma o porție destul de serioasă de urcare, lungă și constantă, care m-a dus până în apropierea Vf. Istrița (750 m altitudine) unde am întîlnit o potecă lată, comodă, relativ plată. 

Foto 9 - Urcând spre Vf. Istrița

Foto 10 - Urcând spre Vf. Istrița

Foto 11 - Urcând spre Vf. Istrița

Zic organizatorii în descrierea cursei că de fapt este vorba de un fals plat. Pe aici am început să aud lătrături și zgomot de motociclete. De motociclete, în principiu, nu mă tem dar de câini da, așa că am verificat dacă e musai să merg până la capăt spre releul de pe Istrița, am revăzut aspectul de relativ dus- întors al traseului de concurs, pe drumuri totuși paralele, am observat pe hartă o potecă strecurată între brațele cursei și am decis să ies pe ea spre ruta de întoarcere de pe deal. Când am ajuns în partea cealaltă în poteca de concurs (care din nou se transformase în ditamai drumul) am văzut releul undeva în dreapta. 

Foto 12 - Releul de pe Vf. Istrița

Câinii nu se mai auzeau dar tot nu îmi venea să mă apropii de releu. În plus, devenise și un pic scurt timpul, simțind că mi-ar putea lipsi vreo 30 de minute. Oricum, mare parte din traseul cursei am văzut cum e iar pe acest fals plat nu mă aștept la surprize extrem de neplăcute.

Acum, că mă uit pe hartă și văd că era destul de aproape Chilia lui Ambrozie, parcă îmi pare rău că nu am insistat, căutând eventual după aceea altă variantă de retragere spre casă. Asta e! Poate altă dată vin cu cineva mai puțin speriat de câini și insistăm împreună, poate altă dată mă mișc mai repede, poate altă dată găsesc o rută mai directă spre Vf. Istrița. Sincer, aș explora toate înălțimile astea subcarpatice dacă nu mi-ar fi de câini, poate și oameni, răi.

Am luat-o deci pe drum în jos. Curând, pe dreapta un anunț cu urși (după ce l-am văzut parcă am început să observ și urme ale animalului) iar mai încolo, pe stânga, un loc de popas cu băncuțe unde aș fi zăbovit dacă nu mă presa timpul.

Foto 13 - Un urs desenat mai fioros decât unul real

Până în dreptul Gruiului Dării (care nu m-am prins ce e) urma să merg pe drumul Pietroasa Mică – Breaza (de Buzău, nu cea de Prahova). Drumul bun, chiar alergabil, dar cu urși prin preajmă parcă nu îmi venea să risc. Cobor totuși rapid, dând și din bețe. Aproape de Gruiul Dării ajung într-o poiană în care ar fi mers puțină plajă. Am rămas totuși nebronzat pentru că timpul nu mai era excesiv de prietenos cu mine. Acolo, în poiană, din neatenție, am ratat un mic sector de traseu care evolua prin poiană, paralel cu drumul. Nu mă aștept nici aici la dificultăți așa că îmi asum liniștit să îl parcurg în cursă în primă audiție. Un pic mai sus, în stânga pornea o potecă evidentă marcată cu niște T-uri, mă uit pe hartă și văd că dă mai încolo în traseul de concurs dar nu am vrut să ratez conștient încă o bucată din acesta așa că am “uitat” repede de opțiunea asta.

După ce am părăsit în stânga drumul Pietroasa Mică – Breaza, pe care o vreme l-am mai ghicit totuși în dreapta, a urmat o porțiune de pădure frumoasă, relativ alergabilă și ea. Am început să fac și mici alergări care să anticipeze condițiile de cursă.

Pe la km 19 am ajuns într-o poiană frumoasă. 

Foto 14 - Semnele permanente ale concursului

Am traversat-o încântat chiar dacă pe potecă începuseră să apară dovezi solide ale digestiei oilor. Speram totuși că oile sunt sus, la munte. Reintru în pădure, cumva prin spatele unor construcții din apropierea cărora se auzeau voci. 

Foto 15 - Releul de pe Dealul Ciuhoiu

Foto 16 - Pe la km 20

Sincer, după atâta drum, parcă mi-ar fi plăcut să am cui da bună ziua, dar n-a fost să fie. De când am trecut de Pensiunea La Păducel și până pe la km 22 – 23, nu am mai intersectat niciun om. Probabil au fost vreo 6 ore în care am fost doar eu și cu mine, putând inclusiv să ud canapeaua fără să se supere nimeni.

Ceva mai jos, altă poiană în care tocmai ieșea o turmă de oi. Am stat o vreme să mă prind cam care e mișcarea lor și așteptând să văd unde sunt ciobanii și câinii. Observ doi oameni, un câine undeva în iarbă. Un om, alături de câini (erau mai mulți până la urmă) ajunge în drum. Ne salutăm, îmi spune să merg liniștit că nu fac nimic câinii, îl întreb de traseul meu, îmi spune că urmează să cobor curând în stânga, mă bucur că am dat de un cioban cumsecade și de câini educați (nu m-au lătrat, nu s-au apropiat, nu m-au înconjurat, doar au stat cu ciobanul, atenți la mișcarea turmei).

Intru iar în pădure, dau de o băncuță distrusă pe care o pomenesc organizatorii în descrierea cursei, cobor, tot cobor, fac curbe peste curbe, până la urmă mă trezesc deasupra unei poteci late până la care a trebuit să cobor abrupt. Cumva, ăsta a fost ultimul punct mai delicat. Mai departe, încet dar sigur, am ieșit înapoi în Sărata Monteoru, peste drum de o clădire care stă să pice, având în stânga altă clădire dincolo de care e o mica parcare. 

Foto 17 - Coborârea finală spre șosea, la finalul circuitului IstrițaXscape

Fac o mica pauză să strâng bețele și să mă deratizez un pic pentru autobuz, pornesc apoi în dreapta și trec pe lângă un câine care mă mai șicanase și la dus. Trec podul după sala de sport și pornesc spre capătul autobuzului. În autobuz intră în vorbă cu mine un băiețel dezghețat așa că am făcut conversație până a coborât el, câteva stații mai încolo.

Pe la 16:30, mai având 3 ore până la trenul meu, cobor în Centrul Intermodal de Transport Buzău, peste drum de Kaufland Unirii. Merg la Kaufland să mănânc (toată ziua consumasem doar două bidoane de izotonic și vreo 50 de grame de arahide halite pe tren), beau și o bere, trec pe la toaletă să fac și eu ca un domn, nu în boscheți ca mai devreme, știind că e aproape Parcul Crâng zic să trec prin el, între timp, o grămadă de panouri așezate în lungul gardului unității militare mi-au dat ocazia să citesc diverse despre Buzău și împrejurimi.

Foto 18 - Intrarea în Parcul Crâng

Foto 19 - Gardul Crângului

Foto 20 - Obeliscul din Parcul Crâng

Foto 21 - Parcul Crâng

Ajung în Crâng, mă plimb o vreme pe acolo, admir toate semnele care promovează Buzău21k, fac poze, mai trag o gură de izotonic apoi mă retrag cumva spre centru dar fără să ajung în centru. Traversez în fața parcului o stradă în lucru pe care eu nu observasem că pe sensul iertat acum de lucrări se circulă cu câte o bandă pe fiecare sens, eu mă asigurasem doar din stânga, am avut noroc că nu a venit ceva cu viteză din dreapta. Am pățit cumva ca la Iași, unde mi se păruse pietonală o stradă pe care de fapt se circula dar nu foarte intens. Se pare că, în orașe necunoscute, trebuie mare atenție la trafic pentru că nefiind aglomerația din București poți rămâne cu impresii greșite și să te trezești că te pupă vreo mașină pe care n-ai apucat să o observi.

După ce am ajuns aproape în centru, pe o stradă devenită pietonală, fiind blocată de poliție, am făcut dreapta pe alta care părea să dea direct spre gară. Ajung la gară, mai mănânc ceva, mai beau o cafea apoi merg la linia 4 să aștept trenul care a sosit la timp dar a plecat cu vreo 5 minute întârziere. Până acasă a mai făcut ceva întârziere dar de data asta nu prea îmi păsa, că nu era mare grabă să ajung în pat.

Una peste alta, în ciuda unor inconveniente, aș zice că m-am îndrăgostit deja de traseul de la IstrițaXscape chiar dacă pare alergabil abia din a doua jumătate iar prima jumătate este cam prea accidentată pentru gustul meu.

#SărataMonteoru #IstrițaXscape #recunoaștere #semimaraton

Băneasa Forest Run 1 noiembrie 2026 – al doilea semimaraton al meu pe acest traseu

 

După experiența din 5 aprilie 2026, când am făcut pentru prima dată o astfel de distanță în pădure, înscrierea la semimaraton pentru ediția de toamnă a Băneasa Forest Run a fost un demers cât se poate de logic. Cumva, așteptările erau setate corect, pe bălți, noroaie, zone alunecoase, zone înguste dar ploile insistente din ultimele zile nu cred că le anticipasem. În sâmbăta de dinaintea cursei, făceam niște estimări catastrofice cu privire la cât de puțin alergabil o să fie prin pădure pe 1 noiembrie. Totuși, văzând un clip al lui Cosmin, în care pădurea nu arăta chiar atât de sinistru, am prins un pic de curaj.

Pe la 6:45, pe o vreme umedă și închisă, plecam de acasă nemulțumit de drumul lung pe care îl am până la start. Cu mici excepții, la cursele din provincie mă cazam suficient de aproape de zona de start cât să nu mă deranjeze drumul până acolo. În București și împrejurimi în schimb, trebuie să plec inuman de devreme de acasă ca să pot ajunge la timp la cursă.

Iau metroul până la Unirii, mă opresc la o patiserie unde n-am găsit chiar ce speram dar mi-am luat totuși să mânânc, continui cu metroul până la Aurel Vlaicu după care merg la 301 cu care ajung în apropierea startului un pic mai târziu decât doream, pe la 08:40. E destul de ciudat să îți ia aproape două ore un drum din estul orașului până în nordul lui.

Când am ajuns, deja era animată zona de start. Ștefan povestea despre cursă, observ că au mutat poziția scenei, de data asta fiind cu spatele spre stradă, nu spre pădure cum mă obișnuisem, mă opresc la o cafea ca să nu adorm printre veverițe, încep ușor să mă încălzesc în legea mea (de data asta am ignorat cu desăvârșire încălzirea oficială), înainte de a intra în sectorul de start rămân cam în ținuta în care am alergat și la Timișoara (pantalon lung, tricou, bluză de vânt), între timp mă văd iar cu amicul Viorel care îmi mai povestește despre maratoanele lui din străinătate. Cu câteva minute înainte de pornirea cursei ne despărțim, el mergând în sectorul de start 2, eu rămânând în sectorul 4. Mă uit în jurul meu și parcă nu văd niciun chip cunoscut printre alergătorii lenți. Mai devreme mă intersectasem și cu Mircea din Pitești, un alergător bun care prinde podiumul măcar la categoria de vârstă cam în toate cursele.

Cu vreo două minute înainte de start pornesc aplicațiile și pun la loc telefonul așa că, odată pornită cursa, alerg din prima dar ușor, atât din cauza propriilor limite câ și din cauza aglomerației. Ploua încet așa că nu îmi făceam mari griji dinspre partea asta. Curând cred că s-a și oprit ploaia, sau măcar nu am mai simțit-o. Picioarele mergeau destul de bine, respirația mergea ca de obicei, mai greu, de puls nu mai știu nimic de ceva ani, atmosfera era plăcută dar traseul parcă era mult prea aglomerat. Totuși, mă simțeam incredibil de bine și chiar mă bucuram că sunt acolo.

Cât am fost pe asfalt, fâcând imediat după start curba la stânga apoi, ceva mai încolo, curba la dreapta, traseul s-a menținut aglomerat dar, având lățime suficientă, era relativ ușor să depășesc. Plec eu din sectorul 4 dar nu vreau să par chiar cel mai puțin antrenat. Când planificam depășirea în zone aglomerate eram cu ochii lipiți de pantofii celor din față ca să îmi dau seama când și pe unde pot trece.

La intrarea pe forestier păreau să se fi rărit alergătorii sau măcar să caute zonele mai uscate ale potecii. Eu, știind deja din experiență că voi avea pantofii maxim de jegoși la finish, atâta timp cât mă simțeam în siguranță alergam prin bălți, prin noroi, prin frunze, prin orice, ținta principală fiind să avansez atât cât pot de repede. Un copac prăbușit peste traseu a îngustat, pentru câțiva metri, la un singur culoar zona de alergare. Lucrurile s-au complicat când am făcut stânga, din drumul forestier pe poteca destul de îngustă. În zona asta, pentru o vreme, a fost dificil să alerg pentru că în fața mea erau concurenți care se opreau brusc, care reduceau brusc viteza, care evoluau oricum numai fluent nu. Fie erau începători, fie aveau pantofii cu talpă nepotrivită cu terenul, fie se credeau pur și simplu singuri pe traseu și nu le păsa deloc de ceilalți. În condițiile astea a trebuit să am răbdare, să valorific orice ocazie de depășire când între alergătorii din față se crea suficientă distanță, să las începătorii cât puteam de în urmă.

Pe la km 3 cred că deja puteam să alerg fix cum simțeam. Terenul nu era excesiv de alunecos, cel mai deranjant mi s-a părut că pe unele porțiuni noroiul era foarte lipicios (cam cum întâlnisem la Măgurele), fiind necesară ceva forță ca să ridici picioarele din el. Deși nu era deloc cald, mă opream la punctele de hidratare pentru că de transpirat se transpira și am zis să nu rămân prea sec. Am alternat apa cu izotonicul, în funcție de cât de obosit mă simțeam și de părerea stomacului. A existat un punct în cursă în care stomacul s-a revoltat de la gustul dulce al izotonicului așa că o vreme am alternat alergarea cu mersul pentru că asta cerea stomacul. După ce am reușit să scap de disconfortul gastric, am încercat să beau mai mult apă dar mai strecuram și câte un pahar de izotonic.

Mai încolo, cu stomacul reglat, a început să își facă de cap intestinul. Nu știu ce îmi picase prost dar am fost deranjat mare parte din cursă pe tema asta. Din când în când, priveam în jur în căutarea unui tufiș după care să îmi fac toaletă ecologică dacă situația degenerează. Era totuși complicat să te ascunzi pentru că peste tot erau alergători, arbitri, voluntari care puteau să te observe în ipostaze delicate.

Pe la km 5 – 6, când am trecut pe lângă voluntari, gândul a fugit o clipă spre Adrian Cristea pe care, în aprilie, l-am întâlnit acolo. E ciudat că am ajuns să discut despre atâția oameni la trecut, despre puțini la prezent și de mai nimeni la viitor. Viața pare pur și simplu să se îndrepte către sfârșit cu o oarecare viteză, fără să mai lase loc de planuri de viitor, de vise, de speranțe. Cum ziceau bătrânii, mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul... Și cui îi pasă dacă mie nu îmi place mămăliga?

Faptul că, la BFR, sunt marcați vizibil kilometrii pe care i-ai parcurs, îmi place și cumva mă ajută să mă setez pentru cât a mai rămas din cursă, iar km 17 pare să devină tradițional pentru un selfie în care sper să se vadă că încă mai am energie.

După ce închei prima buclă, îl observ pe Cosmin pe dreapta aleii, încurajând alergătorii. Nu e prima dată când mă mir văzând un alergător bun (prima dată l-am remarcat când l-am văzut pacer la maraton) care alege să facă voluntariat la o cursă. În locul lui, aproape sigur aș fi ales să alerg dar astfel de oameni par făcuți din alt aluat, un aluat care le scoate la suprafață dorința de a ajuta, de a dezvolta, de a încuraja comunitatea celor ce fug.

A doua buclă am fost singur pe mare parte din traseu. Pe ultimii vreo 3 km totuși, am reintrat în jocul depășirilor. Ba trăgeam să depășesc, ba încetineam și eram depășit. Acești ultimi km îi împărțeam cam cu aceiași oameni. Încercam să țin minte câți m-au depășit, cu intenția să îi depășesc pe final și să câștig astfel câteva locuri în clasament. Totuși, situația era extrem de dinamică, depindea de mai mulți factori deci aproape imposibil de controlat. La final, cursa mea a ținut în mult prea mică măsură de cursele altora. Între timp, observ în treacăt cum mă depășește un concurent care îmi părea cunoscut. La sosire l-am revăzut și m-am convins că fusesem depășit de colegul de serviciu care termină mai mereu cu vreo 10 minute înaintea mea. E și diferență de vârstă (are cel puțin 10 ani în minus) dar categoric e și mult mai disciplinat ca mine deci își merită rezultatul. Îmi sare în ochi după sosire și fostul coleg cu care m-am revăzut la Azuga Trail Race.

După sosire m-am hidratat și alimentat apoi, pentru că nu mă simțeam suficient de în formă ca să asist la startul curselor mai scurte, am pornit spre casă. În stația de autobuz îl revăd pe Viorel și stâm de vorbă până în Piața Romană de unde fiecare a apucat pe calea sa.

Ajuns acasă, nu prea am fost bun de nimic restul zilei. Ceva mă epuizase, n-aș putea spune ce. Nici acum, la mai bine de 24 de ore de la finish, nu mă simt tocmai energic dar sper să mă refac până vineri, când plec spre Sărata Monteoru.

La start, îi spuneam lui Viorel că voi termina cel mai probabil în 02:30. Nu am fost departe de realitate cu estimarea asta…

Cifre, clasament, una – alta…

Număr concurs – 3008

Timp oficial – 02:33:51

Chip time – 02:33:19

Locul 365 din 434 la general

Locul 46 din 50 la categorie (M50+)

Data trecută, pe 5 aprilie 2026, am făcut aceiași cursă cu:

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 80 din 96 la categorie (M40-49)

În condițiile în care, zic eu, terenul a arătat mai bine acum decât data trecută, aș spune că rezultatele sunt comparabile, nu mă simt nici mai bun nici mai slab decât în 5 aprilie 2026 deși cifrele spun că în noiembrie am fost un pic mai bun.

Bucharest Marathon – cursa mea de semi – 11 octombrie 2026

 

Ca și cursa de la Sinaia, din vară, semimaratonul din București m-a prins într-o dispoziție foarte proastă care e posibil să nu se mai îmbunătățească nicicând, pentru că semne nașpa se arată. Stau și mă întreb, dacă orice aș face, cât m-aș strădui să fie bine, lucrurile evoluează până la urmă tot prost, ce sens mai are să încerc să fiu bun? Că doar mi-a demonstrat viața deja de nenumărate ori că, dacă ești bun, ești prost...

Am dat fuga să îmi ridic kit-ul de start încă de joi seară, să nu fiu presat pe ultima clipă.

Sâmbătă aș fi dorit să asist la cursa de 10 km, probabil ultima la care a participat George Baltă, dar pur și simplu n-am putut să mă trezesc la timp. Până am reușit să cobor din pat nici să asist la Family Run nu mai reușeam să ajung așa că am frecat-o pe lângă casă iar seara, exact când mă gândeam să trec la somn, mi-am dat seama că nu îmi pregătisem mai nimic pentru cursă. Am pregătit în fugă și cu mare aproximație ce era de pregătit apoi m-am trântit în pat.

Duminică, planul era să mă trezesc la 5:00, pe la 7 să plec de acasă iar între timp să duș, crăpelniță, pregătit vesta de alergare. Pe la 2 m-a pocnit o insomnie cu gânduri negre de nu m-am văzut așa că la 5 am oprit pur și simplu alarma telefonului și am mai stat un pic în pat. Când m-am trezit, era deja trecut de 6 așa că spre cursă am plecat abia pe la 7:30, nemâncat, aproape nebăut și sigur ne###ut.

Ajuns la Izvor, constat că 90 % dintre cei coborâți din metrou erau alergători. Atmosfera era OK dar eu eram poate în cea mai jalnică stare psihică de când alerg. Izotonicul cu care plecasem de acasă îl terminasem așa că m-am oprit la patiseria de lângă metrou, mi-am luat doi covrigi și o apă plată apoi, chiar la intrarea în parc, am trecut cât am putut de repede și de departe de un retardat și jegos om al străzii.

În drum spre Casa Poporului l-am observat de vreo 2 ori pe Viorel, amicul de la PFR 2025 – 2026, dar nu am avut niciun chef de discuții așa că mi-am ferit privirea de a lui. Cât am terminat covrigii și apa am încercat să mă mișc un pic, cică să fac încălzirea... Plecasem de acasă fără vestă pentru că se anunța cald și uscat așa că era tocmai bine în pantaloni scurți și tricou, cu minimul necesar strecurat în borsetă.

Am pornit din sectorul de start de 2:15 – 2:30. Mă tot întrebam ce dracu caut acolo, având în vedere că oricum plănuiam să abandonez. După start, parcă a durat o veșnicie până am ajuns și eu pe covorul de cronometrare. După ce am trecut de poartă am luat-o la fugă ușurel, în apropierea pacerilor de 4:45. S-au dus naibii visele mele de record personal.

Primii vreo 3 km, traseul era destul de aglomerat dar cu toate astea depășeam destul de des. Când eram totuși prea prins în mulțime, eram cu ochii în pantofii persoanei din față, pentru a observa la timp orice încetinire care m-ar putea face să mă ciocnesc cu ființa respectivă. După mai puțin de 5 km deja puteam alerga liniștit în ritmul meu fără să încurc și fără să mă încurc de nimeni. Pe Bd. Unirii mațele cam începuseră să facă scandal așa că mă tot uitam pe margine după o toaletă care să fie eventual și liberă.

Traseul a fost cumva mai ciudat ca altă data. Odată ajunși în Cheiul Gârlei am făcut dreapta și ne-am tot dus până am traversat nu știu cum Piața Unirii, pe marginea șantierului de la vestita placă de beton de deasupra Dâmboviței. Am intrat apoi pe Bd. Unirii și ne-am tot dus pe Decebal până am întors înainte de Piața Muncii. După întoarcere, la mica distanță, am avut punct de hidratare, poate cel mai prost organizat punct de hidratare din câte am întâlnit până acum. Fie erau voluntari puțini, fie eram noi prea mulți, fapt e că pe masa erau mai mult pahare goale pe care voluntarii se străduiau să le umple măcar după ce le lua câte un alergător în mână. Dacă aș fi fost în zi cu mare chef de alergat, probabil n-aș mai fi oprit la hidratare dar așa, cât de greoi s-ar fi mișcat lucrurile, pentru mine oricum nu prea conta timpul pierdut. Știam din start că o să fac o cursă jalnică.

Nici un km mai încolo, parcă știind că primul punct a fost mai ciudat, cei de la N-avem sânge?! amenajaseră și ei un punct de hidratare micuț dar parcă mai eficient sau mai puțin aglomerat. De când m-am înscris la cursa de la Dejani, cei de la N-avem sânge?! mi-au devenit și mai simpatici. Oricum apreciam ce fac ei, că încurajează donarea de sânge organizând până și o cursă de alergare cu acest mesaj, dar la anul, dacă lucrurile vor merge nu foarte rău, inclusiv datorită ajutorului pe care mi l-a oferit Andrei pentru transport, voi interacționa mai mult cu echipa lor. Sunt fricos, probabil nu voi dona sânge niciodată, dar știu cât de important e ca spitalele să aibă sânge suficient când e nevoie, deci apreciez acțiunile pro-donare.

Pe întoarcerea spre Piața Unirii, un alergător din Slănic (unde s-a amânat o cursă care trebuia să se desfășoare cu o zi înaintea maratonului) s-a urcat pe un podium pentru a da un mic interviu animatorului de acolo. La intrarea pe Calea Victoriei m-am oprit la toaletă, că nu se mai putea. Nu știu de unde se adunase atâta discomfort, fapt e că după ce am ieșit de la toaletă tot nerezolvat mi s-a părut că sunt, nu mai zic că se încinsese nenorocita aia de cabină de plastic de mă luaseră toate transpirațiile. Am luat-o totuși în sus cât am putut de cu elan și am fost un pic debusolat când, la CCA, traseul a luat-o în stânga. Dintr-o portavoce s-a auzit că aici începe coborârea așa că am încercat să recuperez din timpul pierdut la toaletă și am dat drumul la picioare. Curând am priceput cât de cât traseul dar, după ce m-am oprit la punctul de hidratare din apropierea Pieței Kogălniceanu m-am debusolat iar. După ce am băut, am avut impresia că m-am înscris greșit pe traseu și că am scurtat pornind direct spre Cișmigiu. Până la urmă, cel mai probabil, continuasem bine pentru că am dat de punctul de întoarcere, am trecut din nou prin Piața Kogălniceanu apoi m-am apropiat de Cișmigiu. La intrarea pe trotuarul de dinaintea parcului cineva avea grijă să ne atenționeze că “Step! Be careful!” așa că am trecut fără să mă împiedic sau ceva de genul. În parc parcă se cam aglomerase traseul dar oricum n-aveam energie să trag tare așa că am continuat ușurel, am întors, am reajuns în bulevard apoi înapoi la intersecția cu Calea Victoriei pe care m-am înscris în stânga. Pe aici alerg o vreme în preajma unui concurent cu boxa în spate, boxă din care se auzea hitul verii 1976, ăla cu “La mare, la soare, fetițele sunt...” sau nu mai sunt, pentru că au cam cucerit băiețeii plajele… Spre Piața Victoriei a mai fost ceva urcare după care, suspect, am avut senzația unei ușoare coborâri. Iar am avut impresia că am greșit traseul dar deja mă împăcasem cu ideea că aș putea fi descalificat așa că am continuat fie și de dragul unui simplu antrenament cu public. Chiar în Piața Victoriei văd toalete pe stânga și îmi propun să mă opresc la întoarcere, să nu mă debusolez iar din cauza direcției de alergare. După întoarcerea de la Arcul de Triumf alerg o vreme în apropiere de Hiroko. Observasem mai devreme că are număr de ștafetă deci m-am cam mirat că e în cursă și după km 10. Se vede treaba că femeia asta este foarte apreciată, probabil pentru modul în care s-a integrat în societatea românească și pentru modul în care se implică în fenomenul alergării. Mi-am dat seama că este încă în cursă auzind alergătorii din jur strigând “Hai, Hiroko! Te iubim!”. Cam pe aici am lăsat-o și mai moale pentru că începuse și stomacul să facă scandal, de parcă nu îmi erau suficiente problemele cu mațele. Trag pe dreapta să scot pe gură ce era de scos, un alergător îmi aruncă o privire de parcă ar fi evaluat dacă am sau nu nevoie de ajutor, continui până în Piața Victoriei, trag la toaletă pentu a doua oară, scot și pe la mijloc ce era de scos, îmi dă senzația că dau și de niște sânge pe acolo, probabil m-oi fi iritat de la căldură, transpirație, frecare, ies din cuptorul de plastic cât pot de repede pentru că mă topeam plus că aveau și alți alergători nevoie. Îmi continui cursa cât pot de în viteză, cumva intrigat că picioarele mergeau perfect dar tot restul, intestine, stomac, creier îmi tot puneau bețe în roate, intru pe Buzești unde observ polițiștii cum se străduiesc ca, printre grupurile de alergători, să mai permită și câte unei mașini să traverseze culoarul de concurs. Deja devin enervanți șoferii care nu sunt în stare să își lase conservele în parcare nici măcar o zi pe an. După părerea mea, singura mașină care era absolut normal să își facă cumva drum printre alergători era o ambulanță dar culmea, șoferul acesteia era cel mai înțelegător și aștepta răbdător ca polițiștii să îi facă loc.

Începeam să observ mai cu atenție alergătorii din jurul meu, încercând să nu fiu depășit de prea mulți, nici să trag prea tare de mine nu mai puteam dar țineam un ritm decent, m-am mai oprit odată scurt la hidratare, am făcut dreapta și am ajuns de unde plecasem, printre gardurile care delimitau sectoarele de start. La finish observ cronometrul și îmi spun că nu e nimic anormal să am iar un timp jalnic, având în vedere cât de ciudat mă simțisem în ultimele zile. Îmi capăt medalia, iau o sticlă de apă și un pahar de izo, că de alimentat nu e nimic pe gustul meu la marile curse din București, trag la o cafea, observ cum Constantin Neacșu, omul în vârstă (65+ parcă) pe care îl reținusem de la Chindia City Race și care înțeleg că a participat la toate cursele din București, an de an, de 20 de ani, termină prima jumătate de maraton în 3:10 și mă îngrijorez un pic că își va termina maratonul în mai mult de 6 ore, mă las câteva minute purtat pe ritmuri de tobe apoi mă retrag în zona finish-ului să aplaud fără niciun fel de discriminare maratoniștii care soseau. Printre ei, o concurentă care s-a apropiat de linia de sosire cu un carton pe care scrisese “La mulți ani, mama!”. Genul ăla de situație în care îți amintești ce nu mai ai sau poate ce nici n-ai avut vreodată…

Când am văzut că termină în 05:52:50 Constantin Neacșu m-am bucurat pentru el apoi am avut răbdare încă mai bine de 30 de minute să sosească și ultimii zeci de concurenți. Între timp, în zona finish-ului, un semimaratonist, Mihnea, rămăsese pe culoar după ce își terminase cursa, ca să încurajeze pe ultima sută de metri alergătorii care soseau, făcând alături de aceștia un spectacol frumos, sosirea ultimului maratonist, un tătic care, pe finalul cursei, a ales să împingă și căruciorul copilului, terminând cursa împreună, a fost de asemenea spectaculoasă.

Una peste alta, deși au existat imperfecțiuni la punctele de hidratare și în organizarea traficului pe Buzești iar traseul a părut cam prea încurcat, deși eu am fost poate în cea mai proastă stare de când merg la curse, a fost un eveniment frumos, bine primit de bucureștenii și turiștii care au ieșit în număr mare în stradă să asiste la cursă, cu o prezență internațională serioasă din care au sărit în ochi slovenii și nemții, cu prezentatori care au făcut și ei partea lor de spectacol, cu ceva incidente medicale, nu foarte grave, sper.

La anul, în mai, nu voi ajunge la semimaratonul din București pentru că planul e să alerg la Cocorăștii Mislii în sâmbăta dinaintea lui dar, probabil, voi mai alerga semimaraton în București în primăvară, la Legal Half Marathon și în toamnă, printre maratoniști. Cel puțin la Legal sper să scot un timp asemănător cu cel de anul acesta când am fost oarecum aproape de un record personal.

Mai departe, am ajuns acasă să-mi odihnesc oscioarele apoi am încercat să mă pregătesc sufletește de o nouă săptămână de coșmar la serVICIU.

Semimaratonul în cifre:

Număr concurs – 3764

Timp final net – 02:21:46

Timp final brut – 02:25:57

Timp km 20.6 net – 02:18:25

Timp km 20.6 brut – 02:22:36

Timp km 20 net – 02:14:04

Timp km 20 brut – 02:18:16

Timp km 15.9 net – 01:45:40

Timp km 15.9 brut – 01:49:51

Timp km 9.9 net – 01:06:49

Timp km 9.9 brut – 01:11:00

Timp km 4.8 net – 00:29:31

Timp km 4.8 brut – 00:33:42

Timp start net – 00:00:00

Timp start brut – 00:04:12

Locul 1896 din 2455 la general

Locul 328 din 380 la categoria de vârstă M45-54

Locul 1424 din 1688 la masculin

Comparația cu celelalte semimaratoane de șosea făcute de mine nu mai am timp s-o pun la punct așa că... asta rămâne pe altă dată.

De la alergare montană la căluți și ora exactă sau recunoaștere și antrenament pe traseul M21 al Azuga Trail Race

 

Pentru că am fost din timp anunțat că pică planul de a mă vedea cu cineva în week-end, am luat în calcul să plec la munte o zi iar cealaltă să văd ce se nimerește să fac. Și s-a nimerit bine. Joi îmi luam bilete până la Azuga și înapoi pentru sâmbătă iar vineri îmi cumpăram bilet dus – întors de Ploiești Vest pentru duminică în urma unei discuții cu un om de munte care e pasionat și de altceva.

Sâmbătă 3 octombrie 2026 la 6:35 eram deja urcat în trenul Astra Trans Carpatic dar… am nimerit prost și de data asta pentru că a fost nu știu ce tren blocat pe un macaz și s-a blocat circulația în Gara de Nord. Am plecat în realitate un pic după 7:44, ora la care trebuia să plece următorul tren ATC care, până atunci, nici nu reușise să intre în gară. Una peste alta, am coborât în Azuga pe la 09:30, cu o oră și un sfert mai târziu decât speram.

În Azuga, așa cum știam, era frig dar vreme bună, senin, fără cine știe ce vânt, doar temperaturi scăzute. Am pornit imediat la drum spre DN 1 după care Independenței – Str. Valea Azugii – Str. Sorica – Str. Ritivoiu, las în stânga punctul albastru care era planificat pentru întoarcere și treptat ajung la Păstrăvărie. Ezitasem un minut mai devreme să o iau pe Limbășel la stânga dar când am văzut păstrăvăria m-am lămurit că pe acolo e drumul meu. Am urcat un pic pe forestier și curând o săgeată m-a trimis în dreapta, printr-un loc în care valea Limbășelului putea fi trecută în condiții destul de bune.

Foto 1 - Traversarea Limbășelului

După traversare, marcajul a luat-o cumva în lungul văii spre înapoi deși eu îmi aminteam că pe aici deja se începe urcarea abruptă spre Clăbucetul Azugii. S-a întors poteca fix până la gardul din spate al păstrăvăriei, rupt, lângă care aștepta minim un câine, întors cu coada la mine. Am trecut în liniște sperând că nu mă simte câinele dar, după ce începusem în sfârșit urcarea abruptă, m-am trezit că javra începe să latre și să se deplaseze spre mine. I-am strigat niște vorbe de bine și am continuat prudent urcarea. Până la urmă a renunțat la urcare și s-a potolit jigodia. Sper să îl țină în frâu proprietarii păstrăvăriei când o să fie cursa.

Era cam 10:20 când părăseam drumul forestier Limbășel și intram pe potecă. 20 de minute mai târziu începusem urcarea abruptă spre vârf, urcare care rar se domolește cât să te lase să respiri un pic. Pornisem vitejește, urcam oarecum rapid dar gâfâiam de mama focului. Am făcut un popas și am scos bețele, că era dificil altfel.

Foto 2 - Urcare spre Vf. Clăbucetul Azugii

La 11:40 ieșeam în poiană și aruncam un ochi spre Bucegii care se văd superb de aici. Mai aveam cam 150 m diferență de nivel și 600 m distanță până pe vârf.

Foto 3 - Poiană sub Clăbucetul Azugii

La 12:00 încă nu atinsesem vârful dar măcar era mișto peisajul, văzându-se de data asta fain culmile din Baiului, de la Neamțului – Orjogoaia până la Sorica.

Un sfert de oră mai târziu, la 12:15, făceam popas pe Vf. Clăbucetul Azugii. Mai devreme auzisem voci de jos și salutasem un drumeț. Până la urmă s-a dovedit că sunt doi drumeți, tată și fiu, George și Andrei, niște oameni mișto cu care a fost plăcut să mă însoțesc la drum și cu care o să mă revăd (dacă reușim, în mulțimea care o să fie) la cursă. George va alerga 11k iar Andrei 30k.

Foto 4 - Vedere de pe Vf. Clăbucetul Azugii

Ne salutăm, aflu că și ei tot în recunoaștere pentru semimaratonul de la Azuga Trail Race sunt pe acolo și pornim în 3 mai departe. Andrei o lua câteodată tare la coborâri dar apoi ne aștepta, eu cu George aveam o grămadă de subiecte de discutat, amândoi fiind cumva pasionați de munte și alergare așa că am evoluat mai lent. Intrarea în pădure, de după stâna în ruină unde vom avea punct de control și hidratare la cursă, a descoperit-o Andrei fie cu simțul lui de orientare, fie cu ajutorul tehnologiei. A fost cumva relaxant să rezolve altcineva orientarea pe sectorul ăla.

Nici nu am băgat de seamă când am intersectat poteca dinspre cabana lui Ceaușescu și am continuat o vreme pe aleea tovarășului. Tot discutând, timpul trecea altfel. Un pic mai încolo, la fel de surprinzător, am ieșit la Susai unde George a propus pauză. Ne-am oprit o vreme pentru alimentare și joacă cu un cățel care a venit așa calm și blând spre mine încât m-a stârnit să îl mângâi, în condițiile în care mie chiar nu îmi sunt dragi câinii. Nu mai mângâiasem un câine nu mai știu de când. La Susai, zarvă mare. Andrei sugerează că e vreun concurs (de biciclete, poate) pentru că a observat ceva care semăna foarte bine cu o poartă de start. Când ne apropiem realizăm că de fapt acolo e o petrecere pretențioasă, vreo nuntă sau altă cumetrie. Noi intrasem în curtea cabanei printr-o breșă incomodă dintr-o poartă, fiind nevoiți să ne aplecăm smeriți ca să trecem pe dedesubt. Cât am stat noi pe acolo, de nicăieri a apărut alt alergător care a pornit mai departe în jos cu elan. Am observat pe unde a luat-o așa că, după ce ne-am terminat pauza, am pornit pe urmele lui și am trecut peste o bucată de gard prăbușit. Bucata imediat sub Susai știam că nu prea e alergabilă, de când am făcut 24k- ul de la Predeal Forest Run. Am coborât cu grijă zona aia de pietriș și curând ne-am mutat pe crucea albastră. Pe aici la fel, eu cu George la taifas, Andrei alergând de multe ori în fața noastră, dând dovadă de o energie de invidiat care îl va ajuta cu siguranță să termine cu bine cursa de 30k. Nici în pârtia Cocoșul nu băgasem de seamă că deja am ajuns, până și urcarea pe pârtie spre Clăbucet Plecare a decurs plăcut. Nu era atmosfera la fel de fierbinte ca în curse dar era plăcut să merg alături de niște oameni cu care aveam un limbaj comun.

Mie începuseră să îmi facă dificultăți intestinele așa că le-am spus oamenilor că o pot lua liniștiți înainte, că repornesc și eu după pauza de evacuare și ajung oricum bine jos. I-am observat când au trecut prin dreptul meu și un pic mai târziu am repornit și eu. Pentru că știam zona ca fiind alergabilă, am alternat mersul cu alergarea până în dreptul Cabanei Gârbova unde era zarvă mare, mulți clienți, cabana deschisă deși câteva zile în urmă cineva postase pe un grup de munte că a găsit cabana închisă.

Deși, după cum spuneam, mai și alergam, n-am mai dat de George și Andrei. Când am ajuns la cabană am avut senzația că îi văd deja pe urcarea spre Clăbucetul Taurului dar când am ajuns în dreptul acelor oameni am constatat că nu sunt ei. Nu îmi făceam griji, puteau fi mult înainte că nu era o problemă să rămân singur pe potecă. Nici despre ei nu mă îngrijoram, știind că sunt oameni de munte care e extrem de puțin probabil să pățească ceva pe traseul ăsta. Mă intriga totuși că au luat-o atât de tare inclusiv pe urcarea spre vârf. Am început deci singur urcarea spre vârf. Un cal își făcea de treabă fix în mijlocul potecii un pic mai sus de locul în care marcajul triunghi albastru fuge pe curbă de nivel în dreapta. Ca să nu deranjez calul și să mă trezesc cu vreo copită în cap am luat-o prin iarba crescută în dezordine și am intersectat poteca de vârf un pic deasupra animalului. În urcare am lăsat-o ușor, deja lămurit că nu îi voi ajunge pe cei care îmi fuseseră alături de vreo 3 ore. Pe vârf erau staționate două grupuri de necunoscuți. Ajungeam pe Vf. Clăbucetul Taurului la 6 ore de la plecarea din gara Azuga, pe la 15:30.

Foto 5 - Vf. Clăbucetul Taurului

Stau pe vârf doar preț de o poză apoi mă las dus de potecă până încep niște curbe. Aici mă uit pe hartă pentru că nu îmi aminteam cum se face ca să prind punctul albastru pe Drumul Tunului. Câteva minute stau mai mult cu nasul în telefon apoi prind marcajul și îi dau ușurel la vale. Nu mă simțeam deloc presat de timp. După atâta efort începu și stomacul să se revolte mai serios așa că reușesc în sfârșit să vomit. Aveam senzații ciudate cam de pe la Susai așa că mă chinuisem destul. Și căile respiratorii erau destul de în suferință așa că făceam mici popasuri și pentru optimizarea acestora. Deja nu mă mai preocupa nimic altceva în afara coborârii înapoi în Azuga pentru care nu trebuia decât să țin marcajul, eventual să mă mai uit de câteva ori pe track-ul de concurs. Surprinzător, pe când eram destul de aproape de Azuga, George și Andrei mă ajung din urmă alergând. Am aflat că nu am mai dat de ei pentru că intraseră un pic în cabană la Gârbova. Să mă uit dacă nu sunt cumva în cabană pentru încă un mic popas chiar nu îmi trecuse prin cap. Cumva m-a bucurat revederea dar am și aflat cu ocazia asta că au avut un incident neplăcut pentru care, din fericire, au avut rezolvare. Ei au continuat în alergare, am reînceput și eu să alerg (după ce rezolvasem senzația de vomă deja mă simțeam mult mai bine) și așa am ținut-o până în drumul forestier de păstrăvărie, cu mici erori de orientare în partea de jos a traseului. Odată ajunși în forestier, Andrei a mai urcat un pic spre păstrăvărie sperând să rezolve incidentul, eu cu George am coborât în oraș, am mers spre gară, ne-am reunit cu restul familiei lui (toți oameni plăcuți) apoi împreună am pornit înapoi spre păstrăvărie, ei urmând să se reunească și cu Andrei. La terminarea asfaltului, cam la 1 km de păstrăvărie, eu m-am întors spre oraș ca să ajung fără probleme la gară până la 19:18, când ar fi trebuit să îmi plece ATC-ul de întoarcere. Nu luasem asta în calcul dar... a avut întârziere și de data asta. A fost totuși bine, că a plecat pe la 20:00, ceva mai devreme decât cele 70 de minute întârziere estimate de afișajul gării.

Foto 6 - 8 - Gara Azuga

Până să ajung înapoi la gară, după ce George se conversase cu inteligența artificială pe tema asta, am reușit să mă prind unde e sala de sport de unde voi ridica kitul de cursă pe 16 octombrie. Nu eram eu foarte convins că aia e sală de sport (avea un aspect care putea sugera orice altceva) dar m-a lămurit un A4 prins pe un stâlp cu sigla ATR. Acum știu că sala de sport e un pic mai la deal de fabrica de apă.

Ajung deci sâmbătă seară acasă și trec la somn repede pentru că a doua zi aveam alt drum planificat.

Duminică 4 octombrie 2026, la 7:18 porneam spre Ploiești Vest. Aproape de 8:00 ajungeam și mă mutam în stația de autobuz de unde am “agățat” un 2 care m-a dus în Ploiești Sud, de unde îmi spusese Mihai cum să merg mai departe.

Foto 9 - Monument în fața gării Ploiești Sud

De fapt, din 2 m-am dat jos la capăt, la Prahova Value Centre, am găsit o cafea la o patiserie din mărețul mall apoi am luat-o pe jos înapoi spre Ploiești Sud iar din fața gării l-am luat pe 30 care m-a lăsat fix în fața hipodromului. Pentru a scăpa de grija biletelor de autobuz, îmi luasem cu 24pay un abonament de o zi, care a costat 10 lei. Fiind 2,5 lei biletul, până la urmă am ieșit fix la același preț pe călătorie cu abonamentul, dar măcar am umblat fără grija de a lua bilet pentru fiecare călătorie.

Cursele de căluți începeau la 10:00 așa că am avut aproape o oră timp să mă acomodez cu zona hipodromului. Observând atent locurile, până la urmă m-am prins până unde ai acces ca trecător oarecare și de unde începe zona în care intri doar cu bilet, care bilet e penibil de ieftin, 5 lei. Ca să compensezi, poți să îți iei de-ale gurii care au prețuri de eveniment dar cel puțin au atitudine destul de profesionistă vânzătorii.

Sunt totuși ciudate evenimentele astea de hipism. Practic, toată reuniunea a ținut cam 2 ore și un sfert dar cursele propriu- zise au durat poate mai puțin de 20 de minute. Au mai umplut ei timpul cu niște demonstrații de karate dar parcă tot a fost plictisitor. În plus, cursele de trap nu par spectaculoase, poate cele de galop să fie mai interesante.

Pe partea cealaltă, hipismul pare un sport de fițe, pentru pricopsiți, solicitând spectatorului, în principiu, o ținută scorțoasă, ceva gen costum de înmormântare. Bine totuși că realitatea ține cont de tendințele prezentului și nu te aleargă caii dacă n-ai cravată. Una peste alta, aș zice că doar efortul cailor merită respectat, în rest e o simplă regie semnată de niște oameni nu foarte inspirați. Dacă mai pui la socoteală și sonorizarea absolut mizerabilă de pe hipodrom...

Foto 10 - Unul dintre căluții câștigători pe hipodromul Ploiești

Eu unul, fiind pentru prima dată la hipodrom, aproape că am fost mai interesat să trag cu urechea la discuțiile celor care cunosc acest sport, ca să pricep cât de cât despre ce e vorba în propoziție. De văzut nu vezi mare lucru pentru că tribunele acoperă cel mult o treime de circuit, cea mai mare parte a cursei o vezi de foarte departe și nu prea te lămurești ce și cum se întâmplă acolo. Cel mai de aproape vezi abia când se retrag caii la grajduri. Practic, mai mult vezi că nu-i mai vezi decât să îi vezi cât să poți înțelege ceva.

Odată terminată reuniunea hipică am pornit ușor spre șosea, ocazie cu care am descoperit și aici că mulți spectatori sunt veniți cu mașina, de parcă autobuzul sau pe josul ar fi cele mai degradante forme de deplasare. S-a urcat totuși lume și în 30, autobuz al cărui număr să zicem că l-am ghicit, că afișat nu era pe nicăieri. Negăsind bilete la tren mai devreme, îmi rămăseseră vreo 4 ore de plimbare prin Ploiești așa că nu m-am dat jos din 30 la Ploiești Sud, am mai mers până am simțit că mă atrage peisajul urban central. Am coborât la stația Palatul Culturii apoi am pornit înapoi pe linia de parcuri IonLu Cacaragiale, Gheorghe Duca, Nichita Stănescu.

Foto 11 - Nichita Stănescu

M-am învârtit pe alei până am amețit apoi am zis să văd unde e Muzeul Județean de Științe ale Naturii, l-am descoperit la grămadă cu Biblioteca Iorga și Centrul Județean de Cultură, m-a nedumerit ideea de acces comun la cele 3 instituții așa că am renunțat să-l vizitez deși era în plan s-o fac.

Până la urmă am trecut strada după ce am căscat ochii și în parcul Toma Socolescu și m-am dus la KFC penru că mi se făcuse ceva fomică. Că doar alergasem și eu cu căluții, nu-i așa? Apucasem să îmi iau niște gogoși în Gara de Nord (m-am nimerit și eu, în sfârșit, când aveau cu brânză sărată) dar astea între timp se și doreau eliminate.

După KFC am pornit spre Muzeul Ceasului. Îl vizitasem odată cu tata și Daniel acum mulți ani, vreo 30 – 35 de ani în urmă probabil, dar am zis că pot trece pe acolo și ca adult. Mi-a căzut un sfert de plombă când am văzut că intrarea costă 50 de lei, cât plătisem la începutul lunii trecute și în Sighișoara, la Turnul cu Ceas, dar am intrat. Dacă mi-am propus să vizitez un muzeu după hipodrom, păi să vizitez! În vreo 30 de minute terminasem vizita. Când eram mic, țin minte că era expus la Muzeul Ceasului un ceas al lui Cuza. Fie am eu memoria alterată, fie l-au eliminat dintre exponate, că de data asta eu nu l-am mai văzut. În schimb erau expuse niște ceasuri de buzunar ale lu’ nenea regele dar cele mai interesante mi s-au părut ceasurile mari, opere de artă atrăgător sculptate, tablourile cu ceas și exponatele din ceea ce aș numi secțiunea nouă a muzeului, dedicată istoriei mijloacelor de redare a muzicii. Muzeul a căpătat și un aer de modern prin proiectorul folosit pentru redarea atmosferei de la 1900 și prin monitorul plimbător care îți cântă în fața unor gramofoane, patefoane, cutiuțe muzicale, tonomate, una, alta. Traseul de vizitare pleacă din sala din stânga dând treptat roată clădirii. La ieșire sunt fotografii cu alte muzee din Ploiești și împrejurimi, ca să mai capeți idei.

Foto 12 - Muzeul Ceasului

Odată ieșit din Muzeul Ceasului am luat-o pe jos spre Ploiești Sud, pe Bulevardul Castanilor. 

Foto 13 - Bulevardul Castanilor

Printre castani dibuiesc și o toaletă așa că îmi continui plimbarea un pic mai ușor. La Ploiești Sud am așteptat (cam mult) un autobuz 2 cu care m-am întors de unde plecasem dimineață, adică în Ploiești Vest. Aici trenul meu a ajuns cu câteva minute mai devreme aspect care m-a debusolat. Noroc totuși că am citit pe un vagon numărul trenului și am fugit spre vagonul meu, că altfel trebuia să o iau pe jos până acasă, că bilete disponibile la alt tren nu mai erau, sau cel puțin așa se plângea lumea care spera să aibă loc în trenurile private la care erau obișnuiți să își ia bilete de la controlor.

Între timp, citisem că Ștafeta Invictus sosise la 16:00 în Ploiești Sud deci aș fi avut șanse să văd sosirea alergătorilor dacă luam bilet la un tren mai târziu. Știam că se aleargă zilele astea dar nu mi-am dat seama să citesc mai atent despre traseu și program.

Mai departe, Gara de Nord, metrou, acasă și picat în nas de somn după două nopți în care nu prea apucasem să dorm pe săturate. Apoi luni, serVICIU și viața merge mai departe, cât de departe?, atât de departe, până-n pod de departe.

Urmarea în episodul următor.

#Azuga #AzugaTrailRace #M21 #semimaraton #Baiului #Gârbova #HipodromulPloiești #MuzeulCeasului #Ploiești #TurismÎnJudețulPrahova