Iași, 25 – 27 aprilie 2026, pentru Semimaraton Iași

Ideea

Prin toamna trecută m-a apucat cheful să mă înscriu în curse așa, mai departe de casă. Și pentru că am citit despre Semimaraton Iași, pe 21 noiembrie 2025 m-am înscris și mi-am rezervat cazarea. Mai departe, am încercat să îmi organizez timpul cât mai bine, ca să și vizitez câte ceva cu ocazia cursei. Între 26 – 30 martie 2026 mi-am luat biletele de tren. Pe 24 aprilie mi-am luat liber pentru că aveam niște chestii de rezolvat cu furnizorul de gaz iar după asta mi-am făcut în liniște bagajul.

Ziua 1 – 25 aprilie 2026

Pe 24 seara, la 22:55, urma să pornesc din Gara de Nord cu IRN 1669. În realitate am pornit cu vreo 30 de minute mai târziu, pentru că CFR. Nu știu din ce motiv, îmi luasem loc chiar în fața ușii de intrare în vagon așa că am asistat toată noaptea la modul în care se descurcau călătorii cu ușa defectă la care trebuia să apeși butonașul apoi să tragi manual de ușă. Pentru că CFR. Am călătorit nici prea bine, nici prea rău dar cel mai important e că, puțin după ce se luminase bine afară, cu vreo 30 de minute mai târziu decât era programat (mersul zicea că aș sosi la 05:14), am coborât la Bârnova. Nu mă ofticam pentru întârziere pentru că, din calculele mele, rezulta că am timp destul pentru ce îmi propusesem să fac, nu mai zic că nici nu trebuia să aștept în gară să se lumineze afară. Mă ia în primire câinele peronului care se potolește oarecum doar după ce îl strigă împiegatul gării. Traversez chiar în fața gării șoseaua și prind cele trei marcaje din care pe mine mă interesează doar punctul albastru, deocamdată.  

Prima parte a traseului e destul de mocirloasă, așa că îmi murdăresc adidașii. După un urcuș oarecum solicitant, cu pantă, mâzgă, copaci doborâți, ajung în ramura de sus a șoselei. Fac un pic stânga până aproape de ceea ce cred eu că era fosta Cabană Antibiotice apoi intru iar în pădure pe un drum lat. Din acest drum s-a făcut stânga la timp ca să nu mă afecteze câinii care lătrau cu spor undeva înainte. 

Odată scăpat de câini și șosea, poteca a devenit drăguță. Mai era din când în când noroi, uneori chiar câte o baltă, dar se putea ocoli. Încep să apară urme de exploatare forestieră dar am și surprize plăcute, ciripituri, doi căpriori care s-au adâncit mai tare în pădure când am apărut eu, o veveriță, floricele, vreme plăcută, nici picior de om la ora aia. 

Mi-am dat seama că mă apropii de Poiana cu Schit observând că mi se alătură din stânga punctul roșu care venea dinspre satul Poiana cu Cetate. Pe punctul roșu este amenajat și un traseu tematic din Poiana cu Cetate până în Poiana cu Schit. Am căscat și eu ochii la panourile traseului tematic așa că am redus destul de serios viteza.  

Poiana cu Schit este un obiectiv interesant, cu ruinele unui schit, cu statuile rămase acolo în urma unor tabere de sculptură, cu vegetație abundentă. Am petrecut ceva timp făcând fotografii acolo. După ce am dat roată poienii am continuat spre gara Grajduri, regăsind cu oarecare dificultate marcajul. M-a ajutat și aici harta publicată de Codrii Iașilor, care s-a putut deschide în Google Maps așa că am avut pentru orientare atât repere generale cât și detaliile potecii. Harta aia chiar m-a încurajat să pornesc la drum, la fel cum m-a ajutat blogul unui domn care descrie potecile din CI. Am mai mers o vreme prin pădure apoi au urmat vreo 3 km de drum forestier. Forestierul a fost cam plictisitor. Spre final s-a jucat lătrând în jurul meu cățelul unor muncitori. Ajuns în Grajduri, m-au luat în primire doi câini despre care am crezut că vor rămâne în spatele unui gard cu gratii totuși cam rare dar până la urmă au ieșit și m-au speriat ceva, suficient cât să arunc spre ei sandwich-ul din care mâncam. Au înfulecat repede apoi au revenit pe urmele mele, parcă sperând să le mai arunc mâncare. Mai aveam ceva în rucsac dar chiar nu doream să le dau toată mâncarea așa că m-am răstit la ei să stea departe. Am mai aruncat o vreme priviri înapoi dar până la urmă s-au întors în treaba lor. 

Nu am mers până la gara Grajduri pentru că nu știam să fie vreun tren care să mă ajute să ajung în Iași mai devreme decât cu intercity-ul pe care planificasem să îl agăț în Bârnova. Am ieșit spre șoseaua mare, DJ248, pe care am văzut curând o bornă cu Iași 21 km. Încă nu era vremea de semimaraton așa că am mers pe el doar până la ieșirea din Bordea apoi am prins șoseaua marcată cu bandă albastră, DC51. Pe la jumătatea drumului dintre Bordea și gara Bârnova, aud un câine lătrând furios și văd un alt câine tolănit în mijlocul șoselei. Planul era să merg la stânga, direct spre gară, dar acei câini m-au determinat să ocolesc. Partea bună e că acolo se ramifica șoseaua spre spitalul de glumeți așa că am pornit pe ea atent să observ intersecția cu poteca marcată pe care urcasem la început. Refac, de data asta în coborâre bucățica de punct albastru, întâlnesc primul și singurul grup de turiști cu care m-am intersectat pe traseu, ajung din nou în zona noroioasă iar în poiana de dinaintea gării încep să mă latre vreo 3 javre. Mă râstesc și la ăștia, traversez și, la gară, mă ia din nou în primire câinele de dimineață. Îl blagoslovesc și pe ăsta apoi mă așez, că mai aveam destul până la tren.  

Pe tren, până la Iași, am călătorit lângă un grup care studiase amfibieni în pădure, grup care a intrat în traseu cam două ore după mine și probabil s-au întors pe același drum din Poiana cu Schit. N-am înțeles nimic din "păsăreasca" pe care o vorbeau dar știam că sunt și ei pe acolo pentru că văzusem anunțul turei. 

Odată coborât din tren, în Iași, mi-am luat cafea de la primul automat care mi-a ieșit în cale, am ieșit în fața gării și i-am admirat aspectul fațadei, am observat peste drum și Vama Veche (foto jos), am văzut un panou care anunța semimaratonul apoi am luat-o spre hotel, că mai aveam și altceva de făcut în prima mea zi în Iași.  

Îmi iau repede camera de la Hotel Continental în primire, urc, fac un duș, mă schimb apoi pornesc spre Bojdeuca lui Creangă. Aici mi-am aruncat rapid un ochi pentru că mare lucru nu e de văzut, fiind mai degrabă o vizită simbolică. Ca să rămân cu ceva mai mult decât amintiri din copilăria-mi de aproape 50 de ani, m-am oprit la magazinul de suveniruri și am luat câte ceva. 

Era mai devreme decât plănuiam așa că, înainte să merg la Palas Mall să îmi iau kitul de start pentru duminică, m-am oprit la o cafea. Între timp, mă minunasem de străzile destul de abrupte pe care mersesem. 

După cafea am mers spre Palatul Culturii, am intrat în stânga la Palas Mall, mi-am luat kitul, i-am confirmat domnișoarei de acolo că am aflat de modificarea de traseu, plus că oricum am încredere în marcarea traseului și în voluntarii care vor dirija alergătorii.  

Las kitul la hotel, dau o fugă până la Mega Image Ștefan cel Mare, situat foarte aproape, la doar vreo 300 de metri de hotel, deschis și non stop, ca să poată fi de ajutor la orice oră, îmi cumpăr cam la fix pentru cât am mâncat la hotel (au rămas de pus în rucsac doar câteva felii de pâine), revin la hotel, plec din nou, mănânc un langoș, fac poze, mă uit pe la prăvăliile din zona pietonală apoi mă retrag definitiv spre hotel să mă pregătesc de cursă.  

Aveam să constat că nu mi-am luat la mine chiar cel mai ok echipament dar am zis că improvizez eu cumva și mă descurc.  

Ziua 2 – 26 aprilie 2026 - ziua cursei 

Prognoza nu era deloc veselă, existând riscul să ne prindă vântul de 75 km / h pe traseu. Mă echipez totuși fără să fiu prea paranoic având în vedere că nu erau foarte mari distanțele din orice punct al cursei până la hotel. Pe la 8:15 plec de la hotel și intru aproape imediat pe traseul cursei. În vreo 15 minute eram în zona de start. Am timp să beau un Powerade și să mă încălzesc cât de cât, dau jos bluza de polar și o leg la brâu apoi vine treptat ora startului. 

Pornesc fuga, nici prea vioi, nici prea lent, depășesc când se poate și mă ține mușchiul, încerc să prind cu coada ochiului și imagini ale locurilor pe unde trec, peste primul punct de hidratare trec fără oprire, mă mai încetinesc în ambuteiaje, constat că nu este toată șoseaua blocată pentru alergători, mijlocul fiind lăsat pentru tramvai și autobuz, asist la o discuție între voluntarii care se străduiau să țină liber culoarul de concurs, unul îi sugera celuilalt să fie mai impunător iar cel din urmă spunea că anunță trecătorii de concurs dar nu îi poate opri cu forța să traverseze. La început nu resimt cine știe ce urcarea spre Grădina Copou, intru în parc și mă bucur de aleea umbroasă tocmai bună pe soarele ăla, mă mișc pe traseul perfect marcat (benzi, săgeți pe jos, voluntari), văd în viteză câteva lucruri pe care îmi propun să le revăd pe îndelete a doua zi, parcă m-am oprit și la hidratare. 

După ce ies din parc profit de coborâre și bag cât pot viteză. Mă mai uit pe celălalt sens și văd alergătorii cum se chinuie cu panta și începe să sune descurajant. În spate se aude o ambulanță așa că reduc viteza și încerc să mă prind pe unde o va lua. Fix cât m-am oprit să văd că ambulanța venea pe mijloc, printre benzile de alergare, încurc o alergătoare dar ea mă depășește elegant, aproape îmbrățișându mă din fugă. Pe la km 8 luam în calcul că nu voi termina cursa, nu știu de ce, pur și simplu așa simțeam.  

Înainte să încep coborârea spre Parcul Podu Roș mă opresc la toaletă pentru că hidratarea de dinaintea cursei provoca nevoi. Când ies de la toaletă o zbughesc o vreme în jos apoi mă temperez pentru că nu eram nici la jumătatea cursei și încă nu era cazul de eroisme. Când am luat-o în sus spre Palatul Culturii, parcă s-a tăiat elanul. Din nou simțeam că nu sunt suficient de pregătit.  

Din când în când, în prima tură, îl aveam în față pe concurentul de la 10k cu numărul 1976, purtat pe spate. O vreme am avut impresia că l-am depășit dar se pare că nu am fost totuși suficient de viteaz. 

În zona porții de start mă trezesc total debusolat, nu înțelegeam pe unde trebuie să o iau ca să intru în tura a doua. Mă trag în afara culoarului de concurs, studiez fluxul de alergători, observ foarte aproape de poarta de start o săgeată cu Lap, intru spre poartă, sunt dirijat în stânga, curând reintru pe traseu cunoscut, dau înainte cât pot dar parcă deja dau semne de slăbiciune fizică. Trecuseră cam 01:10:00 deci nu părea că am un timp chiar prost. 

Pe la km 13 mă opresc și beau magneziul pe care îl luasem la mine. Nu îmi mai rămânea decât un gel și ce găseam la punctele de hidratare- alimentare. Părea să fi fost o idee proastă să pornesc în cursă fără rucsac. O iau din nou în sus spre Copou, nu mai simt să forțez în urcare așa că o iau tâgâdâm pâș pâș, când fuguța când în mers, fără să mă mai forțez să alerg nici de rușinea voluntarilor sau a altor participanți la trafic. Rămăsesem eu cu traseul și cu punctele de hidratare, restul nu prea mai conta.  

La a doua intrare în Grădina Copou văd un concurent care se odihnea un pic pe o bancă. Mă plâng la el că e greu traseul din cauza urcărilor. Ceva mai târziu mă plâng și la un voluntar care avea grijă să încurajeze pe toată lumea. Mă transformasem într-un alergător plângăcios. 😄 La punctul de hidratare din Copou două ambulanțe ofereau asistență unor alergători. Gândul că aș putea pica și eu m-a făcut să continui cursa ușurel. În definitiv, cel mai important e să mă bucur de cursă, orice altceva e în plus, sau în minus. Nu mai zic că ar fi total nepotrivit (din punct de vedere logistic) să pic într-o cursă ținută la 400 km de casă... 

Ies din Copou și constat că picioarele nu mai vor viteză nici în coborâre. Deja părea gravidă situația. Când dau din nou și de urcarea de pe Toma Cozma, cam cade cerul pe mine.  

Pe lângă mine se regăsesc doi amici (între ei, nu cu mine) alergători, unul se temuse că celălalt ar fi putut păți ceva cât nu l-a văzut, celălalt era încântat că a luat ușor cursa, a admirat orașul, s-a oprit la apă și n-a avut griji. 

La ultimul punct de hidratare, sunt întrebat dacă vreau glucoză... A venit la fix întrebarea așa că am pornit mai departe mestecând.  

Pe pietonala de pe Ștefan cel Mare și Sfânt un alergător care terminase 10000 mă încurajează de la o terasă. În sfârșit, o dau iar la vale către Podu Roș, între timp îmi verificasem cronometrul și mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla, termin în timpul regulamentar așa că, făcând haz de necaz, când am reluat urcarea finală m-am oprit într-o stație de autobuz să îmi fac o poză iola (zisă și selfie în generația tânără).  

Pe finalul finalului mai găsesc o picătură de energie și trec linia de sosire alergând. M-am simțit fericit și la finish-ul ăsta, la fel ca în 5 aprilie, la BFR. Se agață o medalie de mine, merg la hidratare, găsesc și niște napolitane și biscuiți de ronțăit când... codul portocaliu de vânt intră în vigoare, cutiile cu cele necesare organizării încep să se plimbe luate de vânt, se anunță că nu se dă startul la 12:00 pentru cursele scurte dacă nu se oprește vântul, mă retrag în Palas Mall unde, culmea, nu mă atrage irezistibil nimic de mâncare, beau o cafea apoi îmi fac curaj să ies. Între timp, de la ceilalți refugiați alergători, aud zvonul că restul curselor sunt anulate. Cei care sperau că vor putea totuși alerga și-au luat medaliile apoi evenimentul s-a terminat, silit de împrejurări. Am avut ditamai norocul că mi-am terminat cursa la timp... 

Mă îndrept spre hotel și stau cuminte acolo până pe la 18:00 când se termina codul portocaliu.  

Seara ies timid, mă sucesc puțin prin centru, îmi iau ceva de la o patiserie, mai vizitez odată Palas Mall convins că îmi scăpaseră niște detalii, mă întorc la hotel și adorm câteva ore.  

Înainte să mă culc de tot mai schimb câteva vorbe cu Daniel apoi somn... 

Ziua 3 – 27 aprilie 2026 

Pe la 6 dimineața cobor din pat, mă spăl, mănânc, fac bagajul apoi, pe la 09:30 predau camera și îmi văd de drum. Planul era simplu, merg în Grădina Copou și Grădina Botanică apoi o iau spre gară. 

Până să ajung în Copou, mă opresc la o cafea în zona Universității apoi dau mai departe în sus. În Copou dau o tură fix pe traseul cursei apoi încep să o iau și pe alte alei, să acopăr cât pot de bine zona. Sunt o mulțime de monumente și de bănci care amintesc de scriitori și pictori, pozez ca japonezul orice îmi reține o clipă atenția, la Teiul lui Eminescu mă opresc mai mult și mă salută cineva. Dau bună ziua și îmi văd de drum, că nu mă pricep eu să conversez cu necunoscuți, de fapt de multe ori nici cu cunoscuți.

Urc mai departe orientându-mă spre Grădina Botanică Anastasie Fătu, trec prin fața Stadionului Emil Alexandrescu fără să știu că fix în ziua asta Politehnica Iași aniversa nu știu câți ani de existență, o iau apoi diagonal prin Parcul Expoziției, ies din parc pe lângă bustul lui Calistrat Hogaș, trec strada Dumbrava Roșie și ajung fix la intrarea în Grădina Botanică unde aveam să îmi petrec aproximativ două ore și jumătate. Îmi iau bilet, pornesc să explorez printre lalele, nimeresc o potecă de pământ care părea să ducă spre nicăieri, mă întorc, încerc să îmi păstrez o logică a vizitării dar cred că nu prea reușesc, acopăr cu vizita cât pot din grădină, constat cu surprindere că fix prin mijlocul grădinii trece o stradă cu circulație auto, dau o tură de lac, odată reintrat pe asfalt observ un alergător pe poteca pe care fusesem, între timp mai observasem prin Grădina Botanică vreo 2 – 3 alergători, fac poze la tot ce îmi stârnește interesul, constat că grădina este întinsă și pe diferență de nivel, nu doar pe orizontală, pe o coborâre pe pământ cad dar nu-mi suferă decât orgoliul, un pic, spre finalul vizitei mă opresc să mă odihnesc într-un foișor apoi ies. 

Revenind în lungul Grădinii Copou mă uit la expoziția de pictură a liceenilor din oraș apoi la cea de fotografie, ambele înșirate pe gardul parcului, mai jos mă opresc iar la cafea apoi în fața Muzeului Militar, pozez niște tunuri după care o iau spre gară, făcând totuși încă o mica pauză la Râpa Galbenă unde nu observ nimic galben. 

Pentru că mă întinsesem prea mult cu grădinile, nu am mai găsit timp și să mă opresc la un Kaufland / Mc / KFC să mănânc, așa că m-am mulțumit cu niște covrigi, cafea, suc. 

Pe la 15:30 ajungeam la gară iar la 16:09 am pornit spre București, admirând organizarea de la gara Iași unde scria că plec de la 1A pe tabela fixă dar de fapt am plecat de la 3A, cum zicea tabela electronică. Și eu care așteptam să tragă la 1A trenul demult garat la 3A... Vorba lui Daniel, bine totuși că n-a plecat din altă gară... 

Cu doar 10 minute întârziere debarc în București Nord, pornesc direct spre metrou deși mă tenta să iau înainte ceva de la o patiserie, mă salută iar cineva și aflu că este aceiași femeie care mă salutase și în Copou, care alergase semimaratonul într-un timp foarte apropiat de al meu, apucăm să schimbăm câteva vorbe și asta îmi face plăcere apoi ea merge spre autobuz, taxi sau ce o fi luat iar eu cobor în subteran. Pe la 00:00 ajungeam acasă după 3 zile pe drumuri. 

Date tehnice, timpi, distanțe, bla-bla-bla

Ziua 1:

Traseu: Gara Bârnova – Poiana cu Schit – Grajduri – Bordea – Gara Bârnova

Marcaj: punct albastru (Bârnova – Poiana cu Schit – Grajduri), șosea mai departe

Timp: 5 ore 58 minute 33 secunde (din care 3 ore 59 minute 59 secunde în mișcare)

Distanță: 20.20 km

Altitudine minima: 178 metri

Altitudine maximă: 373 metri 

Ziua 2: 

Alergare Semimaraton Iași

Timp aplicație: 02:30:58 (din care 02:20:57 în mișcare)

Distanță: 21.35 km

Altitudine minima: 20 metri

Altitudine maximă: 124 metri

Date cursă:

Distanță: 21k

Număr concurs: 91

Loc la general: 559 din 653

Loc la categorie M45-59: 89 din 98

Loc la masculin: 458 din 519

Timp tura 1 - 1:11:21,3

Timp tura 2 – 1:18:43,6

Timp total semimaraton – 2:30:04,9

Ziua 3:

Traseu: Hotel Continental – Muzeul Unirii – Parcul Voievozilor – Universitate – Grădina Copou – Parcul Expoziției – Grădina Botanică – Parcul Expoziției – Muzeul Militar – Râpa Galbenă – Gara Iași

Timp: 6 ore 18 minute 14 secunde (din care 3 ore 9 minute 16 secunde în mișcare)

Distanță: 16.46 km

Altitudine minima: 21 metri

Altitudine maximă: 171 metri

#SemimaratonIași #Iași #CodriiIașilor #Bârnova #PoianaCuSchit #Grajduri #GrădinaBotanicăIași #GrădinaCopou #alergare #21k

Semimaraton Pe Argeș În Jos 14 decembrie 2025

 

Pe Argeș în jos

Pe un mal frumos

Iată vin în cale

Se cobor la vale

Mulți alergărei

Și vreo 3 căței

Pe principiul că, odată ce am auzit de un eveniment de alergare, verific daca îmi e cât de cât la îndemână să particip la el, am avut o dublă premieră: m-am înscris la primul semimaraton de iarnă și primul semimaraton alergat departe de casă.

Rezervarea de cazare și biletele de tren luate cât mai din timp sunt deja o obișnuință pentru mine. Prin urmare, după câteva zile destul de agitate în familie, cu somn abia începând de pe la 1 noaptea, cu bagajul făcut cumva pe fugă, fără să fi apucat să alerg și în mijlocul săptămânii, așa cum îmi propusesem, stresat și obosit până în gât, sâmbătă 13 decembrie 2025, pe la ora 08:00, plec din Gara Basarab spre Pitești. Ajung în Pitești doar cu vreo 10 minute întârziere, explorez un pic până la ora la care puteam ridica kitul de start, îmi iau kitul, bântui un pic pe la târgul de Crăciun până după 14:00 când puteam să mă cazez, îmi iau în primire camera la Hotel Metropol apoi bântui iar prin târgul de Crăciun pentru un vin fiert și un mic concert Soul Serenade. Printre picături mă opresc și la KFC-ul din centrul Piteștiului să mă îndop, ca să pice bine vinul (un pic mai ieftin decât la târgurile din București, în Pitești costând 10 sau 12 lei paharul de vreo 300 – 330 ml).

Hotelul era plasat foarte aproape de târgul de Crăciun și la aproximativ 2 km de gară și de locul de start.

Seara sunt cuminte și mă culc cât pot de devreme, dorm bine în patul confortabil din camera bine încălzită.

Duminică 14 decembrie 2025 mă trezesc pe la 5 dimineața, mănânc ceva dulce, mă hidratez cât de cât, îmi pregătesc rucsăcelul cu mănuși, Powerade, loc pentru hainele extra purtate până la start, magneziu și alte năzdrăvănii apoi o iau agale spre Parcul Ștrand, recunoscând pe alocuri colțuri de oraș prin care trecusem și cu Daniel în primăvară. Intenționam să fac ca la Crosul Loteriei Române, să îmi iau ceva de la patiserie și să mănânc înainte de start dar n-am avut noroc, patiseriile din drum abia deschideau, nu aveau încă marfă pe rafturi. Asta e! Nu a fost prima cursă pe stomacul gol.

Ajung în Parcul Ștrand destul de aproape de ora 09:00, zona de start era deja animată de organizatori și concurenții ajunși dimineață în Pitești iar acum se încolonaseră să își ridice kitul. Băgând de seamă că se servea ceva lichid cald pe acolo, întreb ce e și cer un ceai (citisem și ceva de vin fiert și nu era tocmai cuminte să beau așa ceva înainte de start, să mă trezesc apoi că alerg pe 3 cărări). Fotografii își făceau treaba deja, se pare că imediat ce am ajuns în apropierea porții de start m-am ales cu o poză. Deși am avut de așteptat aproape o oră până să vină ora startului, frigul mușca destul de rău și nu îmi prea venea să mă dezechipez pentru start, atmosfera era plăcută, aveam loc suficient să îmi fac încălzirea în stil propriu, se vedea că toți, organizatori, voluntari, concurenți pun pasiune în ceea ce fac. Cu excepția frigului, atmosfera îmi amintea destul de bine de alte curse mai mici la care am fost.

Puțin după 10:00, prins oarecum pe nepregătite, în sensul că mi-am pornit pe fugă aplicațiile de localizare – cronometrare și semnalul GPS părea să fie greu de prins, începem fuga. Nefiind pus pe fapte mari, am plecat printre ultimii dar curând am început să depășesc. Era ceva înghesuială pe aleile parcului dar așa părea mai cald. La prima urcare pe promenada Argeșului am urcat scările la pas, să nu pic în nas peste ceilalți concurenți. Fac dreapta pe aleea pe care tocmai mă plimbasem cu o zi în urmă (din greșeală, eu de fapt căutând cai verzi pe pereți), ies din parc, intru pe pista de biciclete transformată pentru 3 ore în culoar de alergare (eu speram să se închidă circulația și să se alerge pe șosea dar nefiind chiar 20000 de participanți, probabil nu au aprobat autoritățile restricțiile de circulație), între timp ignor un punct de hidratare chiar dacă voluntarii de acolo erau foarte atenți și încercau să ne aducă lichidul cât mai la nas, mă pregătesc sufletește de o întoarcere în parcarea de la Argeș Mall dar de fapt am întors ceva mai devreme, într-un ac de păr unde voluntarii cred că erau pregătiți să ne agațe de aripă dacă ne-ar fi aruncat mișcarea centrifugă în Argeș. Până la întoarcere, pe sensul celălalt deja zburdau pe lângă noi alergători, parcă dorind să îmi arate cât sunt de slab antrenat. Citind rezultatele din anii trecuți, nu mă preocupa cine știe ce acest aspect, având în vedere că 99,99 % dintre concurenți apăreau mai antrenați ca mine deci nu mă deranja nici să ajung pe ultimul loc, atâta timp cât terminam în timpul regulamentar. Oricum, se pare că trebuie să mă obișnuiesc cu locuri foarte în coada clasamentului la cursele cu mai puțini participanți la care, din câte observ, vin doar alergători mai buni.

Revenind pe promenada Argeșului observ un alergător tentat să se joace cu un câine dar care se retrage rapid, probabil din cauza unui gest nu tocmai prietenos făcut de cuțu. Observ în fața mea, la vreo 5 alergători mai încolo, un domn cu steag care părea în vârstă. Îmi propun să țin pasul cu el, poate chiar să îl ajung și întrec. N-ai să vezi! La final am văzut că omul avusese cursă mai scurtă la care chiar prinsese podiumul la categorie. Practic n-aveam nicio șansă să mă țin după el. Și ca omul ăsta aș vrea să îmbătrânesc.

Trecerea spre Parcul Lunca Argeșului (acolo, la lalele) nu îmi imaginam cum o să fie dar speram să nu însemne că vom traversa șoseaua. N-am traversat-o, am păcălit-o trecând pe sub ea, după o serpentină dreapta - stânga mai abruptă, tocmai bună să iei un pic de viteză la coborâre și să îți fugă inima în gât la urcare. Las curând pe stânga celălalt punct de hidratare și intru treptat pe teren cunoscut. Văd silueta bisericii din capătul nordic al parcului și deduc cam pe unde e întoarcerea. Nu știu de ce mă așteptam eu la o întoarcere oarecum în loc, că realitatea a însemnat niște bucle care au făcut parcul ăla să pară imens. Voluntarii și benzile de marcare a traseului își făceau treaba așa că orientarea nu a fost deloc problematică. Ne suprapunem o vreme și peste o pistă de alergare pe care poate o testez cândva și în condiții pașnice, fără presiunea unui concurs. Pe aici fac pauză de ajustare a echipamentului. Nu mai simțeam nevoia de nicio cârpă pe cap și la gât, am scos și mănușile, am atacat un pic sticla de Powerade apoi am închis bucla din acest al doilea parc. În jurul meu erau deja suspect de puțini alergători. Părea atât de liber încât să îmi imaginez că voi termina în 02:59:59, la un pas de verdictul do not finish. Cam de aici am uitat aproape de tot de spiritul de competiție și am încercat pur și simplu să mă bucur de experiența primei alergări urbane departe de casă (după experiențele de plajă și de munte din primăvară și vară). Revenind pe malul Argeșului, îl văd pe Corneschi deja la jumătatea celei de-a doua bucle. Nu știu ce mănâncă omul ăsta dar are o viteză cât să câștige mai toate cursele la care participă. Mă mențin cât de cât viu în continuare, cobor scările și fac dreapta, închizând în Parcul Ștrand prima buclă. Voluntarii îi îndrumau spre finish pe cei de la 10k dar pe mine m-au trimis în a doua tură. Încă aveam suflu să recunosc că mai am una dar, destul de repede, aveam să îmi imaginez că era mai comod dacă mă înscriam doar la 10k. Urcat iar pe promenadă ajung din urmă o doamnă cu care, o vreme, intru în jocul depășirilor. Ba depășeam eu, când mergea ea un pic, ba mă depășea ea când mergeam eu. Eram doi alergători care păream că ne-am greșit undeva setările. Pe celălalt sens, alergătorii mai pregătiți aflați cel puțin cu un km mai în față, găseau energie să ne încurajeze și să ne felicite pe noi, aștia mai lenți.

Un pic după biserica din Lunca Argeșului, mă mai prind din urmă câțiva alergători. Doamna de mai devreme era deja mult prea departe și n-am mai avut nicio șansă să o ajung. Spre finalul cursei mele nu o mai vedeam nici măcar așa, în zare... E clar că și-a gestionat energia cu mult mai multă pricepere decât mine. Și ca doamna asta vreau să îmbătrânesc.

Marcajul pentru cursă rămăsese la locul lui dar voluntarii de la dirijare dispăruseră în câteva locuri. Stăteau deja de aproape 2 ore în posturi și i-o fi luat frigul și pe ei, că oameni sunt. Unde aveam un cât de mic dubiu, mă uitam pe telefon unde aveam deja urma de la prima tură. Totuși, pe unde mai erau voluntari, aceștia încurajau fiecare alergător indiferent cât de în urmă era rămas. Cred că mai aveam vreo 5 km până la finish când căpătasem convingerea că voi termina sub 02:30:00. Eram praf de oboseală, mergeam din ce în ce mai des, dar chiar și așa, cu mers integral de aici înainte, tot mă asteptam să termin în două ore jumate.

Mă opresc la hidratare înainte de a reveni pe promenadă, remarc din nou bunăvoința voluntarilor, un pic mai încolo observ pe sensul celălalt o alergătoare aflată ceva mai în urmă ca mine, mai departe se nimerește un fotograf doar pentru mine, căruia apuc să îi mulțumesc (eu care, nu știu de ce, sunt convins că vorbitul în timpul cursei mă seacă de energie), deja nu îmi mai păsa că, pe ultimii 5 km, m-au depășit vreo 5 oameni, asteptam nerăbdător să cobor a doua oară treptele din parcul Ștrand și să termin. La întoarcerea din nordul parcului am avut o ezitare dar, chiar dacă nu mai era voluntar acolo, m-am uitat pe telefon, am întors cu 5 m mai departe decât în prima tură și apoi m-am orientat bine până aproape de final. Totuși, pentru că locul de start era pe insula și, în mod ciudat, se pleca pe o parte și se întorcea pe cealaltă, când am ajuns la podul pe care am traversat imediat după start nu mi-a fost clar dacă trebuie să continui bucla spre locul în care fusese îndrumat spre finish omul de la 10k pe când îmi terminam eu prima tură sau dacă trebuie să închid direct pe pod. Acolo, atunci, mi-ar fi plăcut să existe un voluntar să mă ghideze. Pe principiul că e mai bine să alerg câteva sute de m în plus decât să risc descalificarea, am continuat bucla și, pe partea cealaltă a lacului, voluntarii mi-au confirmat că pe acolo se intră spre finish. Mă asteptam să trec prin poarta de finish din aceiași direcție din care plecasem dar lucrurile erau altfel gândite. Îmi continui acești ultimi metri deloc convins că am nimerit abordarea corectă și termin cursa din lateral față de direcția în care începusem și trec linia de sosire cumva din partea cealaltă față de așteptările mele. Fotografii încă erau atenți și fotografiau tot ce trecea linia de sosire, voluntarii cu medalii m-au reperat și mi-au agățat una de gât, mă duc spre masa de alimentare și sunt foarte plăcut surprins de ce am găsit acolo (sărățele, salam, pâine, Pepsi, Gatorade, sticks-uri), mă îndop un pic apoi mă îndrept spre masa cu lichid cald unde prind ultimul pahar de vin fiert. Dacă nu am ieșit chiar ultimul în clasamentul general, tot trebuia să ies cumva ultimul. Mă opresc și la gravat medalia, timpul fiind satisfăcător plus că era prima cursă lungă departe de casă și am simțit nevoia să îmi rămână amintire și sub forma asta, nu mai spun că am putut poza medalia față – verso să mă laud la frații mei care erau amândoi în București și se pregăteau să meargă la concert în târgul de Crăciun pe când eu îmi vărsam ficații de oboseală.

Ca de obicei, după mâncat și băut am pus haine groase pe mine și am asistat la festivitatea de premiere. E genial organizată cursa din punctul ăsta de vedere, festivitatea se ține pe scena teatrului de vară iar publicul poate asista așezat confortabil pe bănci. Doar la Măgurele am mai întâlnit ceva asemănător dar la Pitești era mult mai bine. Eu îmi simțeam picioarele țăndări, mă mișcam greu, cu toată alimentarea parcă tot nu îmi revenea energia, mă cam luase și frigul, era destul de rău. Nu cât să leșin, să cheme oamenii ambulanța dar oricum.

Se termină festivitatea de premiere, o iau agale spre hotel, mă opresc să iau niște covrigi pe care nu reușesc să îi termin (e ciudată senzația aia de foame, când stomacul totuși refuză să se umple), ajung la hotel, acopăr cât de cât covrigii rămași, fac duș și mă pun în pat. Mă trezesc aproape de 8 seara, nu mai aveam chef de ieșit în oraș (sâmbătă îmi imaginam că voi merge duminică seară la film dar realitatea s-a dovedit diferită), mănânc covrigii, îmi fac o băutură de fast recovery (pe care de fapt era ideal să o beau destul de repede după cursă, după ce mâncam, dar pare să fi ajutat destul de mult și așa), mă apuc să strâng bagajul, schimb două vorbe cu familia apoi trec din nou la somn.

Luni 15 decembrie 2025 mă trezesc destul de bine, finalizez bagajul, fug până la KFC să mănânc. Deși mâncasem aproape exact la fel ca sâmbătă, de data asta după KFC m-a tăiat diareea (dacă e întâmplarea sau dacă era ceva defect cu mâncarea nu mi-e deloc clar) dar rezolv totul în timp util și aproape de 11:00 cobor să predau cheia. Trec prin târgul de Crăciun, mai beau un vin fiert, admir tinerii frumoși care se plimbau prin oraș apoi, vag presat de timp, pornesc spre gară. Urc în tren pregătit pentru o scurtă călătorie (nu am venit direct spre București), cobor la prima stație, mă orientez rapid spre Muzeul Golești, având două componente, una istorică și alta cumva etnografică, mergând perpendicular pe calea ferată apoi la stânga, intru în muzeu, paznicul și doamnele de la casa de bilete, unde mi-am validat biletul luat online, s-au dovedit oameni faini, dornici să ofere o experiență plăcută vizitatorului, îmi las rucsacul la casa de bilete, primesc câteva îndrumări care să îmi facă spornică vizita și încep turul...

Încerc să vizitez cu metodă, să văd tot, să am o oarecare ordine de vizitare. În opoziție cu clădirea casei de bilete, încep cu clădirea școlii. Două săli, mobilier școlar, diplome, fotografii, mă așteptam să găsesc și diploma de bac a lui Marcel Ciordacu dar încă nu o avea pe vremea aceea. Trec spre parc, ajung repede în zona de muzeu al satului (al viticulturii și pomiculturii mai exact), în prima parte îmi reține în mod special atenția Hanul de răscruce din Posești (după cum spunea doamna de la casă, am intrat oriunde era ușa deschisă, chiar și în pivniță, iar unde nu se putea intra mă uitam uneori pe geam) apoi seria de pivnițe din diverse regiuni etnografice. Intru în orice subsol era deschis, mai dau câte un cap în grindă din neatenție, sorb, imaginar vorbind, din fiecare butoi întâlnit, la o astfel de pivniță se putea urca cumva la etaj așa că am urcat, să văd și eu lumea de sus. Între timp, începe recitalul de pisici. Întâlnesc vreo 5 pisici în muzeu, unele au năvălit pe mine de parcă eram prietenul lor vechi, una, neagră, s-a dovedit mai timidă și a fugit repede din calea mea, insensibilă la chemarea mea cu pis, pis. Primăria din Hârsești părea incredibil de modernă dar interiorul nu era vizitabil. Mi se spusese de la intrare că, pentru partea de muzeu în aer liber, voi putea vedea doar exterioarele. Probabil interioarele sunt accesibile vara, când e mai mult trafic iar temperatura e plăcută și pentru exponate. Mi-a mai atras atenția Biserica din Cotmeana, cu cimitir, cruci de piatră, o căsuță anexă.

Trec pe lângă Terasa La Muzeu, acum închisă (la vară aproape sigur mă opresc la un pahar aici), revin în parc, ies, vizitez Baia turcească și Turnul de apărare apoi, mergând în lungul clădirii secției de etnografie, găsesc o ușă deschisă pe care se auzea jazz. Normal că am fost curios și am dat acolo de o expoziție de ceramică, una de ouă de struț încondeiate, una de port popular. Secția de istorie părea închisă așa că o las pe altă dată.

Conacul familiei Golescu are săli destul de interesante. Printre altele, am aflat aici că pisica nu poate fi secretară, pentru că secretara e un fel de birou de scris iar pe mâță nu am scris până acum. Cea mai importantă încăpere mi se pare cea a biroului regelui Carol I, o piesă de mobilier impresionantă care mă mir că a rămas între exponatele unui muzeu de provincie, asta dacă nu e cumva o replică, desigur.

După ce văd conacul mă întorc în parc unde e și toaleta, văd terasa din partea cealaltă, văd și scrânciobul apoi mă îndrept spre ieșire. Recuperez rucsacul (vreo două ore fără rucsac în spate au fost o plăcere, deși nu era nici exagerat de mare, nici foarte greu dar, cel puțin prin pivnițe, era mai delicat să intru cu rucsac în spate), salut, ies pe poartă, traversez, intru puțin în curtea bisericii monument istoric de aici (am fost tentat aici să intru și în biserică dar nu sunt convins că era deschisă), ies, fotografiez biserica din stradă (cică fotografiile făcute fără binecuvântarea părintelui sunt nașpa dar poate asta nu se aplică și celor făcut din spațiul public), constat că e cu vreo oră și jumătate mai devreme decât ora maximă pe care o alocasem vizitei, mă îndrept spre gară, văd din nou autobuzul care leagă prin linie metropolitană Piteștiul de Golești, mă uit pe afișul din gară cu mersul trenurilor dar nu pare să fie niciun tren mai devreme, mă uit totuși și pe aplicația CFR și găsesc un tren care pleca peste vreo 30 de minute, îmi iau bilet la el, zac prin gară până atunci, apreciez ca ciudat faptul că nu am întâlnit niciun magazin pe puținele străzi din Golești străbătute. În sfârșit, vine trenul, urc, mă așez și parcă de abia aștept să ajung acasă unde, pentru o noapte, încă eram la un loc toți trei frații.

Marți 16 decembrie 2025, întors la muncă, îi povestesc rapid unui coleg despre cât sunt de încântat de cursa de la Pitești și de zilele petrecute acolo.

ALERGAREA ÎN CIFRE

Fiind eu al treilea om care a îndrăznit să se înscrie la semimaraton, am primit numărul de concurs 3

În clasament, cu timpul meu de 02:26:12 am fost pe locul 103 din 107, la masculin am fost locul 86 din 87 iar la categorie M 40 – 49 am fost ultimul, locul 31 din 31

COMPARAȚIA CU CELELALTE SEMIMARATOANE ALERGATE DE MINE

Cronologic, semimaratoanele alergate până acum sunt astea:

Mai 2016 – 02:24:15

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

14 Decembrie 2025 Pitești – 02:26:12

Ca timp, de la cel mai bun la cel mai slab, lista arată așa:

27 Aprilie 2025 – 02:08:38

11 Mai 2025 – 02:19:25

Mai 2016 – 02:24:15

14 Decembrie 2025 Pitești – 02:26:12

12 Octombrie 2025 – 02:29:31

9 Octombrie 2016 – 02:43:44

#alergare #semimaraton #Pitești #PeArgesInJos #iarna

Semimaraton 27 aprilie 2025

 

Decembrie 2024 mă prinde cu gândul că, peste iarnă, voi face cumva să mă antrenez astfel încât să fiu pregătit din nou de semimaraton în 2025. Prin urmare, mă înscriu la proba lungă a evenimentului organizat de ACS Constantina Diță. Peste câteva luni, nici antrenat nici cu condiția fizică praf, rămăsesem cu impresia că m-am înscris la 10k așa că m-am antrenat fără să forțez ca distanțe, având alergări de cel mult 15 – 16 km în ultima vreme. Nici cu viteza n-am exagerat, dat fiind că, uneori, mă antrenam în pădure.

În ultimele săptămâni înainte de cursă, mă gândeam că traseul e frumos și se potrivește perfect pentru un record personal la 10k. Nu că aș avea notate organizat rezultatele de până acum dar, de exemplu, dacă aș fi reușit sub o oră pe 10k, era clar record personal.

Pe partea cealaltă, de mai bine de o lună am emoții cu o unghie care dă semne că se va încarna din nou și asta ar putea să-mi compromită cursele. La piciorul stâng am situația asta cu unghia iar la dreptul m-am ales fix în vinerea mare cu două mușcături de câine.

Alergasem vreo 8 km prin pădurea Cernica (terenul de antrenament aflat destul de aproape de mine) după care am ieșit la limita estică a orașului Pantelimon apoi am continuat pe DN 3 spre Brănești, cu gând să reintru în pădure ceva mai încolo, unde știam din antrenamentele anterioare că pornește un drum. Alerg și în lungul șoselei, unii șoferi mă claxonează admirativ sau poate doar cu mirare, deja așteptam cu nerăbdare să intru din nou în pădure (că nu e prea confortabil să alergi pe marginea șoselei) când ajung în dreptul fostului restaurant RO & LA, observ un număr de telefon afișat, probabil în așteptarea unui parteneriat de afaceri, locul pare pustiu, nici urmă de micii și berea pe care, în alte circumstanțe, poate m-ar fi tentat să le consum acolo după antrenament. În schimb, sunt luat total pe nepregătite de niște lătrături furioase. Observ un dulău de talie medie, înțepenesc, încerc să îi vorbesc frumos, să îl calmez, se apropie și îl văd cum își înfige colții în genunchiul meu. Din bodegă iese un nene care, nu mi-e clar cum, a potolit cât de cât câinele. Îmi spune că ar vrea să scape de câinele care s-a aciuat acolo venind nu se știe de unde, că au mai fost oameni atacați de javră, face pe empaticul observând că m-a speriat într-o oarecare măsură situația. Apuc să îi sugerez să apeleze la ASPA ca să scape de câine, cât mă însoțește ca scut viu în calea colților încă dornici să înhațe. Când crede că a trecut pericolul cu câinele mă lasă să îmi continui drumul singur dar nu apuc să fac câțiva pași până să mă atenționeze că e javra încă pe urmele mele. Alungă omul din nou câinele, eu îmi văd de drum, când mă simt cât de cât în siguranță mă uit că e întreg pantalonul și mă gândesc că am scăpat nevătămat. Pentru că frică, ceva durere și un oarecare disconfort general, mai departe am alergat cu mai puțin elan. Am mai adunat totuși vreo 6 km de alergare până să mă îndrept spre Western Ranch ca să ies din pădure pe la Aventura Parc. Pe drumul ăsta de ieșire, folosit de nu știu câte ori de mine, fără probleme, mă trezesc cu încă două javre care latră cu spor. Încerc să mă deplasez pe partea cealaltă a drumului, se intercalează între noi o mașină (probabil a stăpânului câinilor), o javră vine totuși să mă miroasă dar nu bagă și colții.

Peste niște ore, acasă, simțind încă ceva disconfort la picior, mă dezbarc și analizez situația. Constat că am sângerat în spatele genunchiului (unde observasem că a mușcat javra) dar și un pic mai sus de gleznă, cumva în spate spre lateral dreapta, unde nu cred că îmi amintesc când și-a înfipt colții. Deci, deși nu simțisem sângele curgând, mă rănise destul de urât nenorocitul de câine, aparent fără stăpân. Pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, nenea de la bodegă era stăpânul lui, că altfel nu avea cum să îl strunească. Sunt sigur că acel câine de “pază” (că în realitate e de atac) este ajutorul de nădejde al paznicului de bodega, paznic care cu siguranță hrănește javra, că altfel ce motiv ar avea aceasta să stea cu el?

Una peste alta, am mai adăugat o situație pe lista celor care mă fac să urăsc din tot sufletul unele animale. Ca persoană fizică nu ai ce le face nici câinilor nici urșilor, că au animalele mai multe drepturi ca omul, dar ar trebui ca statul să își ia în serios rolul de garant al siguranței oamenilor și să ne scape de orice urmă de câine și urs agresiv.

Întâmplător aveam acasă ceva apă oxigenată și betadină așa că, deși cu niște ore întârziere și posibil fără efect, am stropit zonele mușcate cu ceva dezinfectant.

Cam așa stăteau lucrurile când am citit programul de ridicare a kit-urilor de start. Îmi doream cursa dar îmi era și o oarecare frică de ea, dat fiind că dreptul mai are mult până să se vindece. M-a nemulțumit că vineri era doar până la 18:00 programul de ridicat kit-uri dar aveam sâmbăta liberă deci timp totuși suficient să îl iau. Pe partea cealaltă, chiar nu aveam de gând să pierd sămbătă vremea pe drum până în Herăstrău. Așa că, de data asta, când a zis șeful că pot pleca pe la 17:00, deși de obicei mă și enerva și nici nu profitam de mărinimoasa ofertă, m-am apucat să îmi strâng lucrurile, am scos mâțele din birou și am plecat la timp ca să ajung până în 18:00 în Herăstrău.

Mă așez eu frumos la coada de 10k dar, când ajung în față, aflu că sunt înscris la 21. Sugerez că am uitat la ce cursă m-am înscris, că am antrenament suficient ca s-o scot la capăt cu bine cu semimaratonul, îmi iau pachetul și îmi văd de drum. Ceva din abordarea voluntarei de la stand m-a făcut să cred că puteam fi cumva trecut la cursa de 10 dacă aș fi vrut (probabil e o portiță în regulament pentru asta), dar am preferat să îmi asum cursa la care m-am înscris (m-am convins de asta după ce am verificat corespondența) gândindu-mă că oricum e un antrenament bun pentru 11 mai și că, în cel mai rău caz, dacă nu pot duce acum 21 km în maxim 3 ore, abandonez când nu mai pot sau când consideră organizatorii.

Sâmbătă am încercat să mă hrănesc bine și să îmi conserv energia, am ieșit doar la o plimbare de vreo 5 km, în pas lejer. M-am culcat târziu dar mă simțeam cât de cât pregătit. Duminică pe la 6 dimineața eram în picioare iar pe la 7 și un pic porneam spre Herăstrău. Mă enervase un pic că m-am chinuit să îmi pun brățara de acces la cursă (consider că a fost o idee teribil de idioată din partea organizatorilor această brățară, având în vedere că, de obicei, accesul la cursă îl faci doar pe baza numărului), nici nu apucasem să îmi pregătesc obișnuitul rucsăcel cu care merg la curse, nu apucasem să mă hidratez cum trebuie, mă uitam cruciș și la buletinul meteo, cu temperaturi scăzute, vânt și posibile precipitații. Suna destul de rău totul.

Decid spontan să plec fără rucsac de data asta, să nu trag iar 21 km cu ceva în spate, plec în pantalon lung (și de frig și pentru că nu doream să se vadă mușcăturile, plus că îmi prindea bine și un pic de compresie de la colanți), tricou și o jachetă impermeabilă de alergare, relativ proaspăt achiziționată din Decathlon. Plănuiam să alerg cu jacheta, dacă era mult prea frig, sau în tricou dacă vremea părea cât de cât OK. Am pus prin buzunarele jachetei niște batoane energizante, magneziu lichid și șervețele, în borsetă aveam hârțogăria cu care umblu de obicei plus telefonul cu Strava dornică să înregistreze, încep un bidon de Isostar pe care îl termin până să intru în sectorul de start la cursă. Plecând fără proviziile mele era clar că, indiferent ce s-ar întâmpla, mă bazez pe punctele de hidratare ale organizatorilor.

La ora startului nu eram eu tocmai încrezător că duc cursa la capăt dar merita să încerc măcar. Plec în stomac cu două batoane energizante, o fiolă de magneziu și juma de litru de Isostar. Până mă bag în sectorul de start, până mă încălzesc un pic, până îmi leg jacheta la brâu (asta s-a dovedit o alegere destul de proastă pentru că am transpirat mult pe fund, de îmi dădea senzația că am făcut pe mine), până fac niște poze s-a dat deja startul. Pornesc Strava în grabă apoi încep cursa. Cam ca de obicei, am luat startul printre ultimii. Nu prea conta în economia cursei un minut, dat fiind că mă așteptam oricum să termin cam în 02:50:00

La început am avut o stare ciudată, asemănătoare cu atacul de panică, dacă nu cumva chiar a fost atac de panică. Alergam, depășeam ce puteam, respiram greu, îmi simțeam plămânii în gât... Totuși, după vreo 3 km s-a reglat corpul și am rămas doar cu un oarecare disconform la picioare. Era destul de rece, mai venea și câte o rafală de vânt, stomacul și-a făcut o vreme porția de bolboroseală, eu alergam fără să forțez dar în același timp cu teamă că nu voi termina la timp. În apropierea mea, îmi iau repere câțiva alergători și încerc să țin pasul cu ei. Nu prea reușesc, cel mai probabil pentru că ceilalți alergau mai tare ca mine. Primul punct de hidratare parcă a fost în Piața Victoriei, după ce depășisem zona gheretelor care urmau să se deschidă pe seară, în cadrul food fest. Mi-am făcut o idee, așa, în alergare, despre ce se poate găsi de băgat în gură pe acolo. Aveam să revin seara acolo, pentru concertul OCS. Mi s-au părut un pic enervante canalele care protejau cablurile care traversau strada dar, ca să zic așa, pot spune că aia a fost partea de trail runing a semimaratonului de șosea.

Anul trecut pe vremea asta, din Piața Victoriei am continuat pe Calea Victoriei, la 10k. De data asta am făcut dreapta pe Buzești, am traversat un cartier care arată destul de dubios, am ajuns pe la Eroilor apoi pe traseul pe care am tot alergat în alte curse. Km 10 a fost undeva după Piața Unirii. Pe aici parcă am alergat pe lângă un porumbel măcelărit. Cum naiba ajunsese în halul ăla nu știu, dar cadavrul arăta horror. La puțin după borna de 10 km m-am oprit o vreme pentru că îmi stătea stomacul în gât. Resturi de la ultimul baton energizant, consumat poate mult prea aproape de ora startului, au ales să se elimine pe gură, bine că nu pe partea cealaltă. Păstrez un moment de calm, cât să aud pe cineva că nu vrea să tragă cât să își verse ficații. După câțiva pași de mers am reluat alergarea. Parcă nu îmi mai păsa că depășesc, că sunt depășit, că pe sensul celălalt deja apar alergătorii puternici care îmi sunt cu 3 – 4 km mai în față. După ce s-a rezolvat stomacul, distanța până în Piața Muncii aproape că nici nu am mai simțit-o. Pe aici admiram polițiștii care se străduiau să ne mențină cât mai liber culoarul de alergare și pietonii care de cele mai multe ori erau înțelegători. Întorc la Piața Muncii cu o curbă largă, de parcă eram atât de în formă încât era perfect să prelungesc cu 5 m cursa. Pe la km 13 mă opresc să iau un magneziu apoi continui cursa parcă mai cu spor. Chiar era penibil, la pofta de alergare care s-a dovedit că o aveam, să mă opresc după 10 km... Aproape de Piața Unirii observ că mai sunt încă destui alergători pe sensul celălalt, semn că nu sunt atât de în întârziere. Am totuși un nod în gât când văd închiderea de coloană, cu poliție și salvare apoi văd că se pregătește redeschiderea circulației pe sensul celălalt. Pe stânga las un alergător care părea să își relaxeze mușchii după vreun cârcel sau ce o fi fost. Un polițist îl întreabă dacă e în regulă, gata să cheme echipa medicală la nevoie.

Ciudat în cursa asta a fost că, pe unele sectoare, păream lăsați de izbeliște. Marcajul traseului era mai rar, organizatori nu păreau să fie, abia de mai apărea câte un arbitru din loc în loc. Singurii prezenți constant pe traseu erau polițiștii care aveau de dus muncă de lămurire cu cei care aveau de mers cu mașina prin zona concursului.

Altă treabă ciudată au fost zonele în care simțeam un puternic miros de canalizare, de ajunsesem să mă tem că m-am împuțit.

Traversând a doua oară Piața Unirii, mi-am amintit că urmează urcarea pe Calea Victoriei. După vreo 15 km deja alergați, parcă nu aveam chef de urcare... Totuși, fără să reduc prea mult viteza, am urcat. Pe aici, o vreme, am avut în față o fată care cel mai probabil filma în timp ce alerga. Parcă mi-am luat ceva energie de la ea, pentru că am rezistat și eu. La punctul de întoarcere al cursei de 10k deja simțeam că e aproape terminat semimaratonul meu. Pe la km 18 m-am oprit să mai iau un magneziu iar puțin după km 19 am scos un pic telefonul și am văzut că aveam timpul puțin sub 2 ore. Cred că aici aș fi putut să îmi dau seama că voi avea record personal dar nu mi-am bătut pe moment capul cu asta. La km 19 o văd pe Hiroko Ogawa ridicând panoul cu distanța, dărâmat probabil de vânt. Aveam să citesc mai târziu că doamna asta din Japonia nu numai că alergase în cursa de 10k dar și coordonase un punct de hidratare. De unde o avea atâta energie la vârsta ei, nu știu. Fapt e că am văzut-o la multe curse și mi s-a părut mereu o prezență interesantă.

Cu cât mă apropiam de sosire, cu atât mai mulți spectatori ne încurajau, unii probabil dintre alergătorii care terminaseră deja cursa de 10 sau 21. După curba de la Arcul de Triumf cursa era ca și gata. Mă uit în față și în spate, să îmi dau seama dacă merită să forțez viteza pe ultima sută de metri dar nimeni nu părea să amenințe să mă depășească iar persoana din față era mult prea departe ca să o ajung. Mi-am păstrat ritmul, am trecut linia de sosire într-o stare incredibil de bună, am continuat alergarea până la linia celor care distribuiau medaliile apoi m-am oprit și, treptat, mușchii au început să protesteze. Dar de acum aveau voie să facă figuri, că era gata cursa.

Am asistat la o parte din festivitățile de premiere, m-am aprovizionat cu cate ceva de la Gold Nutrition să îmi ajungă măcar până la cursa de 10k din cadrul Maratonului Nisipului, m-am uitat cum sosesc probabil ultimii semimaratoniști, observ că ambulanța e trimisă pe traseu și sper că nu a fost vreun eveniment grav, observ o alergătoare învelită în folia de supraviețuire pe care probabil i-o oferise cineva, văzând-o înfrigurată. Mă retrag ușor spre casă teribil de surprins și de mulțumit de rezultat.

Cam asta a fost! Luni normal că am mers precum cățelușul șchiop, marți încă dor mușchii dar miercuri probabil nu voi mai simți niciun pic de febră musculară.

Date tehnice

Număr concurs 200

Loc 547 din 644

Loc la categorie (45 – 49): 58 din 75

Viteză medie 9,78 km/h

Pace 06:08 min/km

Timp oficial 2:09:19

Timp net 2:08:38

Pentru comparație, am căutat rezultatele de la primele și până pe 27 aprilie 2025 singurele semimaratoane alergate de mine in mai și octombrie 2016:

Mai 2016 timp net 2:24:15

9 octombrie 2016 timp net 2:43:44 (jurnal aici)