Legal Half Marathon 22 martie 2026 – al doilea cel mai bun timp al meu la semimaraton

 Știu, pisica mea nu e impresionată iar în timp ce oamenii mor de foame, nouă ne arde de cros...

 

Nu cu mult timp în urmă, îmi sare în ochi o reclamă la Legal Half Marathon. Citesc despre cursă, constat că nu este deschisă doar celor care lucrează în domeniul juridic, îmi verific calendarul, constat că am liberă ziua așa că mă înscriu.

 

Vineri scap mai devreme de la muncă, prin bunăvoința șefului, așa că pornesc nepresat de timp spre Sport Guru Unirii, de unde urma să îmi iau kitul. În ultima vreme am tot alergat prin fața magazinului Sport Guru deci cunoșteam zona. După ce îmi iau kitul nu mă întorc spre Piața Unirii, deși putea să fie cea mai rapidă retragere spre casă, aleg să continui spre Piața Muncii, ocazie cu care observ un nu știu ce târg în Piața Alba Iulia. Nu mă atrage niciun miros emanat de acolo așa că nu traversez.

 

Duminică îmi pun ceasul să sune cam devreme pentru gustul meu dar mă trezesc după o oarecare amânare. Una peste alta, nu îmi rămâne timp să îmi pregătesc prea atent bagajul de cursă dar ce era esențial am apucat să iau la mine.

 

Puțin după 08:00 pornesc spre metrou, cobor la Unirii, trec pe la patiseriile de pe latura vestică a pieței, îmi iau doi covrigi (ăsta fiind obiceiul pe care l-am pornit la Crosul Loteriei) care se nimeresc și calzi, traversez pe o rută complicată Piața Unirii (aflată în plin șantier pentru refacerea planșeului), încep să văd alergători imediat ce mă apropii de zona de concurs, mănânc covrigii în timp ce merg spre tribunal privind alergătorii de la 10k. Odată ajuns în zona de start după ce băgasem în maț vreo 2100 kcal (covrigii, un salt bar de la Gold Nutrition și ceva izotonic) privesc ultimii finisheri de 10k, încep să mă încălzesc în stilul meu, casc ochii la atmosfera de concurs, caut nu tocmai convins să îmi iau o cafea de la un 5 To Go cam aglomerat pentru gustul meu, încet dar sigur se apropie și ora startului, dau jos geaca și vesta de polar și rămân cam golaș pentru frigul ăla, în jos doar cu un pantalon de trening subțire, în sus cu tricoul lung de la semimaratonul Pe Argeș în Jos și cu cel scurt, oficial, al cursei în care urma să pornesc. La 9:30 constat a nu știu câta oară că, în ciuda bunăvoinței, sunt doar câteva mișcările la care reușesc să țin pasul cu încălzitorii oficiali, dar nu îmi fac griji pentru că sunt și mișcările mele de încălzire bune.

 

Intrăm în zona de start, se face aproape 10 fără să bag de seamă, startul se dă fără să fie anticipat de prea multă gălăgie (cum mă obișnuisem de la cursele Bucharest Running Club) așa că mă ia oarecum pe nepregătite, pornesc în cursă printre ultimii, apuc să îmi pornesc aplicațiile una un pic înaintea startului, cealaltă la câteva zeci de metri după start, după ce mă asigur că totul e pornit trag o clipă pe dreapta să pun telefonul în borsetă apoi încep unii să mă alerge, nu mi-e clar de ce. 😄

 

Prima tură (din totalul de patru) trece cu bine în 00:30:40, mă debusolează un pic faptul că la poarta de start / finish nu există cronometru, să pot vedea acolo ce timp am după fiecare tură, îmi văd totuși de alergarea mea fără să mă tem prea tare de DNF, deși toată săptămâna fusesem foarte anxios din cauza unor dureri suspecte la piciorul drept (sau poate durerile erau consecință a anxietății, cine mai știe?), pe la km 6 devine destul de urgent să trec pe la toaletă și îmi propun să rezist până în Piața Alba Iulia unde observasem toalete în zona târgului, am noroc și găsesc o toaletă liberă (asta poate și pentru că mi-am făcut cursa oarecum solitar, rar potrivindu-mă pe traseu în preajma multor alergători), pierd acolo minute prețioase eliminând deșeuri pe ambele părți, dar măcar scap de presiune. Năzbâtia s-a întâmplat în km 9 și, comparând calculele Caynax cu cele ale Strava, constat că am pierdut 07:40 la toaletă. Fără pauza asta ar fi putut ieși cel mai rapid semimaraton al meu… Luasem în calcul și că aș putea face ceva pe parcul Justiției dar situația nu a fost chiar așa de urgentă. Odată ieșit de la toaletă, repornesc în cursă ca din pușcă (sau cel puțin asta mi-a fost intenția și senzația), curând constat că rămân fără suflu așa că îmi regăsesc viteza de croazieră obișnuită, când trec pentru a doua oară pe la Piața Unirii (terminasem tura a doua cu 01:08:16 dar asta am văzut abia când am verificat clasamentul; practic mai aveam mai bine de 90 de minute la dispoziție ca să termin și următoarele două ture) aud arbitrii de acolo spunând că eu sunt la km 10 cu un ton care m-a alarmat un pic, presupunând că sunt la limită cu timpul. Totuși, dacă nu m-au oprit, am continuat. Spre finalul turei 3 apare Daniel ca spectator, mă întreabă dacă mai am de alergat două ture și îl suprind când îi spun că urmează să intru în ultima. M-am lămurit atunci că nu ajunsesem la o viteză suficient de mică încât să mă îngrijorez. Termin tura 3 cu 01:40:06. De aici, nu cred că am mai avut vreo îngrijorare, pur și simplu m-am bucurat de alergare știind că voi termina în timpul regulamentar (limita era de 02:55:00). Pe la mijlocul ultimei ture mă uit în fugă la ceas și văd că e ora 11:48 deci încă nu alergam de 2 ore iar asta îmi dă o stare bună și senzația că voi avea din nou un timp bun.

 

Daniel mă aștepta după linia de sosire așa că nu l-am mai văzut în ultimii metri ai cursei, dar îl văzusem oricum de 3 ori, pentru că se plasase strategic, în zona intersecției cu Bd. Mircea Vodă. Termin cu o viteză decentă, trecând cu spor peste ultimele covoare de cronometrare, reduc viteza la timp cât să mă opresc în fața doamnei care oferea medaliile, îmi pune medalia de gât (medalie care s-a dovedit în realitate mai frumoasă decât îmi păruse în poze) apoi, luându-mă total pe nepregătite, mă îmbrățișază iar gestul ei îmi dă o stare de bine cum rar am experimentat la finish, comparabilă cu cea oferită de microgesturile de la primirea medaliei după al doilea semimaraton al meu, pe 9 octombrie 2016, când am scos cel mai prost timp personal într-o astfel de cursă (02:43:44).

 

Mă opresc un pic la punctul de alimentare de după finish, nu mă atrage în mod extraordinar ce era acolo dar iau totuși un energizant (din ce în ce mai rar dar mai beau totuși așa ceva), trec mai departe și mă opresc la standul celor de la Stay Strong unde mă aleg cu un shake proteic, asist apoi alături de Daniel la cursele copiilor, cea mai delicioasă fiind cea a grupei de vârstă 0 – 5 ani. Pe măsură ce creștea vârsta, creștea și competitivitatea copiilor. Una peste alta, a fost o plăcere, ca de obicei, să asist la cursele celor mici. După cursele copiilor am mai prins o parte din festivitatea de premiere unde am auzit din nou unele nume cunoscute, abonate la podium.

 

Ca rezumat, aș zice că am făcut o cursă în timp bun, promițător pentru cele două semimaratoane de trail de la Băneasa, care urmează în următoarele două duminici și pentru cel de asfalt de la Iași, care urmează la finalul lui aprilie. Organizatorii au lucrat suficient de bine încât să îmi propun să revin la Legal Run, traseul a fost marcat perfect, voluntarii de la punctul de hidratare au fost mereu pregătiți, cronometrarea celor de la Linia de Sosire mi-a beep-ăit frumos la fiecare trecere pe la finalul turelor și pe la punctul de control intermediar din apropierea intersecției cu Dristorului, kitul de start a venit cu niște surprize interesante, traseul, deși în buclă, a permis să alerg atât de bine cât am putut, trecătorii au respectat atât cât s-a putut sportivii, forțele de ordine s-au străduit să fie totul în regulă inclusiv când o ambulanță a trebuit să traverseze culoarul de concurs la Nerva Traian (și a traversat, pentru că oamenii au știut cum să organizeze treaba), spectatorii au fost și ei prezenți deși vremea a fost mai urâtă, cu vânt, frig și ploaie, încurajările veneau de unde nici nu te așteptai (de exemplu, m-am trezit încurajat în franceză de niște negri care păreau să aștepte autobuzul deviat cu ocazia cursei). Singura chestie cumva de reproșat pe partea de organizare e faptul că, aduse special pentru cursă, existau toalete doar la start / finish. Nu e prima cursă în care folosesc toaletă adusă acolo în alt scop, pentru vreun târg, festival fără legătură cu evenimentul sportiv. Pe partea cealaltă nici nu prea ai cum satisface câteva sute de alergători pe care, ironic, îi apucă nevoile în același timp.

 

Legal Half Marathon 22 martie 2026, în cifre

Număr concurs: 1207

Loc în clasamentul general: 208 din 244

Loc la categorie (masculine 40+): 83 din 96

Timp final oficial: 02:15:22 (al doilea cel mai bun timp oficial al meu pe semimaraton)

Timp final chip (net): 02:14:50

Timp după bucla 1: 00:30:40

Loc după bucla 1: 190

Timp după bucla 2: 01:08:16

Loc după bucla 2: 223

Timp după bucla 3: 01:40:06

Loc după bucla 3: 213

Timp după bucla 4: 02:15:22

Loc după bucla 4: 208

Consum calorii, cf Caynax: 1225 kcal

Excedent caloric: 875 kcal; ca să zic așa, puteam să mănânc doar un covrig 😄

 

Ca de obicei în ultimele jurnale de semimaraton, actualizez situația semimaratoanelor personale.

 

Cronologic:

Mai 2016 – 02:24:15

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

14 Decembrie 2025 – 02:26:12

22 Martie 2026 – 02:15:22

 

Ca performanță:

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

22 Martie 2026 – 02:15:22

11 Mai 2025 – 02:19:25

Mai 2016 – 02:24:15

14 Decembrie 2025 – 02:26:12

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

#alergare #semimaraton #LegalRun #LegalHalfMarathon

Semimaraton Pe Argeș În Jos 14 decembrie 2025

 

Pe Argeș în jos

Pe un mal frumos

Iată vin în cale

Se cobor la vale

Mulți alergărei

Și vreo 3 căței

Pe principiul că, odată ce am auzit de un eveniment de alergare, verific daca îmi e cât de cât la îndemână să particip la el, am avut o dublă premieră: m-am înscris la primul semimaraton de iarnă și primul semimaraton alergat departe de casă.

Rezervarea de cazare și biletele de tren luate cât mai din timp sunt deja o obișnuință pentru mine. Prin urmare, după câteva zile destul de agitate în familie, cu somn abia începând de pe la 1 noaptea, cu bagajul făcut cumva pe fugă, fără să fi apucat să alerg și în mijlocul săptămânii, așa cum îmi propusesem, stresat și obosit până în gât, sâmbătă 13 decembrie 2025, pe la ora 08:00, plec din Gara Basarab spre Pitești. Ajung în Pitești doar cu vreo 10 minute întârziere, explorez un pic până la ora la care puteam ridica kitul de start, îmi iau kitul, bântui un pic pe la târgul de Crăciun până după 14:00 când puteam să mă cazez, îmi iau în primire camera la Hotel Metropol apoi bântui iar prin târgul de Crăciun pentru un vin fiert și un mic concert Soul Serenade. Printre picături mă opresc și la KFC-ul din centrul Piteștiului să mă îndop, ca să pice bine vinul (un pic mai ieftin decât la târgurile din București, în Pitești costând 10 sau 12 lei paharul de vreo 300 – 330 ml).

Hotelul era plasat foarte aproape de târgul de Crăciun și la aproximativ 2 km de gară și de locul de start.

Seara sunt cuminte și mă culc cât pot de devreme, dorm bine în patul confortabil din camera bine încălzită.

Duminică 14 decembrie 2025 mă trezesc pe la 5 dimineața, mănânc ceva dulce, mă hidratez cât de cât, îmi pregătesc rucsăcelul cu mănuși, Powerade, loc pentru hainele extra purtate până la start, magneziu și alte năzdrăvănii apoi o iau agale spre Parcul Ștrand, recunoscând pe alocuri colțuri de oraș prin care trecusem și cu Daniel în primăvară. Intenționam să fac ca la Crosul Loteriei Române, să îmi iau ceva de la patiserie și să mănânc înainte de start dar n-am avut noroc, patiseriile din drum abia deschideau, nu aveau încă marfă pe rafturi. Asta e! Nu a fost prima cursă pe stomacul gol.

Ajung în Parcul Ștrand destul de aproape de ora 09:00, zona de start era deja animată de organizatori și concurenții ajunși dimineață în Pitești iar acum se încolonaseră să își ridice kitul. Băgând de seamă că se servea ceva lichid cald pe acolo, întreb ce e și cer un ceai (citisem și ceva de vin fiert și nu era tocmai cuminte să beau așa ceva înainte de start, să mă trezesc apoi că alerg pe 3 cărări). Fotografii își făceau treaba deja, se pare că imediat ce am ajuns în apropierea porții de start m-am ales cu o poză. Deși am avut de așteptat aproape o oră până să vină ora startului, frigul mușca destul de rău și nu îmi prea venea să mă dezechipez pentru start, atmosfera era plăcută, aveam loc suficient să îmi fac încălzirea în stil propriu, se vedea că toți, organizatori, voluntari, concurenți pun pasiune în ceea ce fac. Cu excepția frigului, atmosfera îmi amintea destul de bine de alte curse mai mici la care am fost.

Puțin după 10:00, prins oarecum pe nepregătite, în sensul că mi-am pornit pe fugă aplicațiile de localizare – cronometrare și semnalul GPS părea să fie greu de prins, începem fuga. Nefiind pus pe fapte mari, am plecat printre ultimii dar curând am început să depășesc. Era ceva înghesuială pe aleile parcului dar așa părea mai cald. La prima urcare pe promenada Argeșului am urcat scările la pas, să nu pic în nas peste ceilalți concurenți. Fac dreapta pe aleea pe care tocmai mă plimbasem cu o zi în urmă (din greșeală, eu de fapt căutând cai verzi pe pereți), ies din parc, intru pe pista de biciclete transformată pentru 3 ore în culoar de alergare (eu speram să se închidă circulația și să se alerge pe șosea dar nefiind chiar 20000 de participanți, probabil nu au aprobat autoritățile restricțiile de circulație), între timp ignor un punct de hidratare chiar dacă voluntarii de acolo erau foarte atenți și încercau să ne aducă lichidul cât mai la nas, mă pregătesc sufletește de o întoarcere în parcarea de la Argeș Mall dar de fapt am întors ceva mai devreme, într-un ac de păr unde voluntarii cred că erau pregătiți să ne agațe de aripă dacă ne-ar fi aruncat mișcarea centrifugă în Argeș. Până la întoarcere, pe sensul celălalt deja zburdau pe lângă noi alergători, parcă dorind să îmi arate cât sunt de slab antrenat. Citind rezultatele din anii trecuți, nu mă preocupa cine știe ce acest aspect, având în vedere că 99,99 % dintre concurenți apăreau mai antrenați ca mine deci nu mă deranja nici să ajung pe ultimul loc, atâta timp cât terminam în timpul regulamentar. Oricum, se pare că trebuie să mă obișnuiesc cu locuri foarte în coada clasamentului la cursele cu mai puțini participanți la care, din câte observ, vin doar alergători mai buni.

Revenind pe promenada Argeșului observ un alergător tentat să se joace cu un câine dar care se retrage rapid, probabil din cauza unui gest nu tocmai prietenos făcut de cuțu. Observ în fața mea, la vreo 5 alergători mai încolo, un domn cu steag care părea în vârstă. Îmi propun să țin pasul cu el, poate chiar să îl ajung și întrec. N-ai să vezi! La final am văzut că omul avusese cursă mai scurtă la care chiar prinsese podiumul la categorie. Practic n-aveam nicio șansă să mă țin după el. Și ca omul ăsta aș vrea să îmbătrânesc.

Trecerea spre Parcul Lunca Argeșului (acolo, la lalele) nu îmi imaginam cum o să fie dar speram să nu însemne că vom traversa șoseaua. N-am traversat-o, am păcălit-o trecând pe sub ea, după o serpentină dreapta - stânga mai abruptă, tocmai bună să iei un pic de viteză la coborâre și să îți fugă inima în gât la urcare. Las curând pe stânga celălalt punct de hidratare și intru treptat pe teren cunoscut. Văd silueta bisericii din capătul nordic al parcului și deduc cam pe unde e întoarcerea. Nu știu de ce mă așteptam eu la o întoarcere oarecum în loc, că realitatea a însemnat niște bucle care au făcut parcul ăla să pară imens. Voluntarii și benzile de marcare a traseului își făceau treaba așa că orientarea nu a fost deloc problematică. Ne suprapunem o vreme și peste o pistă de alergare pe care poate o testez cândva și în condiții pașnice, fără presiunea unui concurs. Pe aici fac pauză de ajustare a echipamentului. Nu mai simțeam nevoia de nicio cârpă pe cap și la gât, am scos și mănușile, am atacat un pic sticla de Powerade apoi am închis bucla din acest al doilea parc. În jurul meu erau deja suspect de puțini alergători. Părea atât de liber încât să îmi imaginez că voi termina în 02:59:59, la un pas de verdictul do not finish. Cam de aici am uitat aproape de tot de spiritul de competiție și am încercat pur și simplu să mă bucur de experiența primei alergări urbane departe de casă (după experiențele de plajă și de munte din primăvară și vară). Revenind pe malul Argeșului, îl văd pe Corneschi deja la jumătatea celei de-a doua bucle. Nu știu ce mănâncă omul ăsta dar are o viteză cât să câștige mai toate cursele la care participă. Mă mențin cât de cât viu în continuare, cobor scările și fac dreapta, închizând în Parcul Ștrand prima buclă. Voluntarii îi îndrumau spre finish pe cei de la 10k dar pe mine m-au trimis în a doua tură. Încă aveam suflu să recunosc că mai am una dar, destul de repede, aveam să îmi imaginez că era mai comod dacă mă înscriam doar la 10k. Urcat iar pe promenadă ajung din urmă o doamnă cu care, o vreme, intru în jocul depășirilor. Ba depășeam eu, când mergea ea un pic, ba mă depășea ea când mergeam eu. Eram doi alergători care păream că ne-am greșit undeva setările. Pe celălalt sens, alergătorii mai pregătiți aflați cel puțin cu un km mai în față, găseau energie să ne încurajeze și să ne felicite pe noi, aștia mai lenți.

Un pic după biserica din Lunca Argeșului, mă mai prind din urmă câțiva alergători. Doamna de mai devreme era deja mult prea departe și n-am mai avut nicio șansă să o ajung. Spre finalul cursei mele nu o mai vedeam nici măcar așa, în zare... E clar că și-a gestionat energia cu mult mai multă pricepere decât mine. Și ca doamna asta vreau să îmbătrânesc.

Marcajul pentru cursă rămăsese la locul lui dar voluntarii de la dirijare dispăruseră în câteva locuri. Stăteau deja de aproape 2 ore în posturi și i-o fi luat frigul și pe ei, că oameni sunt. Unde aveam un cât de mic dubiu, mă uitam pe telefon unde aveam deja urma de la prima tură. Totuși, pe unde mai erau voluntari, aceștia încurajau fiecare alergător indiferent cât de în urmă era rămas. Cred că mai aveam vreo 5 km până la finish când căpătasem convingerea că voi termina sub 02:30:00. Eram praf de oboseală, mergeam din ce în ce mai des, dar chiar și așa, cu mers integral de aici înainte, tot mă asteptam să termin în două ore jumate.

Mă opresc la hidratare înainte de a reveni pe promenadă, remarc din nou bunăvoința voluntarilor, un pic mai încolo observ pe sensul celălalt o alergătoare aflată ceva mai în urmă ca mine, mai departe se nimerește un fotograf doar pentru mine, căruia apuc să îi mulțumesc (eu care, nu știu de ce, sunt convins că vorbitul în timpul cursei mă seacă de energie), deja nu îmi mai păsa că, pe ultimii 5 km, m-au depășit vreo 5 oameni, asteptam nerăbdător să cobor a doua oară treptele din parcul Ștrand și să termin. La întoarcerea din nordul parcului am avut o ezitare dar, chiar dacă nu mai era voluntar acolo, m-am uitat pe telefon, am întors cu 5 m mai departe decât în prima tură și apoi m-am orientat bine până aproape de final. Totuși, pentru că locul de start era pe insula și, în mod ciudat, se pleca pe o parte și se întorcea pe cealaltă, când am ajuns la podul pe care am traversat imediat după start nu mi-a fost clar dacă trebuie să continui bucla spre locul în care fusese îndrumat spre finish omul de la 10k pe când îmi terminam eu prima tură sau dacă trebuie să închid direct pe pod. Acolo, atunci, mi-ar fi plăcut să existe un voluntar să mă ghideze. Pe principiul că e mai bine să alerg câteva sute de m în plus decât să risc descalificarea, am continuat bucla și, pe partea cealaltă a lacului, voluntarii mi-au confirmat că pe acolo se intră spre finish. Mă asteptam să trec prin poarta de finish din aceiași direcție din care plecasem dar lucrurile erau altfel gândite. Îmi continui acești ultimi metri deloc convins că am nimerit abordarea corectă și termin cursa din lateral față de direcția în care începusem și trec linia de sosire cumva din partea cealaltă față de așteptările mele. Fotografii încă erau atenți și fotografiau tot ce trecea linia de sosire, voluntarii cu medalii m-au reperat și mi-au agățat una de gât, mă duc spre masa de alimentare și sunt foarte plăcut surprins de ce am găsit acolo (sărățele, salam, pâine, Pepsi, Gatorade, sticks-uri), mă îndop un pic apoi mă îndrept spre masa cu lichid cald unde prind ultimul pahar de vin fiert. Dacă nu am ieșit chiar ultimul în clasamentul general, tot trebuia să ies cumva ultimul. Mă opresc și la gravat medalia, timpul fiind satisfăcător plus că era prima cursă lungă departe de casă și am simțit nevoia să îmi rămână amintire și sub forma asta, nu mai spun că am putut poza medalia față – verso să mă laud la frații mei care erau amândoi în București și se pregăteau să meargă la concert în târgul de Crăciun pe când eu îmi vărsam ficații de oboseală.

Ca de obicei, după mâncat și băut am pus haine groase pe mine și am asistat la festivitatea de premiere. E genial organizată cursa din punctul ăsta de vedere, festivitatea se ține pe scena teatrului de vară iar publicul poate asista așezat confortabil pe bănci. Doar la Măgurele am mai întâlnit ceva asemănător dar la Pitești era mult mai bine. Eu îmi simțeam picioarele țăndări, mă mișcam greu, cu toată alimentarea parcă tot nu îmi revenea energia, mă cam luase și frigul, era destul de rău. Nu cât să leșin, să cheme oamenii ambulanța dar oricum.

Se termină festivitatea de premiere, o iau agale spre hotel, mă opresc să iau niște covrigi pe care nu reușesc să îi termin (e ciudată senzația aia de foame, când stomacul totuși refuză să se umple), ajung la hotel, acopăr cât de cât covrigii rămași, fac duș și mă pun în pat. Mă trezesc aproape de 8 seara, nu mai aveam chef de ieșit în oraș (sâmbătă îmi imaginam că voi merge duminică seară la film dar realitatea s-a dovedit diferită), mănânc covrigii, îmi fac o băutură de fast recovery (pe care de fapt era ideal să o beau destul de repede după cursă, după ce mâncam, dar pare să fi ajutat destul de mult și așa), mă apuc să strâng bagajul, schimb două vorbe cu familia apoi trec din nou la somn.

Luni 15 decembrie 2025 mă trezesc destul de bine, finalizez bagajul, fug până la KFC să mănânc. Deși mâncasem aproape exact la fel ca sâmbătă, de data asta după KFC m-a tăiat diareea (dacă e întâmplarea sau dacă era ceva defect cu mâncarea nu mi-e deloc clar) dar rezolv totul în timp util și aproape de 11:00 cobor să predau cheia. Trec prin târgul de Crăciun, mai beau un vin fiert, admir tinerii frumoși care se plimbau prin oraș apoi, vag presat de timp, pornesc spre gară. Urc în tren pregătit pentru o scurtă călătorie (nu am venit direct spre București), cobor la prima stație, mă orientez rapid spre Muzeul Golești, având două componente, una istorică și alta cumva etnografică, mergând perpendicular pe calea ferată apoi la stânga, intru în muzeu, paznicul și doamnele de la casa de bilete, unde mi-am validat biletul luat online, s-au dovedit oameni faini, dornici să ofere o experiență plăcută vizitatorului, îmi las rucsacul la casa de bilete, primesc câteva îndrumări care să îmi facă spornică vizita și încep turul...

Încerc să vizitez cu metodă, să văd tot, să am o oarecare ordine de vizitare. În opoziție cu clădirea casei de bilete, încep cu clădirea școlii. Două săli, mobilier școlar, diplome, fotografii, mă așteptam să găsesc și diploma de bac a lui Marcel Ciordacu dar încă nu o avea pe vremea aceea. Trec spre parc, ajung repede în zona de muzeu al satului (al viticulturii și pomiculturii mai exact), în prima parte îmi reține în mod special atenția Hanul de răscruce din Posești (după cum spunea doamna de la casă, am intrat oriunde era ușa deschisă, chiar și în pivniță, iar unde nu se putea intra mă uitam uneori pe geam) apoi seria de pivnițe din diverse regiuni etnografice. Intru în orice subsol era deschis, mai dau câte un cap în grindă din neatenție, sorb, imaginar vorbind, din fiecare butoi întâlnit, la o astfel de pivniță se putea urca cumva la etaj așa că am urcat, să văd și eu lumea de sus. Între timp, începe recitalul de pisici. Întâlnesc vreo 5 pisici în muzeu, unele au năvălit pe mine de parcă eram prietenul lor vechi, una, neagră, s-a dovedit mai timidă și a fugit repede din calea mea, insensibilă la chemarea mea cu pis, pis. Primăria din Hârsești părea incredibil de modernă dar interiorul nu era vizitabil. Mi se spusese de la intrare că, pentru partea de muzeu în aer liber, voi putea vedea doar exterioarele. Probabil interioarele sunt accesibile vara, când e mai mult trafic iar temperatura e plăcută și pentru exponate. Mi-a mai atras atenția Biserica din Cotmeana, cu cimitir, cruci de piatră, o căsuță anexă.

Trec pe lângă Terasa La Muzeu, acum închisă (la vară aproape sigur mă opresc la un pahar aici), revin în parc, ies, vizitez Baia turcească și Turnul de apărare apoi, mergând în lungul clădirii secției de etnografie, găsesc o ușă deschisă pe care se auzea jazz. Normal că am fost curios și am dat acolo de o expoziție de ceramică, una de ouă de struț încondeiate, una de port popular. Secția de istorie părea închisă așa că o las pe altă dată.

Conacul familiei Golescu are săli destul de interesante. Printre altele, am aflat aici că pisica nu poate fi secretară, pentru că secretara e un fel de birou de scris iar pe mâță nu am scris până acum. Cea mai importantă încăpere mi se pare cea a biroului regelui Carol I, o piesă de mobilier impresionantă care mă mir că a rămas între exponatele unui muzeu de provincie, asta dacă nu e cumva o replică, desigur.

După ce văd conacul mă întorc în parc unde e și toaleta, văd terasa din partea cealaltă, văd și scrânciobul apoi mă îndrept spre ieșire. Recuperez rucsacul (vreo două ore fără rucsac în spate au fost o plăcere, deși nu era nici exagerat de mare, nici foarte greu dar, cel puțin prin pivnițe, era mai delicat să intru cu rucsac în spate), salut, ies pe poartă, traversez, intru puțin în curtea bisericii monument istoric de aici (am fost tentat aici să intru și în biserică dar nu sunt convins că era deschisă), ies, fotografiez biserica din stradă (cică fotografiile făcute fără binecuvântarea părintelui sunt nașpa dar poate asta nu se aplică și celor făcut din spațiul public), constat că e cu vreo oră și jumătate mai devreme decât ora maximă pe care o alocasem vizitei, mă îndrept spre gară, văd din nou autobuzul care leagă prin linie metropolitană Piteștiul de Golești, mă uit pe afișul din gară cu mersul trenurilor dar nu pare să fie niciun tren mai devreme, mă uit totuși și pe aplicația CFR și găsesc un tren care pleca peste vreo 30 de minute, îmi iau bilet la el, zac prin gară până atunci, apreciez ca ciudat faptul că nu am întâlnit niciun magazin pe puținele străzi din Golești străbătute. În sfârșit, vine trenul, urc, mă așez și parcă de abia aștept să ajung acasă unde, pentru o noapte, încă eram la un loc toți trei frații.

Marți 16 decembrie 2025, întors la muncă, îi povestesc rapid unui coleg despre cât sunt de încântat de cursa de la Pitești și de zilele petrecute acolo.

ALERGAREA ÎN CIFRE

Fiind eu al treilea om care a îndrăznit să se înscrie la semimaraton, am primit numărul de concurs 3

În clasament, cu timpul meu de 02:26:12 am fost pe locul 103 din 107, la masculin am fost locul 86 din 87 iar la categorie M 40 – 49 am fost ultimul, locul 31 din 31

COMPARAȚIA CU CELELALTE SEMIMARATOANE ALERGATE DE MINE

Cronologic, semimaratoanele alergate până acum sunt astea:

Mai 2016 – 02:24:15

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

14 Decembrie 2025 Pitești – 02:26:12

Ca timp, de la cel mai bun la cel mai slab, lista arată așa:

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

Mai 2016 – 02:24:15

14 Decembrie 2025 Pitești – 02:26:12

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

#alergare #semimaraton #Pitești #PeArgesInJos #iarna

Crosul Loteriei Române, ediția XXV, 22 noiembrie 2025

 

Rezultatul meu – 31:39 (gun time) pe 5200 – 5400 metri

 

Abonat fiind pe Facebook la o mulțime de pagini legate de alergare, mi-a sărit în ochi și anunțul cu Crosul Loteriei. Chiar dacă distanța anunțată, de vreo 6.4 km, nu era tocmai interesantă pentru un alergător de minim 10k, având în vedere că nu exista taxă și că era extrem de accesibil locul de start (alveola Kiseleff, foarte aproape de metroul de la Piața Victoriei), m-am înscris. Sigur, am citit și regulamentul care prevedea pe alocuri chestii diferite decât cele cu care eram obișnuit eu. M-am adaptat destul de bine totuși.

 

Cred că era doar a patra cursă a mea la care numărul de concurs l-am putut lua abia în dimineața cursei. Nu îmi place deloc treaba asta pentru că pune presiune pe mine, ca timp, în perioada în care și așa sunt emoții legate de concurs. Primele curse cu număr luat dimineață cred că au fost 5k-uri organizate de Fundația Renașterea, acum mulți ani (povestite aici și aici), a treia a fost vara asta, cea de 7k cu plecare de la Biblioteca Națională, a patra Crosul Loteriei 2025.

 

Planul era să ajung în zona de start la 8:00, când începea programul pentru ridicarea numerelor. Totuși, după 3 seri cu concerte pe parcursul săptămânii, marți, joi și vineri, se adunase ceva oboseală așa că am ajuns la start abia pe la 9:30, fix la jumătatea programului de ridicat numere. Mi-am luat numărul destul de repede pentru că nu se formaseră cozi, încă. A fost ok chiar dacă nu citisem cu toată atenția afișele organizatorilor, omul pe care l-am întrebat îndrumându-mă rapid spre colegele care se ocupau de cei înscriși online. Odată numărul luat, știind că îl voi preda după finish, am găsit o soluție ca să-mi fac obișnuitul selfie de dinainte de cursă. M-am uitat după vreo doi alergători cunoscuți, pe care îi văzusem pe lista înscrișilor, dar n-am observat niciun chip cunoscut. Pe unul l-am văzut totuși mai târziu, în cursă, ceva mai în fața mea, de așteptat având în vedere că are o pregătire fizică mult mai bună. Celălalt, probabil nu s-a prezentat la start, pentru că sigur ne-am fi văzut dacă era acolo.

 

Având în vedere că startul era anunțat la 12:00, eu având deja numărul montat pe centură pe la 10:00, am renunțat la obiceiul de a pleca nemâncat în cursă (ferindu-mă astfel, pe cât posibil, de disonfortul gastric care mă lovește des în timpul alergărilor) și am căutat ceva de-ale gurii. Am găsit în apropierea Pieței Victoriei o patiserie Luca (eu sunt mai obișnuit cu Matei dar... asta a fost!) așa că am ronțăit niște saleuri și niște covrigi. Cu patiseria asta am avut o experiență nu tocmai plăcută așa că bine că nu îmi e în drumurile de zi cu zi.

 

Treptat, s-au închis “birourile” de înscriere și în ora rămasă am fost încurajați să ne alimentăm de la punctul de alimentare din stânga porții de start. Nu era cine știe ce varietate de produse dar se găsea câte ceva pe placul fiecăruia, sponsori fiind Kandia, VitaminAqua, Redis, un furnizor de apă și încă cineva, parcă. Aș fi gustat o prăjiturică cu rom dar am renunțat pentru că aveau doar varianta cu prune, nepotrivită pentru un brânzo- carnivor. Un bidon de Vitamin Aqua în schimb mi-a picat tocmai bine, așa că am salvat un bidon de izotonic din ce aveam în rucsac. Sincer, nu mă asteptam la acest punct de alimentare, dat fiind că nu era anunțat în regulament și nici cursa nu era tocmai epuizantă, dar a prins bine. Din punctul ăsta de vedere, organizatorii au primit o bilă alba din partea mea.

 

După ce am terminat ce îmi luasem de la patiserie și m-am considerat suficient hidratat am început să-mi fac mișcările de încălzire. În timpul lor, m-a luat prin surprindere o oarecare durere la genunchiul drept. Nu mi-am bătut prea tare capul cu durerea așa că a trecut până la ora startului. Cu disconfortul muscular de la piciorul drept deja m-am obișnuit și sar peste. Sunt totuși în continuare ofticat că problema a apărut așa, total absurd, în timpul somnului. Dacă ar fi apărut în timpul unei alergări mai lungi aș fi înțeles. Sper totuși să nu se agraveze problema, pentru că pe 14 decembrie am iar cursă…

 

Aproape de 12:00 ne aliniem la start apoi așteptăm, tot așteptăm. Organizatorii se tot gândeau cum să planifice startul, părând depășiți de situație. Au decis până la urmă să dea două starturi, unul pentru persoanele cu dizabilități, unul pentru ceilalți, dar cu copiii așezați în față (alegere care, am citit ulterior, s-a dovedit greșită, existând copii care s-au speriat din cauza aglomerației, au căzut, au suferit accidentări minore). Între timp au intervenit probleme tehnice care i-au determinat să dea startul abia la 12:30. Tensiunea printre alergători era în creștere, începeau să se audă bombăneli inclusiv despre premiile prea mici la un organizator atât de mare. Am ieșit din zona de start ca să ne mai dezmorțim și am revenit. Între timp, eu mă întrebam ce efect mai are încălzirea după aproape o oră de stat înțepenit.

 

Prin zona de start observ o tânără curajoasă care venise să alerge, chiar dacă nu avea tocmai un fizic de alergătoare, fiind mai împlinită decât femeile pe care sunt obișnuit să le văd alergând. Sper că a alergat la sfatul medicului, că mi se pare riscant să alerge de capul ei în situația respectivă. Oricum, dat fiind că am văzut-o și la finish, cred că a fost totul OK pentru ea. Dacă eram genul ăla de om sociabil aș fi intrat în vorbă cu ea, să o încurajez. Între timp, cred că am identificat-o pe Facebook și am văzut că aleargă de ceva vreme... 

 

În sfârșit, începem să fugim. Plec printre ultimii, nefiind oricum suficient de rapid ca să aspir la premii (nici la anul, când voi alerga la 50+, nu voi avea șanse, la cât de bine pregătiți fizic sunt concurenții, inclusiv la această categorie de vârstă), e un pic de buluceală la început dar, după vreun km, deja puteam alerga în ritmul meu, fără să mă incomodeze cei mai lenți și fără să îi incomodez (sper) pe cei care veneau rapid din urmă. Alți alergători erau supărați pe cei lenți (aflați poate pentru prima dată la o cursă cronometrată și având nevoie mai degrabă de încurajări) și le strigau cu reproș: Dă-te!

 

Sigur, de vină era și culoarul de alergare destul de îngust pentru două sensuri, cursă scurtă. Am văzut chiar câțiva alergători care, în primul km, au ales să treacă pe sub banda care delimita sensurile și să alerge pe contrasens până i-au rugat arbitrii să revină pe sensul lor pentru a nu-i incomoda pe cei rapizi care urmau să se întoarcă curând pe acolo.

 

Totuși, atmosfera era frumoasă, atât printre concurenți unde existau echipe cu membri care se încurajau reciproc când se întâlneau, cât și printre spectatori sau trecători întâmplători care fie ne încurajau, fotografiau, filmau, fie așteptau răbdători să traverseze când fluxul de alergători era constant.

 

Pe mijloc, echipa de arbitri am înțeles că era și ea depășită de situație, nereușind să sancționeze câțiva concurenți care au trișat, scurtând traseul. Cineva sugera că au fost chiar premiați oameni care nu au trecut corect peste toate benzile de cronometrare... Eu nu am observat oameni care să trișeze dar, în frunte, nu exclud să se fi întâmplat și așa ceva. Este rușinos, ca sportiv, să apelezi la astfel de manevre dar mai depinde și ce îl determină pe fiecare să participe. Unii pur și simplu sunt disperați după un oarecare folos material, de la un kit consistent la o bună poziție în clasament care să le aducă un premiu.

 

Aproape de primul sfert de cursă mă intersectez cu Ionuț, ultramaratonistul cu care am onoarea să comunic după cursa de la Măgurele și pe care îl urmăream de ceva timp. Nu era exagerat de în față comparativ cu mine și aș zice că asta m-a încurajat, știind că omul aleargă mult mai serios decât mine, pe distanță mai mare, mai des, mai rapid. Să faci semimaraton de trail în 2 ore nu mi se pare deloc lucru ușor, iar el reușește asta.

 

Întorc la Arcul de Triumf și revin către alveola Kiseleff. În zona de start / finish spectatorii păreau entuziasmați, toți cu telefoanele spre noi. Termin prima buclă și, imediat după poarta de start, îl văd pe George Baltă oprit. Târziu mi-am dat seama că el avusese cursa scurtă, doar de o buclă și terminase deja. Omul ăsta, George Baltă, merită toată admirația. Deși a ajuns într-o situație deloc confortabilă, reușește totuși nu numai să se bucure de viață dar să îi încurajeze și pe alții să o facă.

 

Între timp, auzeam schimburi de încurajări din toate părțile, de parcă alergarea ar fi sport de echipă. Bine, am aflat, tot participând la curse, că există multe grupuri care se antrenează împreună, ghidați de câte unul mai experimentat. Eu, mai sălbatic de felul meu, nu am încercat să mă alătur unui astfel de grup deși, cândva, mă gândeam să încerc cu 321 Sport. Cineva, cu ochii pe sportwatch probabil, sugera că nu vom alerga 6,4 km, cursa reală fiind mai scurtă. La final, s-a dovedit că avea dreptate, cursa reală având undeva pe la 5200 – 5400 metri.

 

Trag de plămâni și pe ultimul sfert de cursă, gâfâi ca locomotiva (respir de parcă aș fi fumat de 50 de ani...), fac ultima întoarcere, îmi propun să termin în forță dar observ că e balamuc la finish așa că o las ușor, renunțând să încerc depășirea unui grup de vreo 5 alergători. Pe dreapta culoarului o mulțime de oameni păreau să staționeze, pe stânga puteai termina alergând dar încet, că altfel riscai să te ciocnești cu alți participanți care păreau debusolați după ce terminau cursa. Chiar și eu am fost debusolat, deși am adunat ceva curse în picioare. Mi-a luat ceva timp până să mă retrag într-o parte, să opresc aplicațiile, să îmi dau seama de ce stăteau oamenii ăia înainte de linia de sosire, să trec cât mai nederanjant posibil prin fluxul de alergători și să mă așez și eu la coada pentru predat numere. Nu mi-e deloc clar dacă miza principală era să predăm numerele sau erau ei foarte dornici să ne ofere tricoul ăla (plăcut de purtat, recunosc, chiar dacă este de bumbac și nu poți alerga cu el). Fapt e că, citind în regulament că numerele trebuie predate, mi s-a părut normal să respect această cerință.

 

După cum m-am obișnuit, când nu sunt epuizat după cursă, am stat în zonă până la finalul evenimentului, asistând și la festivitatea de premiere a celor mai rapizi 10 din fiecare categorie și a grupurilor cele mai mari. Înainte să plec, am observat lângă ecranele cu rezultate coduri QR care duceau direct la clasament. Am scanat, am văzut cum stau apoi, pâș- pâș, m-am retras spre metrou.

 

Probabil, dacă nu voi fi plecat la altă cursă, voi alerga și la anul la Crosul Loteriei.

 

Una peste alta, în rezumat, din punctul meu de vedere, plusurile și minusurile cursei au fost cam așa...

 

Plusuri:

 

-gratuitatea cursei

-punctul de alimentare

-QR-ul cu clasamentul

-eficiența voluntarilor de la ridicarea numărului și cei de la predarea lui

-tricoul de la final

 

Minusuri:

 

-cursa mai scurtă decât se anunțase

-întârzierea orei de start

-zona de start / finish subdimensionată și neglijent organizată

-ridicarea numărului în dimineața cursei

-acceptarea unui număr prea mare de participanți raportat la suprafața dedicată evenimentului

-cursa comună pentru copii și adulți

-imposibilitatea de a alege dacă alergi cursa lungă sau cursa scurtă

Semimaraton București 11 mai 2025 sau cursa cu buton de panică

 

Se făcea că era decembrie 2024 și plănuiam să îmi refac antrenamentul cât să pot alerga din nou semi. Mă înscriu totuși cumva la noroc, dat fiind că nu mai alergasem de foarte mult timp o cursă atât de lungă. 

Sezonul de curse 2025 îl începusem cu stângul, cu curse amânate, mai mici sau mai mari probleme cu picioarele, semimaratonul din 27 aprilie când eram pregătit sufletește pentru cursă de 10 km dar mă înscrisesem la altceva. 

Sâmbăta dinaintea cursei m-am trezit la fix cât să văd pe net startul de la cursa de 10 km. După asta mi-am conservat energia, m-am alimentat, am dat o tură de cumpărături apoi somn... N-am apucat decât vreo 6 ore de somn, că mi-a sunat ceasul. M-am trezit cumva bine dispus, pe lângă pregătirile obișnuite am simțit nevoia să și mănânc un pic, cam singurul aspect deranjant era vremea care se anunța rece și cu vânt. 

Pe la 8:10 coboram din metrou la Izvor, cumva invidios pe cei care suportau vremea rece și veneau spre start in tricou. Eu, știindu-mă friguros, am plecat cu o geacă pe mine. Normal că nu m-am orientat prea bine până să ajung în zona Sport Expo dar am profitat de ocol ca să fac niște pași săltăreți, de încălzire. Ajuns în Sport Expo cu apa luată de acasă terminată, mi-am luat un bidon de Isostar de portocale pe care l-am dat gata până la start. De aici, depindeam de punctele de hidratare. 

Nu îmi era mie prea clară treaba cu sectoarele de start dar, luând în calcul timpul pe care îl făcusem cu două săptămâni în urmă, am îndrăznit să plec din sectorul pentru 2:00:00 – 2:14:59. În apropiere erau pacerii de 2h10 după care intenționam să mă țin. Aud pe cineva că va porni un pic din fața pacerilor și decid să fac la fel, având în vedere că speram la 2h08. 

Vine momentul startului dat mult mai puțin gălăgios decât eram obișnuit, mă uit cât mai spre în față ca să mă conving că e pornită cursa, îmi pornesc și eu Strava și o iau ușor la fugă. M-a debusolat un pic faptul că, odată ajunși în cheiul gârlei, am făcut stânga (în condițiile în care, din câte îmi amintesc, toate cursele de până acum mi-au continuat în dreapta) dar totul era clar marcat așa că m-am dus și m-am tot dus. Față de în urmă cu două săptămâni acum am alergat în sens invers către Arcul de Triumf prin Buzești. Deși nu mă asteptam, m-am trezit cu o zonă de urcare, dar cum era abia la început cursa, n-am simțit-o în mod deosebit. La trecerea prin Piața Victoriei, o curbă la stânga se făcea fix pe lângă un colt de bordură iar organizatorii ne strigau să fim atenți la ea, să nu ne trezim pe jos. Un pic mai sus văd primii alergători care erau pe la km 6 în timp ce eu eram pe la km 3. Pe la km 4 îl observ pe sensul celălalt pe Marius Bercea, un ultramaratonist pe care îl urmăresc de ceva vreme. La distanțele pe care le aleargă el în mod obișnuit, normal că la semi era destul de mult în fața mea. 

După întoarcerea din zona Arcului de Triumf am ajuns curând la primul punct de hidratare. Cât m-am oprit să beau au apărut lângă mine pacerii de 2h10 în fața cărora mă menținusem până aici dar scăzând treptat viteza, dacă mă orientez după cei de 2h00 care s-au tot îndepărtat de mine. Când i-am văzut pe cei de 2h10, parcă mi s-a apăsat butonul de panică așa că am luat-o la goană cu intenția să mă mențin în continuare în fața lor. Vreo 4 km am mai reușit asta dar pe la km 9 am observat cu coada ochiului că sunt foarte aproape de mine așa că mi-am continuat alergarea mai în lateral, sa poată ei să depășească. Între timp, pe Calea Victoriei, trecusem fără oprire pe lângă un punct de hidratare atipic, cu Coca Cola. Nu îmi e extrem de clar de ce, eu mă feresc de cofeină în curse. Totuși, la maratonul de la Atena, citeam că sunt mai multe puncte de hidratare în care găsești și Coca Cola. 

De nevoie, pentru că nu mă simțeam chiar în cea mai bună formă, potrivită pentru un nou record personal, mi-am adaptat din mers obiectivul de la sub 2h10 la sub 2h20. Am trecut pe lângă poarta de finish cam pe la 1h05, puțin înainte să sosească cei mai tari din cursă. Se făceau pregătiri pentru întâmpinarea lor, în timp ce eu eram abia la jumătatea cursei. Bine, de când mi-am cronometrat prima data alergările, mulți ani în urmă, terminam o distanță sau alta în timp aproximativ dublu față de cei mai buni. 

În drum spre Piața Muncii mai zăream în față pacerii de 2h10 și o vreme am sperat că voi putea să îi ajung, poate să îi și depășesc. Pe la km 13, intersectez alergători aflați la aproximativ 5 km în fața mea. La punctele de hidratare deja stăteam mai mult pentru că nu mai simțeam că e suficient să beau doar un pahar. Începusem să iau un pahar de apă, unul de izotonic, încă unul de apă și abia apoi să repornesc alergarea. Fix în Piața Muncii observ o toaletă liberă așa că mă opresc iar. Plec de acolo un pic mai ușor așa că zburd o vreme, cu intenția să mai recuperez din timpul pierdut. A mers și nu prea… Deja oboseala se făcea simțită și începeam să regret că am la mine doar un magneziu pe care l-aș fi luat deja dar am preferat să amân momentul, pentru că mă mai aștepta cursă lungă încă. Înainte de km 16 trecusem pe modul “nu mai contează timpul, important e doar să termin” așa că fix la km 16 mi-am permis luxul de a mă opri să îmi fac o poză și să o urc live pe Facebook. Un pic mai încolo m-am oprit să iau și magneziul. Pe la km 18 văd o alergătoare așezată pe bordură, cu un motociclist de la SMURD lângă ea. Fiind deja asistată medical am fost convins că o să fie în regulă dar tot am simțit ceva negativ, greu de definit, ca un nod în gât care apare când un om care împărtășește aceiași pasiune cu tine are probleme. La ultimul punct de hidratare am luat iar mesele la rând, apă, izo, apă. Probabil păream o cămilă însetată, proaspăt sosită din deșert, dacă omul de la ultima masa îmi propunea să mai iau un pahar. 

Tot sperând să recuperez din timp, pornesc câteva zeci de metri de alergare cât pot eu de rapidă. Pentru că viteza mea de atunci probabil era neobișnuită pentru km 19, cineva îmi strigă de pe margine să o iau ușurel, că mai e puțin. După un minut alergam din nou ușurel, nu că aș fi neapărat ascultător dar nu mă mai țineau balamalele pentru viteză. Aproape de finish observ activitate într-o ambulanță pe sensul celălalt. Sigur, la cât efort depui în cursă, se poate întâmpla să pici dar, pe margine, destul de des, am văzut ambulanțe, SMURD sau oameni de la Crucea Roșie gata să intervină la nevoie. 

Trec linia de sosire nici mulțumit dar nici nemulțumit de mine, opresc Strava, continui leneș spre cei cu medalii, o voluntară toată numai zâmbet îmi atârnă talanga la gât, observ în urma mea pacerii de 2h20, aud de un alergător care tocmai își termina primul semimaraton, iau apă, iau isotonic, la fructe nu mă opresc pentru că, pentru mine, sunt câh. Pe când se pornea premierea la ștafetă (unde printre câștigători era, ca de obicei, trupa lui Fane) eu luam un cremvuști pentru că foame, am trecut să îmi iau și un magneziu, am mai ronțăit și al doilea salt bar pe care îl aveam la mine apoi am mers să asist la finish-ul ultimilor semimaratoniști. MC-ul anunțase că o să fie spectacol când o să sosească ultimul, timpul regulamentar fusese deja depășit dar nu mai conta, important era acum doar să sosească cu bine și ultimii alergători. Se apropie de linia de finish două alergătoare, una pica în genunchi, publicul îi strigă celeilalte să o ridice, echipa de prim ajutor fuge imediat spre cea căzută, aceasta reușește să se ridice, trece linia de sosire pe picioare dar imediat este așezată pe scaun și asistată medical. Am înteles că nu a existat niciun eveniment medical grav dar pentru unii cursa a fost cumva la limita puterilor. Un pic mai târziu ajunge la finish un vârstnic de 72 sau 73 de ani, este primit cu toate onorurile dedicate ultimului concurent, momentul e chiar spectaculos. Totuși, a fost alarmă falsă că ar fi ultimul pentru că, în curând, a mai sosit cineva. Cronometrul arăta cam 3h20 dar mi se pare un gest frumos din partea organizatorilor să le permită terminarea cursei și puținilor alergători care au depășit nu cu foarte mult timpul regulamentar. 

După o nouă cursă, care mi-a stârnit un sac de emoții, pornesc spre casă puțin după 12:30. Îmi iau o cafea pe drum dar oricum, odată ajuns acasă, am picat lat pentru vreo 2 ore, până când a ajuns acasă Daniel și a zis că se pregătește să fugă în piață. Nu că aș mai fi dat pe dinafară de energie dar decid să merg și eu așa că la 18:00 fix ajungeam în Piața Victoriei unde își organizase Nicușor Dan un miting electoral. În cele vreo 3 ore și ceva cât am stat pe acolo am revăzut vreo 4 cunoștințe vechi, am ascultat câteva discursuri, unele de tip prosteală pe față dar și câteva emanând o speranță moderată, să zicem că m-am bucurat de atmosfera calmă emanată de cele câteva zeci de mii de oameni, am ascultat Oda bucuriei, am avut ocazia să o văd pe viitoarea primă doamnă a României. 

A mai urmat o porție de mers pe jos așa că, pe la 11 noaptea, am reajuns acasă rupt de picioare. Curând, tânțarii îmi cântau “nani, nani, puișor / să te iau de un picior / și să te arunc în gârlă”. :)) 

Luni, la muncă, mă întreabă o colegă dacă am alergat ieri, că văzuse alergători la Unirii. Îmi place că încep oamenii să se intereseze de cursele astea, poate cu timpul scăpăm de comentarii răutăcioase despre blocarea orașului și disconfortul unora parcă născuți cu dosul în mașină. 

Date tehnice

Număr concurs: 2808

Loc la general: 1751 (din 2217)

Loc la masculin: 1385 (din 1629)

Loc pe categorie vârstă (45 - 54): 328 (din 385)

Timp net la 4.6 km: 00:27:04

Timp net la 6.5 km: 00:37:41

Timp net la 10 km: 01:02:12

Timp net la 13 km: 01:21:57

Timp net la 15.5 km: 01:39:53

Timp net la 21 km: 02:18:52

Timp net la finish: 02:19:25

Timp brut (oficial) la finish: 02:21:37 

Deci, ca timp net (adică timpul trecut între trecerea liniei de start și a liniei de sosire), rezultatele mele la semimaraton sunt, de la cel mai bun la cel ma slab, urmatoarele:

27 aprilie 2025 – 02:08:38

11 mai 2025 – 02:19:25

XX mai 2016 – 02:24:15

9 octombrie 2016 – 02:43:44

Semimaraton 27 aprilie 2025

 

Decembrie 2024 mă prinde cu gândul că, peste iarnă, voi face cumva să mă antrenez astfel încât să fiu pregătit din nou de semimaraton în 2025. Prin urmare, mă înscriu la proba lungă a evenimentului organizat de ACS Constantina Diță. Peste câteva luni, nici antrenat nici cu condiția fizică praf, rămăsesem cu impresia că m-am înscris la 10k așa că m-am antrenat fără să forțez ca distanțe, având alergări de cel mult 15 – 16 km în ultima vreme. Nici cu viteza n-am exagerat, dat fiind că, uneori, mă antrenam în pădure.

În ultimele săptămâni înainte de cursă, mă gândeam că traseul e frumos și se potrivește perfect pentru un record personal la 10k. Nu că aș avea notate organizat rezultatele de până acum dar, de exemplu, dacă aș fi reușit sub o oră pe 10k, era clar record personal.

Pe partea cealaltă, de mai bine de o lună am emoții cu o unghie care dă semne că se va încarna din nou și asta ar putea să-mi compromită cursele. La piciorul stâng am situația asta cu unghia iar la dreptul m-am ales fix în vinerea mare cu două mușcături de câine.

Alergasem vreo 8 km prin pădurea Cernica (terenul de antrenament aflat destul de aproape de mine) după care am ieșit la limita estică a orașului Pantelimon apoi am continuat pe DN 3 spre Brănești, cu gând să reintru în pădure ceva mai încolo, unde știam din antrenamentele anterioare că pornește un drum. Alerg și în lungul șoselei, unii șoferi mă claxonează admirativ sau poate doar cu mirare, deja așteptam cu nerăbdare să intru din nou în pădure (că nu e prea confortabil să alergi pe marginea șoselei) când ajung în dreptul fostului restaurant RO & LA, observ un număr de telefon afișat, probabil în așteptarea unui parteneriat de afaceri, locul pare pustiu, nici urmă de micii și berea pe care, în alte circumstanțe, poate m-ar fi tentat să le consum acolo după antrenament. În schimb, sunt luat total pe nepregătite de niște lătrături furioase. Observ un dulău de talie medie, înțepenesc, încerc să îi vorbesc frumos, să îl calmez, se apropie și îl văd cum își înfige colții în genunchiul meu. Din bodegă iese un nene care, nu mi-e clar cum, a potolit cât de cât câinele. Îmi spune că ar vrea să scape de câinele care s-a aciuat acolo venind nu se știe de unde, că au mai fost oameni atacați de javră, face pe empaticul observând că m-a speriat într-o oarecare măsură situația. Apuc să îi sugerez să apeleze la ASPA ca să scape de câine, cât mă însoțește ca scut viu în calea colților încă dornici să înhațe. Când crede că a trecut pericolul cu câinele mă lasă să îmi continui drumul singur dar nu apuc să fac câțiva pași până să mă atenționeze că e javra încă pe urmele mele. Alungă omul din nou câinele, eu îmi văd de drum, când mă simt cât de cât în siguranță mă uit că e întreg pantalonul și mă gândesc că am scăpat nevătămat. Pentru că frică, ceva durere și un oarecare disconfort general, mai departe am alergat cu mai puțin elan. Am mai adunat totuși vreo 6 km de alergare până să mă îndrept spre Western Ranch ca să ies din pădure pe la Aventura Parc. Pe drumul ăsta de ieșire, folosit de nu știu câte ori de mine, fără probleme, mă trezesc cu încă două javre care latră cu spor. Încerc să mă deplasez pe partea cealaltă a drumului, se intercalează între noi o mașină (probabil a stăpânului câinilor), o javră vine totuși să mă miroasă dar nu bagă și colții.

Peste niște ore, acasă, simțind încă ceva disconfort la picior, mă dezbarc și analizez situația. Constat că am sângerat în spatele genunchiului (unde observasem că a mușcat javra) dar și un pic mai sus de gleznă, cumva în spate spre lateral dreapta, unde nu cred că îmi amintesc când și-a înfipt colții. Deci, deși nu simțisem sângele curgând, mă rănise destul de urât nenorocitul de câine, aparent fără stăpân. Pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, nenea de la bodegă era stăpânul lui, că altfel nu avea cum să îl strunească. Sunt sigur că acel câine de “pază” (că în realitate e de atac) este ajutorul de nădejde al paznicului de bodega, paznic care cu siguranță hrănește javra, că altfel ce motiv ar avea aceasta să stea cu el?

Una peste alta, am mai adăugat o situație pe lista celor care mă fac să urăsc din tot sufletul unele animale. Ca persoană fizică nu ai ce le face nici câinilor nici urșilor, că au animalele mai multe drepturi ca omul, dar ar trebui ca statul să își ia în serios rolul de garant al siguranței oamenilor și să ne scape de orice urmă de câine și urs agresiv.

Întâmplător aveam acasă ceva apă oxigenată și betadină așa că, deși cu niște ore întârziere și posibil fără efect, am stropit zonele mușcate cu ceva dezinfectant.

Cam așa stăteau lucrurile când am citit programul de ridicare a kit-urilor de start. Îmi doream cursa dar îmi era și o oarecare frică de ea, dat fiind că dreptul mai are mult până să se vindece. M-a nemulțumit că vineri era doar până la 18:00 programul de ridicat kit-uri dar aveam sâmbăta liberă deci timp totuși suficient să îl iau. Pe partea cealaltă, chiar nu aveam de gând să pierd sămbătă vremea pe drum până în Herăstrău. Așa că, de data asta, când a zis șeful că pot pleca pe la 17:00, deși de obicei mă și enerva și nici nu profitam de mărinimoasa ofertă, m-am apucat să îmi strâng lucrurile, am scos mâțele din birou și am plecat la timp ca să ajung până în 18:00 în Herăstrău.

Mă așez eu frumos la coada de 10k dar, când ajung în față, aflu că sunt înscris la 21. Sugerez că am uitat la ce cursă m-am înscris, că am antrenament suficient ca s-o scot la capăt cu bine cu semimaratonul, îmi iau pachetul și îmi văd de drum. Ceva din abordarea voluntarei de la stand m-a făcut să cred că puteam fi cumva trecut la cursa de 10 dacă aș fi vrut (probabil e o portiță în regulament pentru asta), dar am preferat să îmi asum cursa la care m-am înscris (m-am convins de asta după ce am verificat corespondența) gândindu-mă că oricum e un antrenament bun pentru 11 mai și că, în cel mai rău caz, dacă nu pot duce acum 21 km în maxim 3 ore, abandonez când nu mai pot sau când consideră organizatorii.

Sâmbătă am încercat să mă hrănesc bine și să îmi conserv energia, am ieșit doar la o plimbare de vreo 5 km, în pas lejer. M-am culcat târziu dar mă simțeam cât de cât pregătit. Duminică pe la 6 dimineața eram în picioare iar pe la 7 și un pic porneam spre Herăstrău. Mă enervase un pic că m-am chinuit să îmi pun brățara de acces la cursă (consider că a fost o idee teribil de idioată din partea organizatorilor această brățară, având în vedere că, de obicei, accesul la cursă îl faci doar pe baza numărului), nici nu apucasem să îmi pregătesc obișnuitul rucsăcel cu care merg la curse, nu apucasem să mă hidratez cum trebuie, mă uitam cruciș și la buletinul meteo, cu temperaturi scăzute, vânt și posibile precipitații. Suna destul de rău totul.

Decid spontan să plec fără rucsac de data asta, să nu trag iar 21 km cu ceva în spate, plec în pantalon lung (și de frig și pentru că nu doream să se vadă mușcăturile, plus că îmi prindea bine și un pic de compresie de la colanți), tricou și o jachetă impermeabilă de alergare, relativ proaspăt achiziționată din Decathlon. Plănuiam să alerg cu jacheta, dacă era mult prea frig, sau în tricou dacă vremea părea cât de cât OK. Am pus prin buzunarele jachetei niște batoane energizante, magneziu lichid și șervețele, în borsetă aveam hârțogăria cu care umblu de obicei plus telefonul cu Strava dornică să înregistreze, încep un bidon de Isostar pe care îl termin până să intru în sectorul de start la cursă. Plecând fără proviziile mele era clar că, indiferent ce s-ar întâmpla, mă bazez pe punctele de hidratare ale organizatorilor.

La ora startului nu eram eu tocmai încrezător că duc cursa la capăt dar merita să încerc măcar. Plec în stomac cu două batoane energizante, o fiolă de magneziu și juma de litru de Isostar. Până mă bag în sectorul de start, până mă încălzesc un pic, până îmi leg jacheta la brâu (asta s-a dovedit o alegere destul de proastă pentru că am transpirat mult pe fund, de îmi dădea senzația că am făcut pe mine), până fac niște poze s-a dat deja startul. Pornesc Strava în grabă apoi încep cursa. Cam ca de obicei, am luat startul printre ultimii. Nu prea conta în economia cursei un minut, dat fiind că mă așteptam oricum să termin cam în 02:50:00

La început am avut o stare ciudată, asemănătoare cu atacul de panică, dacă nu cumva chiar a fost atac de panică. Alergam, depășeam ce puteam, respiram greu, îmi simțeam plămânii în gât... Totuși, după vreo 3 km s-a reglat corpul și am rămas doar cu un oarecare disconform la picioare. Era destul de rece, mai venea și câte o rafală de vânt, stomacul și-a făcut o vreme porția de bolboroseală, eu alergam fără să forțez dar în același timp cu teamă că nu voi termina la timp. În apropierea mea, îmi iau repere câțiva alergători și încerc să țin pasul cu ei. Nu prea reușesc, cel mai probabil pentru că ceilalți alergau mai tare ca mine. Primul punct de hidratare parcă a fost în Piața Victoriei, după ce depășisem zona gheretelor care urmau să se deschidă pe seară, în cadrul food fest. Mi-am făcut o idee, așa, în alergare, despre ce se poate găsi de băgat în gură pe acolo. Aveam să revin seara acolo, pentru concertul OCS. Mi s-au părut un pic enervante canalele care protejau cablurile care traversau strada dar, ca să zic așa, pot spune că aia a fost partea de trail runing a semimaratonului de șosea.

Anul trecut pe vremea asta, din Piața Victoriei am continuat pe Calea Victoriei, la 10k. De data asta am făcut dreapta pe Buzești, am traversat un cartier care arată destul de dubios, am ajuns pe la Eroilor apoi pe traseul pe care am tot alergat în alte curse. Km 10 a fost undeva după Piața Unirii. Pe aici parcă am alergat pe lângă un porumbel măcelărit. Cum naiba ajunsese în halul ăla nu știu, dar cadavrul arăta horror. La puțin după borna de 10 km m-am oprit o vreme pentru că îmi stătea stomacul în gât. Resturi de la ultimul baton energizant, consumat poate mult prea aproape de ora startului, au ales să se elimine pe gură, bine că nu pe partea cealaltă. Păstrez un moment de calm, cât să aud pe cineva că nu vrea să tragă cât să își verse ficații. După câțiva pași de mers am reluat alergarea. Parcă nu îmi mai păsa că depășesc, că sunt depășit, că pe sensul celălalt deja apar alergătorii puternici care îmi sunt cu 3 – 4 km mai în față. După ce s-a rezolvat stomacul, distanța până în Piața Muncii aproape că nici nu am mai simțit-o. Pe aici admiram polițiștii care se străduiau să ne mențină cât mai liber culoarul de alergare și pietonii care de cele mai multe ori erau înțelegători. Întorc la Piața Muncii cu o curbă largă, de parcă eram atât de în formă încât era perfect să prelungesc cu 5 m cursa. Pe la km 13 mă opresc să iau un magneziu apoi continui cursa parcă mai cu spor. Chiar era penibil, la pofta de alergare care s-a dovedit că o aveam, să mă opresc după 10 km... Aproape de Piața Unirii observ că mai sunt încă destui alergători pe sensul celălalt, semn că nu sunt atât de în întârziere. Am totuși un nod în gât când văd închiderea de coloană, cu poliție și salvare apoi văd că se pregătește redeschiderea circulației pe sensul celălalt. Pe stânga las un alergător care părea să își relaxeze mușchii după vreun cârcel sau ce o fi fost. Un polițist îl întreabă dacă e în regulă, gata să cheme echipa medicală la nevoie.

Ciudat în cursa asta a fost că, pe unele sectoare, păream lăsați de izbeliște. Marcajul traseului era mai rar, organizatori nu păreau să fie, abia de mai apărea câte un arbitru din loc în loc. Singurii prezenți constant pe traseu erau polițiștii care aveau de dus muncă de lămurire cu cei care aveau de mers cu mașina prin zona concursului.

Altă treabă ciudată au fost zonele în care simțeam un puternic miros de canalizare, de ajunsesem să mă tem că m-am împuțit.

Traversând a doua oară Piața Unirii, mi-am amintit că urmează urcarea pe Calea Victoriei. După vreo 15 km deja alergați, parcă nu aveam chef de urcare... Totuși, fără să reduc prea mult viteza, am urcat. Pe aici, o vreme, am avut în față o fată care cel mai probabil filma în timp ce alerga. Parcă mi-am luat ceva energie de la ea, pentru că am rezistat și eu. La punctul de întoarcere al cursei de 10k deja simțeam că e aproape terminat semimaratonul meu. Pe la km 18 m-am oprit să mai iau un magneziu iar puțin după km 19 am scos un pic telefonul și am văzut că aveam timpul puțin sub 2 ore. Cred că aici aș fi putut să îmi dau seama că voi avea record personal dar nu mi-am bătut pe moment capul cu asta. La km 19 o văd pe Hiroko Ogawa ridicând panoul cu distanța, dărâmat probabil de vânt. Aveam să citesc mai târziu că doamna asta din Japonia nu numai că alergase în cursa de 10k dar și coordonase un punct de hidratare. De unde o avea atâta energie la vârsta ei, nu știu. Fapt e că am văzut-o la multe curse și mi s-a părut mereu o prezență interesantă.

Cu cât mă apropiam de sosire, cu atât mai mulți spectatori ne încurajau, unii probabil dintre alergătorii care terminaseră deja cursa de 10 sau 21. După curba de la Arcul de Triumf cursa era ca și gata. Mă uit în față și în spate, să îmi dau seama dacă merită să forțez viteza pe ultima sută de metri dar nimeni nu părea să amenințe să mă depășească iar persoana din față era mult prea departe ca să o ajung. Mi-am păstrat ritmul, am trecut linia de sosire într-o stare incredibil de bună, am continuat alergarea până la linia celor care distribuiau medaliile apoi m-am oprit și, treptat, mușchii au început să protesteze. Dar de acum aveau voie să facă figuri, că era gata cursa.

Am asistat la o parte din festivitățile de premiere, m-am aprovizionat cu cate ceva de la Gold Nutrition să îmi ajungă măcar până la cursa de 10k din cadrul Maratonului Nisipului, m-am uitat cum sosesc probabil ultimii semimaratoniști, observ că ambulanța e trimisă pe traseu și sper că nu a fost vreun eveniment grav, observ o alergătoare învelită în folia de supraviețuire pe care probabil i-o oferise cineva, văzând-o înfrigurată. Mă retrag ușor spre casă teribil de surprins și de mulțumit de rezultat.

Cam asta a fost! Luni normal că am mers precum cățelușul șchiop, marți încă dor mușchii dar miercuri probabil nu voi mai simți niciun pic de febră musculară.

Date tehnice

Număr concurs 200

Loc 547 din 644

Loc la categorie (45 – 49): 58 din 75

Viteză medie 9,78 km/h

Pace 06:08 min/km

Timp oficial 2:09:19

Timp net 2:08:38

Pentru comparație, am căutat rezultatele de la primele și până pe 27 aprilie 2025 singurele semimaratoane alergate de mine in mai și octombrie 2016:

Mai 2016 timp net 2:24:15

9 octombrie 2016 timp net 2:43:44 (jurnal aici)

BFR (Băneasa Forest Run) de primăvară, 13 aprilie 2025

 

Pentru că orice lucru mișto trebuie făcut cel puțin de trei ori, m-am apropiat de acest obiectiv participând pentru a doua oară la Băneasa Forest Run, adunând astfel a treia cursă de pădure din intermitenta mea carieră de alergător. Ca să fie bine și să nu fie rău, ar trebui să mă înscriu și la ediția din 2 noiembrie a BFR. Cuget, mă gândesc, iau în calcul că în noiembrie poate să fie vremea horror dar probabil, până să se termine luna aprilie, o să mă înscriu.

Ediția asta din 13 aprilie a fost și ea interesantă din unele puncte de vedere. Traseul îl știam, mai alergasem pe el și ca antrenament și în concurs (3 noiembrie 2024) în toamna trecută, singura emoție era legată de starea potecilor după precipitațiile abundente din ultima vreme. În primăvara asta mă antrenasem doar la Cernica dar îmi făcusem cât de cât o idee despre bălțile și noroaiele pe care le puteam întâlni.

Ca și în noiembrie anul trecut, profitând de startul dat la ora prânzului, cu o zi în urmă am avut program. Dacă în noiembrie sâmbătă seară am fost la un concert (Scarlet Aura, parcă), de data asta sâmbătă am mers vreo 15 km pe jos la plimbare prin Pitești.

Pe la 8:00 mă trezesc din somnul bun dar scurt, având în vedere că seara precedentă întârziase ceva domnul CFR. În două ore, fără pic de grabă, m-am pregătit de plecare pentru că mă aștepta drum lung, de vreo 2 ore, până la start. M-am spălat, m-am pieptănat, tricou verde mi-am pus (că funda roșie e rezervată pentru mâțe 😄), am mâncat un pic, m-am îmbătat cu niște izotonic, m-am îmbrăcat ca pentru polul nord și am fugit. În aproximativ 1 oră și 45 minute am ajuns la start. Mai aveam vreo 45 minute până la începerea cursei așa că am avut timp de căscat ochii la semimaratoniști, la gagici, la frunza verde...

Am luat startul la 11k, în valul 2, zona de start 2 (din 4 posibile), fix la 12:30. Rezultatele nu tocmai catastrofale din trecut mi-au dat dreptul să pornesc înaintea a 25 % dintre alergătorii din cursa mea. Am pornit cât am putut de tare, am depășit pe aleea largă asfaltată tot ce puteam depăși, m-am menținut cu depășiri și pe prima porțiune de pădure, cu drum larg apoi, odată intrat pe prima bucată de potecă, am mai depășit doar când era evident că alergătorul din față e mult mai lent decât mine. Atmosfera era plăcută, o grămadă de alergătoare tinere și frumoase asigurau satisfacția estetică, pe câte una o depășeam cu un vag regret până când, fix în fața mea, pe post de “iepure”, a apărut o alergătoare în fustă alba. Era evident mai tânără dar ca experiență de alergare nu știam cum stă (deși în puținele mele curse de trail am căpătat impresia că alergătorii de trail sunt vizibil mai experimentați decât începătorii de șosea) așa că m-am gândit să rămân în apropierea ei, observând că are viteza asemănătoare cu a mea. O vreme a mers treaba dar, la al doilea punct de hidratare, m-am oprit un pic. Fata în fustă alba a continuat fără oprire, a dispărut undeva mult în față și așa mi-am pierdut reperul după care să îmi setez viteza. De aici încolo, am fost frunză în vânt. Aveam s-o revăd la finish.

În timpul cursei mi-a mai reținut atenția o fată care își prinsese numarul pe spate așa că am putut citi că o cheamă Daniela. Și ea tânără și vioaie, o vreme ne-am depășit reciproc de câteva ori. Altă figură interesantă a fost o fată care folosea elasticul de la colanți pe post de centură de hidratare, alergând cu un bidon de 0,5 înfipt în spate. Legat de femeile din cursă am rămas cu senzația că erau bine reprezentate cele tinere și foarte tinere (de la 40 de ani în jos, să zicem), categoria 40 – 60 părea să lipsească apoi erau câteva doamne cu vârsta pe la 60 de ani, probabil, dar în formă fizică admirabilă pentru vârsta respectivă. Mie unul mi-ar plăcea să alerg, în curse și la antrenamente, alături de o doamnă în jurul vârstei de 50 de ani dar nu foarte antrenată, cât să mă depășească extrem de vizibil. Nu m-aș supăra deloc dacă ar termina cursele oficiale în fața mea dar să nu mă depășească chiar cu 100 de locuri.

Legat de etica depășirilor, lucrurile au fost ok în 99.99% dintre depășirile pe care le-am făcut sau observat. Înainte de a mă angaja eu în depășire încercam să nu blochez drumul unui alergător mai rapid. Depășeam doar când cealaltă persoană mergea, stătea sau alerga vizibil mai încet ca mine, nefiind pasionat de ideea de a depăși pe cineva cu orice preț doar pentru ca persoana respectivă să mă depășească la loc după, să zicem, 1 – 2 minute. Mă străduiam să las suficientă distanță laterală față de omul depășit dar, de câteva ori, probabil am ajuns aproape cot în cot cu celălalt. Odată, un om depășit a avut senzația că mi-a încurcat alergarea și și-a cerut scuze. Am apucat să-I strig că nu e nicio problemă apoi m-am dus… Treaba e că îmi plac depășirile din concursuri atunci când atât cel mai rapid cât și cel mai lent încearcă să nu răpească celuilalt din plăcerea cursei. Dintre oamenii care mă depășeau pe mine mi-au atras atenția, la o curbă, vreo două fete care au trecut pe lângă mine ca vântul și ca gândul, luând virajul într-un mod eficient.

A existat și o situație în care, zic eu, ar fi de criticat modul în care a depășit cineva. Fix în fața mea era un alergător cu un pic mai rapid decât mine. În fața lui, pe o porțiune în care fâșia alergabilă era suficient de îngustă încât să nu poți lua distanță lateral, un domn lent. Eu îmi calculam ca, imediat ce se lărgește drumul, cel din fața mea va depăși apoi voi depăși și eu. Pentru că cel din față era nerăbdător, sau pentru că zona cu laterale noroioase se prelungea, l-am văzut pe acesta depășind alergătorul lent trecând la milmetru umăr lângă umăr. Având acum la rândul meu posibilitatea să depășesc am ales o abordare care mi s-a părut mai corectă, am făcut câțiva pași prin zona noroioasă depășind în așa fel încât să îl incomodez cât mai puțin posibil pe cel lent. Mi-am asumat câteva grame de noroi pe șoșoni dar, cred eu, așa a fost bine pentru toată lumea.

Legat de punctele de hidratare și alimentare, îmi place mult că organizatorii anunță pe site în ce ordine se vor afla produsele pe mese. Eu, de obicei, simt nevoia de isotonic așa că de primul punct am trecut în alergare observând că e aglomerație la isotonic și considerând că nu are sens să pierd acolo un minut, având în vedere că băusem destul înainte de start. La al doilea și al treilea în schimb, m-am oprit. O chestie probabil specific alergării în pădure e că, indiferent cât de atenți ar fi fost voluntarii, în pahare mai scăpa și câte o “scamă”. Dar se putea bea, fără să ai senzația evidentă că e ceva ciudat în pahar. Cred că la al doilea punct de hidratare m-a lăsat de tot în urmă alergătoarea în fustă alba.

Marcajul traseului mi s-a părut aproape perfect, având o singură porțiune de potecă în care, observând că marcajul următor întârzie să apară, m-am uitat în urmă ca să-l văd pe cel anterior și să mă asigur, pe cât posibil, că nu era prin altă parte traseul cursei. Puțin după ce m-am uitat în urmă marcajul a reapărut. Alergătorii din apropierea mea erau și ei pe aceiași potecă cu mine așa că a scăzut spre zero teama că aș fi putut rata traseul. În plus, la schimbările evidente de direcție, fie era extrem de des marcajul fie existau voluntari care își strigau încotro să o apuci. Ca o concluzie, era extrem de mic riscul să ratezi involuntar traseul.

Cu gradul de mocirlozitate al terenului lucrurile au stat destul de bine. Unde era evident nealergabil din cauza vreunei bălți care bloca tot drumul, organizatorii au pus bandă care să te atenționeze că pe acolo nu și au marcat pe o potecă ușor ocolitoare dar în mod evident mai uscată. Să ne frecăm cu ocazia asta de câteva crăci a fost inevitabil dar nu a fost mare deranj. Pe altă porțiune unde jumătate din lățimea drumului era noroioasă iar jumătatea cealaltă era cât de cât uscată voluntarii ne strigau să fim atenți așa că nu cred să își fi murdărit vreun alergător șoșonii mai mult decât era neapărat necesar. Mie nu prea îmi păsa de un pic de noroi, având în vedere că alergasem prin Cernica pe un teren mult mai vitreg. Chiar aș putea glumi sugerând că, dacă eram în Noua Zeelandă, autoritățile m-ar fi certat că am dus în Pădurea Băneasa noroi din Pădurea Cernica.

Obișnuitul discomfort gastric care îmi apare la un moment dat cam în orice cursă l-am tratat de data asta ronțăind un dicarbocalm. În majoritatea curselor nu îl tratam cu nimic, doar reduceam viteza, chiar mergeam până îmi reveneam cât de cât. În câteva curse, parcă în perioada semimaratoanelor, se întâmpla să și vomit dar după îmi continuam alergarea și o scoteam la capăt onorabil.

Anul trecut, am avut pe traseu un singur copac căzut, țopăind și eu cu talent peste el, ca majoritatea celorlalți. De data asta au existat mai mulți copaci căzuți pe lângă care se formaseră poteci pe care le-am folosit, pentru că de data asta n-am avut starea de jump.

La finish, terminând nici leșinat dar nici în forță (nu puteam da mai mult drumul la picioare, cu toate încurajările venite din public), observ cronometrul arătând ceva gen 1:20:15 și m-am ofticat un pic că nu am putut sosi cu vreo 20 de secunde mai devreme. A trecut în bună măsură supărarea când mi-am dat seama că timpul meu real e de aproximativ o oră și un sfert, având în vedere că am pornit în valul doi. Primul voluntar cu medalii m-a atras ca un magnet așa că m-am ales cu talanga de gât foarte repede. Opresc aplicațiile de cronolocalizare, îmi fac poză la sosire ca să pot demonstra lumii că încă eram viu, mă las dus de flux spre locurile cu de-ale gurii, mănânc, beau, mă tolănesc pe iarbă o vreme apoi mă duc să văd ce fac cei de la Family Run. Înregistrarea Strava mi-a adus niște like-uri, unul chiar de la un alergător cu media de viteză identică cu a mea care, dacă înțeleg eu suficient, a și trecut linia de sosire odată cu mine. Ei bine, acolo, pe teren, nu l-am observat. Oricum, e interesant că Strava pare un fel de Facebook al alergătorilor.

Am asistat la startul de la Family Run și la sosirea multor participanți la cursa asta de 3 km. Ca și anul trecut, la Crosul Arenelor, mi-a dat o stare ciudată, amestec de duioșie cu tristețe, să văd familii alergând. Eu unul am destul de puține amintiri sportive cu ai mei, de fapt mai mult cu tata. Când eram mic, mama prefera să mă ia acasă de la orele de sport, probabil având în cap să nu se lovească împiedicatul (și eram împiedicat, având de multe ori genunchii juliți), tata avea prea puțin timp ca să se agite cu noi, plus că fumatul nu îi dădea o formă fizică tocmai bună. Cu toate astea, mai ieșeam cu tata la un tenis în jurul stadionului 23 August (eram prea săraci ca să închiriem teren așa că ne mulțumeam cu asfaltul), parcă ieșea cu noi și la mici alergări, ne mai urcam pe munți, mai ajungeam la un meci (e memorabilă finala de Cupa României la fotbal la care ne-a dus chiar dacă s-a ținut tocmai la Brașov), exista o cât de mică picătură de pasiune pentru sport.

Cumva, peste ani, tata cred că s-a bucurat observând că am început să merg la curse de alergare. Probabil s-ar bucura și acum, că m-am apucat de trail. Să fie vreo 10 ani de când, aproape de finalul unei curse, mi-am intersectat privirea cu unchiul meu care asista de pe margine după ce, în anii din urmă, avusesem o perioadă în care alerga cu noi în parc. Până la urmă din asta se menține pasiunea pentru alergare, din mici bucurii, din mici confirmări că e bine ce faci, din nevoia de a găsi ceva care să te facă să îmbătrânești frumos.

Înainte de cursă cu aproximativ o lună crezusem că mi-am compromis sezonul de alergare, observând că iar e încarnată unghia mare de la piciorul stâng, care îmi mai făcuse și în trecut necazuri. Am reușit totuși să mă antrenez, ținând cât de cât sub control încarnarea astfel încât să doară cât mai puțin fuga. Probabil va trebui până la urmă să ajung din nou la meșterul unghiolog (un doctor care m-a scăpat de necaz inclusiv când am ajuns la el prima dată, cu unghia rău infectată) dar deocamdată nu pare să ardă situația. Vine vara, mă dau la sandale, pun mai puțină presiune pe degetul sensibil, mai dezinfectez din când în când cu apă oxigenată și betadină, tai mai cu grijă unghia, încerc și eu să supraviețuiesc cumva.

Date tehnice

Cursa - 11 km

Timp net – 1:16:44

Timp brut (oficial) -  1:17:09

Loc 536 în clasamentul general (din 868)

Loc 126 (din 256) la categoria M4049

Viteză medie – 8.59 km/h

Pace – 6:59 minute/km