Festivalul Sporturilor Greenfield 12 – 13 septembrie 2026

 

22 iulie 2026, după ce îmi eliberez pe 16 iulie weekend-ul 12 – 13 septembrie, renunțând la rezervarea în plus pentru Sighișoara, împins de la spate și de strategia de marketing a organizatorilor (te înscrii până la data x și primeși în pachetul de start un tricou FS), decid să merg și la ediția de toamnă a Festivalului Sporturilor, dacă la cea din vară, de la Iași, nu s-a potrivit să ajung, fiind plecat atunci la Bușteni Ultra Race.

Cu amintirea eșecului total de la orientare, din martie, am zis de data asta să fac doar ce știu, adică să alerg. M-am înscris la 1k viteză pe asfalt și la 21k potecă, pentru că mi se părea cumva ciudat să mă înscriu doar la o probă. Dacă înot nu știu iar bicicletă nu mai practic de niște ani, nu aveam alte opțiuni.

Vineri 11 septembrie 2026, plec seara de la serviciu direct spre Greenfield. A fost o seară dubioasă, în sensul că am fost neatent și, intrat la metrou la Pipera, mi-am adus aminte că mai aveam o treabă sus așa că am ieșit, am rezolvat ce mă întorsese înapoi apoi am așteptat să treacă 15 minute ca să mă lase sistemul să intru iar în subteran. Mai departe, deși în primăvară coboram la Aviatorilor să iau autobuzul 203, de data asta am coborât tot din neatenție la Piața Victoriei, m-am pus în stația autobuzului situată, față de intrarea de la metrou, în poziție identică cu cea de la Aviatorilor, m-am uitat pe aplicația STB și ceva parcă nu se potrivea, în sensul că nu îmi arăta localizarea în stație la 203. Cuget eu ce cuget și mă trezesc brusc lămurit. Un 203 tocmai plecase din partea cealaltă a Pieței Victoriei așa că am traversat și eu piața până dincolo de Guvern și la gura de metrou de acolo am așteptat 203, de data asta în stația corectă. Toată debusolarea asta a plecat de la faptul că am încurcat în prima fază stațiile de metrou, că în rest ieșisem bine din metrou cât mai în față și pe stânga.

Până la urmă ajung la timp în Greenfield, îmi iau numerele de concurs și obișnuitele atenții de la sponsorii evenimentului (nu mai rețin în primăvară cum a fost dar acum mi s-a părut destul de consistent ce au oferit sponsorii), plus tricoul cuvenit pentru că am fost cuminte și m-am înscris în perioada potrivită, apoi merg spre casă unde ajung destul de târziu.

Sâmbătă 12 septembrie 2026, îmi pusesem ceasul să sune cu noaptea în cap dar până la urmă am mai zăcut în pat o vreme. M-am trezit totuși la timp și puțin după miezul zilei eram gata de plecare. M-am dus întâi să mănânc apoi m-am băgat în metrou până la Victoriei unde, de data asta, am ieșit și am așteptat autobuzul unde trebuia. Pe la 14:30 eram deja în zona de start. Las la garderobă rucsăcelul cu câteva mărunțișuri apoi încep să mă încălzesc în stil propriu. Puțin după 15:00 a apărut în fața scenei Lola, personal trainer la Wellness Club by Greenfield să ne facă încălzirea oficială. Normal că, după o vreme, m-am întors la rutina mea, încălzirea oficială fiind mult prea alertă și complicată. Pisicii mei, m-am obișnuit deja că ăștia vor să scoată untul din tine la încălzire așa că nu mă întrec cu ei, încerc doar să nu pornesc în cursă deja epuizat dar în același timp să am mușchii cât de cât pregătiți de fugă.

Aproape de 15:30, după un pic de confuzie legată de accesul în zona de start, ne adunăm cei 25 de oameni care venisem pentru cursa de 1 km și, în ordinea numerelor, ne-am pregătit de start. Ca și data trecută, am pornit alergarea pe rând, cu 30 de secunde distanță între noi. Când mi-a venit rândul n-am mai pornit ca din pușcă, ca data trecută, știind că după nici 500 de metri o să obosesc și o să reduc viteza, am încercat de data asta să mențin o viteză constantă mai mult timp și să pornesc doar un pic mai rapid decât pornesc în cursele lungi. Nu știu de ce, mi s-a părut un pic ciudată orientarea și mă așteptam ca întoarcerea să fie mai devreme. Până la urmă am ajuns și la punctul oficial de întoarcere și am luat-o înapoi. Mi-am terminat km în 04:32, cu 20 de secunde mai bine ca data trecută. Sincer, luând în calcul că nu m-am mai antrenat pentru viteză de zeci de ani, m-am bucurat să observ că am fost mai bine antrenat sau că mi-am gândit mai bine cursa.

După cursă s-a stârnit puțină conversație printre concurenți și așa am aflat că un om de 65 de ani a scos un timp ceva mai bun ca al meu, ne-am felicitat reciproc apoi am luat-o agale să îmi gravez medalia (încerc de la un timp să gravez de fiecare dată când am ocazia timpul pe medalie, indiferent dacă sunt sau nu încântat de el, pentru că, peste 20 de ani, probabil o să îmi fie dor de mișcare mai serioasă și o să trăiesc din amintiri, privind medalii, tricouri, clasamente, jurnale, fotografii) apoi am asistat la cursa voluntarilor (îmi place că, la Festivalul Sporturilor, au și voluntarii momentul lor de glorie), la festivitatea de premiere apoi am pornit spre casă, că proba de înot nu îmi stârnea interesul și nici nu știu dacă aveam posibilitatea să asist la ea.

Ajuns aproape de casă mă sincronizez oarecum cu Daniel, mâncăm împreună în Esplanada apoi mergem la cumpărături, “dresați” de niște oferte. După asta, destul de târziu în noapte, trec la somn.

Duminică 13 septembrie 2026, pe la 5 dimineața mă trezesc, mănânc, mă pregătesc agale de cursă iar aproape de 7 plec de acasă pentru că mă aștepta drum lung. Pe la 8:30 ajung în zona de start. Cred că tot Lola a condus încălzirea cu care parcă am ținut pasul ceva mai mult dar până la urmă tot m-am retras. Între timp mă salută omul cu care conversasem în drum spre Sighișoara dar nu apucăm să vorbim, fiind fiecare ocupat să își pregătească startul. Cumva m-am bucurat să aud că aleargă distanță mai mică, 11k față de 21k ai mei.

Momentul startului mă prinde, ca de obicei în ultima vreme, fără aplicații pregătite așa că, la vreo 200 de metri după start, am încetinit – oprit să le pornesc apoi, mânat de îndemnul “haideți că aveți mult de depășit”, am început să fac slalom printre alergătorii din față, depășind tot ce am putut. La intrarea pe pietrișul ală ciudat de la marginea cartierului nu m-am simțit prea confortabil dar mi-am văzut de drum. Odată intrat în pădure depășesc două fete din care una părea să fie la început cu alergarea, pentru că se tot plângea că nu mai poate. Cealaltă încerca să o motiveze, să îi arate ce frumoasă e pădurea apoi, când a văzut că prietena ei e insensibilă, i-a zis să se concentreze doar pe ce fac picioarele și să alerge în continuare. Chiar sunt curios dacă o să o găsesc pe Miruna în clasament, la 5k sau 11k. Nu cred că era la cursă lungă, după cum se simțea încă de la început. Se pare că a terminat și că cea care o motiva îi e chiar soră. Ce să zic? Fac echipă bună dacă au reușit să ducă până la capăt cursa, chiar dacă erau destul de aproape de limita de timp prevăzută în regulament la 11k.

Deja se redusese vizibil aglomerația așa că am putut alerga în ritmul meu. Până la punctul de hidratare – alimentare m-am menținut în spatele unui grup, nesimțind nevoia să depășesc. La punct, o voluntară ne ieșise în față cu ciocolată dar nu simțeam nevoia. Am ronțăit niște sărățele, am băut un pic apoi am continuat cursa. Vremea era perfecta, noros, uscat, pe jos potecile se simțeau perfect, pentru prima data în viață cred că am prins Pădurea Băneasa fără pic de noroi. O vreme am avut în față două fete cu muzică. Era plăcută atmosfera în preajma lor, chiar dacă nu ascultau neapărat chestii care să mă atragă. Pe la km 6 ele păreau să încetinească sau poate mi se obișnuiseră mie picioarele cu efortul (pe primii km aveam vagi dureri prin gambe) așa că am găsit un loc potrivit pentru a o depăși pe prima dintre ele iar câțiva metri mai încolo cealaltă a simțit că plănuiesc depășirea și mi-a făcut pur și simplu loc. Deja sunt obișnuit cu astfel de gesturi mărunte dar plăcute și utile. Poteca era destul de îngustă pe acolo și probabil aș fi depășit mai târziu dacă nu mi se făcea loc. Fetele cred că alergau 11k, pentru că cei de la 5k se ramificaseră de mult iar dacă ar fi alergat 21k m-ar fi depășit cu siguranță pe ultimii 5 – 6 km.

Prima trecere pe Str. Padina m-a găsit încă în formă. Alergam și admiram oameni cu copii ieșiți la plimbare dar în același timp manifestam prudență când întâlneam oameni care își plimbau câinii. De data asta, pădurea era plină de vizitatori, pe jos sau pe biciclete, am intersectat chiar și un livrator pe două roti, chemat probabil să aducă alune veveriței șefe.

Ajung și la al doilea punct, doar de hidratare, dau și aici un pahar pe gât apoi continui cursa. Aproape de punctul de intrare în bucla a doua știam de data trecută cam cum intră poteca în pădure așa că mi-a fost mult mai ușor să mă orientez. Voluntarii erau acolo dar nu m-am mai debusolat, ca în martie, așa că nu am mai pus întrebări. Odată reintrat în pădure, pentru o vreme am alergat singur. Tocmai bine, că era și poteca îngustă și era un pic delicat să depășesc sau să fiu depășit. În linia dreaptă mai lungă, care a urmat de la ramificația traseului de 5k, am depășit un domn apoi, pentru o vreme, am intrat într-o serie în care ba îl depășeam eu, ba mă depășea el, în funcție de momentele în care fiecare simțea să reducă viteza. Nu știu de ce, gândeam că efortul acestui domn este mai valoros decât al meu și îmi venea să îi spun că ar fi frumos să termine înaintea mea. Până la urmă a și terminat înaintea mea. La punctul de hidratare – alimentare am mai ronțăit câte ceva sărat, am băut un pic apoi am închis cu niște glucoză.

Pe la km 15 al cursei am început să dau semne de slăbiciune. Făcusem până aici cam 01:50 dar mai departe au urmat 5 – 6 km chinuitori. Nasul începuse să îmi curgă rău așa că am făcut vreo două pauze pe tema asta, mușchii parcă nu mai aveau chef să lucreze așa că am oprit să iau și un magneziu lichid, în perioada asta m-au depășit vreo 5 oameni pe care n-am mai reușit apoi să îi prind în urmă, situație care m-a demoralizat un pic așa că aproape am renunțat la cursă.

Mergeam din ce în ce mai mult și mai des, cumva liniștit că, orice ar fi, termin în timpul regulamentar (estimam că voi termina cam în 02:50). Am ajuns la hidratare și am băut niște izotonic, am schimbat câteva vorbe cu voluntarii de acolo (nu știu dacă erau din echipa care a marcat traseul dar le-am spus că e foarte bine marcat), am observat un pic în urma mea un concurent și mi-am propus să nu îl las și pe el să mă depășească, ajung în sfârșit la asfalt, din urmă mai veneau vreo 5 alergători, eu nu prea mai găseam energie pentru alergat dar m-am dezmorțit un pic după ce a trecut un organizator pe bicicletă și m-a încurajat. Am ajuns la sosire cu o viteză modestă, l-am auzit pe Cezar (MC-ul evenimentului) spunându-mi timpul și m-am luminat oarecum, fiind cu vreo 15 minute mai bine decât ajunsesem eu să estimez după primii 15 km. Mi-am luat medalia de pe rastel, voluntarul care se ocupa cu atârnatul medaliilor de gât fiind probabil un pic plecat (și el, ca oricare, are nevoie să mănânce, să se așeze un pic, să meargă la baie), am trecut pe la punctul de alimentare de la finish și am servit câte ceva, m-au felicitat câțiva alergători din cei care sosiseră un pic înaintea mea, m-am dus să gravez medalia apoi am asistat la starturile curselor de biciclete. Printre toate astea, încurajat de prezentatorul care ne îndemna să folosim bicicletele de sală aduse de cei de la Wellness Club by Greenfield, am pedalat și eu un pic pe una. Cu bicicleta m-am înțeles cât de cât, oricum mult mai bine decât m-am împăcat acum niște ani cu banda de alergare pe care era pur și simplu să pic în nas. După asta am așteptat festivitatea de premiere pentru trofeul multisport (pentru cei care terminaseră toate cele 5 probe, orientare, alergare pe asfalt, înot, alergare pe potecă, mountain bike) și pentru cursele zilei, i-am admirat pe cei muuuult mai bine pregătiți ca mine, care au urcat pe podium, am văzut la final pe scenă o parte dintre organizatorii și voluntarii care au avut grijă să avem o experiență cât mai plăcută în probele la care am participat, m-am urcat în autobuz și am pornit spre casă deja cu gândul la cursa următoare, cea de la Brăila.

Festivalul Sporturilor 12 – 13 septembrie 2026 în cifre

Alergare viteză 1 KM asfalt

Număr concurs – 10

Locul 22 din 25 în clasamentul general

Locul 19 din 20 la masculin

Timp – 04:32

Alergare pe potecă 21 KM

Număr concurs – 601

Locul 86 din 96 în clasamentul general

Locul 67 din 69 la masculin

Locul 38 din 39 la M40-59

Timp brut – 02:34:06

Timp net – 02:33:40

Primul semimaraton alergat la Băneasa, pe traseul Băneasa Forest Run, pe 5 aprilie 2026, l-am terminat în 02:37:01 brut deci s-ar spune că mi-am îmbunătățit un pic timpul și în această probă. Totuși, în aprilie terenul a fost destul de noroios deci e logic să fi scos timp mai slab atunci în timp ce acum, în septembrie, terenul a fost perfect și puteam să scot un timp și mai bun dacă eram ok antrenat.

#FestivalulSporturilor #21k #1k #AlergarePeAsfalt #AlergarePePoteca #AlergareViteza #Băneasa

 

Iași, 25 – 27 aprilie 2026, pentru Semimaraton Iași

Ideea

Prin toamna trecută m-a apucat cheful să mă înscriu în curse așa, mai departe de casă. Și pentru că am citit despre Semimaraton Iași, pe 21 noiembrie 2025 m-am înscris și mi-am rezervat cazarea. Mai departe, am încercat să îmi organizez timpul cât mai bine, ca să și vizitez câte ceva cu ocazia cursei. Între 26 – 30 martie 2026 mi-am luat biletele de tren. Pe 24 aprilie mi-am luat liber pentru că aveam niște chestii de rezolvat cu furnizorul de gaz iar după asta mi-am făcut în liniște bagajul.

Ziua 1 – 25 aprilie 2026

Pe 24 seara, la 22:55, urma să pornesc din Gara de Nord cu IRN 1669. În realitate am pornit cu vreo 30 de minute mai târziu, pentru că CFR. Nu știu din ce motiv, îmi luasem loc chiar în fața ușii de intrare în vagon așa că am asistat toată noaptea la modul în care se descurcau călătorii cu ușa defectă la care trebuia să apeși butonașul apoi să tragi manual de ușă. Pentru că CFR. Am călătorit nici prea bine, nici prea rău dar cel mai important e că, puțin după ce se luminase bine afară, cu vreo 30 de minute mai târziu decât era programat (mersul zicea că aș sosi la 05:14), am coborât la Bârnova. Nu mă ofticam pentru întârziere pentru că, din calculele mele, rezulta că am timp destul pentru ce îmi propusesem să fac, nu mai zic că nici nu trebuia să aștept în gară să se lumineze afară. Mă ia în primire câinele peronului care se potolește oarecum doar după ce îl strigă împiegatul gării. Traversez chiar în fața gării șoseaua și prind cele trei marcaje din care pe mine mă interesează doar punctul albastru, deocamdată.  

Prima parte a traseului e destul de mocirloasă, așa că îmi murdăresc adidașii. După un urcuș oarecum solicitant, cu pantă, mâzgă, copaci doborâți, ajung în ramura de sus a șoselei. Fac un pic stânga până aproape de ceea ce cred eu că era fosta Cabană Antibiotice apoi intru iar în pădure pe un drum lat. Din acest drum s-a făcut stânga la timp ca să nu mă afecteze câinii care lătrau cu spor undeva înainte. 

Odată scăpat de câini și șosea, poteca a devenit drăguță. Mai era din când în când noroi, uneori chiar câte o baltă, dar se putea ocoli. Încep să apară urme de exploatare forestieră dar am și surprize plăcute, ciripituri, doi căpriori care s-au adâncit mai tare în pădure când am apărut eu, o veveriță, floricele, vreme plăcută, nici picior de om la ora aia. 

Mi-am dat seama că mă apropii de Poiana cu Schit observând că mi se alătură din stânga punctul roșu care venea dinspre satul Poiana cu Cetate. Pe punctul roșu este amenajat și un traseu tematic din Poiana cu Cetate până în Poiana cu Schit. Am căscat și eu ochii la panourile traseului tematic așa că am redus destul de serios viteza.  

Poiana cu Schit este un obiectiv interesant, cu ruinele unui schit, cu statuile rămase acolo în urma unor tabere de sculptură, cu vegetație abundentă. Am petrecut ceva timp făcând fotografii acolo. După ce am dat roată poienii am continuat spre gara Grajduri, regăsind cu oarecare dificultate marcajul. M-a ajutat și aici harta publicată de Codrii Iașilor, care s-a putut deschide în Google Maps așa că am avut pentru orientare atât repere generale cât și detaliile potecii. Harta aia chiar m-a încurajat să pornesc la drum, la fel cum m-a ajutat blogul unui domn care descrie potecile din CI. Am mai mers o vreme prin pădure apoi au urmat vreo 3 km de drum forestier. Forestierul a fost cam plictisitor. Spre final s-a jucat lătrând în jurul meu cățelul unor muncitori. Ajuns în Grajduri, m-au luat în primire doi câini despre care am crezut că vor rămâne în spatele unui gard cu gratii totuși cam rare dar până la urmă au ieșit și m-au speriat ceva, suficient cât să arunc spre ei sandwich-ul din care mâncam. Au înfulecat repede apoi au revenit pe urmele mele, parcă sperând să le mai arunc mâncare. Mai aveam ceva în rucsac dar chiar nu doream să le dau toată mâncarea așa că m-am răstit la ei să stea departe. Am mai aruncat o vreme priviri înapoi dar până la urmă s-au întors în treaba lor. 

Nu am mers până la gara Grajduri pentru că nu știam să fie vreun tren care să mă ajute să ajung în Iași mai devreme decât cu intercity-ul pe care planificasem să îl agăț în Bârnova. Am ieșit spre șoseaua mare, DJ248, pe care am văzut curând o bornă cu Iași 21 km. Încă nu era vremea de semimaraton așa că am mers pe el doar până la ieșirea din Bordea apoi am prins șoseaua marcată cu bandă albastră, DC51. Pe la jumătatea drumului dintre Bordea și gara Bârnova, aud un câine lătrând furios și văd un alt câine tolănit în mijlocul șoselei. Planul era să merg la stânga, direct spre gară, dar acei câini m-au determinat să ocolesc. Partea bună e că acolo se ramifica șoseaua spre spitalul de glumeți așa că am pornit pe ea atent să observ intersecția cu poteca marcată pe care urcasem la început. Refac, de data asta în coborâre bucățica de punct albastru, întâlnesc primul și singurul grup de turiști cu care m-am intersectat pe traseu, ajung din nou în zona noroioasă iar în poiana de dinaintea gării încep să mă latre vreo 3 javre. Mă râstesc și la ăștia, traversez și, la gară, mă ia din nou în primire câinele de dimineață. Îl blagoslovesc și pe ăsta apoi mă așez, că mai aveam destul până la tren.  

Pe tren, până la Iași, am călătorit lângă un grup care studiase amfibieni în pădure, grup care a intrat în traseu cam două ore după mine și probabil s-au întors pe același drum din Poiana cu Schit. N-am înțeles nimic din "păsăreasca" pe care o vorbeau dar știam că sunt și ei pe acolo pentru că văzusem anunțul turei. 

Odată coborât din tren, în Iași, mi-am luat cafea de la primul automat care mi-a ieșit în cale, am ieșit în fața gării și i-am admirat aspectul fațadei, am observat peste drum și Vama Veche (foto jos), am văzut un panou care anunța semimaratonul apoi am luat-o spre hotel, că mai aveam și altceva de făcut în prima mea zi în Iași.  

Îmi iau repede camera de la Hotel Continental în primire, urc, fac un duș, mă schimb apoi pornesc spre Bojdeuca lui Creangă. Aici mi-am aruncat rapid un ochi pentru că mare lucru nu e de văzut, fiind mai degrabă o vizită simbolică. Ca să rămân cu ceva mai mult decât amintiri din copilăria-mi de aproape 50 de ani, m-am oprit la magazinul de suveniruri și am luat câte ceva. 

Era mai devreme decât plănuiam așa că, înainte să merg la Palas Mall să îmi iau kitul de start pentru duminică, m-am oprit la o cafea. Între timp, mă minunasem de străzile destul de abrupte pe care mersesem. 

După cafea am mers spre Palatul Culturii, am intrat în stânga la Palas Mall, mi-am luat kitul, i-am confirmat domnișoarei de acolo că am aflat de modificarea de traseu, plus că oricum am încredere în marcarea traseului și în voluntarii care vor dirija alergătorii.  

Las kitul la hotel, dau o fugă până la Mega Image Ștefan cel Mare, situat foarte aproape, la doar vreo 300 de metri de hotel, deschis și non stop, ca să poată fi de ajutor la orice oră, îmi cumpăr cam la fix pentru cât am mâncat la hotel (au rămas de pus în rucsac doar câteva felii de pâine), revin la hotel, plec din nou, mănânc un langoș, fac poze, mă uit pe la prăvăliile din zona pietonală apoi mă retrag definitiv spre hotel să mă pregătesc de cursă.  

Aveam să constat că nu mi-am luat la mine chiar cel mai ok echipament dar am zis că improvizez eu cumva și mă descurc.  

Ziua 2 – 26 aprilie 2026 - ziua cursei 

Prognoza nu era deloc veselă, existând riscul să ne prindă vântul de 75 km / h pe traseu. Mă echipez totuși fără să fiu prea paranoic având în vedere că nu erau foarte mari distanțele din orice punct al cursei până la hotel. Pe la 8:15 plec de la hotel și intru aproape imediat pe traseul cursei. În vreo 15 minute eram în zona de start. Am timp să beau un Powerade și să mă încălzesc cât de cât, dau jos bluza de polar și o leg la brâu apoi vine treptat ora startului. 

Pornesc fuga, nici prea vioi, nici prea lent, depășesc când se poate și mă ține mușchiul, încerc să prind cu coada ochiului și imagini ale locurilor pe unde trec, peste primul punct de hidratare trec fără oprire, mă mai încetinesc în ambuteiaje, constat că nu este toată șoseaua blocată pentru alergători, mijlocul fiind lăsat pentru tramvai și autobuz, asist la o discuție între voluntarii care se străduiau să țină liber culoarul de concurs, unul îi sugera celuilalt să fie mai impunător iar cel din urmă spunea că anunță trecătorii de concurs dar nu îi poate opri cu forța să traverseze. La început nu resimt cine știe ce urcarea spre Grădina Copou, intru în parc și mă bucur de aleea umbroasă tocmai bună pe soarele ăla, mă mișc pe traseul perfect marcat (benzi, săgeți pe jos, voluntari), văd în viteză câteva lucruri pe care îmi propun să le revăd pe îndelete a doua zi, parcă m-am oprit și la hidratare. 

După ce ies din parc profit de coborâre și bag cât pot viteză. Mă mai uit pe celălalt sens și văd alergătorii cum se chinuie cu panta și începe să sune descurajant. În spate se aude o ambulanță așa că reduc viteza și încerc să mă prind pe unde o va lua. Fix cât m-am oprit să văd că ambulanța venea pe mijloc, printre benzile de alergare, încurc o alergătoare dar ea mă depășește elegant, aproape îmbrățișându mă din fugă. Pe la km 8 luam în calcul că nu voi termina cursa, nu știu de ce, pur și simplu așa simțeam.  

Înainte să încep coborârea spre Parcul Podu Roș mă opresc la toaletă pentru că hidratarea de dinaintea cursei provoca nevoi. Când ies de la toaletă o zbughesc o vreme în jos apoi mă temperez pentru că nu eram nici la jumătatea cursei și încă nu era cazul de eroisme. Când am luat-o în sus spre Palatul Culturii, parcă s-a tăiat elanul. Din nou simțeam că nu sunt suficient de pregătit.  

Din când în când, în prima tură, îl aveam în față pe concurentul de la 10k cu numărul 1976, purtat pe spate. O vreme am avut impresia că l-am depășit dar se pare că nu am fost totuși suficient de viteaz. 

În zona porții de start mă trezesc total debusolat, nu înțelegeam pe unde trebuie să o iau ca să intru în tura a doua. Mă trag în afara culoarului de concurs, studiez fluxul de alergători, observ foarte aproape de poarta de start o săgeată cu Lap, intru spre poartă, sunt dirijat în stânga, curând reintru pe traseu cunoscut, dau înainte cât pot dar parcă deja dau semne de slăbiciune fizică. Trecuseră cam 01:10:00 deci nu părea că am un timp chiar prost. 

Pe la km 13 mă opresc și beau magneziul pe care îl luasem la mine. Nu îmi mai rămânea decât un gel și ce găseam la punctele de hidratare- alimentare. Părea să fi fost o idee proastă să pornesc în cursă fără rucsac. O iau din nou în sus spre Copou, nu mai simt să forțez în urcare așa că o iau tâgâdâm pâș pâș, când fuguța când în mers, fără să mă mai forțez să alerg nici de rușinea voluntarilor sau a altor participanți la trafic. Rămăsesem eu cu traseul și cu punctele de hidratare, restul nu prea mai conta.  

La a doua intrare în Grădina Copou văd un concurent care se odihnea un pic pe o bancă. Mă plâng la el că e greu traseul din cauza urcărilor. Ceva mai târziu mă plâng și la un voluntar care avea grijă să încurajeze pe toată lumea. Mă transformasem într-un alergător plângăcios. 😄 La punctul de hidratare din Copou două ambulanțe ofereau asistență unor alergători. Gândul că aș putea pica și eu m-a făcut să continui cursa ușurel. În definitiv, cel mai important e să mă bucur de cursă, orice altceva e în plus, sau în minus. Nu mai zic că ar fi total nepotrivit (din punct de vedere logistic) să pic într-o cursă ținută la 400 km de casă... 

Ies din Copou și constat că picioarele nu mai vor viteză nici în coborâre. Deja părea gravidă situația. Când dau din nou și de urcarea de pe Toma Cozma, cam cade cerul pe mine.  

Pe lângă mine se regăsesc doi amici (între ei, nu cu mine) alergători, unul se temuse că celălalt ar fi putut păți ceva cât nu l-a văzut, celălalt era încântat că a luat ușor cursa, a admirat orașul, s-a oprit la apă și n-a avut griji. 

La ultimul punct de hidratare, sunt întrebat dacă vreau glucoză... A venit la fix întrebarea așa că am pornit mai departe mestecând.  

Pe pietonala de pe Ștefan cel Mare și Sfânt un alergător care terminase 10000 mă încurajează de la o terasă. În sfârșit, o dau iar la vale către Podu Roș, între timp îmi verificasem cronometrul și mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla, termin în timpul regulamentar așa că, făcând haz de necaz, când am reluat urcarea finală m-am oprit într-o stație de autobuz să îmi fac o poză iola (zisă și selfie în generația tânără).  

Pe finalul finalului mai găsesc o picătură de energie și trec linia de sosire alergând. M-am simțit fericit și la finish-ul ăsta, la fel ca în 5 aprilie, la BFR. Se agață o medalie de mine, merg la hidratare, găsesc și niște napolitane și biscuiți de ronțăit când... codul portocaliu de vânt intră în vigoare, cutiile cu cele necesare organizării încep să se plimbe luate de vânt, se anunță că nu se dă startul la 12:00 pentru cursele scurte dacă nu se oprește vântul, mă retrag în Palas Mall unde, culmea, nu mă atrage irezistibil nimic de mâncare, beau o cafea apoi îmi fac curaj să ies. Între timp, de la ceilalți refugiați alergători, aud zvonul că restul curselor sunt anulate. Cei care sperau că vor putea totuși alerga și-au luat medaliile apoi evenimentul s-a terminat, silit de împrejurări. Am avut ditamai norocul că mi-am terminat cursa la timp... 

Mă îndrept spre hotel și stau cuminte acolo până pe la 18:00 când se termina codul portocaliu.  

Seara ies timid, mă sucesc puțin prin centru, îmi iau ceva de la o patiserie, mai vizitez odată Palas Mall convins că îmi scăpaseră niște detalii, mă întorc la hotel și adorm câteva ore.  

Înainte să mă culc de tot mai schimb câteva vorbe cu Daniel apoi somn... 

Ziua 3 – 27 aprilie 2026 

Pe la 6 dimineața cobor din pat, mă spăl, mănânc, fac bagajul apoi, pe la 09:30 predau camera și îmi văd de drum. Planul era simplu, merg în Grădina Copou și Grădina Botanică apoi o iau spre gară. 

Până să ajung în Copou, mă opresc la o cafea în zona Universității apoi dau mai departe în sus. În Copou dau o tură fix pe traseul cursei apoi încep să o iau și pe alte alei, să acopăr cât pot de bine zona. Sunt o mulțime de monumente și de bănci care amintesc de scriitori și pictori, pozez ca japonezul orice îmi reține o clipă atenția, la Teiul lui Eminescu mă opresc mai mult și mă salută cineva. Dau bună ziua și îmi văd de drum, că nu mă pricep eu să conversez cu necunoscuți, de fapt de multe ori nici cu cunoscuți.

Urc mai departe orientându-mă spre Grădina Botanică Anastasie Fătu, trec prin fața Stadionului Emil Alexandrescu fără să știu că fix în ziua asta Politehnica Iași aniversa nu știu câți ani de existență, o iau apoi diagonal prin Parcul Expoziției, ies din parc pe lângă bustul lui Calistrat Hogaș, trec strada Dumbrava Roșie și ajung fix la intrarea în Grădina Botanică unde aveam să îmi petrec aproximativ două ore și jumătate. Îmi iau bilet, pornesc să explorez printre lalele, nimeresc o potecă de pământ care părea să ducă spre nicăieri, mă întorc, încerc să îmi păstrez o logică a vizitării dar cred că nu prea reușesc, acopăr cu vizita cât pot din grădină, constat cu surprindere că fix prin mijlocul grădinii trece o stradă cu circulație auto, dau o tură de lac, odată reintrat pe asfalt observ un alergător pe poteca pe care fusesem, între timp mai observasem prin Grădina Botanică vreo 2 – 3 alergători, fac poze la tot ce îmi stârnește interesul, constat că grădina este întinsă și pe diferență de nivel, nu doar pe orizontală, pe o coborâre pe pământ cad dar nu-mi suferă decât orgoliul, un pic, spre finalul vizitei mă opresc să mă odihnesc într-un foișor apoi ies. 

Revenind în lungul Grădinii Copou mă uit la expoziția de pictură a liceenilor din oraș apoi la cea de fotografie, ambele înșirate pe gardul parcului, mai jos mă opresc iar la cafea apoi în fața Muzeului Militar, pozez niște tunuri după care o iau spre gară, făcând totuși încă o mica pauză la Râpa Galbenă unde nu observ nimic galben. 

Pentru că mă întinsesem prea mult cu grădinile, nu am mai găsit timp și să mă opresc la un Kaufland / Mc / KFC să mănânc, așa că m-am mulțumit cu niște covrigi, cafea, suc. 

Pe la 15:30 ajungeam la gară iar la 16:09 am pornit spre București, admirând organizarea de la gara Iași unde scria că plec de la 1A pe tabela fixă dar de fapt am plecat de la 3A, cum zicea tabela electronică. Și eu care așteptam să tragă la 1A trenul demult garat la 3A... Vorba lui Daniel, bine totuși că n-a plecat din altă gară... 

Cu doar 10 minute întârziere debarc în București Nord, pornesc direct spre metrou deși mă tenta să iau înainte ceva de la o patiserie, mă salută iar cineva și aflu că este aceiași femeie care mă salutase și în Copou, care alergase semimaratonul într-un timp foarte apropiat de al meu, apucăm să schimbăm câteva vorbe și asta îmi face plăcere apoi ea merge spre autobuz, taxi sau ce o fi luat iar eu cobor în subteran. Pe la 00:00 ajungeam acasă după 3 zile pe drumuri. 

Date tehnice, timpi, distanțe, bla-bla-bla

Ziua 1:

Traseu: Gara Bârnova – Poiana cu Schit – Grajduri – Bordea – Gara Bârnova

Marcaj: punct albastru (Bârnova – Poiana cu Schit – Grajduri), șosea mai departe

Timp: 5 ore 58 minute 33 secunde (din care 3 ore 59 minute 59 secunde în mișcare)

Distanță: 20.20 km

Altitudine minima: 178 metri

Altitudine maximă: 373 metri 

Ziua 2: 

Alergare Semimaraton Iași

Timp aplicație: 02:30:58 (din care 02:20:57 în mișcare)

Distanță: 21.35 km

Altitudine minima: 20 metri

Altitudine maximă: 124 metri

Date cursă:

Distanță: 21k

Număr concurs: 91

Loc la general: 559 din 653

Loc la categorie M45-59: 89 din 98

Loc la masculin: 458 din 519

Timp tura 1 - 1:11:21,3

Timp tura 2 – 1:18:43,6

Timp total semimaraton – 2:30:04,9

Ziua 3:

Traseu: Hotel Continental – Muzeul Unirii – Parcul Voievozilor – Universitate – Grădina Copou – Parcul Expoziției – Grădina Botanică – Parcul Expoziției – Muzeul Militar – Râpa Galbenă – Gara Iași

Timp: 6 ore 18 minute 14 secunde (din care 3 ore 9 minute 16 secunde în mișcare)

Distanță: 16.46 km

Altitudine minima: 21 metri

Altitudine maximă: 171 metri

#SemimaratonIași #Iași #CodriiIașilor #Bârnova #PoianaCuSchit #Grajduri #GrădinaBotanicăIași #GrădinaCopou #alergare #21k

Băneasa Forest Run – 5 aprilie 2026 – primul meu semimaraton de trail

 

Știam de ceva vreme că e faină cursa de la Băneasa, de când participam la 11k. Prin urmare, părea firească decizia de a încerca aici și 21k cândva. Nu mai știu exact cum am luat decizia dar, într-o zi în care îmi planificam calendarul de alergare 2026, am zis că a venit vremea și pentru semimaratonul de trail. Între timp, m-am mai înscris la 3 (Sinaia, Azuga și Sărata Monteoru) așa că 2026, cu mici excepții, a devenit anul semimaratoanelor, atât de trail cât și de șosea. În 2027 aș mai avea de bifat un semimaraton pe nisip, după ce am terminat cu succes 10k-ul de la Constanța, anul trecut.

 

În săptămâna de dinaintea BFR ajunsesem să iau în calcul să particip și sâmbătă, pe 4 aprilie, la un cros în Agronomie. Totuși, până m-am trezit eu să mă uit pe site, perioada declarată pentru înscrieri se terminase. A fost bine așa, pentru că sâmbătă am avut alte treburi până la urmă, dar țin minte și crosul din Agronomie pentru altă dată.

 

Vineri seară am pornit de la muncă direct spre Kaufland Văcărescu, am ajuns la timp să îmi iau kitul apoi m-am oprit să mănânc. Înainte să mă retrag din zona de kituri, unul dintre fotografii cursei mi-a propus poza de dinainte. La predecentele participări la BFR refuzam dar de data asta am fost de acord, chiar dacă i-am spus omului că, de obicei, sunt superstițios și nu fac poze înainte de cursă. Oricum, la cât de plăcut se interacționează cu cei care organizează curse, ajungi să te simți bine în preajma lor și să te bucuri din mai multe puncte de vedere de alergări. Spune chestia asta un tip care nu prea e pasionat de oameni deci e cu atât mai clară calitatea celor din lumea alergării.

 

Sâmbătă mai nimic din ce am făcut nu a avut treabă cu alergarea, doar seara târziu mi-am pregătit bagajul, ca să fiu cât mai relaxat dimneață.

 

Duminică m-am trezit cu noaptea în creieri pentru că aveam drum lung până la start și nu doream să fiu presat de timp. S-au așezat suficient de bine lucrurile încât să am timp și de pauza de covrigi și să ajung la start cam cu o oră înainte de începerea cursei. După ce m-am reacomodat cu atmosfera de acolo mi-am luat o cafea apoi am început ușurel să mă încălzesc, să bag izotonic în mine, poate și ronțăiam câte ceva (pentru că punctul de alimentare de la start / sosire era deja deschis când am ajuns) dacă nu m-aș fi temut de probleme cu stomacul. Oricum, deja anticipam că, după terminarea cursei, o să mă tenteze napolitanele, glucoza, cașcavalul, iaurtul proteic.

 

Mă tot gândeam dacă las rucsacul la garderobă sau dacă alerg cu el și până la urmă am zis să am tot la mine, în caz că apare cine știe ce situație nedorită. Ar mai fi și ideea fragmentării bagajului în două, o parte la garderobă și o parte în cursă dar parcă erau mai multe lucruri pe care mă simțeam mai relaxat să le am la mine decât cele care știam sigur că îmi vor folosi doar după cursă sau deloc.

 

În jurul orei 09:00 merg în sectorul de start alocat, ultimul, dată fiind viteza mea de melc, comparativ cu supersonicii din frunte. Mai fac mici mișcări de încălzire, pregătesc aplicațiile cu care să îmi documentez plimbarea, iau startul. Plec aproape ultimul dar curând încep să depășesc și să tot depășesc. Părea nepotrivit elanul meu, fiind abia la început de cursă, dar pur și simplu mă simțeam bine și eram încântat că am îndrăznit să mă înscriu aici, la 21k. Ca niciodată, porneam și cu dorința de a realiza un anume timp, 02:30:00, care părea ok după calculele făcute în urma 16k- ului de la Festivalul Sporturilor.

 

Când am ieșit de pe asfalt deja mă poziționasem între un grup mai rapid și un grup mai lent deci îmi cam puteam face cursa în ritmul meu. Fusesem preveniți că o să alergăm prin noroi, chiar se glumea că vom face balet ocolind sau sărind peste bălți vreo 2 – 3 km apoi vom începe să ne mocirlim fără regrete. Într-un fel, chiar așa a fost. Eu am abordat tehnica intermediară, nu țineam neapărat să intru în toată mocirla dar nici nu mă feream de ea când era musai. Aveam o mică jenă legată de aderența încălțărilor alese dar s-a dovedit că au făcut față cu bine pantofii mei Salomon din cine știe ce colecție mai veche, gândiți pentru trecerea de la asfalt către trail.

 

Au fost multe zone în care, fix în mijlocul drumului, era o ditamai balta așa că alergătorii alegeau să ocolească atât pe stânga cât și pe dreapta. Am văzut totuși și unul, probabil dintre cei care urmau să ocupe un loc în clasament în prima sută de concurenți, care a luat-o fix prin mijlocul unei bălți imense, cu niște pași de uriaș. Având în vedere că nu știi ce accidente de teren poate ascunde balta, mi s-a părut riscantă abordarea lui dar... cine știe să alerge mai bine ca mine, presupun că știe ce face.

 

Știind că domnul Adiță, un om fain cu care s-a nimerit recent să umblu prin pădure pe la Brănești, este undeva în mijlocul pădurii voluntar la dirijare, am fost cât de cât atent la voluntarii pe lângă care treceam. Prin urmare, era greu să îmi scape prima figură cunoscută, Hiroko Ogawa, o femeie atât de pasionată de România încât ai jura că e născută și crescută pe aici. Revenind la Adiță, m-a cerut în lista de Facebook acum multă vreme dar, până în decembrie anul trecut, nu ne cunoscusem personal. Probabil observase că alerg, umblu pe munte, ies în natură și m-a adăugat doar pentru asta. În decembrie mi-am dat seama că omul e fost coleg de muncă cu fratele meu apoi, câteva luni mai târziu, m-a recunoscut în timp ce îmi făceam probabil ultimul antrenament de alergare în Pădurea Cernica (pentru că am observat un aspect care se poate transforma ușor în situație de risc pentru alergător iar eu încă țin la ciolanele mele) apoi, parcă pentru a-mi oferi o soluție pentru impasul în care mă băgase acel aspect, mi-a dat ocazia să îl însoțesc pe alte cărări prin păduri rezultând o plimbare frumoasă care chiar m-a bucurat.

 

Într-adevăr în mijlocul pădurii, puțin înainte de km 6, l-am remarcat pe Adiță și am apucat să ne salutăm. Chiar mi-a dat o stare bună să știu că un om cunoscut e pe acolo și ajută la bunul mers al concursului. După momentul ăsta a urmat km 7, practic treimea cursei și, dat fiind timpul limită de 3 ore, m-am speriat un pic având impresia că am alergat deja o oră până aici. Uitasem o clipă că de fapt aveam doar 45 minute de alergare, în condițiile startului de la 09:15.

 

Când cursa se muta din potecile mocirloase pe un scurt segment de drum circulabil mi se părea cumva că sunt favorizat și încercam să mențin un ritm decent, ca să compensez oarecum viteza redusă din cele mai grele porțiuni din pădure, unde cam toată lumea din preajma mea alerga încet. Pe sectoarele astea extrem de mocirloase alergătorii s-au purtat admirabil. Cei mai lenți încercau să nu blocheze trecerea, cei rapizi depășeau și prin zone mai grele ca să nu îi incomodeze pe ceilalți, când se nimerea să mai fi lovit ușor de vreo tulpină agățată de alergătorul din față celălalt își cerea scuze, când cineva aluneca și cădea în noroi cei din apropiere se asigurau că nu e lovit și că poate continua, pe sectoarele prea înguste pentru depășiri așteptau liniștiți ocazia potrivită pentru a trece înaintea celuilalt, fără să îl determine pe celălalt să se bage mai mult în noroi. Practic fiecare se putea bucura de cursă în ritmul său, navigând în stil propriu pe terenul umed și alunecos, având parte de înțelegere din partea celorlalți.

 

Cursa de semimaraton a constat în parcurgerea de două ori a unei bucle de 10 km. Prin urmare, spre finalul primei ture, am avut din nou acea teamă că nu aș fi alergat suficient de tare încât să mă încadrez în timp, teamă că aș putea din cauza asta să am cursa întrerupă de oficialii concursului. N-a fost cazul. Nu numai că nu a avut nimeni motiv să îmi întrerupă cursa dar, aveam să observ studiind clasamentul, organizatorii au făcut cumva să includă în clasament și pe cei care au terminat cu vreo 30 - 40 de minute mai târziu față de timpul limită. Nu știu cum au făcut să meargă OK și cursa următoare, cea de 11k, dar să le permită și celor mai lenți semimaratoniști să termine, dar mi se pare o atitudine încurajatoare pentru alergători să fie lăsați să termine chiar dacă regulamentar puteau fi opriți.

 

Aproape de finalul primei ture revăd vechiul prieten, copacul prăbușit peste potecă. Țin minte că în cursele trecute eram foarte atent la el și îl depășeam pășind cuminte. De data asta, motivat și de fotograful care stătea la pândă dincolo, simțindu-mă încă energic, l-am sărit reducând doar un pic viteza. N-am picat în nas deci aș zice că am procedam bine.

 

Ca abordare a pasajelor alunecoase, eu am încercat să îmi mențin viteza de alergare când estimam că o cădere nu poate avea urmări grave, reduceam spre mers atent pe trecerile înguste cu bălți lângă, deveneam mai atent dacă observam alunecarea altor concurenți. Alții, pe pasajele ciudate, probabil pentru a-și păstra mai ușor echilibrul, alergau cu brațele întinse în lateral.

 

Tura a doua s-a desfășurat cumva între trei repere: Hiroko, Adiță și copacul prăbușit. M-am simțit mai liniștit depășind fiecare reper cu atât mai mult cu cât Adiță a apucat să îmi strige că am timp bun. La o curbă, dinspre oficialii care ne încurajau de parcă eram cel puțin campioni ai galaxiei, s-a auzit un “nu e nimeni mai tare ca… dumneavoastră”. Probabil, spontan, ar fi ieșit “nu e nimeni mai tare ca voi” dar omul a preferat o adresare cât mai politicoasă, un semn în plus că toți cei implicați în organizarea cursei aveau dorința să plecăm cu amintiri frumoase de acolo.

 

Tot în tura a doua am observat pahare aruncate dincolo de limita coșurilor care urmau după punctele de alimentare și o alergătoare care, după ce a golit bidonul de 0,25, l-a aruncat în lateralul potecii. Astfel de situații trebuie evitate în primul rând din respect pentru natură dar și pentru că te poți alege cu descalificare dacă un oficial observă că ai aruncat unde nu trebuie. Eu unul încerc să îi înțeleg pe cei cu mai puțină cultură ecologică sau a competiției, neavând vreodată de gând să anunț organizatorii că am văzut așa ceva. Gesturile alergătorilor care procedează așa sunt totuși regretabile, la fel cum sunt regretabile vreo două lucruri observate în timpul Legal Half Marathon când un alergător a ales să schimbe sensul înainte de vreme pentru a însoți un prieten care era mai în față și altul a schimbat sensul de alergare trecând pe sub banda dintre sensuri în timp ce parcă se scuza spunând “bănuiesc că am voie”. La mine tot timpul a existat această teamă, că aș putea face ceva, total neintenționat, contrar regulamentului. Cumva e trist că alții fac diverse fără să se aleagă cu dsq dar nu au nici organizatorii cum să le observe pe toate iar concurenții sunt prea preocupați cu propria cursă ca să aibă timp să documenteze situațiile în care cineva încalcă regulamentul. Sigur, marea majoritate se comportă regulamentar și așa e normal, să fie simple excepții cei care greșesc cumva.

 

La km 14 m-am uitat iar la ceas și trecuseră cam o oră și trei sferturi de la start, devenea clar că mă încadrez în timpul regulamentar, rămânea de văzut totuși dacă îmi voi atinge și ținta de timp. N-am făcut imediat calcule, doar am dat înainte alergând cât mai mult și făcând pauze de mers când era musai. Între timp, de-a lungul cursei, făcusem și câteva pauze de stat, fie la punctele de hidratare admirabil organizate, cu voluntari care făceau eforturi să îți aducă lichidul fix la nas, să pierzi cât mai puțin timp, fie când s-a revoltat stomacul și dădea să îmi fugă spre gât, motiv pentru care m-am oprit să iau o pastilă, fie când a trebui să merg la toaleta din pădure unde aveau casă trei pitici.

 

În zona km 18, mă nimeresc în preajma unui cuplu de alergători. El îi spune ei: "Mai avem 3 km. Mai putem sau ne întoarcem?" Glume de alergători! Cum să te întorci 7 km și să renunți când până la final mai ai doar 3?

 

Cam tot pe aici, într-o perioadă în care mergeam, am încercat să las zona alergabilă liberă și, probabil, m-am băgat mai mult în noroi. Prin urmare, nu știu cum am alunecat și m-am trezit pe jos, cu mâna proptită într-un copac de care m-am sprijinit oarecum. Nu m-am lovit, rănit, accidentat, doar mă adunam tacticos de pe jos aproape indiferent la noroiul pe care îl intuiam pe nădragi când un concurent s-a oferit să mă ajute să mă ridic. Îi spun că sunt bine, n-am nevoie de ajutor și că trebuia s-o pățesc și eu, la câți căzuți în noroi văzusem deja (bine, văzusem doar vreo 3). I-am mulțumit pentru grijă, mi-a confirmat că e foarte alunecos, parcă încercând să îmi mențină autostima sus apoi ne-am văzut fiecare de cursă.

 

Ajuns la copac, nu l-am mai sărit la fel de elegant dar nici nu l-am pășit ca în cursele de 11k. Cu pași mici care nu pot să ducă prea departe, dar totuși cresc ca alergător sau măcar așa îmi place să cred.

La ultima intrare pe asfalt, foarte puțin înainte de linia de sosire, cineva îmi strigă din dreapta “Felicitări, Adrian!”, apuc să mulțumesc în fugă dar nu mă uit să îmi dau seama dacă mă felicita vreun cunoscut sau doar un oficial atent la prenumele de pe numere. Oricum, îmi dă elan și omul acela așa că mențin un ritm decent și pe ultimii metri, chiar reușesc să depășesc pe cineva și îmi propun brusc să râmân definitiv înaintea celui depășit. Am reușit, am trecut linia de sosire cu două secunde înaintea lui. Ultimele zeci de secunde din cursă chiar eram fericit, îmi venea să râd și să plăng de fericire, simțeam din nou cum rar am simțit alergând. Primesc medalia, mă străduiesc să îmi reglez respirația care se cam accelerase apoi mă îndrept spre punctul de alimentare. Înainte de asta, ca niciodată, poate și pentru că fusese traseul atât de noroios, mă șterg cât de cât pe mâini apoi folosesc un gel dezinfectant. Bag în gură, cumva ilogic, fix în ordinea asta, un pahar de isotonic, glucoză, cașcaval, napolitane, după asta îmi iau iaurtul proteic pe care l-am împărțit cu o gâză iar la final napolitana cu glazură și cremă de alune de la Bett`r care a fost poate cea mai interesantă surpriză din produsele oferite alergătorilor la cursa asta.

 

Ceva mai târziu mă uit pe clasament, cumva cu teamă, amintindu-mi că se îndoise nu știu cum numărul când l-am adus vineri acasă și îmi era să nu se fi avariat chipul de cronometrare, mă găsesc în clasament deci consider că totul e OK.

 

Asist la starturile curselor de 11k și 6k, ceva mai târziu aud că ar fi aproape cei mai rapizi din respectivele curse așa că o pornesc în sens invers să îi întâmpin, încurajez, fotografiez, văd cum termină câteva nume pe care le știam obișnuite cu podiumul după care îmi analizez noroiul de pe pantaloni și mă gândesc cum aș putea să îl curăț cât de cât.

Observ că ambulanțele au ceva treabă dar sper că nu e vorba de nimic foarte grav. 

 

De data asta, fiind de dimineață în zona evenimentului, nu am mai avut răbdare să asist și la startul family run așa că o pornesc spre zoo, mă opresc în părculețul de acolo, scot șervețelele umede și curăț cât de cât nădragii, între timp pe șosea se aude o bubuitură și constat că s-a produs un accident (fără victime, din fericire, doar tablă avariată), mă gândesc că ar mai merge un pic de alergare dar nu prea vedeam trotuare bune pentru asta, merg la stația de autobuz de la zoo, iau autobuzul până în Herăstrău, mal alerg și în parcul aglomerat puțin peste 2 km, ocazie cu care mai observ oameni cu tricou BFR alergând prin parc, mă gândesc să îmi iau de mâncare de la prăvăliile din parc dar cozile imense mă descurajează, merg spre metrou, acasă mă opresc la Kauflandul vecin și mănânc, mă apucase o poftă de mici de neoprit așa că m-am bucurat să găsesc, în ciuda orei la care n-aș fi garantat că mai au, ajung acasă, mă curăț vag de noroi apoi urc în pat și vreo 3 ore dorm fără vise.

 

Așa s-a terminat o zi superbă din punct de vedere meteorologic, poate chiar prea caldă câteodată, în care am alergat aproape 24 de km în aproximativ 3 ore.

 

Cifre, clasament, una – alta:

 

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 278 din 337 la masculin

Locul 80 din 96 la categorie M40-49

 

 Comparații cu curse anterioare nu fac, pentru că nu merge să compar asfaltul de până acum cu trail-ul. 

#alergare #BaneasaForestRun #TrailRunning #BFR

Legal Half Marathon 22 martie 2026 – al doilea cel mai bun timp al meu la semimaraton

 Știu, pisica mea nu e impresionată iar în timp ce oamenii mor de foame, nouă ne arde de cros...

 

Nu cu mult timp în urmă, îmi sare în ochi o reclamă la Legal Half Marathon. Citesc despre cursă, constat că nu este deschisă doar celor care lucrează în domeniul juridic, îmi verific calendarul, constat că am liberă ziua așa că mă înscriu.

 

Vineri scap mai devreme de la muncă, prin bunăvoința șefului, așa că pornesc nepresat de timp spre Sport Guru Unirii, de unde urma să îmi iau kitul. În ultima vreme am tot alergat prin fața magazinului Sport Guru deci cunoșteam zona. După ce îmi iau kitul nu mă întorc spre Piața Unirii, deși putea să fie cea mai rapidă retragere spre casă, aleg să continui spre Piața Muncii, ocazie cu care observ un nu știu ce târg în Piața Alba Iulia. Nu mă atrage niciun miros emanat de acolo așa că nu traversez.

 

Duminică îmi pun ceasul să sune cam devreme pentru gustul meu dar mă trezesc după o oarecare amânare. Una peste alta, nu îmi rămâne timp să îmi pregătesc prea atent bagajul de cursă dar ce era esențial am apucat să iau la mine.

 

Puțin după 08:00 pornesc spre metrou, cobor la Unirii, trec pe la patiseriile de pe latura vestică a pieței, îmi iau doi covrigi (ăsta fiind obiceiul pe care l-am pornit la Crosul Loteriei) care se nimeresc și calzi, traversez pe o rută complicată Piața Unirii (aflată în plin șantier pentru refacerea planșeului), încep să văd alergători imediat ce mă apropii de zona de concurs, mănânc covrigii în timp ce merg spre tribunal privind alergătorii de la 10k. Odată ajuns în zona de start după ce băgasem în maț vreo 2100 kcal (covrigii, un salt bar de la Gold Nutrition și ceva izotonic) privesc ultimii finisheri de 10k, încep să mă încălzesc în stilul meu, casc ochii la atmosfera de concurs, caut nu tocmai convins să îmi iau o cafea de la un 5 To Go cam aglomerat pentru gustul meu, încet dar sigur se apropie și ora startului, dau jos geaca și vesta de polar și rămân cam golaș pentru frigul ăla, în jos doar cu un pantalon de trening subțire, în sus cu tricoul lung de la semimaratonul Pe Argeș în Jos și cu cel scurt, oficial, al cursei în care urma să pornesc. La 9:30 constat a nu știu câta oară că, în ciuda bunăvoinței, sunt doar câteva mișcările la care reușesc să țin pasul cu încălzitorii oficiali, dar nu îmi fac griji pentru că sunt și mișcările mele de încălzire bune.

 

Intrăm în zona de start, se face aproape 10 fără să bag de seamă, startul se dă fără să fie anticipat de prea multă gălăgie (cum mă obișnuisem de la cursele Bucharest Running Club) așa că mă ia oarecum pe nepregătite, pornesc în cursă printre ultimii, apuc să îmi pornesc aplicațiile una un pic înaintea startului, cealaltă la câteva zeci de metri după start, după ce mă asigur că totul e pornit trag o clipă pe dreapta să pun telefonul în borsetă apoi încep unii să mă alerge, nu mi-e clar de ce. 😄

 

Prima tură (din totalul de patru) trece cu bine în 00:30:40, mă debusolează un pic faptul că la poarta de start / finish nu există cronometru, să pot vedea acolo ce timp am după fiecare tură, îmi văd totuși de alergarea mea fără să mă tem prea tare de DNF, deși toată săptămâna fusesem foarte anxios din cauza unor dureri suspecte la piciorul drept (sau poate durerile erau consecință a anxietății, cine mai știe?), pe la km 6 devine destul de urgent să trec pe la toaletă și îmi propun să rezist până în Piața Alba Iulia unde observasem toalete în zona târgului, am noroc și găsesc o toaletă liberă (asta poate și pentru că mi-am făcut cursa oarecum solitar, rar potrivindu-mă pe traseu în preajma multor alergători), pierd acolo minute prețioase eliminând deșeuri pe ambele părți, dar măcar scap de presiune. Năzbâtia s-a întâmplat în km 9 și, comparând calculele Caynax cu cele ale Strava, constat că am pierdut 07:40 la toaletă. Fără pauza asta ar fi putut ieși cel mai rapid semimaraton al meu… Luasem în calcul și că aș putea face ceva pe parcul Justiției dar situația nu a fost chiar așa de urgentă. Odată ieșit de la toaletă, repornesc în cursă ca din pușcă (sau cel puțin asta mi-a fost intenția și senzația), curând constat că rămân fără suflu așa că îmi regăsesc viteza de croazieră obișnuită, când trec pentru a doua oară pe la Piața Unirii (terminasem tura a doua cu 01:08:16 dar asta am văzut abia când am verificat clasamentul; practic mai aveam mai bine de 90 de minute la dispoziție ca să termin și următoarele două ture) aud arbitrii de acolo spunând că eu sunt la km 10 cu un ton care m-a alarmat un pic, presupunând că sunt la limită cu timpul. Totuși, dacă nu m-au oprit, am continuat. Spre finalul turei 3 apare Daniel ca spectator, mă întreabă dacă mai am de alergat două ture și îl suprind când îi spun că urmează să intru în ultima. M-am lămurit atunci că nu ajunsesem la o viteză suficient de mică încât să mă îngrijorez. Termin tura 3 cu 01:40:06. De aici, nu cred că am mai avut vreo îngrijorare, pur și simplu m-am bucurat de alergare știind că voi termina în timpul regulamentar (limita era de 02:55:00). Pe la mijlocul ultimei ture mă uit în fugă la ceas și văd că e ora 11:48 deci încă nu alergam de 2 ore iar asta îmi dă o stare bună și senzația că voi avea din nou un timp bun.

 

Daniel mă aștepta după linia de sosire așa că nu l-am mai văzut în ultimii metri ai cursei, dar îl văzusem oricum de 3 ori, pentru că se plasase strategic, în zona intersecției cu Bd. Mircea Vodă. Termin cu o viteză decentă, trecând cu spor peste ultimele covoare de cronometrare, reduc viteza la timp cât să mă opresc în fața doamnei care oferea medaliile, îmi pune medalia de gât (medalie care s-a dovedit în realitate mai frumoasă decât îmi păruse în poze) apoi, luându-mă total pe nepregătite, mă îmbrățișază iar gestul ei îmi dă o stare de bine cum rar am experimentat la finish, comparabilă cu cea oferită de microgesturile de la primirea medaliei după al doilea semimaraton al meu, pe 9 octombrie 2016, când am scos cel mai prost timp personal într-o astfel de cursă (02:43:44).

 

Mă opresc un pic la punctul de alimentare de după finish, nu mă atrage în mod extraordinar ce era acolo dar iau totuși un energizant (din ce în ce mai rar dar mai beau totuși așa ceva), trec mai departe și mă opresc la standul celor de la Stay Strong unde mă aleg cu un shake proteic, asist apoi alături de Daniel la cursele copiilor, cea mai delicioasă fiind cea a grupei de vârstă 0 – 5 ani. Pe măsură ce creștea vârsta, creștea și competitivitatea copiilor. Una peste alta, a fost o plăcere, ca de obicei, să asist la cursele celor mici. După cursele copiilor am mai prins o parte din festivitatea de premiere unde am auzit din nou unele nume cunoscute, abonate la podium.

 

Ca rezumat, aș zice că am făcut o cursă în timp bun, promițător pentru cele două semimaratoane de trail de la Băneasa, care urmează în următoarele două duminici și pentru cel de asfalt de la Iași, care urmează la finalul lui aprilie. Organizatorii au lucrat suficient de bine încât să îmi propun să revin la Legal Run, traseul a fost marcat perfect, voluntarii de la punctul de hidratare au fost mereu pregătiți, cronometrarea celor de la Linia de Sosire mi-a beep-ăit frumos la fiecare trecere pe la finalul turelor și pe la punctul de control intermediar din apropierea intersecției cu Dristorului, kitul de start a venit cu niște surprize interesante, traseul, deși în buclă, a permis să alerg atât de bine cât am putut, trecătorii au respectat atât cât s-a putut sportivii, forțele de ordine s-au străduit să fie totul în regulă inclusiv când o ambulanță a trebuit să traverseze culoarul de concurs la Nerva Traian (și a traversat, pentru că oamenii au știut cum să organizeze treaba), spectatorii au fost și ei prezenți deși vremea a fost mai urâtă, cu vânt, frig și ploaie, încurajările veneau de unde nici nu te așteptai (de exemplu, m-am trezit încurajat în franceză de niște negri care păreau să aștepte autobuzul deviat cu ocazia cursei). Singura chestie cumva de reproșat pe partea de organizare e faptul că, aduse special pentru cursă, existau toalete doar la start / finish. Nu e prima cursă în care folosesc toaletă adusă acolo în alt scop, pentru vreun târg, festival fără legătură cu evenimentul sportiv. Pe partea cealaltă nici nu prea ai cum satisface câteva sute de alergători pe care, ironic, îi apucă nevoile în același timp.

 

Legal Half Marathon 22 martie 2026, în cifre

Număr concurs: 1207

Loc în clasamentul general: 208 din 244

Loc la categorie (masculine 40+): 83 din 96

Timp final oficial: 02:15:22 (al doilea cel mai bun timp oficial al meu pe semimaraton)

Timp final chip (net): 02:14:50

Timp după bucla 1: 00:30:40

Loc după bucla 1: 190

Timp după bucla 2: 01:08:16

Loc după bucla 2: 223

Timp după bucla 3: 01:40:06

Loc după bucla 3: 213

Timp după bucla 4: 02:15:22

Loc după bucla 4: 208

Consum calorii, cf Caynax: 1225 kcal

Excedent caloric: 875 kcal; ca să zic așa, puteam să mănânc doar un covrig 😄

 

Ca de obicei în ultimele jurnale de semimaraton, actualizez situația semimaratoanelor personale.

 

Cronologic:

Mai 2016 – 02:24:15

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

14 Decembrie 2025 – 02:26:12

22 Martie 2026 – 02:15:22

 

Ca performanță:

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

22 Martie 2026 – 02:15:22

11 Mai 2025 – 02:19:25

Mai 2016 – 02:24:15

14 Decembrie 2025 – 02:26:12

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

#alergare #semimaraton #LegalRun #LegalHalfMarathon