Bucharest Marathon – cursa mea de semi – 11 octombrie 2026

 

Ca și cursa de la Sinaia, din vară, semimaratonul din București m-a prins într-o dispoziție foarte proastă care e posibil să nu se mai îmbunătățească nicicând, pentru că semne nașpa se arată. Stau și mă întreb, dacă orice aș face, cât m-aș strădui să fie bine, lucrurile evoluează până la urmă tot prost, ce sens mai are să încerc să fiu bun? Că doar mi-a demonstrat viața deja de nenumărate ori că, dacă ești bun, ești prost...

Am dat fuga să îmi ridic kit-ul de start încă de joi seară, să nu fiu presat pe ultima clipă.

Sâmbătă aș fi dorit să asist la cursa de 10 km, probabil ultima la care a participat George Baltă, dar pur și simplu n-am putut să mă trezesc la timp. Până am reușit să cobor din pat nici să asist la Family Run nu mai reușeam să ajung așa că am frecat-o pe lângă casă iar seara, exact când mă gândeam să trec la somn, mi-am dat seama că nu îmi pregătisem mai nimic pentru cursă. Am pregătit în fugă și cu mare aproximație ce era de pregătit apoi m-am trântit în pat.

Duminică, planul era să mă trezesc la 5:00, pe la 7 să plec de acasă iar între timp să duș, crăpelniță, pregătit vesta de alergare. Pe la 2 m-a pocnit o insomnie cu gânduri negre de nu m-am văzut așa că la 5 am oprit pur și simplu alarma telefonului și am mai stat un pic în pat. Când m-am trezit, era deja trecut de 6 așa că spre cursă am plecat abia pe la 7:30, nemâncat, aproape nebăut și sigur ne###ut.

Ajuns la Izvor, constat că 90 % dintre cei coborâți din metrou erau alergători. Atmosfera era OK dar eu eram poate în cea mai jalnică stare psihică de când alerg. Izotonicul cu care plecasem de acasă îl terminasem așa că m-am oprit la patiseria de lângă metrou, mi-am luat doi covrigi și o apă plată apoi, chiar la intrarea în parc, am trecut cât am putut de repede și de departe de un retardat și jegos om al străzii.

În drum spre Casa Poporului l-am observat de vreo 2 ori pe Viorel, amicul de la PFR 2025 – 2026, dar nu am avut niciun chef de discuții așa că mi-am ferit privirea de a lui. Cât am terminat covrigii și apa am încercat să mă mișc un pic, cică să fac încălzirea... Plecasem de acasă fără vestă pentru că se anunța cald și uscat așa că era tocmai bine în pantaloni scurți și tricou, cu minimul necesar strecurat în borsetă.

Am pornit din sectorul de start de 2:15 – 2:30. Mă tot întrebam ce dracu caut acolo, având în vedere că oricum plănuiam să abandonez. După start, parcă a durat o veșnicie până am ajuns și eu pe covorul de cronometrare. După ce am trecut de poartă am luat-o la fugă ușurel, în apropierea pacerilor de 4:45. S-au dus naibii visele mele de record personal.

Primii vreo 3 km, traseul era destul de aglomerat dar cu toate astea depășeam destul de des. Când eram totuși prea prins în mulțime, eram cu ochii în pantofii persoanei din față, pentru a observa la timp orice încetinire care m-ar putea face să mă ciocnesc cu ființa respectivă. După mai puțin de 5 km deja puteam alerga liniștit în ritmul meu fără să încurc și fără să mă încurc de nimeni. Pe Bd. Unirii mațele cam începuseră să facă scandal așa că mă tot uitam pe margine după o toaletă care să fie eventual și liberă.

Traseul a fost cumva mai ciudat ca altă data. Odată ajunși în Cheiul Gârlei am făcut dreapta și ne-am tot dus până am traversat nu știu cum Piața Unirii, pe marginea șantierului de la vestita placă de beton de deasupra Dâmboviței. Am intrat apoi pe Bd. Unirii și ne-am tot dus pe Decebal până am întors înainte de Piața Muncii. După întoarcere, la mica distanță, am avut punct de hidratare, poate cel mai prost organizat punct de hidratare din câte am întâlnit până acum. Fie erau voluntari puțini, fie eram noi prea mulți, fapt e că pe masa erau mai mult pahare goale pe care voluntarii se străduiau să le umple măcar după ce le lua câte un alergător în mână. Dacă aș fi fost în zi cu mare chef de alergat, probabil n-aș mai fi oprit la hidratare dar așa, cât de greoi s-ar fi mișcat lucrurile, pentru mine oricum nu prea conta timpul pierdut. Știam din start că o să fac o cursă jalnică.

Nici un km mai încolo, parcă știind că primul punct a fost mai ciudat, cei de la N-avem sânge?! amenajaseră și ei un punct de hidratare micuț dar parcă mai eficient sau mai puțin aglomerat. De când m-am înscris la cursa de la Dejani, cei de la N-avem sânge?! mi-au devenit și mai simpatici. Oricum apreciam ce fac ei, că încurajează donarea de sânge organizând până și o cursă de alergare cu acest mesaj, dar la anul, dacă lucrurile vor merge nu foarte rău, inclusiv datorită ajutorului pe care mi l-a oferit Andrei pentru transport, voi interacționa mai mult cu echipa lor. Sunt fricos, probabil nu voi dona sânge niciodată, dar știu cât de important e ca spitalele să aibă sânge suficient când e nevoie, deci apreciez acțiunile pro-donare.

Pe întoarcerea spre Piața Unirii, un alergător din Slănic (unde s-a amânat o cursă care trebuia să se desfășoare cu o zi înaintea maratonului) s-a urcat pe un podium pentru a da un mic interviu animatorului de acolo. La intrarea pe Calea Victoriei m-am oprit la toaletă, că nu se mai putea. Nu știu de unde se adunase atâta discomfort, fapt e că după ce am ieșit de la toaletă tot nerezolvat mi s-a părut că sunt, nu mai zic că se încinsese nenorocita aia de cabină de plastic de mă luaseră toate transpirațiile. Am luat-o totuși în sus cât am putut de cu elan și am fost un pic debusolat când, la CCA, traseul a luat-o în stânga. Dintr-o portavoce s-a auzit că aici începe coborârea așa că am încercat să recuperez din timpul pierdut la toaletă și am dat drumul la picioare. Curând am priceput cât de cât traseul dar, după ce m-am oprit la punctul de hidratare din apropierea Pieței Kogălniceanu m-am debusolat iar. După ce am băut, am avut impresia că m-am înscris greșit pe traseu și că am scurtat pornind direct spre Cișmigiu. Până la urmă, cel mai probabil, continuasem bine pentru că am dat de punctul de întoarcere, am trecut din nou prin Piața Kogălniceanu apoi m-am apropiat de Cișmigiu. La intrarea pe trotuarul de dinaintea parcului cineva avea grijă să ne atenționeze că “Step! Be careful!” așa că am trecut fără să mă împiedic sau ceva de genul. În parc parcă se cam aglomerase traseul dar oricum n-aveam energie să trag tare așa că am continuat ușurel, am întors, am reajuns în bulevard apoi înapoi la intersecția cu Calea Victoriei pe care m-am înscris în stânga. Pe aici alerg o vreme în preajma unui concurent cu boxa în spate, boxă din care se auzea hitul verii 1976, ăla cu “La mare, la soare, fetițele sunt...” sau nu mai sunt, pentru că au cam cucerit băiețeii plajele… Spre Piața Victoriei a mai fost ceva urcare după care, suspect, am avut senzația unei ușoare coborâri. Iar am avut impresia că am greșit traseul dar deja mă împăcasem cu ideea că aș putea fi descalificat așa că am continuat fie și de dragul unui simplu antrenament cu public. Chiar în Piața Victoriei văd toalete pe stânga și îmi propun să mă opresc la întoarcere, să nu mă debusolez iar din cauza direcției de alergare. După întoarcerea de la Arcul de Triumf alerg o vreme în apropiere de Hiroko. Observasem mai devreme că are număr de ștafetă deci m-am cam mirat că e în cursă și după km 10. Se vede treaba că femeia asta este foarte apreciată, probabil pentru modul în care s-a integrat în societatea românească și pentru modul în care se implică în fenomenul alergării. Mi-am dat seama că este încă în cursă auzind alergătorii din jur strigând “Hai, Hiroko! Te iubim!”. Cam pe aici am lăsat-o și mai moale pentru că începuse și stomacul să facă scandal, de parcă nu îmi erau suficiente problemele cu mațele. Trag pe dreapta să scot pe gură ce era de scos, un alergător îmi aruncă o privire de parcă ar fi evaluat dacă am sau nu nevoie de ajutor, continui până în Piața Victoriei, trag la toaletă pentu a doua oară, scot și pe la mijloc ce era de scos, îmi dă senzația că dau și de niște sânge pe acolo, probabil m-oi fi iritat de la căldură, transpirație, frecare, ies din cuptorul de plastic cât pot de repede pentru că mă topeam plus că aveau și alți alergători nevoie. Îmi continui cursa cât pot de în viteză, cumva intrigat că picioarele mergeau perfect dar tot restul, intestine, stomac, creier îmi tot puneau bețe în roate, intru pe Buzești unde observ polițiștii cum se străduiesc ca, printre grupurile de alergători, să mai permită și câte unei mașini să traverseze culoarul de concurs. Deja devin enervanți șoferii care nu sunt în stare să își lase conservele în parcare nici măcar o zi pe an. După părerea mea, singura mașină care era absolut normal să își facă cumva drum printre alergători era o ambulanță dar culmea, șoferul acesteia era cel mai înțelegător și aștepta răbdător ca polițiștii să îi facă loc.

Începeam să observ mai cu atenție alergătorii din jurul meu, încercând să nu fiu depășit de prea mulți, nici să trag prea tare de mine nu mai puteam dar țineam un ritm decent, m-am mai oprit odată scurt la hidratare, am făcut dreapta și am ajuns de unde plecasem, printre gardurile care delimitau sectoarele de start. La finish observ cronometrul și îmi spun că nu e nimic anormal să am iar un timp jalnic, având în vedere cât de ciudat mă simțisem în ultimele zile. Îmi capăt medalia, iau o sticlă de apă și un pahar de izo, că de alimentat nu e nimic pe gustul meu la marile curse din București, trag la o cafea, observ cum Constantin Neacșu, omul în vârstă (65+ parcă) pe care îl reținusem de la Chindia City Race și care înțeleg că a participat la toate cursele din București, an de an, de 20 de ani, termină prima jumătate de maraton în 3:10 și mă îngrijorez un pic că își va termina maratonul în mai mult de 6 ore, mă las câteva minute purtat pe ritmuri de tobe apoi mă retrag în zona finish-ului să aplaud fără niciun fel de discriminare maratoniștii care soseau. Printre ei, o concurentă care s-a apropiat de linia de sosire cu un carton pe care scrisese “La mulți ani, mama!”. Genul ăla de situație în care îți amintești ce nu mai ai sau poate ce nici n-ai avut vreodată…

Când am văzut că termină în 05:52:50 Constantin Neacșu m-am bucurat pentru el apoi am avut răbdare încă mai bine de 30 de minute să sosească și ultimii zeci de concurenți. Între timp, în zona finish-ului, un semimaratonist, Mihnea, rămăsese pe culoar după ce își terminase cursa, ca să încurajeze pe ultima sută de metri alergătorii care soseau, făcând alături de aceștia un spectacol frumos, sosirea ultimului maratonist, un tătic care, pe finalul cursei, a ales să împingă și căruciorul copilului, terminând cursa împreună, a fost de asemenea spectaculoasă.

Una peste alta, deși au existat imperfecțiuni la punctele de hidratare și în organizarea traficului pe Buzești iar traseul a părut cam prea încurcat, deși eu am fost poate în cea mai proastă stare de când merg la curse, a fost un eveniment frumos, bine primit de bucureștenii și turiștii care au ieșit în număr mare în stradă să asiste la cursă, cu o prezență internațională serioasă din care au sărit în ochi slovenii și nemții, cu prezentatori care au făcut și ei partea lor de spectacol, cu ceva incidente medicale, nu foarte grave, sper.

La anul, în mai, nu voi ajunge la semimaratonul din București pentru că planul e să alerg la Cocorăștii Mislii în sâmbăta dinaintea lui dar, probabil, voi mai alerga semimaraton în București în primăvară, la Legal Half Marathon și în toamnă, printre maratoniști. Cel puțin la Legal sper să scot un timp asemănător cu cel de anul acesta când am fost oarecum aproape de un record personal.

Mai departe, am ajuns acasă să-mi odihnesc oscioarele apoi am încercat să mă pregătesc sufletește de o nouă săptămână de coșmar la serVICIU.

Semimaratonul în cifre:

Număr concurs – 3764

Timp final net – 02:21:46

Timp final brut – 02:25:57

Timp km 20.6 net – 02:18:25

Timp km 20.6 brut – 02:22:36

Timp km 20 net – 02:14:04

Timp km 20 brut – 02:18:16

Timp km 15.9 net – 01:45:40

Timp km 15.9 brut – 01:49:51

Timp km 9.9 net – 01:06:49

Timp km 9.9 brut – 01:11:00

Timp km 4.8 net – 00:29:31

Timp km 4.8 brut – 00:33:42

Timp start net – 00:00:00

Timp start brut – 00:04:12

Locul 1896 din 2455 la general

Locul 328 din 380 la categoria de vârstă M45-54

Locul 1424 din 1688 la masculin

Comparația cu celelalte semimaratoane de șosea făcute de mine nu mai am timp s-o pun la punct așa că... asta rămâne pe altă dată.

De la alergare montană la căluți și ora exactă sau recunoaștere și antrenament pe traseul M21 al Azuga Trail Race

 

Pentru că am fost din timp anunțat că pică planul de a mă vedea cu cineva în week-end, am luat în calcul să plec la munte o zi iar cealaltă să văd ce se nimerește să fac. Și s-a nimerit bine. Joi îmi luam bilete până la Azuga și înapoi pentru sâmbătă iar vineri îmi cumpăram bilet dus – întors de Ploiești Vest pentru duminică în urma unei discuții cu un om de munte care e pasionat și de altceva.

Sâmbătă 3 octombrie 2026 la 6:35 eram deja urcat în trenul Astra Trans Carpatic dar… am nimerit prost și de data asta pentru că a fost nu știu ce tren blocat pe un macaz și s-a blocat circulația în Gara de Nord. Am plecat în realitate un pic după 7:44, ora la care trebuia să plece următorul tren ATC care, până atunci, nici nu reușise să intre în gară. Una peste alta, am coborât în Azuga pe la 09:30, cu o oră și un sfert mai târziu decât speram.

În Azuga, așa cum știam, era frig dar vreme bună, senin, fără cine știe ce vânt, doar temperaturi scăzute. Am pornit imediat la drum spre DN 1 după care Independenței – Str. Valea Azugii – Str. Sorica – Str. Ritivoiu, las în stânga punctul albastru care era planificat pentru întoarcere și treptat ajung la Păstrăvărie. Ezitasem un minut mai devreme să o iau pe Limbășel la stânga dar când am văzut păstrăvăria m-am lămurit că pe acolo e drumul meu. Am urcat un pic pe forestier și curând o săgeată m-a trimis în dreapta, printr-un loc în care valea Limbășelului putea fi trecută în condiții destul de bune.

Foto 1 - Traversarea Limbășelului

După traversare, marcajul a luat-o cumva în lungul văii spre înapoi deși eu îmi aminteam că pe aici deja se începe urcarea abruptă spre Clăbucetul Azugii. S-a întors poteca fix până la gardul din spate al păstrăvăriei, rupt, lângă care aștepta minim un câine, întors cu coada la mine. Am trecut în liniște sperând că nu mă simte câinele dar, după ce începusem în sfârșit urcarea abruptă, m-am trezit că javra începe să latre și să se deplaseze spre mine. I-am strigat niște vorbe de bine și am continuat prudent urcarea. Până la urmă a renunțat la urcare și s-a potolit jigodia. Sper să îl țină în frâu proprietarii păstrăvăriei când o să fie cursa.

Era cam 10:20 când părăseam drumul forestier Limbășel și intram pe potecă. 20 de minute mai târziu începusem urcarea abruptă spre vârf, urcare care rar se domolește cât să te lase să respiri un pic. Pornisem vitejește, urcam oarecum rapid dar gâfâiam de mama focului. Am făcut un popas și am scos bețele, că era dificil altfel.

Foto 2 - Urcare spre Vf. Clăbucetul Azugii

La 11:40 ieșeam în poiană și aruncam un ochi spre Bucegii care se văd superb de aici. Mai aveam cam 150 m diferență de nivel și 600 m distanță până pe vârf.

Foto 3 - Poiană sub Clăbucetul Azugii

La 12:00 încă nu atinsesem vârful dar măcar era mișto peisajul, văzându-se de data asta fain culmile din Baiului, de la Neamțului – Orjogoaia până la Sorica.

Un sfert de oră mai târziu, la 12:15, făceam popas pe Vf. Clăbucetul Azugii. Mai devreme auzisem voci de jos și salutasem un drumeț. Până la urmă s-a dovedit că sunt doi drumeți, tată și fiu, George și Andrei, niște oameni mișto cu care a fost plăcut să mă însoțesc la drum și cu care o să mă revăd (dacă reușim, în mulțimea care o să fie) la cursă. George va alerga 11k iar Andrei 30k.

Foto 4 - Vedere de pe Vf. Clăbucetul Azugii

Ne salutăm, aflu că și ei tot în recunoaștere pentru semimaratonul de la Azuga Trail Race sunt pe acolo și pornim în 3 mai departe. Andrei o lua câteodată tare la coborâri dar apoi ne aștepta, eu cu George aveam o grămadă de subiecte de discutat, amândoi fiind cumva pasionați de munte și alergare așa că am evoluat mai lent. Intrarea în pădure, de după stâna în ruină unde vom avea punct de control și hidratare la cursă, a descoperit-o Andrei fie cu simțul lui de orientare, fie cu ajutorul tehnologiei. A fost cumva relaxant să rezolve altcineva orientarea pe sectorul ăla.

Nici nu am băgat de seamă când am intersectat poteca dinspre cabana lui Ceaușescu și am continuat o vreme pe aleea tovarășului. Tot discutând, timpul trecea altfel. Un pic mai încolo, la fel de surprinzător, am ieșit la Susai unde George a propus pauză. Ne-am oprit o vreme pentru alimentare și joacă cu un cățel care a venit așa calm și blând spre mine încât m-a stârnit să îl mângâi, în condițiile în care mie chiar nu îmi sunt dragi câinii. Nu mai mângâiasem un câine nu mai știu de când. La Susai, zarvă mare. Andrei sugerează că e vreun concurs (de biciclete, poate) pentru că a observat ceva care semăna foarte bine cu o poartă de start. Când ne apropiem realizăm că de fapt acolo e o petrecere pretențioasă, vreo nuntă sau altă cumetrie. Noi intrasem în curtea cabanei printr-o breșă incomodă dintr-o poartă, fiind nevoiți să ne aplecăm smeriți ca să trecem pe dedesubt. Cât am stat noi pe acolo, de nicăieri a apărut alt alergător care a pornit mai departe în jos cu elan. Am observat pe unde a luat-o așa că, după ce ne-am terminat pauza, am pornit pe urmele lui și am trecut peste o bucată de gard prăbușit. Bucata imediat sub Susai știam că nu prea e alergabilă, de când am făcut 24k- ul de la Predeal Forest Run. Am coborât cu grijă zona aia de pietriș și curând ne-am mutat pe crucea albastră. Pe aici la fel, eu cu George la taifas, Andrei alergând de multe ori în fața noastră, dând dovadă de o energie de invidiat care îl va ajuta cu siguranță să termine cu bine cursa de 30k. Nici în pârtia Cocoșul nu băgasem de seamă că deja am ajuns, până și urcarea pe pârtie spre Clăbucet Plecare a decurs plăcut. Nu era atmosfera la fel de fierbinte ca în curse dar era plăcut să merg alături de niște oameni cu care aveam un limbaj comun.

Mie începuseră să îmi facă dificultăți intestinele așa că le-am spus oamenilor că o pot lua liniștiți înainte, că repornesc și eu după pauza de evacuare și ajung oricum bine jos. I-am observat când au trecut prin dreptul meu și un pic mai târziu am repornit și eu. Pentru că știam zona ca fiind alergabilă, am alternat mersul cu alergarea până în dreptul Cabanei Gârbova unde era zarvă mare, mulți clienți, cabana deschisă deși câteva zile în urmă cineva postase pe un grup de munte că a găsit cabana închisă.

Deși, după cum spuneam, mai și alergam, n-am mai dat de George și Andrei. Când am ajuns la cabană am avut senzația că îi văd deja pe urcarea spre Clăbucetul Taurului dar când am ajuns în dreptul acelor oameni am constatat că nu sunt ei. Nu îmi făceam griji, puteau fi mult înainte că nu era o problemă să rămân singur pe potecă. Nici despre ei nu mă îngrijoram, știind că sunt oameni de munte care e extrem de puțin probabil să pățească ceva pe traseul ăsta. Mă intriga totuși că au luat-o atât de tare inclusiv pe urcarea spre vârf. Am început deci singur urcarea spre vârf. Un cal își făcea de treabă fix în mijlocul potecii un pic mai sus de locul în care marcajul triunghi albastru fuge pe curbă de nivel în dreapta. Ca să nu deranjez calul și să mă trezesc cu vreo copită în cap am luat-o prin iarba crescută în dezordine și am intersectat poteca de vârf un pic deasupra animalului. În urcare am lăsat-o ușor, deja lămurit că nu îi voi ajunge pe cei care îmi fuseseră alături de vreo 3 ore. Pe vârf erau staționate două grupuri de necunoscuți. Ajungeam pe Vf. Clăbucetul Taurului la 6 ore de la plecarea din gara Azuga, pe la 15:30.

Foto 5 - Vf. Clăbucetul Taurului

Stau pe vârf doar preț de o poză apoi mă las dus de potecă până încep niște curbe. Aici mă uit pe hartă pentru că nu îmi aminteam cum se face ca să prind punctul albastru pe Drumul Tunului. Câteva minute stau mai mult cu nasul în telefon apoi prind marcajul și îi dau ușurel la vale. Nu mă simțeam deloc presat de timp. După atâta efort începu și stomacul să se revolte mai serios așa că reușesc în sfârșit să vomit. Aveam senzații ciudate cam de pe la Susai așa că mă chinuisem destul. Și căile respiratorii erau destul de în suferință așa că făceam mici popasuri și pentru optimizarea acestora. Deja nu mă mai preocupa nimic altceva în afara coborârii înapoi în Azuga pentru care nu trebuia decât să țin marcajul, eventual să mă mai uit de câteva ori pe track-ul de concurs. Surprinzător, pe când eram destul de aproape de Azuga, George și Andrei mă ajung din urmă alergând. Am aflat că nu am mai dat de ei pentru că intraseră un pic în cabană la Gârbova. Să mă uit dacă nu sunt cumva în cabană pentru încă un mic popas chiar nu îmi trecuse prin cap. Cumva m-a bucurat revederea dar am și aflat cu ocazia asta că au avut un incident neplăcut pentru care, din fericire, au avut rezolvare. Ei au continuat în alergare, am reînceput și eu să alerg (după ce rezolvasem senzația de vomă deja mă simțeam mult mai bine) și așa am ținut-o până în drumul forestier de păstrăvărie, cu mici erori de orientare în partea de jos a traseului. Odată ajunși în forestier, Andrei a mai urcat un pic spre păstrăvărie sperând să rezolve incidentul, eu cu George am coborât în oraș, am mers spre gară, ne-am reunit cu restul familiei lui (toți oameni plăcuți) apoi împreună am pornit înapoi spre păstrăvărie, ei urmând să se reunească și cu Andrei. La terminarea asfaltului, cam la 1 km de păstrăvărie, eu m-am întors spre oraș ca să ajung fără probleme la gară până la 19:18, când ar fi trebuit să îmi plece ATC-ul de întoarcere. Nu luasem asta în calcul dar... a avut întârziere și de data asta. A fost totuși bine, că a plecat pe la 20:00, ceva mai devreme decât cele 70 de minute întârziere estimate de afișajul gării.

Foto 6 - 8 - Gara Azuga

Până să ajung înapoi la gară, după ce George se conversase cu inteligența artificială pe tema asta, am reușit să mă prind unde e sala de sport de unde voi ridica kitul de cursă pe 16 octombrie. Nu eram eu foarte convins că aia e sală de sport (avea un aspect care putea sugera orice altceva) dar m-a lămurit un A4 prins pe un stâlp cu sigla ATR. Acum știu că sala de sport e un pic mai la deal de fabrica de apă.

Ajung deci sâmbătă seară acasă și trec la somn repede pentru că a doua zi aveam alt drum planificat.

Duminică 4 octombrie 2026, la 7:18 porneam spre Ploiești Vest. Aproape de 8:00 ajungeam și mă mutam în stația de autobuz de unde am “agățat” un 2 care m-a dus în Ploiești Sud, de unde îmi spusese Mihai cum să merg mai departe.

Foto 9 - Monument în fața gării Ploiești Sud

De fapt, din 2 m-am dat jos la capăt, la Prahova Value Centre, am găsit o cafea la o patiserie din mărețul mall apoi am luat-o pe jos înapoi spre Ploiești Sud iar din fața gării l-am luat pe 30 care m-a lăsat fix în fața hipodromului. Pentru a scăpa de grija biletelor de autobuz, îmi luasem cu 24pay un abonament de o zi, care a costat 10 lei. Fiind 2,5 lei biletul, până la urmă am ieșit fix la același preț pe călătorie cu abonamentul, dar măcar am umblat fără grija de a lua bilet pentru fiecare călătorie.

Cursele de căluți începeau la 10:00 așa că am avut aproape o oră timp să mă acomodez cu zona hipodromului. Observând atent locurile, până la urmă m-am prins până unde ai acces ca trecător oarecare și de unde începe zona în care intri doar cu bilet, care bilet e penibil de ieftin, 5 lei. Ca să compensezi, poți să îți iei de-ale gurii care au prețuri de eveniment dar cel puțin au atitudine destul de profesionistă vânzătorii.

Sunt totuși ciudate evenimentele astea de hipism. Practic, toată reuniunea a ținut cam 2 ore și un sfert dar cursele propriu- zise au durat poate mai puțin de 20 de minute. Au mai umplut ei timpul cu niște demonstrații de karate dar parcă tot a fost plictisitor. În plus, cursele de trap nu par spectaculoase, poate cele de galop să fie mai interesante.

Pe partea cealaltă, hipismul pare un sport de fițe, pentru pricopsiți, solicitând spectatorului, în principiu, o ținută scorțoasă, ceva gen costum de înmormântare. Bine totuși că realitatea ține cont de tendințele prezentului și nu te aleargă caii dacă n-ai cravată. Una peste alta, aș zice că doar efortul cailor merită respectat, în rest e o simplă regie semnată de niște oameni nu foarte inspirați. Dacă mai pui la socoteală și sonorizarea absolut mizerabilă de pe hipodrom...

Foto 10 - Unul dintre căluții câștigători pe hipodromul Ploiești

Eu unul, fiind pentru prima dată la hipodrom, aproape că am fost mai interesat să trag cu urechea la discuțiile celor care cunosc acest sport, ca să pricep cât de cât despre ce e vorba în propoziție. De văzut nu vezi mare lucru pentru că tribunele acoperă cel mult o treime de circuit, cea mai mare parte a cursei o vezi de foarte departe și nu prea te lămurești ce și cum se întâmplă acolo. Cel mai de aproape vezi abia când se retrag caii la grajduri. Practic, mai mult vezi că nu-i mai vezi decât să îi vezi cât să poți înțelege ceva.

Odată terminată reuniunea hipică am pornit ușor spre șosea, ocazie cu care am descoperit și aici că mulți spectatori sunt veniți cu mașina, de parcă autobuzul sau pe josul ar fi cele mai degradante forme de deplasare. S-a urcat totuși lume și în 30, autobuz al cărui număr să zicem că l-am ghicit, că afișat nu era pe nicăieri. Negăsind bilete la tren mai devreme, îmi rămăseseră vreo 4 ore de plimbare prin Ploiești așa că nu m-am dat jos din 30 la Ploiești Sud, am mai mers până am simțit că mă atrage peisajul urban central. Am coborât la stația Palatul Culturii apoi am pornit înapoi pe linia de parcuri IonLu Cacaragiale, Gheorghe Duca, Nichita Stănescu.

Foto 11 - Nichita Stănescu

M-am învârtit pe alei până am amețit apoi am zis să văd unde e Muzeul Județean de Științe ale Naturii, l-am descoperit la grămadă cu Biblioteca Iorga și Centrul Județean de Cultură, m-a nedumerit ideea de acces comun la cele 3 instituții așa că am renunțat să-l vizitez deși era în plan s-o fac.

Până la urmă am trecut strada după ce am căscat ochii și în parcul Toma Socolescu și m-am dus la KFC penru că mi se făcuse ceva fomică. Că doar alergasem și eu cu căluții, nu-i așa? Apucasem să îmi iau niște gogoși în Gara de Nord (m-am nimerit și eu, în sfârșit, când aveau cu brânză sărată) dar astea între timp se și doreau eliminate.

După KFC am pornit spre Muzeul Ceasului. Îl vizitasem odată cu tata și Daniel acum mulți ani, vreo 30 – 35 de ani în urmă probabil, dar am zis că pot trece pe acolo și ca adult. Mi-a căzut un sfert de plombă când am văzut că intrarea costă 50 de lei, cât plătisem la începutul lunii trecute și în Sighișoara, la Turnul cu Ceas, dar am intrat. Dacă mi-am propus să vizitez un muzeu după hipodrom, păi să vizitez! În vreo 30 de minute terminasem vizita. Când eram mic, țin minte că era expus la Muzeul Ceasului un ceas al lui Cuza. Fie am eu memoria alterată, fie l-au eliminat dintre exponate, că de data asta eu nu l-am mai văzut. În schimb erau expuse niște ceasuri de buzunar ale lu’ nenea regele dar cele mai interesante mi s-au părut ceasurile mari, opere de artă atrăgător sculptate, tablourile cu ceas și exponatele din ceea ce aș numi secțiunea nouă a muzeului, dedicată istoriei mijloacelor de redare a muzicii. Muzeul a căpătat și un aer de modern prin proiectorul folosit pentru redarea atmosferei de la 1900 și prin monitorul plimbător care îți cântă în fața unor gramofoane, patefoane, cutiuțe muzicale, tonomate, una, alta. Traseul de vizitare pleacă din sala din stânga dând treptat roată clădirii. La ieșire sunt fotografii cu alte muzee din Ploiești și împrejurimi, ca să mai capeți idei.

Foto 12 - Muzeul Ceasului

Odată ieșit din Muzeul Ceasului am luat-o pe jos spre Ploiești Sud, pe Bulevardul Castanilor. 

Foto 13 - Bulevardul Castanilor

Printre castani dibuiesc și o toaletă așa că îmi continui plimbarea un pic mai ușor. La Ploiești Sud am așteptat (cam mult) un autobuz 2 cu care m-am întors de unde plecasem dimineață, adică în Ploiești Vest. Aici trenul meu a ajuns cu câteva minute mai devreme aspect care m-a debusolat. Noroc totuși că am citit pe un vagon numărul trenului și am fugit spre vagonul meu, că altfel trebuia să o iau pe jos până acasă, că bilete disponibile la alt tren nu mai erau, sau cel puțin așa se plângea lumea care spera să aibă loc în trenurile private la care erau obișnuiți să își ia bilete de la controlor.

Între timp, citisem că Ștafeta Invictus sosise la 16:00 în Ploiești Sud deci aș fi avut șanse să văd sosirea alergătorilor dacă luam bilet la un tren mai târziu. Știam că se aleargă zilele astea dar nu mi-am dat seama să citesc mai atent despre traseu și program.

Mai departe, Gara de Nord, metrou, acasă și picat în nas de somn după două nopți în care nu prea apucasem să dorm pe săturate. Apoi luni, serVICIU și viața merge mai departe, cât de departe?, atât de departe, până-n pod de departe.

Urmarea în episodul următor.

#Azuga #AzugaTrailRace #M21 #semimaraton #Baiului #Gârbova #HipodromulPloiești #MuzeulCeasului #Ploiești #TurismÎnJudețulPrahova

Festivalul Sporturilor Greenfield 12 – 13 septembrie 2026

 

22 iulie 2026, după ce îmi eliberez pe 16 iulie weekend-ul 12 – 13 septembrie, renunțând la rezervarea în plus pentru Sighișoara, împins de la spate și de strategia de marketing a organizatorilor (te înscrii până la data x și primeși în pachetul de start un tricou FS), decid să merg și la ediția de toamnă a Festivalului Sporturilor, dacă la cea din vară, de la Iași, nu s-a potrivit să ajung, fiind plecat atunci la Bușteni Ultra Race.

Cu amintirea eșecului total de la orientare, din martie, am zis de data asta să fac doar ce știu, adică să alerg. M-am înscris la 1k viteză pe asfalt și la 21k potecă, pentru că mi se părea cumva ciudat să mă înscriu doar la o probă. Dacă înot nu știu iar bicicletă nu mai practic de niște ani, nu aveam alte opțiuni.

Vineri 11 septembrie 2026, plec seara de la serviciu direct spre Greenfield. A fost o seară dubioasă, în sensul că am fost neatent și, intrat la metrou la Pipera, mi-am adus aminte că mai aveam o treabă sus așa că am ieșit, am rezolvat ce mă întorsese înapoi apoi am așteptat să treacă 15 minute ca să mă lase sistemul să intru iar în subteran. Mai departe, deși în primăvară coboram la Aviatorilor să iau autobuzul 203, de data asta am coborât tot din neatenție la Piața Victoriei, m-am pus în stația autobuzului situată, față de intrarea de la metrou, în poziție identică cu cea de la Aviatorilor, m-am uitat pe aplicația STB și ceva parcă nu se potrivea, în sensul că nu îmi arăta localizarea în stație la 203. Cuget eu ce cuget și mă trezesc brusc lămurit. Un 203 tocmai plecase din partea cealaltă a Pieței Victoriei așa că am traversat și eu piața până dincolo de Guvern și la gura de metrou de acolo am așteptat 203, de data asta în stația corectă. Toată debusolarea asta a plecat de la faptul că am încurcat în prima fază stațiile de metrou, că în rest ieșisem bine din metrou cât mai în față și pe stânga.

Până la urmă ajung la timp în Greenfield, îmi iau numerele de concurs și obișnuitele atenții de la sponsorii evenimentului (nu mai rețin în primăvară cum a fost dar acum mi s-a părut destul de consistent ce au oferit sponsorii), plus tricoul cuvenit pentru că am fost cuminte și m-am înscris în perioada potrivită, apoi merg spre casă unde ajung destul de târziu.

Sâmbătă 12 septembrie 2026, îmi pusesem ceasul să sune cu noaptea în cap dar până la urmă am mai zăcut în pat o vreme. M-am trezit totuși la timp și puțin după miezul zilei eram gata de plecare. M-am dus întâi să mănânc apoi m-am băgat în metrou până la Victoriei unde, de data asta, am ieșit și am așteptat autobuzul unde trebuia. Pe la 14:30 eram deja în zona de start. Las la garderobă rucsăcelul cu câteva mărunțișuri apoi încep să mă încălzesc în stil propriu. Puțin după 15:00 a apărut în fața scenei Lola, personal trainer la Wellness Club by Greenfield să ne facă încălzirea oficială. Normal că, după o vreme, m-am întors la rutina mea, încălzirea oficială fiind mult prea alertă și complicată. Pisicii mei, m-am obișnuit deja că ăștia vor să scoată untul din tine la încălzire așa că nu mă întrec cu ei, încerc doar să nu pornesc în cursă deja epuizat dar în același timp să am mușchii cât de cât pregătiți de fugă.

Aproape de 15:30, după un pic de confuzie legată de accesul în zona de start, ne adunăm cei 25 de oameni care venisem pentru cursa de 1 km și, în ordinea numerelor, ne-am pregătit de start. Ca și data trecută, am pornit alergarea pe rând, cu 30 de secunde distanță între noi. Când mi-a venit rândul n-am mai pornit ca din pușcă, ca data trecută, știind că după nici 500 de metri o să obosesc și o să reduc viteza, am încercat de data asta să mențin o viteză constantă mai mult timp și să pornesc doar un pic mai rapid decât pornesc în cursele lungi. Nu știu de ce, mi s-a părut un pic ciudată orientarea și mă așteptam ca întoarcerea să fie mai devreme. Până la urmă am ajuns și la punctul oficial de întoarcere și am luat-o înapoi. Mi-am terminat km în 04:32, cu 20 de secunde mai bine ca data trecută. Sincer, luând în calcul că nu m-am mai antrenat pentru viteză de zeci de ani, m-am bucurat să observ că am fost mai bine antrenat sau că mi-am gândit mai bine cursa.

După cursă s-a stârnit puțină conversație printre concurenți și așa am aflat că un om de 65 de ani a scos un timp ceva mai bun ca al meu, ne-am felicitat reciproc apoi am luat-o agale să îmi gravez medalia (încerc de la un timp să gravez de fiecare dată când am ocazia timpul pe medalie, indiferent dacă sunt sau nu încântat de el, pentru că, peste 20 de ani, probabil o să îmi fie dor de mișcare mai serioasă și o să trăiesc din amintiri, privind medalii, tricouri, clasamente, jurnale, fotografii) apoi am asistat la cursa voluntarilor (îmi place că, la Festivalul Sporturilor, au și voluntarii momentul lor de glorie), la festivitatea de premiere apoi am pornit spre casă, că proba de înot nu îmi stârnea interesul și nici nu știu dacă aveam posibilitatea să asist la ea.

Ajuns aproape de casă mă sincronizez oarecum cu Daniel, mâncăm împreună în Esplanada apoi mergem la cumpărături, “dresați” de niște oferte. După asta, destul de târziu în noapte, trec la somn.

Duminică 13 septembrie 2026, pe la 5 dimineața mă trezesc, mănânc, mă pregătesc agale de cursă iar aproape de 7 plec de acasă pentru că mă aștepta drum lung. Pe la 8:30 ajung în zona de start. Cred că tot Lola a condus încălzirea cu care parcă am ținut pasul ceva mai mult dar până la urmă tot m-am retras. Între timp mă salută omul cu care conversasem în drum spre Sighișoara dar nu apucăm să vorbim, fiind fiecare ocupat să își pregătească startul. Cumva m-am bucurat să aud că aleargă distanță mai mică, 11k față de 21k ai mei.

Momentul startului mă prinde, ca de obicei în ultima vreme, fără aplicații pregătite așa că, la vreo 200 de metri după start, am încetinit – oprit să le pornesc apoi, mânat de îndemnul “haideți că aveți mult de depășit”, am început să fac slalom printre alergătorii din față, depășind tot ce am putut. La intrarea pe pietrișul ală ciudat de la marginea cartierului nu m-am simțit prea confortabil dar mi-am văzut de drum. Odată intrat în pădure depășesc două fete din care una părea să fie la început cu alergarea, pentru că se tot plângea că nu mai poate. Cealaltă încerca să o motiveze, să îi arate ce frumoasă e pădurea apoi, când a văzut că prietena ei e insensibilă, i-a zis să se concentreze doar pe ce fac picioarele și să alerge în continuare. Chiar sunt curios dacă o să o găsesc pe Miruna în clasament, la 5k sau 11k. Nu cred că era la cursă lungă, după cum se simțea încă de la început. Se pare că a terminat și că cea care o motiva îi e chiar soră. Ce să zic? Fac echipă bună dacă au reușit să ducă până la capăt cursa, chiar dacă erau destul de aproape de limita de timp prevăzută în regulament la 11k.

Deja se redusese vizibil aglomerația așa că am putut alerga în ritmul meu. Până la punctul de hidratare – alimentare m-am menținut în spatele unui grup, nesimțind nevoia să depășesc. La punct, o voluntară ne ieșise în față cu ciocolată dar nu simțeam nevoia. Am ronțăit niște sărățele, am băut un pic apoi am continuat cursa. Vremea era perfecta, noros, uscat, pe jos potecile se simțeau perfect, pentru prima data în viață cred că am prins Pădurea Băneasa fără pic de noroi. O vreme am avut în față două fete cu muzică. Era plăcută atmosfera în preajma lor, chiar dacă nu ascultau neapărat chestii care să mă atragă. Pe la km 6 ele păreau să încetinească sau poate mi se obișnuiseră mie picioarele cu efortul (pe primii km aveam vagi dureri prin gambe) așa că am găsit un loc potrivit pentru a o depăși pe prima dintre ele iar câțiva metri mai încolo cealaltă a simțit că plănuiesc depășirea și mi-a făcut pur și simplu loc. Deja sunt obișnuit cu astfel de gesturi mărunte dar plăcute și utile. Poteca era destul de îngustă pe acolo și probabil aș fi depășit mai târziu dacă nu mi se făcea loc. Fetele cred că alergau 11k, pentru că cei de la 5k se ramificaseră de mult iar dacă ar fi alergat 21k m-ar fi depășit cu siguranță pe ultimii 5 – 6 km.

Prima trecere pe Str. Padina m-a găsit încă în formă. Alergam și admiram oameni cu copii ieșiți la plimbare dar în același timp manifestam prudență când întâlneam oameni care își plimbau câinii. De data asta, pădurea era plină de vizitatori, pe jos sau pe biciclete, am intersectat chiar și un livrator pe două roti, chemat probabil să aducă alune veveriței șefe.

Ajung și la al doilea punct, doar de hidratare, dau și aici un pahar pe gât apoi continui cursa. Aproape de punctul de intrare în bucla a doua știam de data trecută cam cum intră poteca în pădure așa că mi-a fost mult mai ușor să mă orientez. Voluntarii erau acolo dar nu m-am mai debusolat, ca în martie, așa că nu am mai pus întrebări. Odată reintrat în pădure, pentru o vreme am alergat singur. Tocmai bine, că era și poteca îngustă și era un pic delicat să depășesc sau să fiu depășit. În linia dreaptă mai lungă, care a urmat de la ramificația traseului de 5k, am depășit un domn apoi, pentru o vreme, am intrat într-o serie în care ba îl depășeam eu, ba mă depășea el, în funcție de momentele în care fiecare simțea să reducă viteza. Nu știu de ce, gândeam că efortul acestui domn este mai valoros decât al meu și îmi venea să îi spun că ar fi frumos să termine înaintea mea. Până la urmă a și terminat înaintea mea. La punctul de hidratare – alimentare am mai ronțăit câte ceva sărat, am băut un pic apoi am închis cu niște glucoză.

Pe la km 15 al cursei am început să dau semne de slăbiciune. Făcusem până aici cam 01:50 dar mai departe au urmat 5 – 6 km chinuitori. Nasul începuse să îmi curgă rău așa că am făcut vreo două pauze pe tema asta, mușchii parcă nu mai aveau chef să lucreze așa că am oprit să iau și un magneziu lichid, în perioada asta m-au depășit vreo 5 oameni pe care n-am mai reușit apoi să îi prind în urmă, situație care m-a demoralizat un pic așa că aproape am renunțat la cursă.

Mergeam din ce în ce mai mult și mai des, cumva liniștit că, orice ar fi, termin în timpul regulamentar (estimam că voi termina cam în 02:50). Am ajuns la hidratare și am băut niște izotonic, am schimbat câteva vorbe cu voluntarii de acolo (nu știu dacă erau din echipa care a marcat traseul dar le-am spus că e foarte bine marcat), am observat un pic în urma mea un concurent și mi-am propus să nu îl las și pe el să mă depășească, ajung în sfârșit la asfalt, din urmă mai veneau vreo 5 alergători, eu nu prea mai găseam energie pentru alergat dar m-am dezmorțit un pic după ce a trecut un organizator pe bicicletă și m-a încurajat. Am ajuns la sosire cu o viteză modestă, l-am auzit pe Cezar (MC-ul evenimentului) spunându-mi timpul și m-am luminat oarecum, fiind cu vreo 15 minute mai bine decât ajunsesem eu să estimez după primii 15 km. Mi-am luat medalia de pe rastel, voluntarul care se ocupa cu atârnatul medaliilor de gât fiind probabil un pic plecat (și el, ca oricare, are nevoie să mănânce, să se așeze un pic, să meargă la baie), am trecut pe la punctul de alimentare de la finish și am servit câte ceva, m-au felicitat câțiva alergători din cei care sosiseră un pic înaintea mea, m-am dus să gravez medalia apoi am asistat la starturile curselor de biciclete. Printre toate astea, încurajat de prezentatorul care ne îndemna să folosim bicicletele de sală aduse de cei de la Wellness Club by Greenfield, am pedalat și eu un pic pe una. Cu bicicleta m-am înțeles cât de cât, oricum mult mai bine decât m-am împăcat acum niște ani cu banda de alergare pe care era pur și simplu să pic în nas. După asta am așteptat festivitatea de premiere pentru trofeul multisport (pentru cei care terminaseră toate cele 5 probe, orientare, alergare pe asfalt, înot, alergare pe potecă, mountain bike) și pentru cursele zilei, i-am admirat pe cei muuuult mai bine pregătiți ca mine, care au urcat pe podium, am văzut la final pe scenă o parte dintre organizatorii și voluntarii care au avut grijă să avem o experiență cât mai plăcută în probele la care am participat, m-am urcat în autobuz și am pornit spre casă deja cu gândul la cursa următoare, cea de la Brăila.

Festivalul Sporturilor 12 – 13 septembrie 2026 în cifre

Alergare viteză 1 KM asfalt

Număr concurs – 10

Locul 22 din 25 în clasamentul general

Locul 19 din 20 la masculin

Timp – 04:32

Alergare pe potecă 21 KM

Număr concurs – 601

Locul 86 din 96 în clasamentul general

Locul 67 din 69 la masculin

Locul 38 din 39 la M40-59

Timp brut – 02:34:06

Timp net – 02:33:40

Primul semimaraton alergat la Băneasa, pe traseul Băneasa Forest Run, pe 5 aprilie 2026, l-am terminat în 02:37:01 brut deci s-ar spune că mi-am îmbunătățit un pic timpul și în această probă. Totuși, în aprilie terenul a fost destul de noroios deci e logic să fi scos timp mai slab atunci în timp ce acum, în septembrie, terenul a fost perfect și puteam să scot un timp și mai bun dacă eram ok antrenat.

#FestivalulSporturilor #21k #1k #AlergarePeAsfalt #AlergarePePoteca #AlergareViteza #Băneasa

 

Sighișoara 5 – 7 septembrie 2026 pentru Sighișoara 10k

 

Era final de noiembrie 2025 când estimam data cursei de la Sighișoara și îmi rezervam cazare în așteptarea momentului când voi putea să mă și înscriu la concurs. Când s-a anunțat oficial ediția 2026 a Sighișoara10k am constatat că estimasem greșit data așa că luam în calcul să merg la Sighișoara două weekend-uri la rând, pentru a onora atât rezervarea inițială (pe care până la urmă am anulat-o gratuit) cât și a doua rezervare făcută în viteză, când am aflat exact ce și cum.

Pe 20 martie 2026 aveam rezolvată noua cazare, cu o săptămână mai devreme decât estimam în noiembrie, tot pe 20 martie m-am și înscris la cursa de 10k (în realitate cam 9,8k). Pe 16 iulie, tot socotind timp și bani, am decis să anulez ce rezervasem pentru weekend-ul de după cursă. Ar fi fost totuși interesant să stau 6 zile în Sighișoara, pentru că mai aveam zone de oraș de descoperit și poate apucam să urc și pe dealurile din jurul orașului.

Pe 7 și 10 august mi-am luat biletele de tren, mai aveam nevoie de bani doar pentru cheltuielile locale (mâncare, suveniruri) așa că nu eram prea afectat de faptul că nu îmi intrase încă salariul în momentul în care m-am suit în tren.

Inițial, pentru zilele fără cursă, îmi făcusem niște planuri mărețe cu pipăit Via Transilvanica, stejarii de la Breite, plimbat cât mai în exteriorul orașului dar pentru că urși și cățeluși, plus că oricum nu vizitasem încă orașul, până la urmă mi-am limitat oarecum deplasările.

În sfârșit, vine ziua de sâmbătă 5 septembrie 2026 și plec la 06:09 din București cu IR 1735 care era programat să ajungă la Sighișoara la 12:59. În realitate, a ajuns ceva mai târziu, prima poză din Sighișoara fiind făcută la 13:44, în fața gării, deci vreo 40 de minute întârziere s-au adunat.

Pe tren, intru în vorbă cu un domn care urma să parcurgă ceva prin abruptul Coștilei apoi conversez cu un alergător care mergea cu un grup spre Brașov, pentru un 5k. Prin urmare, până la Brașov nici n-am simțit cum trece timpul. Mai departe... mai căscam ochii pe geam, mai băgam ochii în telefon, nu era la fel de bine ca în timpul conversațiilor dar nici rău n-a fost, cel puțin nu m-am plictisit. La un moment dat în tren a urcat un grup de bicicliști care fuseseră la nu știu ce concurs și mai trăgeam cu urechea la ce povesteau ei.

Foto 1 - Racoș, din tren

Nu eram cine știe ce deranjat de întârzierea trenului pentru că programul zilei de sâmbătă era oarecum flexibil. 

Foto 2 - Gara Sighișoara

Prin urmare, mi-am amintit că aproape de gară ochisem pe hartă două locuri unde estimam că aș putea lua masa, având în vedere că mâncasem doar un pic în Gara de Nord, pe la 5:30. M-am dus spre stânga și am identificat rapid Top Grill Sighișoara, o terasă plăcută, care știam că are mici, crispy, cartofi prăjiți deci părea să fie exact ce îmi trebuia. 

Foto 3 - Haleala de la Top Grill Sighișoara

Cealaltă opțiune, din dreapta, era Autoservirea La Piață pe care, până la final, n-am apucat să o testez.

Mă opresc deci la Top Grill Sighișoara, mă pun la coadă în spatele unui grup de străini, îmi iau o bere (care nu părea să se fi vândut prea bine, având expirarea peste vreo 2 săptămâni) și îmi comand crispy cu cartofi (mă cam irită aștia care gândesc meniurile cum vor ei dar încerc să mă adaptez), plătesc, primesc un soi de cartelă care avea să beep când era mâncarea gata (asta mi s-a părut admirabil, că mâncarea se făcea la comandă, nu zăcea prin galantar până se răcea), până să se facă mâncarea cam terminasem berea așa că am mai luat una când beep, am mâncat cât am putut dar porția de cartofi s-a dovedit până la urmă mult prea mare. Crispy au fost cam ce mă asteptam să fie, cartofii prăjiți în schimb fiind presărați cu ceva care le dădea un gust interesant. Presupun că era vorba de boia dulce dar la fel de bine putea să fie orice altceva. Mă gândeam să întreb vânzătoarea ce pun pe ei dar până la urmă am plecat cu curiozitatea nesatisfăcută și cu ideea că aș putea reveni luni să mânănc aici. Una peste alta, am apucat să îi spun doamnei care servea că sunt bine organizați. La nivelul respectiv de preț, cred că e cam cea mai bună servire posibilă.

După masă am verificat harta și mi-am făcut traseul spre Pensiunea Nobil Medieval unde urma să dorm.

Foto 4 - Pensiunea Nobil Medieval, Sighișoara

Ajung destul de repede, orientarea mergând ușor, în condițiile în care și reținusem câteva detalii de pe hartă și nu trebuia să mă uit în telefon chiar la fiecare intersecție. Doamna de la pensiune mă conduce repede în cameră așa că, până la 18:00 când începea distribuția kiturilor de start, am avut timp să vizitez Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas și să mă obișnuiesc cât de cât cu atmosfera din cetate. 

Foto 5 - Sighișoara văzută din Turnul cu Ceas

Foto 6 - Forme din lemn pentru turtă dulce, secolul XVIII

(exponate din Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas)

Foto 7 - Primăria Sighișoara

După muzeu am trecut pe la Coralia Market, chiar peste drum de pensiune, de unde mi-am luat câte ceva de-ale gurii pentru momentele în care nu aș fi mâncat pe afară. Și la Coralia Market a fost bine, am găsit salam, brânză topită (făcută nici un km mai încolo, la fabrica Hochland pe lângă care trecusem), pâine iar doamna de la casă avea o atitudine plăcută. Cineva a observat și RVM-ul din dreapta intrării în magazin unde puteai recupera garanția la ambalajele SGR.

Mă întorc la pensiune unde stau relativ puțin, pasul următor fiind să merg în Piața Cetății să îmi iau kitul de start. După ce iau kitul revin la pensiune (drumurile pensiune – cetate și înapoi au fost destul timp diferite, la urcare nimerind drumul scurt cu scări iar la coborâre ocolind pe niște străduțe), las acolo punga pe care organizatorii o pregătiseră corect, personalizată, incluzând tricoul pe care îl achitasem opțional apoi revin în cetate și merg spre Scara Școlarilor unde urma să se țină proba de Up Stairs (la care înțelesesem că nu mă pot înscrie, dacă sunt deja înscris la altă probă, dar se pare că m-am înșelat așa că, luând în calcul să revin în Sighișoara și în septembrie 2027, am pus o întrebare organizatorilor pentru a profita anul viitor și de urcarea scărilor, dacă regulamentul se va dovedi că permite) la care am asistat deși nu era tocmai prietenoasă cu spectatorii (în sensul că puteai vedea doar când pleacă alergătorul, când sosește sau când trece prin dreptul unei găuri din “gardul” scării). Una peste alta, am tras concluzia că aș participa și la proba asta, părând interesantă ideea parcurgerii rapide a scării, în urcare, pe semiîntuneric.

Foto 8 - Scara Școlarilor, Sighișoara

După Up Stairs mă retrăgeam spre pensiune când mă strigă un domn cu tricou Invictus care-și spune Burebista. Nu țineam neapărat să fac conversație la ora aia dar nici nu era politicos să îl ignor. Burebista este o combinație interesantă dintre un om care bate câmpii cu oarecare grație și un alergător de 60+, destul de experimentat, fost alergător de maraton și semimaraton, cu cunoscuți mulți printre alergătorii din jumătatea vestică a țării, printre numele pomenite de el fiind și Covaciu, o doamnă care aleargă mult și pe care o urmăresc pe FB de ceva timp.

M-am despărțit de Burebista cu o strângere de inimă, omul aflându-se într-o situație delicată. Ca să fie și mai “distractiv”, era să îl și muște un câine, celebrul “Brown dog Tobby” de pe Google Maps. Normal, am întâlnit și în Sighișoara, ca peste tot, câini tâmpiți.

Ajung la pensiune pe întuneric, mănânc apoi mă pregătesc oarecum pentru cursă.

Duminică 6 septembrie 2026 mă trezesc pe la 6 dimineața, mănânc, mă spăl, mă uit la meteo și decid să plec la cursă fără rucsăcel, luând în borsetă tot ce putea fi necesar. Ajung în Piața Cetății puțin după 09:00, în condițiile în care startul îl aveam la 10:00. Piața era destul de animată, pregătirile pentru cursă păreau deja făcute, fac o plimbare spre Turnul Fierarilor unde dau de un pisic, unul dintre mulții pisici ai Sighișoarei, schimb urări de bine cu un concurent, constat că dopul izotonicului de la Powerbar nu închide bine așa că m-am străduit să termin repede bidonul, mă intersectez iar cu Burebista care îmi spune că alerg bine dacă scot cam 65 minute pe traseul ăla, eu îmi văd de pregătirea mea pentru cursă, el o caută pe Gabriela Szabo cu care avea o vorbă, se deschide oficial evenimentul, discursurile au o oarecare eleganță și transmit emoție, auzim că 65 % dintre români nu practică, din pacate,  nicio formă de sport.

Foto 9 - Piața Cetății, Sighișoara, locul de start pentru Sighișoara10k

Pe nebăgate de seamă se face ora 10:00, pe la și două minute se dă startul, nu apuc să deschid nici Strava nici Caynax-ul înainte de start, pornesc totuși Strava un pic mai târziu, mă aflu de la începutul cursei cam între ultimii 10 % dintre concurenți.

În Piața Cetății era multă lume adunată să încurajeze alergătorii, atmosfera la start fiind chiar plăcută. Am avut eu un mic semn de întrebare, la doi pași de start, la intrarea pe gangul dintre Piața Cetății și Str. Zidul Cetății, unde un spectator venise cu câinele, dar până la urmă patrupedul s-a dovedit inofensiv.

Nu apucasem să fac o recunoaștere a traseului așa că m-am orientat după alergătorii din față, după conurile care delimitau culoarul de alergare, după benzile care închideau traficul de pe străzile care intersectau zona concursului, după voluntarii care erau prezenți în destule locuri de pe traseu. Una peste alta, am putut alerga fluent, traseul fiind clar si nu tocmai aglomerat, chiar dacă pe scurte segmente se suprapunea cu zone intens frecventate de turiștii care înțelegeau că e concurs și ne asigurau cale cât mai liberă, unii chiar având inspirația să ne încurajeze.

Chiar dacă Sighișoara10k pare o cursă mică și foarte tânără, aflată abia la a doua ediție, sunt foarte tentat să spun că a avut cea mai faină atmosferă din toate cursele la care am participat. Alergătorii erau entuziasmați atât înaintea startului cât și după finish, la cursele copiilor și festivitatea de premiere, spectatorii se adunaseră în câteva puncte să ne aplaude, ne-a onorat cu prezența chiar și primarul Sighișoarei care a avut un discurs decent, Salvamont Mureș era lângă noi, gata să ajute la nevoie, hidratarea era organizata perfect, având două puncte de hidratare pe traseu și chiar un punct de “duș” pe care eu l-am refuzat chiar dacă omul cu bidonul s-a oferit la fiecare tură să mă răcorească. Știu că unii se bucură de astfel de dușuri dar eu nici nu sunt foarte prietenos cu umezeala mă și tem pentru sănătatea telefonului la care ar putea ajunge apa.

Am căpătat cu timpul, în ani de participări la curse, reflexul de a mulțumi voluntarilor de la punctele de hidratare și în general celor din echipa de organizare cu care ajung să interacționez, iar la punctul de hidratare de pe Ilarie Chendi una dintre tinerele care ne oferea apa observa că, tot din reflex, răspundea mulțumirilor cu “să fii sănătos”. Ei i se părea ciudat că răspunde așa, mie mi se părea un răspuns binevoitor, plăcut, care putea fi tradus prin “să fii sănătos, să alergi în continuare și să mai vii la cursa noastră”.

Traseul cursei, pe care cei de la 10k l-au parcurs de 4 ori iar cei de la 5k de două ori, a fost cam așa: Piața Cetății – Str. Zidul Cetății, cu trecere pe sub Turnul Croitorilor apoi cu curbă cam 90 de grade stânga – Str. Anton Pann cu o curbă în ac de păr aproape de intersecția cu Str. Cloșca – Str. Vârtej - curbă la dreapta pe o coborâre frumoasă spre Str. Ilarie Chendi pe care am făcut apoi stânga – Piața Herman Oberth – urcare abruptă pe Stradela Cetății – Str. Turnului – Piața Muzeului – Piața Cetății. Diferențe de nivel au mai fost dar cea mai mișto coborâre mi s-a părut cea spre Ilarie Chendi iar cea mai grea urcare cea de pe Stradela Cetății. Pe aceasta din urmă chiar nu puteam alerga pe sectoarele cu cea mai mare pantă.

Suprafața de alergare este fie piatră cubică, inclusiv pe urcări cu senzație de scări în zona Turnului cu Ceas, fie asfalt (o parte din Anton Pann, Vârtej și pe Ilarie Chendi unde ne-am suprapus cu alergarea, pentru o vreme, pe Via Transilvanica), partea de piatră cubică nefiind mereu prietenoasă cu picioarele alergătorilor, fie din cauza pantelor fie a minidenivelărilor din zonele cât de cât plate.

Alergarea efectivă nu a avut nimic spectaculos, am alergat fluent pe plat, am încercat să măresc viteza în coborâre iar pe urcări am mers uneori. Ca interacțiuni cu alergătorii, doar în tura a treia sau a patra s-au dat un pic la vorbă doi din care unul de 53 de ani. Au avut energie suficientă încât să mă depășească apoi duși au fost. În continuare se pare că atrag atenția ca alergător din zona de vârstă apropiată de 50. Spre finalul turei 3 am alergat o vreme în apropierea unora care tocmai terminau tura a patra. E cumva frustrant să îi vezi cum termină cursa în timp ce tu te înscrii pe culoarul pe care îți începi ultima tură dar până la urmă fiecare aleargă cum poate.

După finish, am trecut pe la alimentare unde am observat o destul de mare varietate de produse, fructe, dulciuri, produse de patiserie, brânzeturi, ciocolată, era câte ceva pentru fiecare, orice gusturi normale sau mai ciudate (cazul meu) ar avea.

Fiind un pic presat de nevoi pe parcursul cursei (luam în calcul să întreb voluntarii de toaletă sau să fac pur și simplu pe marginea străzii, într-un loc mai retras), destul de repede după finish am coborât la pensiune să merg la toaletă. A doua zi aveam să constat că aș fi avut toaletă în două locuri de-a lungul cursei, pe Str. Anton Pann și aproape de Turnul cu Ceas, toalete cu taxă (2,5 lei) și, cel puțin cea de lângă Turnul cu Ceas, pe care am folosit-o luni, după ce plecasem de la pensiune, destul de înghesuită.

Această pauză de toaletă m-a făcut să ratez o mare parte dintre cursele copiilor, spre regretul meu. Chiar îmi place să văd piticii alergând și, de obicei, asist la toate cursele lor. Oricum, am apucat să văd o cursă la care a învins la categoria de vârstă o fată cu atitudine de sportivă profesionistă, o cursă pe care am privit-o cu plăcere, competitivitatea fiind vizibilă cel puțin la primii vreo 10 concurenți.

Foto 10 - festivitate de premiere Sighișoara10k

La festivitatea de premiere publicul era foarte entuziasmat, reacționând parcă mai frumos ca în alte părți când urcau pe scenă câștigătorii curselor. Am făcut fotografii cu majoritatea câștigătorilor (open + categorii) de la 5k și 10k dar la copii m-am abținut să mai fotografiez pentru că pe ei e cel mai logic să îi fotografieze doar organizatorii și familia, nu un străin oarecare. Oricum, a fost interesant că toți copiii care au alergat au primit diplome de participare, având ocazia astfel să păstreze ușor amintirea cursei.

După cursă a urmat o mică tombolă fără mare miză (în sensul că nu a existat vreu mare premiu în genul sportwatch sau pantofi de alergare, cum mai acordă SportGuru la unele curse) dar care m-a pus pe mine în dilemă morală. Cât am fost la pensiune am lăsat acolo medalia și numărul de concurs, în ideea de a mă mișca mai ușor prin oraș mai departe. Teoretic, dacă aș fi câștigat ceva la tombolă, trebuia să mă prezint imediat cu numărul care... era la 10 minute distanță de mine. Oare aș fi încercat să obțin premiul în cazul în care aș fi fost strigat (arătând poză cu numărul și / sau buletinul) sau m-aș fi făcut că plouă știind că nu sunt 100% îndreptățit să primesc premiul în condițiile respective?

Pentru că era încă devreme, muzeele mai având program, după ce s-a terminat evenimentul de alergare (frumos anunțat prin oraș cu o mulțime de afișe), am mers la Casa Armelor și Hărților (secție pe care o dibuisem de sâmbătă, cumva din greșeală), mi-am luat un bilet comun Casa Armelor + Casa Breslelor (făcând astfel o mica economie pe care am ratat-o, din nebăgare de seamă, la Turnul cu Ceas care oferea și bilete valabile pentru toate cele 3 muzee cu aceiași administrare, cu o oarecare reducere de preț), am vizitat Casa Armelor și Hărților, interesat mai mult de partea de hărți și imagini de epocă cu localități românești apoi am mers la Casa Breslelor (care, cumva, mi s-a părut mai interesantă decât Casa Armelor). Dacă sâmbătă, la Turnul cu Ceas, întrebasem dacă mi se permite să fotografiez și am făcut poze după răspunsul favorabil, la Casele Armelor și Breslelor am uitat să întreb așa că nu am fotografiat deși unele exponate îmi atrăgeau mai serios atenția. Dacă o fi permis, poate fotografiez data viitoare când mai ajung în Sighișoara. Pentru că doresc să revin fie la cursa de anul viitor, fie cu altă ocazie.

Foto 11 - Casa armelor și hărților, Sighișoara

Spre seară mi-am cumpărat ceva suveniruri (începe să îmi placă din ce în ce mai mult să rămân și cu astfel de amintiri din plimbările mele), am mâncat și am picat la somn. Cugetam că voi dormi doar un pic după care mă voi apuca de bagaj, să nu fiu prea presat de timp în ziua plecării dar… până la urmă m-am trezit doar cât să scot telefonul de la încărcat și să mănânc ceva apoi am adormit la loc până pe la 6 dimineața. O cursă rămâne o cursă chiar dacă, aparent, o cursă de doar 10 km n-are cum să te obosească prea tare. Uite că până la urmă m-a obosit suficient cât să mă culc devreme.

Ar fi fost interesant și să îmi prelungesc seara în oraș pentru că, din câte observasem, sistemul de iluminat ar fi pus în valoare obiectivele care îmi atrăseseră atenția și ziua. Unde mai pui că puteam să mânânc la vreun restaurant sau să gust o bere, două, trei.

Până să mă retrag spre pensiune am apucat și să refac, în mers, traseul de alergare, ca să îl am cartat și pe el.

Luni 7 septembrie 2026, a treia și din pacate ultima zi în Sighișoara (de fapt, pentru exacitate, pot spune că am stat efectiv în Sighișoara doar aproximativ 48 de ore, de sâmbătă la prânz până luni la prânz, restul timpului fiind dedicat drumului București – Sighișoara – București cu mărețul nostru CFR), mă trezesc încă obosit pe la 06:15. Mă apuc cu greu să mă spăl, să mănânc și să îmi fac bagajul.

Pe la ora 08:30 plec de la pensiune și prima idee e să îmi satisfac curiozitatea legată de străduța al cărei zgomot îl auzeam din baie. Ies imediat în stânga și, după următorul număr de casă, intru pe niște trepte spre Turnul Fierarilor la care până acum ajungeam altfel. Mai departe, am ținut pe sub zidul cetății până sub Catedrala Sf. Iosif. După asta, tot urcând și coborând între zidul cetății și șosea, m-am învârtit în jurul Turnului Cizmarilor apoi pe la Turnul Croitorilor. 

Foto 12 - Turnul cizmarilor, Sighișoara

Foto 13 - Turnul Croitorilor, Sighișoara

Între timp, mă și oprisem la o cafea. Mai departe, uneori pe poteci înguste aproape necirculate, am ajuns la Turnul Cojocarilor (înainte de care m-au lătrat niște câini tâmpiți dar care nu puteau ajunge la mine, nelămuriți probabil cum de am ieșit eu din pădure fix în fața casei lor).

Foto 14 - Turnul Cojocarilor, Sighișoara

Foto 15 - Pisica Turnului Cojocarilor, Sighișoara

Mai departe, din apropierea Turnului Tăbăcarilor, am intrat iar pe poteci mai puțin circulate pe care am ieșit în spatele Școlii din Deal. 

Foto 16 - urcare mai puțin circulată spre Biserica din Deal, Sighișoara

Am nimerit aici fix în timpul festivității de deschidere a anului școlar, pornită cu binecuvântarea părintelui nu știu care, având una din multele confesiuni prezente în Sighișoara. Și dacă tot eram pe modul Tatăl nostru, am intrat și în Cimitirul Evanghelic din Deal din care nu am reușit să ies pe partea cealaltă pentru că gard și câini fioroși. Am făcut intuitiv o buclă ca să nu tulbur din nou somnul acelorași oameni, am adunat ceva diferență de nivel, m-am întors spre Turnul Frânghierilor apoi am coborât Scara Școlarilor printre tineri care ioi. 

Foto 17 - Turnul Frânghierilor, Sighișoara

Mi-am dat seama că îmi era dor de graiul locului, diferit de cel muntenesc des presărat cu oaie cu c și cu gen… A fost plăcut să aud conversații pe scara mai aglomerată decât zilele trecute. Revenit în Piața Cetății observ că e gata de plecare trenulețul turistic așa că îl iau să mai adaug o experiență sighișoreană celor deja adunate. Trecând cu trenulețul pe Ilarie Chendi am observat câțiva drumeți mergând cu rucsacul în spate, cel mai probabil oameni care parcurgeau Via Transilvanica. 

Foto 18 - Bornă Via Transilvanica pe Str. Ilarie Chendi, Sighișoara

După plimbarea cu trenulețul am căutat să mă opresc undeva, la masă. Cel mai mult m-a atras Restaurant Bastion La Strada. După masa, pentru că ora plecării trenului era periculos de aproape, am pornit spre gară nimerind de data asta direct scările din zona Casei Breslelor care m-au scos în Goga apoi în Str. Morii de unde drumul spre gară rămăsese o simplă formalitate, având deja suficiente repere încât să mă orientez ușor.

Foto 19 - Turnul cu Ceas văzut din Piața Cetății

La 13:50 eram în gara Sighișoara, la 5 minute de când, teoretic, plecase trenul meu. Totuși, îl urmărisem și observasem că are ceva întârziere deci nu am avut nevoie să alerg după el.

Mai departe, nimic notabil până la Apața unde controlorul ne-a anunțat că este o șină ruptă ceva mai încolo, motiv pentru care vom staționa cam o oră să o repare. 

Foto 20 - Apața, unde a înțepenit trenul vreo 3 ore

Și am staționat până am început să îmi pierd răbdarea. După ce, într-un târziu, am pornit mai departe, starea mea psihică s-a înrăutățit pe minut ce trecea, în special de când mi-am dat seama că am ratat până și ultimul metrou (asta în condițiile în care trebuia să sosesc la o oră comodă, 20:34). Până la urmă am adunat cam 3 ore și 40 de minute de întârziere pentru care să zicem că CFR și-a cerut scuze doar sub forma unor sticle de apă primite în Brașov, de la șefa de gară (ar fi interesant să știm dacă gestul a fost făcut cu decontare pe CFR sau a fost pe cheltuiala angajatei CFR), pe care le-a împărțit controlorul celor care rămăseseră fără lichide și erau incomodați de asta.

Mie unul nu sete îmi era, în schimb mi se cam făcuse foame dar nu atât de rău încât să mănânc cele câteva felii de pâine goală care îmi rămăseseră prin rucsac. În schimb, în Gara de Nord m-am oprit la patiseria din apropierea biroului de informații, mi-am luat niște pateuri după care am pornit spre Calea Griviței sperând că prind un N117. Acesta, N117, se pare că mi-a trecut pe sub nas fără oprire și fără să afișeze numărul liniei pe care merge. Am rămas în stație până am terminat de mâncat apoi, pentru că era destul de așteptat până la următorul N117 și pentru că în stație erau niște aurolaci care făceau atmosfera neplăcută, am încercat să dibuiesc stația următoare pe care o știam pe la Ministerul Transporturilor. În realitate, în labirintul de lucrări din zona gării, se pare că stația de la minister a fost mutată tocmai la Polizu, pe Calea Griviței. Ajung într-un târziu și la stația asta, văd că tot mult mai e de așteptat așa că bag un ochi pe Bolt și decid că, decât să mai pierd cel puțin o oră prin oraș, mai bine îmi asum o cheltuială în plus provocată, în mărinimia lui, de tovarășul director Preoteasa de la CFR.

În vreo 5 minute îmi vine mașina, încerc să fac conversație cu șoferul dar înțeleg repede că acesta nu prea bunghește limba română, fiind de origine asiatică, mă duce omul acasă așa în tăcere, în mașină auzindu-se doar postul de radio care difuza muzică rezonabilă. Ca să zic așa, asiaticul m-a scos din rahat așa că merită apreciat. I-am dat 5 stele și am setat din aplicație un mic bacșiș care, mă tem, în realitate a ajuns la firma care i-a intermediat înregistrarea în registrele autorităților și în platforma Bolt. Sincer, aș fi preferat ca Samir să fie PFA iar acei câțiva lei să îi ajungă în cont.

Odată ajuns acasă au urmat vreo 6 ore de somn după care, ca un veritabil sclav – tractor ce sunt, m-am dus la muncă.

Următoarea alergare: sâmbătă 12 septembrie 1 km de asfalt și duminică 13 septembrie un semimaraton de pădure în cadrul Festivalului Sporturilor Greenfield după care am două semimaratoane în orașe cu B, Brăila apoi Buzău.

Cifrele cursei Sighișoara10k

Număr concurs - 36

Distanță - aproximativ 9.8 km

Timp brut - 00:58:37

Timp net – 00:58:23

Pace – 5:50 minute/km

Viteză – 10.28 km/h

Loc 76 din 103 în clasamentul general

Loc 57 din 71 la masculin

Loc 18 din 21 la M40-49 (mă debusolează un pic organizarea categoriilor de vârstă, unii organizatori luând în calcul vârsta deja împlinită la data cursei, alții vârsta de la finalul anului cursei așa că anul acesta am apărut în clasament ba cu 49, ba cu 50 de ani).

#Sighișoara #Sighișoara10k #alergare #TurnulCuCeas #IntarziereTren #SinaRupta

Dacă vrei să mă ajuți să merg în continuare în călătorii și la curse de alergare, mă pot alege cu un modest comision (legal, fiscalizat) dacă faci cumpărături pe eMAG prin acest link, cumperi o carte de pe Libris.ro prin acest link, sau faci cumpărături în oricare dintre magazinele care apar afișate în reclamele din marginile blogului, pornind cu click pe acele reclame.

Îți mulțumesc anticipat pentru modestul ajutor anonim!