Esti deprimat când... (11)

... vezi o tipă îmbrăcată în tricou cu Up To Eleven dar în secunda următoare uiţi de concertul tribut Nirvana pe care trupa urmează să îl susţină pe 24 aprilie în Mojo...

Eşti deprimat când îţi amâni pentru o dată necunoscută reintrarea în lumea cluburilor deşi, în alt an, ţi-a plăcut seara Nirvana susţinută de aceiaşi Up To Eleven.

PS: Dacă vrei să-ţi iei acasă muzica Nirvana, click aici. Recomand în special Nirvana, unplugged in New York alături de concursul Universal.

Salutări din "fucking London"!

După ce mă supărasem pe biletoo mi-am dat seama că întâmplarea nu tocmai prevăzută mă pune în situaţia de a da un concert tribut Iron Maiden pe unul Nirvana. Analizând un pic problema, am constatat că sunt mai ataşat de Nirvana deci... s-a nimerit bine încurcătura... Prin urmare, iată-mă vineri seară din nou în Mojo, pentru prima dată într-o seară de vineri...

Pentru concertul Tribute to Nirvana venisem, cu asta a început seara. Clubul era destul de aglomerat, aşa cum începe să-mi placă mie. La intrare cineva aprecia că promovarea a fost eficientă dacă au venit atâţia oameni... Într-adevăr, promovarea consider că a fost bună. Eu am citit pe metalhead de concert, am văzut mai târziu că fusese prezentat şi pe alte site-uri importante.

Mi-am amintit câteva dintre piesele pe acel Nirvana MTV Unplugged in New York (casetă intens ascultată cu vreo 15 ani în urmă) dar, la final, am rămas şi cu un mic regret, nu s-a cântat şi Jesus don`t want me for a Sunbeam.



Interpretarea celor de la Up to Eleven mi s-a părut bună aşa că m-am ataşat de trupă suficient de mult încât, dacă nu aş fi avut deja făcut programul din seara asta, i-aş fi ascultat din nou, în Fire, în deschidere la Luna Amară. Detaliile concertului, aici!

După ei, printr-o altă modificare neprevăzută, au cântat The Pistols, veniţi chiar din Londra, dacă am înţeles eu corect, pentru concertul Sex Pistols Tribute. Deşi nu credeam să-mi placă, am fost surprins plăcut atât de trupă cât şi de cântece şi de public. Păcat că oboseala m-a cerut acasă destul de curând, ratând o bună bucată din concertul lor.

În seara asta... Echo, în Ageless, de la 21:30... Sunt curios cât de tare îi voi aprecia...

Pentru amatori, revin la Nirvana cu acel deja amintit concert MTV:

Trooper vs Nirvana

Dimineaţă m-am supărat un pic pentru că biletoo.ro nu mai funcţionează cum ştiam eu, motiv pentru care m-am văzut obligat să renunţ la concertul de vineri de la Arenele Romane. Nu îmi place acest TREBUIE să te modernizezi dacă vrei să mergi la concertele pentru care vindem noi bilete dar, cu timpul, probabil mă voi adapta şi acestei cerinţe.

Această modificare de program m-a întristat şi mi-a cam stricat ziua... Concertul Trooper & Iris cred că merita urmărit... Supărarea s-a transformat într-o relativă bucurie când, întâmplător, mişunând pe metalhead.ro, am dat de anunţul de aici. În secundele următoare verificam prezentarea evenimentului pe site-ul clubului care-l găzduieşte (drag mie, după cum am mai spus cu câteva săptămâni în urmă) şi găseam tot ce mă interesa.

În aceste condiţii, cu un mic regret pentru mai noua pasiune pentru Trooper, rămasă nesatisfăcută de data asta, vineri mă întorc în timp până în adolescenţa mea când am descoperit, graţie unui coleg de liceu, muzica celor de la Nirvana.

Şi sâmbătă, dacă toate merg bine, ajung din nou în Ageless (o nouă destinaţie plăcută, descoperită graţie unor seri rock de pe urma cărora m-am ales cu 2 CD-uri numai bune de ascultat în momentele de prea mult calm), pentru concertul pe care mi l-a anunţat Cristi.

Concertele de vineri şi sâmbătă sunt prezentate aici (Tribut Nirvana) şi aici (Echo).

Când vioara întâlneşte chitara...

...şi merg împreună în Mojo, purtate de doi instrumentişti buni, nu are cum să rezulte altceva decât o seară plăcută.

N-am avut starea potrivită pentru a asculta mai mult dar, până la prima pauză mai lungă (cea în care am auzit Hotel California), mi-a plăcut ce am auzit aşa că mi-am promis să revin acolo şi în alte seri de marţi.

Aflasem de serile astea din toamnă, la puţin timp după sosirea Luminăţiei Sale în firmă dar, constat acum cu puţin regret, le-am ratat până aseară. Acum mă bucur că le-am descoperit şi sper să aibă viaţă lungă iar eu să am cât mai des starea sufletească potrivită pentru a asista la ele.

Aseară, fiind mai puţin populat comparativ cu seara cântecelor de munte, am avut ocazia să studiez pe îndelete noua organizare a clubului. Insist că modificările nu-mi plac (mutarea scenei, aspectul parcă mult prea închis al zonei înălţate din dreapta intrării- stânga cum priveşti de pe scenă) dar, dacă acestea au adus un folos oarecare organizatorilor, nu pot decât să mă adaptez lor.

Public a fost mai mult decât mă aşteptam, cred că se puteau număra mai bine de 50 de oameni. La aşa gen de muzică, mă aşteptam să reacţioneze bine mai puţini ascultători şi nu pot decât să mă bucur pentru faptul că anticiparea mea a fost contrazisă.

Mai spun doar că mi s-a părut interesant look-ul chitaristului apoi închei reamintind de concertul de mâine seară al Metrock-ului. Sper să am resurse fizice suficiente pentru a asista şi la acest concert, petrecut tot în Mojo, club pe cale să redevină parte a topului locurilor în care mă simt cel mai bine şi în care revin des.

Mama

Nu este o postare de familie, aşa cum poate v-aţi gândit deja...

Era duminică, puţin după miezul zilei, când mi-am amintit că Cinemagia anunţa Rocker la Cinema City Cotroceni. Mai aveam fix o oră până când urma să înceapă filmul aşa că, asumându-mi riscul de a ajunge prea târziu, am plecat totuşi oarecum în grabă.

Ajung acolo, nu văd Rocker afişat pe ecranele de la casele de bilete, mă gândesc că am ajuns degeaba "la timp" şi dau să mă retrag spre casă. Un impuls de moment mă face să iau totuşi un program. Citesc şi nu mă simt atras de nimic. Îmi spun că, dacă tot am ieşit, pot merge în centru în speranţa că găsesc acolo ceva de văzut. Întorc programul de la Cotroceni pe toate feţele când îmi dau seama că pot rămâne pentru Mama. Nefiind pasionat de filme horror dau din nou să plec. Şi totuşi, ce-i în mână nu-i pe gard, mi-am spus. Aşa că am rămas.

Şi am fost martorul unei poveşti înfricoşătoare dar fascinante. Nu citisem nicio prezentare, nu văzusem niciun trailer deşi măcar prezentarea de pe ecranele de la metrou tot ar fi putut să-mi sară în ochi. Totul urma să fie surprinzător...

O casă, o familie, un câine negru (care m-a dus cu gândul la o imitaţie de pisică neagră purtătoare de ghinion, câine care, ceva mai târziu, avea să se transforme într-un câine deloc înspăimântâtor, de culoare maro), tatăl îşi ia cele două fete şi pleacă...

Continuare dinamică, o maşină scăpată de sub controlul unui şofer nebun, proaspăt criminal. Pe şosea, zăpadă. Viteza suficient de mare. Maşina iese spectaculos de pe şosea şi ajunge, la propriu, în pom. Şofer şi copii coboară, ajung întâmplător la o casă părăsită din mijlocul pădurii. Tatăl, profil de criminal în serie, încearcă să o omoare pe Victoria, fata cea mare.

Vezi pistolul, intuieşti că Victoria nu are scăpare, cu atât mai mult cu cât tatăl nebun o lăsase şi fără indispensabilii ochelari. Exact în momentul în care aşteptai să vezi copilul cum cade sub glonţ, cade tatăl, răpus surprinzător de Mama. Nu este vorba de mama copilelor, deja moartă. Este vorba de elementul cheie al filmului.

Fetele rămân în căbănuţă, se hrănesc cu cireşe iar în oraş, fratele şoferului care s-a transformat din vânător în vânat, timp de 5 ani, caută cu disperare urme ale întâmplării. Pe când nimic nu mai lăsa loc speranţei, pe când căutarea continua doar pentru că, după spusele lui Annabel, este mai ieftină decât terapia, cele două fete sunt găsite iar unchiul este anunţat după ce căutătorii trag o sperietură serioasă la contactul cu tinerele deja sălbăticite. Prima fază în care îţi sare inima din piept.

Înapoi în oraş, lucrurile se aranjează astfel încât unchiul şi iubita sa rockeriţă primesc copilele în grijă, având în plus suportul unui psihiatru hipnotizator, după care lucrurile intră oarecum în buclă dar reuşesc din când în când, deşi devin previzibile, să sperie spectatorul.

Suntem la un pas să asistăm la o scenă de sex (din ce-mi amintesc, cele mai tari scene de sex le-am văzut în Pielea în care trăiesc, un film cu intrigă genială şi final simbolic- surprinzător) dar Mama îşi face din nou simţită prezenţa.

Mama rămâne prezentă chiar dacă, o vreme, refuză să se arate ochilor "părinţilor". Fetele menţin în secret legătura cu această fantomă care, culmea, nu le-a purtat de grijă în căbănuţa din pădure dar le-a vizitat cel puţin în vis.

Ceva nu se potrivea în planurile ei aşa că a fost obligată să-l bage puţin în spital pe Lucas care este astfel obligat s-o lase pe Annabel la cârmă. Iubita, deşi nemulţumită pentru că astfel s-a depărtat de trupa ei şi, motiv de nemulţumire în plus, s-a trezit pe locul trei în inima lui Lucas, se descurcă rezonabil şi, cu timpul, ajunge extrem de interesată de ce au trăit fetele în sălbăticie. Într-un fel este chiar obligată să se intereseze. Unele sugestii făcute de Mama au cam băgat-o în sperieţi iar senzaţia că, în locuinţă, cineva vizitează copilele fără ştirea ei s-a dovedit suficient de scary încât, când Victoria a invocat gelozia pe care o simte Mama, instinctul "matern" al lui Annabel aproape că a adormit.

Lui Annabel îi aparţine cea mai tare replică a filmului: Dacă te împingeam eu, duceam treaba până la capăt iar acum erai sigur mort.

Totuşi, binele şi răul încep să se separe. Victoria începe treptat să se ataşeze de Annabel în timp ce Lily rămâne setată pe Mama şi insistă să doarmă sub pat, să iasă din casă pe fereastră când o cheamă Mama, să alerge prin casă în patru labe.

Psihiatrul reuşeşte să facă ceva lumină în cazul tare ciudat şi dificil pe care şi-l luase pe cap. Aici m-am trezit eu luat pe nepregătite. A trebuit ca psihiatrul s-o adoarmă de câteva ori, ilogic, pe Victoria ca să-mi dau seama că acolo se petreceau şedinţe de hipnoză în care, împotriva dorinţei copilei, medicul afla cum stă treaba cu Mama şi, în timp ce detaliile apăreau, acesta devine din ce în ce mai convins că va dezlega misterul şi va avea parte de glorie în urma acestei misiuni care urma să fie finalizată cu succes.

Până la urmă psihiatrul se arată prea curios, prea curajos şi, în acelaşi timp, prea puţin informat în legătură cu nuanţele de paranormal din filme. În aceste condiţii, deşi se lasă până la urmă fotografiată, Mama îl omoară şi pe doctor, la fel cum făcuse cu tatăl fetelor cu 5 ani în urmă.

Între timp, Annabel pune mâna pe arhiva doctorului, urmăreşte cu atenţie materialele, este ajutată şi de un vis asemănător cu cel despre care povestea Victoria şi... se convinge că există fantoma din pereţi. După o profundă încreţire de neuroni decide să ia fetele şi să meargă în apropierea cabanei unde... se cam fluturau lucrurile... Am uitat să spun că, obsedant, în cadre apar, într-o formă sau alta, sub pretexte aparent diferite, fluturi.

În curând, Mama îşi rezolvă problema apărută după ce fugise din spitalul cu oameni trişti iar Lily se transformă în fluture.

Pentru că sunt încă pasionat de psihologie, nu pot să nu amintesc din nou de hipnoză şi, pentru prima dată, de invocatul diagnostic de personalităţi multiple de care ar fi suferit Lily.

Mi s-a părut un film interesant ca poveste, destul de scary în câteva faze în care, dacă eram slab cu inima, probabil dădeam colţul, suficient de dark atât ca pretext cât şi ca finalizare, genial din punct de vedere al coloanei sonore, foarte bine jucat în special de cele două copile.

Sub impulsul celor petrecute pe ecran am reuşit şi performanţa de a mă speria un pic când, undeva deasupra, un scaun a scârţâit şi o umbră mişcătoare m-a "ameninţat" din semiobscuritate.

Aş fi curios dacă veteranii în domeniul filmelor horror găsesc filmul de faţă la fel de înfricoşător cum l-am trăit eu. Totuşi, pentru că nu sunt nici eu fricosul fricoşilor, ţin să precizez că nu am udat Pampersul :)) şi, în lipsa sonorului super de efect, aproape că m-aş fi obişnuit cu apariţiile periodice, deja previzibile dar totuşi în egală măsură de "drăgălaşe" ale Mamei.

Episodul viitor, Poziţia copilului. Deja mi-am rezervat bilet pentru avanpremiera de miercuri aşa că voi trece iar pe la Cinema City. Dacă lucrurile merg bine, voi face Poziţia copilului sandwich între o seară de chitară şi vioară şi o seară rock cu Metrock (o altă trupă destul de puternică în adolescenţa mea), ambele în Mojo, începând cu ora 20:30.

Şi-am încălecat pe un fluture şi v-am povestit cum îşi fâlfâie diafanele aripioare dark.

Şi nu uitaţi, din perete sigur vă supraveghează cineva. Şi dacă nu sunteţi cuminţi, are grijă Mama să vă omoare! Hi, hi, hi! :))

Mojo, revenirea

Nu mai trecusem pe acolo de peste un an, de la acel concert de folk tânăr cu surorile Ţiţescu, Ioana Pânzariu şi Marius Daşcău, despre care am şi acum în draft o cronică neterminată. E adevărat că în acest an am evitat cam toate cântările de club pe care le-am înlocuit într-o oarecare măsură cu cântări outdoor sau cântări de sală mare (Folk You, Om Bun).

O discuţie purtată cu câteva săptămâni în urmă m-a ajutat să pun în ordine observaţii despre felul în care percep diverse spaţii în care se cântă. Concluzia era că, după unele criterii importante pentru mine, din cluburile prin care trecusem, Iron City era cel care mă incomoda cel mai mult. Ironic, cu Iron City mi-am făcut reintrarea în lumea cluburilor...

Să revin totuşi la seara de cântece de munte organizată de Tituş Constantin. Despre ea mă anunţase pe Facebook Dragoş Toma. Nu ştiam atunci cine urmează să cânte dar îmi propusesem de vreo doua săptămâni să merg. Cu trecerea zilelor am început să bănuiesc apoi să aflu exact cam cine urmează să cânte.

Din punctul meu de vedere, cea mai faină cântare urma să fie cea a Casei cu prieteni. La final am constatat că au mai existat şi alte suprize plăcute. La fel de plăcut a fost şi modul în care Tituş a gândit seara. În locul unor recitaluri lungi, în cadrul cărora să ascultăm, pe rând, oamenii invitaţi, Tituş a gândit o succesiune de microrecitaluri, fiecare persoană/ trupă invitată cântând câte o repriză scurtă de circa 4 cântece după care, în noi porţii de patru cântece, s-a reluat schema. Astfel, nimeni nu a fost lipsit de plăcerea de a-şi asculta favoriţii, chiar dacă s-a întâmplat să plece mai devreme din club (cazul meu, de exemplu).

Când am ajuns, la ceva timp după începerea concertului, clubul era mai plin decât îl văzusem vreodată iar pe scenă era Tituş Constantin. L-am mai ascultat din când în când, în diverse concerte cu mai mulţi invitaţi dar niciodată nu m-am omorât după muzica lui. Ieri seară însă, deşi am fost mai mult indiferent la muzica lui, am fost şi plăcut impresionat de chestii clasice gen Luna în cascade care a sunat fain. Totuşi, Tituş mi-a devenit aseară mai simpatic decât mi-era înainte nu prin cântece cât prin glumele dintre cântece (de exemplu povestea cu fanteziile erotice care apar din primii ani de viaţă) sau prin scurta descriere a contribuţiei sale la organizarea competiţiei de escaladă pe gheaţă de la Buşteni. Am aflat cu ocazia asta că, în sală, se afla şi un alpinist afiliat UIAA...

Ana Teodora, o fiinţă pe care am ascultat-o des pe youtube, a început într-un mod nu tocmai fericit primul microrecital pe care l-am prins. Parcă mi se făcuse un pic greaţă de Soliman Paşa... Chiar auzeam pe cineva sugerând că ea este amatoare, că nu are forţă, că nu prea-şi avea locul într-un concert cu bilet de intrare. Totuşi, preţul mic al biletului a fost şi el remarcat (contravaloarea a circa 700 ml de bere Ciuc) şi, după părerea mea, odată cu trecerea timpului şi cu creşterea valorii recitalurilor, nemulţumiţii s-au lămurit că nici Ana, nici restul oamenilor care au cântat aseară, nu sunt cu adevărat amatori.

Următorul recital a fost al unei tipe de care nu auzisem, membră a clubului Pathos dacă îmi amintesc corect, Zuzi. N-am reţinut nimic special despre ce a cântat dar impresia generală a fost bună. Mi-a plăcut şi faptul că ea a apelat la Paul (Casa cu prieteni) pentru a da ceva greutate cântecelor.

Cei din urmă, dar de fapt cei dintâi din punctul meu de vedere, au urcat pe scenă cei de la Casa cu prieteni.

Crec că am prins fiecare grupare invitată în câte două microrecitaluri. Casa cu prieteni şi Tituş Constantin sunt de părere că au evoluat constant în cele două reprize, un nivel foarte bun pentru Casa cu prieteni şi un nivel mediu pentru Tituş, Zuzi parcă a crescut un pic iar Ana... sunt de părere că a crescut cel mai mult în partea a doua, apropiindu-se oarecum, după părerea mea, de evoluţia Casei cu prieteni.

Ca piese cântate, în afară de Luna în cascade, am mai remarcat Şi te iubesc atât de... (sau cum s-o chema exact această supercunoscută piesă a Alinei Manole), o piesă a lui Emeric Imre, Pseudofabula (într-o interpretare nu tocmai fericită), Suntem vise, Treceţi batalioane române Carpaţii, Copiliţă fără minte, Imnul Dianei.

Pe la 11 noaptea un tip pe care nu îmi amintesc să-l fi cunoscut (într-o tură, virtual sau dintr-un contact anterior prin cluburi) m-a recunoscut şi m-a întrebat dacă e cu mine şi frăţiorul alpinist... Nu era dar l-am sms-it ca să ştie omul că e căutat.

Am plecat din club puţin după miezul nopţii, gândindu-mă că mi-am propus să ies în club şi serile următoare, situaţie în care nu era înţelept să mă supraobosesc din prima seară. Am constatat la plecare că berea, fumul sau amestecul celor două nu mi-au fost tocmai prielnice de data asta. Am remediat oarecum problema printr-o plimbare de aproximativ 45 minute după care, în mod norocos, am fost prins din urmă de un autobuz de noapte când mă aflam cu 4 staţii înainte de casă. L-am luat, am coborât cu o staţie mai devreme decât era logic, am rezolvat în miez de noapte plata unei facturi la ATM-ul Garanti (ce uşurat te simţi scăpând de o astfel de grijă la 1 noaptea!) apoi am finalizat drumul spre casă prin alte câteva minute de mers.

După asta somn apoi muncă şi acum această mică poveste...

În martie, Tituş va organiza o nouă seară de cântece de munte cam în aceiaşi perioadă în care Casa cu prieteni vor avea programat un concert. Despre concertul Casa cu prieteni este aproape sigur că voi afla via Facebook (ce bine e să ai în listă PR-ul trupei!), sper să aflu la timp şi de seara organizată de Tituş şi să pot ajunge la ambele evenimente.

Mai departe câteva chestii tehnice:

-în Mojo s-a schimbat poziţia scenei (acum este situată perpendicular faţă de poziţia cu care eram obişnuit) iar noua poziţie mi se pare mai puţin fericită comparativ cu cea veche, oferind parcă pentru mai puţini oameni vizibilitate şi, cred, o mai slabă sonorizare

-preţurile de la bar seamănă destul de bine cu ce ştiam (exemplu: sticla de Ciuc la 500 ml, 7 lei)

-publicul, deşi numeros, mi s-a părut că s-a purtat rezonabil, uneori chiar plăcut (rar am văzut atât de mulţi oameni frumoşi tentaţi să danseze)

-o idee despre ce s-a cântat vă puteţi face de pe youtube, de aici (pentru Casa cu prieteni), aici (pentru Ana Teodora), aici (pentru Tituş). Pentru Zuzi nu am găsit deocamdată clipuri youtube dar, dacă le voi descoperi cândva, voi lăsa link pe aici.

Şi-am încălecat pe o şa...

De ce-mi place Facebook :)

Îmi place că Facebook are răbdare. Nu se supără dacă un număr de săptămâni nu am chef de el, nu am chef să particip la evenimente, nu am chef să postez chestii mai mult sau mai puţin interesante. Dar îmi place în special pentru că, prin intermediul Facebook, este simplu să păstrez, fie şi indirect, legătura cu oameni şi fenomene pe care le simpatizez.

Îmi mai place şi că, din când în când, îmi amintesc de perioade interesante din trecut aşa cum, cu câteva zile în urmă, captura de mai sus mi-a amintit de perioada în care eram cu urechea pe topurile naţionale ale Fan Radio sau Tinerama, topuri în care se auzea câteodată şi Tectonic, una dintre trupele care l-a conţinut pe Liviu Hoisan.

De dragul acelei perioade, de dragul vechii pasiuni pentru rock, de dragul mai recentelor seri plăcute petrecute în cluburi, consider că a revenit timpul să calc prin Iron City şi prin alte locuri plăcute cu cântări faine.

Plănuiesc ca, în următoarele săptămâni să ajung la:

Comandorul Hoisan, vineri 8 februarie, ora 21:00, în Iron City

Ţapinarii, joi 14 februarie, ora 21:00, în Club A

Gala cântecelor de munte, miercuri 20 februarie, ora 21:00, în Club Mojo

Le mulţumesc celor care mi-au anunţat respectivele cântări: Edi, Tănase şi Dragoş.

Dacă lucrurile merg bine şi va ajunge într-adevăr în Bucureşti acea persoană care m-a anunţat că va avea nişte treburi de rezolvat pe aici atunci e posibil să adaug şi alte concerte pe lista celor la care e de preferat să ajung.

Casa cu Prieteni sau Ovidiu Scridon?

Dacă mâine seară voi avea starea de folk voi avea de ales între Ovidiu Scridon (Mojo, în organizarea lui Ovidiu Mihăilescu) şi Casa cu Prieteni (în deja obişnuitul El Comandante Primer). Ambele concerte sunt anunţate la 20:30.

Tu ce ai alege?



sau



?

Postare inspirată într-o oarecare măsură de un vizitator de mai devreme care căuta textul de la Oameni răi, disponibil în cadrul descrierii clipului de mai sus.

Chinezoaica lui Ovidiu sau Săptămâna folk

Sunt zile-n care oamenii sunt teribil de tentaţi să spună poveşti despre când, cum şi cu cine şi-au tras-o... Într-o astfel de zi, auzind o poveste (care, cel puţin de câteva săptămâni încoace, pare nemuritoare), am pus în discuţie ideea de sex interrasial şi mintea mi-a fugit imediat la Ovidiu Mihăilescu şi Chinezoaica Tzi Tzen Ceai (dacă era româncă o chema Tzi Tzen Ciorbă, probabil :D). Pentru că oamenii din jurul meu rar sunt la curent cu ce se întâmplă în zona de mijloc a folk-ului...



Dacă tot m-am apucat de scris, să anunţ şi concertele interesante de săptămâna viitoare:

Marţi 17 ianuarie 2012, ora 20:30, seara tinerilor folkişti în Mojo (Adela Ţiţescu, Marius Daşcău şi Ioana Pânzariu)

Joi 19 ianuarie 2012, ora 20:00, concert Emeric Imre în Club Aida (dacă am identificat corect clubul, este vorba de forma actuală a clubului în care, dacă îmi amintesc corect, au debutat cei de la Folk frate cu nişte ani înainte de a-i descoperi eu)

Vineri 20 ianuarie 2012, ora 21:30, Proiectul Tivodar în Big Mamou

Sunt destul de tentat de toate cele trei concerte dar până atunci este mult timp aşa că nu promit că voi ajunge la vreunul. Spun doar că mi-ar plăcea să ajung atât în Aida cât şi în Big Mamou dar şi să redescopăr Mojo.

Folk aparte

Am descoperit întâmplător ce s-a cântat în Mojo săptămâna trecută... Un genial concert Ada Milea şi Bobo Burlăcianu din care, pentru cei mai puţin răbdători sau cu timpul limitat, recomand să urmăriţi măcar ultimele două minute din clipul de mai jos:



Culmea este că, de data asta, chiar nu am ştiut ce se va cânta acolo. Nu spun că Ada Milea m-ar fi scos cu siguranţă din casă, mai degrabă aş spune că nu m-ar fi scos din casă nici cel mai fericit eveniment dintre evenimentele posibile (exerciţiu de imaginaţie pentru cititori: ce credeţi că aş putea eu considera acum cel mai fericit eveniment posibil?) dar, cu toate astea, regret un pic că n-am ştiut. Totuşi, cu ceva ani în urmă, într-un Om Bun probabil, am ascultat şi eu live prestaţia celor două nasuri şi, ca şi acum, am apreciat că e de-a dreptul specială ideea...

Kovaliov nu putea trăi fără nas?

Adrian Ivaniţchi, ziua a doua

Deşi, marţi seară, auzind de concertul din Music Hall, am spus că, pentru mine, e cam la capătul pământului, aseară m-am gândit că Adrian Ivaniţchi vine destul de rar să cânte în Bucureşti aşa că merită să-mi mai scurtez o noapte.

Stau la birou până termin răspunsul la un e-mail important apoi o iau din loc, fără grabă, spre fostul Cage Club. Eram curios atât să văd cum va evolua concertul în comparaţie cu cel de marţi cât şi să văd cum arată clubul în noua haină.

Încă nu ştiu ce aranjament al meselor este folosit în serile de vineri, de rock (apropo! vine cineva la Cargo?) dar în serile calme mesele sunt aşezate atât în partea dreaptă cum te uiţi la scenă (aşa cum erau şi pe vremea Cage-ului) cât şi în stânga. Am ales să mă aşez nici prea în faţă dar nici în spate, în faţa scenei. Dat fiind că în varianta Cage am avut câte ceva de criticat la toalete (detalii aici), am verificat şi acum cum stau lucrurile şi, în afara spaţiului strâmt, nu am mai avut ce reproşa. Se simte renovarea. E adevărat că renovarea nu se simte numai în confort, se simte şi în preţurile de la bar, mai mari decât pe vremea Cage-ului. Dar domnia se plăteşte, nu-i aşa? :)

Concertul a început, primele piese fiind cântate mai mult pentru mine şi oamenii de la bar, restul celor deja prezenţi în club fiind, din păcate, cantitate neglijabilă. În situaţia asta nu m-a mirat că Ivaniţchi m-a reperat imediat după ce a urcat pe scenă.

-Eşti aici? M-am liniştit!

Concertul a început cu Lungul drum (nu mi-o aminteam, poate că nici nu o auzisem până atunci) şi a continuat cu două balade, Balada lui Mil şi Balada gureşei Coquette. Mai departe, Amintirea paradisului, Arsura (reluată peste ceva timp pentru un spectator întârziat), deja cunoscuta Tânăr şi acum (Şi totuşi, mai cred în pereche?).

A urmat Şi totuşi există iubire, piesă pe care "auzeam" publicul din Vama Veche de la Folk You 2008. Era fain să nu am nevoie de imaginaţie pentru a auzi publicul. Era fain ca publicul să fie acolo, lângă mine, în faţa scenei.

După o introducere care m-a făcut să mă gândesc la Scrumbia afumată Ivaniţchi s-a răzgândit şi a ales o piesă supercunoscută, Amintiri cu haiduci. De aici atmosfera s-a încins într-o oarecare măsură şi a rămas aşa până la finalul concertului. Programul de coveruri a avut succes, publicul a devenit mai implicat, au mai fost cântate două piese în varianta om+ chitară (Vremuri şi La fereastra ta).

Următoarele, dintre care am notat Câmpuri aurii, Knocking on a Heaven Door, Andri Popa, Blowing in the Wind (aici vocea a fost a omului nou urcat pe scenă la început şi a lui Ivaniţchi în a doua parte a piesei), Cântecul bufonului au fost cântate cu două chitări (a lui Ivaniţchi şi a unui tip care scotea sunete faine din chitara electrică) şi, uneori, pe două voci.

Cel puţin această parte de coveruri supercunoscute ar fi fost cu siguranţă pe placul multor amatori de muzică bună. Aşa cum făcea şi Alina Manole acum ceva ani, după un concert Cantos cu public puţin, regret şi eu faptul că un artist care a dovedit în două concerte că are atât piese proprii foarte bune cât şi capacitatea de a prelua şi de a interpreta într-o manieră plăcută piese supercunoscute ale oamenilor care, pentru o generaţie sau alta, au reprezentat repere importante din punct de vedere muzical, regret deci că în jurul acestui artist nu s-au adunat mai mulţi spectatori.

La final, încerc să refac firul evenimentelor în urma cărora am ajuns să-l cunosc pe Adrian Ivaniţchi. Prima dată cred că am auzit de el în vechea emisiune radio a Teodorei Ionescu (Folk pur şi simplu de pe Antena Bucureştilor), emisiune pe care o ascultam săptămânal. Firesc, Teodora Ionescu difuza cea mai cunoscută piesă a lui Ivaniţchi, Arsura.

Peste ani l-am prins probabil în ceva recitaluri la Om Bun iar în 2007 (nu cred să mă înşele memoria) l-am reţinut ca prezentator la acelaşi Om Bun, ocazie cu care a introdus-o pe scenă şi pe Ioana Munteanu care, zic eu, a avut o prestaţie lăudabilă în concurs.

A urmat Folk You 2008 unde am constatat că Adrian Ivaniţchi are multe piese plăcute pe care, cred, abia atunci le descopeream cu adevărat, până atunci ele trecând mai degrabă nebăgate în seamă prin urechile mele.

Până la concertele de zilele trecute aproape că uitasem de el dar mi-am reamintit Arsura când am citit de concertul din Mojo. Îmi pare bine că am profitat de amintirea acestei piese şi m-am lăsat dus de ea la cele două concerte, din Mojo şi din Music Hall. În Mojo, având ocazia să-i strâng mâna, mi-am dat seama că este cel mai experimentat folkist căruia i-am fost prezentat până acum. În Music Hall am aflat că am fost reţinut şi, probabil, voi fi recunoscut şi la următoarea ocazie în care-l voi asculta.

Mă întreb acum câţi ani de folk are Adrian Ivaniţchi în spate dacă doar de la lansarea albumului Amintirea paradisului au trecut deja 12 ani...

Sper să revină în Bucureşti curând! Este posibil să îi urmăresc concertele de club aşa cum, cu câţiva ani în urmă, îl urmăream pe Emeric Imre. Adevărat, pasiunea pentru Imre a scăzut în intensitate (ca să fiu sincer nu mai ştiu sigur când am fost la ultimul concert de-al lui dar cred totuşi că era toamna 2009 când am mers la concertul său din Iron City) dar cu siguranţă nu a dispărut de tot. Doar că s-a schimbat contextul în care-l ascult...

Sper să ne revedem curând, Adrian Ivaniţchi!

Eu sunt din neamul lui Făt Frumos... sau Adrian Ivaniţchi şi Eugen Avram în Mojo (3 mai 2011)

1 mai, seara, primesc obişnuitul anunţ despre concertul E- Folk de marţi, din Mojo. Urma să cânte Adrian Ivaniţchi alături de Eugen Avram. Dacă Eugen Avram am mai auzit din când în când, inclusiv în atmosfera de sufragerie nefumătoare din Mătăsari, Ivaniţchi nu mai auzisem de foarte mult timp, probabil de la Folk You 2008. Era clar că merită mers la concert.

Vine ziua de marţi, nu mă simţeam nici prea bine, nici prea rău, nici prea liber, nici prea ocupat aşa că am lăsat pe seară decizia legată de felul în care voi petrece finalul zilei.

Verdict final: ajung în Mojo. Pe drum văd o tânără pedalând cu chitara în spate. Interesantă imagine! :) Găsesc în Mojo o atmosferă suspect de calmă. Dacă nu aş fi văzut destul de repede artiştii serii mişunând prin club aş fi putut crede că a apărut în program o modificare de care nu am aflat. Mă apuc să torc gânduri în aşteptarea concertului.

Eugen Avram urcă pe scenă, am crezut că mai are ceva de verificat la sunet dar... urcase ca să cânte deja. Fără playlist, aşa cum am senzaţia că procedează la fiecare concert. De aici rezultă că piesele se succed mai mereu într-un mod surprinzător. De data asta a cântat:

Mi-e dor de tine, o piesă despre care am constatat aseară că este... trebuincioasă. În fiecare zi TREBUIE să ai ceva de spus... Aşa să fie? Sau sunt de vină eu pentru că tratez cuvintele într-un stil prea concret? :)

Cântec şoptit, o clasică Poesis pe care cred că a auzit-o cel puţin 1 % din populaţie (mă gândesc aici la posibila exagerare a acelui grup Facebook care se referă la cei doar 1 % care NU ascultă manele).

Dacă ai ghici, înainte de care Eugen Avram preciza că sunt piese pe care el nu le poate cânta pentru că se plictiseşte de ele înainte să le termine (Mielul a fost dat ca exemplu).

Indiferent, a doua piesă marca Eugen Avram a serii, urmată de Hai noroc, Cântec pentru tine (îmi amintesc acum cum Mi aştepta hit-ul la teatrul de vară, la acea seară folk la care ne-am văzut prima dată în urmă cu vreo 2 ani dacă-mi amintesc corect) şi Te-aş înţelege din priviri.

A urmat o piesă care mă enerva crâncen înainte dar care acum am rumegat-o încet şi am constatat că nu are efecte cu adevărat negative: Cadoul visat.

S-a auzit apoi o dedicaţie de la Vali Sterian pentru guvernul actual: Cântec de oameni.

Trecerea către recitalul lui Adrian Ivaniţchi, artistul pentru care venisem în mod special în Mojo, Eugen Avram a făcut-o prin clasica piesă a lui Dan Andrei Aldea, Om bun.

Surprinzător, Adrian Ivaniţchi a început recitalul cu cea mai cunoscută piesă a sa: Arsura. Gata? Putem să plecăm acasă? D

S-a continuat cu Balada lui Mil urmată de Amintirea Paradisului.

A existat şi o piesă nouă pe care chiar n-o ştiam: Tânăr şi acum. Totuşi, un search rapid ne arată că piesa este cântată de vreo doi ani. Poate era în Bucureşti cântată pentru prima dată... Mai cred că există viaţă socială???

Următoarea piesă mi-a atras atenţia prin titlul pe care nu-l înţelesesem din prima: Rondelul sfintei fără sfânt. După Rondel a venit războiul la Amiază. Plâng melodios doamnele cu voal?

La cererea unei fiinţe dintre nedrept de puţinii spectatori a urmat o piesă veselă. Adrian Ivaniţchi a ales Scrumbia afumată cu un text haios, oarecum previzibil, tradus dintr-un autor francez dacă am reţinut corect. În cea mai deprimantă stare posibilă şi tot zâmbeşti un pic dacă auzi Scrumbia afumată. Bine, nu era cazul meu, venisem suficient de bine dispus încât nici piesele ceva mai triste nu au reuşit să mă arunce-n melancolii...

Era un mare perete alb, gol, gol, gol
De perete o scară, înaltă, înaltă, înaltă
Şi jos, scrumbia afumată, uscată, uscată, uscată
El vine ţinând în mâinile sale, murdare, murdare, murdare
Un ciocan greu cu un cui, ascuţit, ascuţit, ascuţit
Şi un ghem de sfoară gros, gros, gros
El se suie pe scara înaltă, înaltă, înaltă
Şi bate cuiul ascuţit toc, toc, toc
Sus pe marele perete alb, gol, gol, gol
Dă drumul ciocanului care cade, cade, cade
Leagă de cui sfoara, lungă, lungă, lungă
Şi de capătul ei scrumbia afumată, uscată, uscată, uscată
El coboară scara înaltă, înaltă, înaltă
O ia cu ciocanul greu, greu, greu
Şi apoi pleacă departe, departe, departe
Şi de atunci scrumbia afumată uscată, uscată , uscată
La capătul acelei sfori lungi, lungi, lungi
Lin se leagăna mereu, mereu, mereu
Am compus această poveste simplă, simplă, simplă
Ca să se înfurie oamenii gravi, gravi, gravi
Şi să se bucure copiii mici, mici, mici
Şi să se bucure copiii mici, mici , mici

Sursă text: http://www.versurimuzica.ro/Scrumbia_afumata-versuri-Adrian_Ivanitchi-3499-313069

Au urmat câteva minute de neatenţie din care am reţinut felii de text: un stingher, alt stingher nu pot face doi... unu şi cu unu fac doi oameni singuri, asta am ajuns după care am "citit" o Fişă personală. Eu sunt din neamul lui Făt Frumos? Piesa asta o reţinusem dintr-un alt concert, probabil de la acel Folk You sau poate de la vreun Om Bun...

Ivaniţchi ia o pauză de care profită Eugen Avram, în avantajul puţinilor spectatori. Cu prima piesă din partea a doua a recitalului său îmi dă ocazia să revin asupra unui moment din mai 2004 în cara Fata pe role (simbol al primăverii, ca şi ghiocelul, conform sugestiei lui Eugen Avram) N-A trecut în viteză şi NU mi-a zâmbit... Viteză nu avea cum să aibă deoarece evolua prudent, agăţată de braţul meu iar de zâmbit... oare mi-o fii zâmbit vreodată? Oricum, într-o oarecare măsură (în sensul că pe role o fată este parcă mai atrăgătoare, corpul ei fiind mai bine pus în valoare), piesa asta ar putea să vorbească şi despre fata pe bici(cletă). Spun asta poate şi pentru că atunci aveam fata pe role în stânga şi bicicleta în dreapta, două fiinţe în egală măsură de reci şi colţuroase. Poate sunt puţin nedrept cu bicicleta când scriu astfel. :D

A urmat o poveste despre Încredere. Oare e rezonabil ce spune Eugen Avram? El spune că gelozia nu există pentru că, dacă sapi în spatele ei, găseşti o problemă de încredere...

A doua parte a recialului Eugen Avram s-a terminat cu Regăsire.

Revine Ivaniţchi pentru câteva piese... Într-una idioţii au arme... cel mai greu se procură o pâine...

Finalul, cu coveruri, conţine Yesterday şi Knocking on a Heaven Door.

Ultima piesă, Cântecul bufonului, l-a readus pe scenă şi pe Eugen Avram. Şi gata!

Mai trec câteva minute cu strângeri de mână şi cuvinte spuse sau auzite. Amestec de bucurii (Eugen Avram spunea că este cel care i-a propus lui Adrian Ivaniţchi să cânte în Mojo înaintea concertului de azi, ora 20:00, din Music Hall), tristeţi (dacă ştia că o să fie concurenţă între concertul din Mojo şi cel cu Pasărea Colibri la care se pare că au mers mai mulţi spectatori, Eugen Avram nu i-ar mai fi propus lui Adrian Ivaniţchi să vină cu o zi mai devreme în Bucureşti), îngrijorări (în ziua de azi nu mai ai curaj să-ţi laşi copilul singur), laude (la adresa instrumentelor şi a aparaturii folosite în Mojo pentru sunet), schimb de experienţă despre serile folk organizate în diverse locuri de oamenii adunaţi pentru o seară în Mojo... Peste toate, constat din nou că-mi face plăcere să strâng mâna unui om de folk. Probabil voi avea plăcerea asta încă multă vreme de acum încolo...

Printre cele deja menţionate alte cuvinte...

-Ce mai faci?
-Destul de bine.
-Mă bucur să aud asta.
-Am ceva planuri care pot să reuşească. Dacă ies e bine, dacă nu ies încerc şi altceva. Sunt şi probleme, lucruri care merg prost dar trec mai uşor peste ele.
-Să ştii că sunt oameni care au mult mai multe probleme.
-Ştiu dar nu mă compar cu ei. N-o să-mi compar niciodată problemele cu cele ale aurolacilor din canale. Mă uit şi eu cât de cât la nivelul meu sau chiar mai sus.
-Ştiu că erai cu creierii în toate părţile...

Aşa e... între timp mi-am mai adus acasă părţi de creier iar acum sunt centrat pe mai puţine probleme şi le tratez cu ceva mai multă coerenţă şi consecvenţă... Nu-i perfect dar e mult mai bine...

Poate ajung şi în seara asta la concertul lui Ivaniţchi (vezi afişul în stânga-sus). Iar dacă nu ajung eu sper să ajungeţi măcar voi. :)

Concertele săptămânii...

Pe săptămâna asta mi se par interesante următoarele concerte la care, dacă-mi organizez timpul suficient de bine, aş vrea să ajung:

Marţi (azi), în Mojo, Maria Gheorghiu, Radu Graţianu şi Eusebiu Ştefănescu. Ora 20:30, 15 lei intrarea. Detalii aici. Cum sună Maria Gheorghiu împreună cu Radu Graţianu puteţi afla de aici. Cronica, aici.

Miercuri, în El Primer Comandante, Rapsotree. Ora 20:30, 10 lei intrarea. Detalii aici. Nu am ascultat până acum Rapsotree dar am citit destule cuvinte frumoase despre ei încât să-mi reţină atenţia şi să îmi stârnească curiozitatea. Chiar zilele trecute am primit pe FB vorbe de bine despre ei de la o cunoscătoare a fenomenului folk.

Joi, în The Silver Church Club, Butterflies In My Stomach. Ora 21:00, 25 lei intrarea. Detalii aici. BIMS nu am ascultat până acum dar ştiu că sunt cumva înrudiţi cu Tiptil pe care i-am ascultat cândva în Iron City tot la sugestia lui Teddy. Dacă mi-au plăcut cei din Tiptil, este posibil să-mi placă şi BIMS.

Poate ne vedem pe acolo! :)

Casa cu prieteni - Nebunie

Mai scriam şi despre instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)

Ca şi în postarea trecută, iată piesa! :) Instrumentul apare câteva clipe, la început.

Casa cu prieteni - Unde e Targovistea

Scriam săptămâna trecută în cronica de concert despre momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?

Ei bine, iată piesa!



Zilele următoare, pentru cei care nu nimeresc singuri pe youtube, voi posta şi alte înregistrări din concert făcute de Luin, prelungirea tehnică a Casei cu prieteni, dacă îmi este permis să mă exprim aşa.

Casa cu prieteni a cântat în Mojo (19 octombrie 2010)

Facebook, anunţ de concert şi intenţia de a ajunge acolo. Aşa s-a născut postarea trecută.

Luni seară, conversaţie cu Sorin, stabilim întâlnirea înainte de concert.

Marţi, în timpul zilei, reuşeşte să se instaleze o lipsă de chef... Vine totuşi seara şi plec spre Universitate. Puţin mai devreme am văzut anunţul concertului Zoia Alecu din 26 octombrie din El Primer iar treaba asta m-a binedispus. Ajung la Universitate mult mai devreme decât stabilisem întâlnirea. În pasaj expoziţie legată de Solidaritatea poloneză. Casc ochii fără prea mult interes. A cam trecut pe lângă mine istoria, abia acum mai iau contact cu unele evenimente trecute...

Mă abordează un tip care făcea un sondaj. Accept să văd despre ce este vorba dar, după 2- 3 întrebări, a constatat că nu corespund profilului pe care-l căuta. Asta e! Tot nu aveam ce face cu minutele alea aşa că nu aveam nimic împotrivă să stăm mai mult de vorbă. Îmi mulţumeşte pentru timpul acordat apoi ne vedem fiecare de treabă.

Oricum, faza asta cu sondajul mi-a amintit de o fază asemănătoare petrecută în urmă cu nişte săptămâni. Atunci, în timp ce mergeam spre o patiserie, destul de înfometat fiind, mă abordează un astfel de operator de sondaje. Îi spun scurt că nu am timp şi-mi văd de drum. Omul mă însoţeşte câţiva metri şi insistă să-i acord câteva minute. Îi spun la fel de scurt că asta-i hărţuire iar răspunsul este un plângăcios Da de ceeee? moment în care împing degetul spre pieptul lui, îi mai spun odată că mă hărţuieşte, cu un ton mai ferm probabil, apoi îmi văd de drum.

Şi atunci, şi acum, am analizat câteva minute mai târziu faza. Atunci mi-am dat seama că este posibil să fi fost mai dur decât era cazul, gândindu-mă că omul nu făcea altceva decât să persevereze apropiindu-şi astfel realizarea planului de x sondaje/zi pe care bănuiesc că i-l impunea angajatorul. Practic, fără să fi avut un motiv puternic, mi-am spus punctul de vedere fără să ţin cont de celălalt.

Acum, poate şi din cauza contextului puţin diferit, consider că am reacţionat mult mai bine.

Urc la suprafaţă, spre gardul Muzeului de Istorie (loc în care, cu ani în urmă, mă întâlnam cu Mirela, fiinţă cu care puteam purta conversaţii destul de faine şi care, o vreme, venea şi în Preoteasa la 3 ceasuri bune) şi am surpriza să văd că Sorin ajunsese la rândul lui cu câteva minute mai devreme. Pornim spre Mojo, ajungem mult prea devreme aşa că bântuim un pic pe străzi şi vorbim despre folk, teatru, munţi, biciclete...

Sună Mădălina, rămâne să ne vedem mai târziu şi, mai degrabă întâmplător, ne vedem cu ea şi cu omul care o însoţea chiar în faţa clubului. Pentru că subsolul nu se deschisese încă am stat o vreme sus. Apare şi Nicoleta, altă fiinţă de pe carpaţi.

Odată coborâţi în subsol unde, aşa cum mă aşteptam, ne întâmpină Edy, ne spune cam pe unde ne putem aşeza (am apreciat mereu chestia asta, indiferent dacă gestul era făcut de Edy, de altcineva din echipa E- Folk sau de oameni care organizau alte concerte), Nicoleta dispare de lângă noi, revine mai târziu spunând că preferă să stea în altă parte. Rămânem 4, într-o poziţie pe care, la alt concert, poate nu m-aş fi simţit în largul meu. Dar la Casa cu prieteni mi s-a părut tare fain să stăm chiar lângă scenă, pe şirul puţin oblic din zona instalaţiei de sunet (despre care mi se spusese de mult că este foarte competentă şi care a fost apreciată şi de Sorin ca fiind mai bună decât instalaţia din El Primer unde ascultase cu ceva vreme în urmă aceiaşi Casă cu prieteni). S-a nimerit ca eu să stau chiar lângă scenă.

Bem (până la final am făcut un amestec de apă tonică şi bere pentru că aşa a fost să fie; m-am lămurit că a renunţa definitiv şi iremediabil la alcool şi cofeină este dificil şi, uneori, frustrant; totuşi, a reduce ocaziile cu care consumi aşa ceva mi se pare de dorit şi realizabil -cel puţin în cazul meu, folosindu-mă de un motiv serios- aşa că o stare mai ciudată sâmbătă mi s-a părut un motiv acceptabil pentru un suc cu cofeină iar ieri a fost cumva o ocazie aniversară, acceptabilă pentru o bere), discutăm, apar treptat şi oamenii din Casa cu prieteni, Mi vine să ne salute (din nou genul de gest pe care l-am apreciat de când l-am observat la Ştefan Tivodar care, apropo, are concert pe 31 octombrie încă nu ştiu unde dar se va anunţa pe tivodar.ro cu siguranţă). Numărul mare de instrumente de pe scenă ne pune puţin pe gânduri... O întreb pe Mi dacă sunt şi debutanţi care vor cânta şi-mi spune că nu sunt chiar deloc debutanţi, atrăgându-mi atenţia în special spre doi băieţi care aveau să cânte mai târziu câteva piese.

În public, mulţime de chipuri cunoscute din poze de pe Facebook...

Surpriză! Apare Alexandru (stefalexe pe carpaţi), rămâne lângă noi, pare plăcut surprins că eram acolo mai mulţi carpatişti şi se miră că nu i-a recunoscut din prima aşa cum a făcut cu noi (eu şi Daniel) când ne-am întâlnit în Sinaia, nu mai ştiu exact în ce primăvară... Se miră şi de cele doar două zile de munte pe care le-am adunat eu anul acesta...

Vine şi clipa în care, de la dreapta la stânga, Mi, Sânziana şi Dragoş urcă pe scenă. Încep cu Cântec de speranţă (am senzaţia că sunt mulţi oameni care apreciază mesajul din piesa asta) şi continuă cu un amestec de piese proprii, piese din folclorul montan (dacă îmi este permis să mă exprim aşa) şi preluări. Printre preluări, Condamnarea la toamnă a lui Emeric Imre. Pe Doi nebuni s-a aşezat pe capul meu un pic de melancolie blegoasa, moment în care mi-am dat seama de două lucruri:
-sunt foarte puţini oamenii care-mi crează melancolii, motiv pentru care unele persoane mi le amintesc mai des
-un motiv pentru care am ocolit serile de folk în ultimele luni este încercarea de evitare a acestor stări melancolice

Finalul primei părţi a concertului Casa cu prieteni, Mi are grijă să anunţe că vor reveni mai târziu. Specialista în comunicare din ea şi-a spus cuvântul şi de data asta. Sunt de părere că este destul de vizibil faptul că a făcut studii în domeniu.

Câteva minute mai târziu simt nevoia să scot notesul. Urcă pe scenă o fată cu chitara, eram convins că am mai văzut-o cândva cântând, tot în Mojo. Atunci venise cu trupa (încă două fete), acum a cântat singură. M-am lămurit că amintirile mele erau corecte, această fată (Ana Dumitru) cântase în primăvară în pauza concertului Maria Gheorghiu şi fusese foarte promiţător prezentată de aceasta. Impresia bună lăsată de atunci s-a confirmat şi aseară. Ana Dumitru a avut un recital cu 6 piese dintre care una, Paiaţa, compoziţie proprie. Mi-am amintit-o tot de atunci, de când cu Maria Gheorghiu. În rest, piese fain alese, interpretate într-un stil destul de apropiat de interpretarea originală: Taina (Ecoul), Tu (Conexiuni), Floare de vârtej (Maria Gheorghiu, piesă interpretată de Ana Dumitru cu capodastru; mă întreb dacă foloseşte şi Maria Gheorghiu capodastru pe piesa asta dar, în caz că nu e aşa, ştiut fiind faptul că unele piese sunt aproape imposibil de cântat fără capodastru, prezenţa acestui accesoriu nu prezintă, după părerea mea, o dovadă a faptului că omul respectiv ştie puţină chitară), Trei galoşi (Zoia Alecu, piesa asta chiar i-a ieşit bine Anei Dumitru) şi Opreşte-mă la tine. Sper că i-am reţinut corect numele fetei, în caz contrar aş aprecia dacă cineva m-ar corecta. :)

După ea s-au urcat pe scenă cei doi tipi de care spunea Mi: Cristian Stanciu şi Andrei Ivan (numele celor doi le-am adăugat pe 31 octombrie 2010, mulţumită zeului etichetă de pe Facebook). Prezenţe scenice plăcute, amândoi ştiu bine chitară, au ales şi piese foarte cunoscute. Mi-au plăcut mai ales când au cântat The Man Who Sold The World (Nirvana).

A urmat un interval în care nu mai ştiam exact pentru ce concert venisem aici... Pentru prima dată am avut ocazia să ascult Anotimpul 5. O armată întreagă, 6 oameni, 2 chitări, percuţie, clape, vioară, voce şi mici instrumente de zdrăngănit. Pe tricoul fetei cu vocea, care am avut senzaţia că a avut intervenţii destul de rare, o referire la redescoperim Bucureştiul sau ceva de genul acesta... Am văzut dimineaţă expoziţia de la Victoriei şi mi-am amintit... Totuşi, Google nu mă ajută să pun aici şi link-ul potrivit.

S-au cântat piese apropiate de folk cu texte mai mult sau mai puţin blegoase dar şi piese cunoscute din rock-ul românesc: Mistreţul, Tanţa, Telefonul nu mai sună...

"Ţi-aminteşti de ea pe stradă
Dacă-ţi nimereşte-n cale
Câteodată altă fată
Amintind de ea"

Spre final s-a auzit şi o piesă supercunoscută din folk, Ce bine că eşti. Ca prezenţă scenică mi s-au părut fenomenali. Mi s-a părut foarte fain tipul cu vioara (poate unde sunt şi eu mai atent la acest instrument de când cu Alex Nichita) care a preferat de câteva ori să se aşeze în fund pe marginea scenei şi să cânte de acolo.

Pe recitalul Anotimpul 5 şi publicul a fost altfel, mult mai dinamic, mai plăcut, mai bun subiect pentru fotografii deloc puţini din sală. Chiar am fost încântat când am văzut că fotografii sunt pe fază şi îndreaptă obiectivele în direcţia potrivită după ce în restul timpului erau cu obiectivele doar spre scenă. Mi-am amintit de o tură în Bucegi în care am avut un episod cu un urs, ocazie cu care l-am cunoscut pe Răzvan, unul dintre cei care au făcut spectacol in public. Deşi nu am mai vorbit de la tura aia mă bucur să-l revăd din când în când în cluburi, la seri folk. Mi-am dat seama aseară că este genul de om de la care mi-ar plăcea să împrumut firescul gesturilor, indiferent dacă este vorba de făcut o fotografie, de dans sau de cine ştie ce altă mişcare. Probabil îl voi observa şi cu altă ocazie în speranţa că voi reuşi să preiau cu timpul măcar o parte din naturaleţea lui. Să sper că voi ajunge să-l egalez în naturaleţe este nerealist, am citit despre asta într-o grămadă de cărţi...

Cred că era aproape miezul nopţii când Casa cu prieteni a urcat din nou pe scenă. Din nou piese de-ale lor, piese de munte, încă o preluare Emeric Imre... Noapte de unul singur... Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii... Amestec ciudat de blegeală cu plăcere... Casa cu prieteni nu a putut să termine prea uşor recitalul. Până la urmă Dragoş, mulţumind trupei care i-a cântat "în deschidere" a încheiat concertul cu un recital scurt şi cuprinzător. Pardon, pardon, e rândul meu... prima dată când ascult live piesa asta... Sună mult mai drăguţ live decât ascultată acasă. :)

Din cele spuse de Edy după concert Casa cu prieteni va cânta din nou în Mojo peste câteva săptămâni. Pe 9 noiembrie am înţeles că sunt programaţi Ţapinarii, într-una din săptămânile următoare e programat Ducu Bertzi (nu am reţinut data dar sună interesant, zic eu, un concert de club Ducu Bertzi). Nu mai sunt multe concerte până la finalul anului aşa că, dacă tot mi-am revenit din moarte clinică (nu vă panicaţi, e o glumă :D; Edy spunea că, din punctul lui de vedere, în lunile în care am lipsit de la evenimente, am fost ca şi mort :P) sper să ajung la câteva dintre ele. Marţea viitoare, deşi aş reveni în Mojo, mă atrage irezistibil Zoia Alecu aşa că voi merge acolo, în El Primer Comandante.

După concert a urmat o scurtă discuţie despre unele chestii întâmplate prin lumea folk apoi m-am retras cu Sorin spre casă. La 1:30 (sau unu şi jumătate) m-am culcat... Bine că nu m-am culcat la 2 că eram iar întrebat dacă una nu-mi ajunge. :))

Cred că vor apărea pe youtube filmări de la concert. Încerc să le găsesc şi să le împart cu acei câţiva oameni care trec pe aici cu plăcere (sper eu).

Later edit:

Ştiam eu că sunt chestii uitate dar importante... Mergând de la birou către casă mi-am mai amintit câte ceva...

-instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)

-momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?

-prezenţa în club a omului în vârstă pe care l-am reţinut din filmările făcute de Mi, Sânziana şi Dragoş în Diham. Nu ştiu exact cine e dar pare o persoană interesantă. :)

-am scăpat cu viaţă! Nici Mi, nici Edy nu au avut motiv să mă omoare! :))

-am ajuns totuşi la timp la concert pentru că luni dimineaţă am primit un telefon şi am aflat că se schimbă programul meu pentru marţi. A fost tare bine aşa deşi, în caz că nu se schimba nimic, nu pierdeam decât foarte puţin din concert. Nu ştiu dacă a fost întâmplare sau altceva dar sunt foarte mulţumit că am primit acel telefon.

-cineva se minuna de faptul că mă cunoaşte multă lume... de unde s-o fi tras concluzia asta nu-mi dau seama exact dar am constatat şi eu în ultimii doi ani că încep să mă recunoască oamenii care frecventează locuri care-mi plac şi mie

-văzându-l pe Banderas mi-am adus aminte de momentul în care nu-mi mai aminteam de numele lui şi, cu ocazia respectivă, mi-am dat seama că m-am depărtat de folk cam de mult şi mi-am propus să revin în cluburi

-cu siguranţă încă sunt lucruri interesante de spus dar... poate mai editez şi mâine dacă mă va ajuta memoria

Casa cu prieteni cântă în Mojo

Marţi 19 octombrie 2010, mare concert mare în Club Mojo. Detaliile le-am aflat de pe profilul FaceBook al Mihaelei chiar aseară, fiind reconfirmate de invitaţia obişnuită primită de la E-Folk (în care, dintr-o eroare, data concertului este anunţată greşit) şi pe site-ul oficial E-Folk unde, din păcate, imediat după ce am citit despre concert am văzut un nou articol care m-a întristat un pic. Dar nu despre acest articol vreau să vorbesc, îl găsiţi şi singuri dacă vă interesează iar eu deja mi-am spus părerea acolo.

Vreau să spun că, după ce am ratat două concerte Casa cu prieteni (cel din El Primer Comandante, club pe care l-am vizitat câteva săptămâni mai târziu şi în care, în ciuda unor mici încurcături, m-am simţit bine şi concertul de la Zilele Bucureştiului) am comentat, glumind, că dacă nu ajung nici marţi în Mojo mă omoară atât Mi cât şi Edi. :) Prin urmare, sper să ne vedem pe acolo...

Mă mai tenta să fac o comparaţie între Casa cu prieteni şi altă casă dar... încerc să nu stric bunătate de postare cu tristeţi...

Pentru că, vreau- nu vreau, îmi amintesc de singurul recital Casa cu prieteni la care am asistat, nu pot încheia fără a aşeza aici un fragment din acel concert, o preluare care a sunat atât de bine atunci încât o împart şi cu voi.

Şi zeii au speranţe pierdute... Sau Ţapinarii pentru prima dată în Club Mojo (13 aprilie 2010)

Încă de aseară, când am ajuns în Mojo, am simţit că de data asta voi scrie o cronică scurtă.

Ziua a început interesant, cu un sms plăcut la care răspundeam cam aşa: "O să fie o zi aşa cum o să fie. Încerc să nu anticipez. :) Iar diseară cred că o să fie bine, la fel cum a fost şi la alte concerte Ţapinarii. Zi senină!"

Aceiaşi "ghinionistă" zi de 13 a continuat bine. La dentist am primit o veste pe 90 % bună aşa că supărarea din seara precedentă a trecut în mare parte.

Ajung acasă, stau cât stau şi apoi plec spre Mojo. Odată sosit aici ocup ceea ce pare a se transforma în locul meu preferat după ce-mi iau obişnuita bere. Citesc câteva minute apoi mă trezesc cu doi omuleţi urcaţi pe scenă. Aceştia au deschis seara cu două preluări, cea din urmă purtând marca Ţapinarii: Dinţii cu tesla. N-am reţinut numele trupei formate din cei doi dar sunt de părere că au sunat destul de bine.

Despre recitalul Ţapinarilor am reţinut o piesă nouă (pentru mine, nu şi pentru o parte a publicului din jurul meu), câteva glume noi şi câteva bucăţi de text care mi-au atras atenţia, datorită suprapunerii acestora peste starea mea de spirit.

Începutul recitalului, cu deja obişnuita serenadă Du-te naibii de aici, nu ştiu de ce, mi-a picat al naibii de bine sau, dacă ar fi să mă exprim altfel, mi-a mers direct la suflet.

În piesa nouă se spunea, printre altele, "iar eu merg mai departe, merg fără să gândesc".

Printre glumele, nu puţine, noi am notat:

"Este foarte ciudat să ai 120 de kg şi să nu găseşti un băiat decent de 60 (...) Nu suntem misogini, nu suntem rasişti dar munca e pentru femei şi pentru negrii", ca introducere la Unde eşti.

"Fă-mă şi desfă-mă în mii de bucăţele/ nu voi fii niciodată altceva decât sunt" m-a făcut, cred, să mă gândesc la momentele de sfârtecare din care m-am întors, acelaşi eu.

"Şi zeii au speranţe pierdute" m-a făcut să-mi dau seama că, în existenţa oricui, pot exista momente în care speranţa este obligată să moară (adică să decedeze, ca să păstrăm stilul intelectualilor Ţapinari) aşa că, la rândul meu, este firesc să trăiesc momente de acest tip.

"Am aripi de foc, mi se închide rana (...) Nu ştiu unde zbor, mi-am uitat în tine aripile" m-a dus cu gândul la ideea de rătăcire care capătă sens după o perioadă de profundă uitare de sine.

Domnişoara PR, o piesă pe care am mai auzit-o de-a lungul vremii, pentru prima dată la aniversarea Ţapinarii 8 ani, ori a fost cântată altfel decât de obicei, ori n-am avut eu până acum starea potrivită pentru a-mi da seama cât e de antrenantă.

Ca moment simpatic al serii aş menţiona senzaţia interesantă din secundele în care Micky mi-a prezentat acea jucărie cu ochii imenşi şi verzi, mascota n-am reţinut cui. Dacă m-aş trezi noaptea şi aş vedea acei ochi... probabil aş trage un pui de sperietură. :D

Într-o mică pauză făcută de Ţapinarii s-au urcat pe scenă Puiu Creţu şi Make urmaţi, după prima piesă, de Ovidiu Mihăilescu. În formula de trei s-a cântat cumva banala Lili dar şi Cowboy-ul Nelu care, în această formulă, cu Make în rolul calului, a ieşit memorabil! Totuşi, nu m-am prins nici acum dacă în cântec este vorba de faţă de dur sau de faţă de dur cu c. :D Oricum, Cowboy-ul Nelu a fost unul din momentele extramegasupersimpatice ale serii.

Un alt moment fain a fost apariţia lui vulupe. Mi-a părut bine să aud că a venit în mod special pentru Ţapinarii. Am schimbat câteva vorbe şi, se pare, ne revedem sâmbătă, la Bikewalk-ul lui Ariel. Sper să se cânte din nou în Casa cu cântec săptămâna viitoare şi să ne revedem şi cu acea nouă, plăcută, ocazie.

Un alt moment cheie al serii pe care l-aş fi perceput, în altă perioadă a vieţii, ca fiind extrem de critic, jignitor, agresiv sau în alt fel extramegasupernegativ, moment perceput acum într-un mod realist a fost acel "mai mănâncă şi tu" la care, probabil, am răspuns banal dar care, neverbalizat, a primit un răspuns pe care, aparent, l-am învăţat de la cineva. În mod categoric, acum îmi doresc să arăt altfel, cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc făcând o comparaţie între eul ideal şi media dintre mine şi Cristina. Prin urmare, din punct de vedere fizic, nu am ales să fiu aşa cum sunt. Dar încă arăt aşa fie pentru că nu există o soluţie pentru cauzele care mă fac să arăt astfel, fie pentru că nu am descoperit eu încă soluţia. Dacă ar fi fost să aleg, aş fi ales să arăt normal spun eu acum, împrumutând stilul în care s-a exprimat acum vreo 4 ani ea. Diversitate în forme diferite...

Şi cu asta aş încheia povestea unei seri frumoase, în care am zâmbit mult, seară încheiată pe la miezul nopţii când eram deja întors în patul meu de acasă.

Mai sunt veşti proaste??? :(

Ca să zic aşa, după două scurte conversaţii pe messenger, efectul veştilor proaste s-a mai atenuat. Mulţumiri! :)

Prin urmare, pot face acum, destul de relaxat fiind, un rezumat al ultimelor două zile.

Duminică, beneficiind de bunăvoinţa unei persoane care a acceptat să ne întâlnim câteva ore mai târziu, am plecat pe la 13:00 către centru pe bicicletă. Aici m-am întâlnit cu Bogdan cu care am pedalat vreo două ore. Am constatat din nou cât e de plăcut să petreci câteva ore cu oameni cu care ai pasiuni comune puternice. Cele două ore au trecut parcă prea repede dar nici să le prelungesc nu prea puteam pentru că mai aveam nişte lucruri de lămurit.

Întors acasă am dezbrăcat treningul, am îmbrăcat blugii şi am plecat către următoarea întâlnire programată. Nu din pesimism, afirmasem deja despre aceasta, cu un realism care-mi era străin în alte vremuri, că nu pare să promită mare lucru. Ei bine, cam aşa a fost! O întâlnire în care prin urechi mi-au trecut lucruri care, în alte vremuri, m-ar fi şocat iremediabil. Câteva ore mai târziu mi s-a confirmat că sunt din ce în ce mai priceput când vine vorba oamenii. Deşi a fost o veste proastă reuşesc cu oarecare succes să nu fac un capăt de ţară din asta.

Prin urmare, din ziua de duminică rămân cîteva zâmbete relativ strâmbe şi cele aproximativ 3 ore de pedalat. Ciclocomputerul arăta următoarele date:

Timp de mers: 1 oră 41 minute 1 secundă (rezultă că vreo oră au durat popasul la terasa din IOR şi celelalte mici popasuri de pe drum)
Distanţă: 23,46 km
Viteză medie: 14,44 km/ oră
Viteză maximă: 34,6 km/ oră

Azi dimineaţă, după multă vreme, am rezăzut-o pe eterna şi fascinanta Rrrrrrrrr... Aşa cum mă aşteptam, deşi eram suficient de aproape de ea încât să poată să mă remarce, nu m-a văzut sau cel puţin s-a purtat ca şi cum nu m-ar fi văzut. La rândul meu, atât cât am putut, am evitat s-o abordez. În ultima secundă, ajungând cumva faţă în faţă cu ea dar pe linii paralele şi la altitudini diferite, am reuşit să îndrept spre ea un zâmbet. Cel mai probabil nu l-a văzut. Am fost tentat să o sun sau să-i dau un sms dar mi-am amintit acel imperativ nu mă mai contacta! aşa că m-am abţinut.

După orele de birou m-a aşteptat altă veste proastă, primită în cabinetul de radiologie dentară. S-ar putea să-mi fi cedat rădăcina pe care aveam de gând să refac lucrarea stricată anul trecut, înainte de concertul Daniel Făt din 100 Crossroads. Dacă dentista confirmă cele aflate la radiologie, am senzaţia că voi avea de dat mai mulţi bani pe lucrare iar asta îmi provoacă un disconfort destul de puternic.

Prin urmare, lucrurile nu stau chiar bine în viaţa mea... Totuşi, în ciuda micilor necazuri care, cândva, adunate, provocau un imens necaz teoretic de nedepăşit, pentru săptămâna asta mi-am propus să ies de 3 ori în oraş la 3 concerte atractive din punctul meu de vedere:

Marţi, de la 20:30, Ţapinarii în Club Mojo (îi mulţumesc lui Tănase pentru invitaţia de pe Facebook)

Joi, în Iron City, de la 21:30 dacă am reţinut corect, concert Tiptil (îi mulţumesc din nou lui Teddy pentru invitaţia primită pe Facebook)

Vineri, de la 22:00, Timpuri noi în 100 Crossroads (acum vine momentul să-i mulţumesc Iuliei pentru invitaţia de pe Facebook, site-ul de socializare pe care am cea mai constructivă activitate)

Acum îmi dau seama că este o săptămână sub semnul literei T! :D

Sper să reuşesc să ţin sub control oboseala şi să pot ajunge la toate cele trei evenimente. Şi, de m-oi simţi bine, poate reuşesc să trec pentru câteva ore şi miercuri, pe la Folk Frate (cu Tituş Constantin şi Iulia Mitrea ca invitaţi).

Nu în ultimul rând, sâmbătă, la 16:30, voi merge la Bikewalk în ciuda faptului că nu sună prea bine un Bikewalk pe pistele de pe trotuare. Dar pentru a susţine drepturile celor care pedalează prin Bucureşti merită participat la Bikewalk chiar şi în condiţiile acestea.

Şi dacă tot vorbim de bicicletă, nu uitaţi de consultarea publică organizată de cei de la Metrorex.

Final de martie în Mojo, cu cântece de munte (30 martie 2010)

După o zi în care toate păreau să meargă prost, după ce constatasem că mi-a pierit tot cheful de concert uite că mi-am revenit în timp util şi, de la birou, am mers direct în Mojo unde am ajuns pe la 20:00.

Ajung, încă de la intrare fac o "boacănă" cu brăţara (asta e! dacă am comis-o, am comis-o! data viitoare sunt mai atent! :D), merg să-mi iau berea, mă aşez şi... apare Marian şi-mi spune că ei (care ei? nu ştiam!) sunt la o masă. Întreb dacă am loc şi eu, mi se spune că da, merg în zona meselor, casc ochii maaaaaaari şi... am noroc cu Maddie care-mi face semn dintr-un colţ de club. Cred că era singura fiinţă pe care-o cunoşteam la masă iar în lipsa ei eram nevoit să-l aştept pe Marian să se-ntoarcă de la bar. Îmi pasează cineva un scaun, constat că berea curgea pe gât incredibil de repede, fiind mai degrabă în pană de conversaţie tac, beau şi ascult. Până să-nceapă cântarea au mai apărut oameni cunoscuţi: Mi, Alina, Sânziana. A apărut şi tesla (Ştefan) pe care de mult îmi propusesem să-l cunosc dar nu m-am nimerit cu el în vreo tură. Cineva întreba dacă apare şi Sorin dar... de data asta nu vorbisem nimic cu el. Profit de ocazia întâlnirii cu Marian şi-l întreb ce ştie de tura lui Răzvan. Mi-a povestit despre ce e vorba, mai târziu am văzut că s-a şi înscris în ea.

Odată adunaţi în jurul a patru mese îndesate una în alta au urmat cam trei ore de discuţii, extrem de haioase pe alocuri, cu muzică strecurată printre vorbe. Deşi era o majoritate necunoscută pentru mine, s-au dovedit cu toţii oameni faini şi regret un pic faptul că n-am reţinut nume sau id-uri de carpaţi. A apărut şi un aparat foto cu care fetele s-au tot jucat fotografiind din toate unghiurile posibile şi imposibile. Aud că vor apărea pe picasa poznele... dar nu prea ştiu cum să le caut.

-Eu nu reuşesc să mă apuc de fumat!
-Nu încerci suficient. La fel gândeai şi când erai virgin.

:))

La masă erau voci care afirmau că ar putea şi Mi să urce pe scenă. În definitiv, nu era nimic exagerat în ideea asta, doar era la masă o jumătate din Casa cu prieteni.

Femeile şi tehnologia! Interesant să auzi o femeie făcând comentarii pe tema asta. :P

Până pe la 23:00 lumea a început să se retragă, pe rând, pe rând. Ştefan remarcă faptul că, după mişcările produse, am rămas cam izolat. Prin urmare mă ridic şi mă mut pe alt scaun, mai în miezul lucrurilor, ajungând lângă Maddie şi Alina, pe care nu le mai văzusem de la întâlnirea din e.varză. Îi mulţumesc acum lui Ştefan pentru sugestia discretă pe care mi-o făcuse iar Alinei îi cer scuze pentru că nu am înţeles exact ce mă întreba răspunzănd destul de pe lângă subiect, probabil.

A fost plăcut chiar dacă, mare parte din timp, nu am putut asculta atent ce se întâmpla pe scenă. Majoritatea celor din jur păreau mai degrabă dispuşi să discute decât să asculte. Totuşi, erau şi câteva persoane care ascultau, Mi spre exemplu... Când în discuţie a fost amintită o persoană care, în ture, devine subiect de glume am devenit şi mai atent la conversaţie. Nu obişnuiesc să râd de oameni dar dacă situaţia este cu adevărat "disperată" nu-mi refuz nici eu un zâmbet.

Rămân singur, nu mă mai simt bine la masă aşa că mă retrag în zona din care am urmărit concertul Emeric Trio. Aici scot notesul şi... un tip mă-ntreabă de la ce ziar sunt. Îi răspund că nu sunt ziarist şi-mi amintesc că am mai primit odată întrebarea asta în Vama Veche, într-o seară de Stufstock 2009. Îmi amintesc şi că nu am reuşit, în atâtea luni, să încep să scriu jurnalul acelor zile. Totuşi, îmi va fi simplu s-o fac dat fiind că am luat notiţe.

Pe la 23:15 urcă pe scenă Ovidiu Mihăilescu. Ne cântă Fericit, nefericit, Tânăr şi liber, Cipilica şi Lili apoi, pe la 23:35 lasă din nou scena liberă pentru cântăreţii montaniarzi.

Remarc în public câteva feţe cunoscute, Eugen din Micul Paris, Nico Pălărie, Banderas.

Nu mai eram în stare să stau prea mult în club pentru că, în ciuda energizantului băut, căscam din ce în ce mai des. Am mai apucat s-o notez pe Iulia care, printre altele, ne-a cântat Nebun de alb, Blestem când vine toamna şi Ţigăncuşa. Pe Nebun de alb m-am trezit răspunzând la zâmbet cu zâmbet. Şi din acel loc vedeam în jur tot oameni frumoşi.

A urmat Lucian însoţit de o voce feminină care au cântat, printre altele, Pădure nebună şi Gândacul.

Pe la 00:30, puţin înainte de plecarea mea, Maria era pe scenă şi începea cu M-am îndrăgostit numai de ea şi continua, exact în minutele în care decisesem să plec, cu Cea mai frumoasă zi...

Printre instrumentiştii care s-au perindat pe scenă s-a numărat şi Adrian Cristescu, cel cunoscut de mine în contextul participării sale la concertele susţinute de Alina Manole.

Un fel de-a mai lungi cea mai frumoasă zi a fost plimbarea, pe o temperatură plăcută şi sub o lună superbă, pe jos, până acasă. Ajung pe la 2 noaptea, imediat mă bag în pat iar azi dimineaţă m-am trezit în creier cu două bucăţi din piese ascultate aseară:

Numai noi, suntem împreună
Numai noi, sub clarul de lună
Suntem doi, fericiţi în munte...

Textul integral, aici.

Doar noi doi, să fim munte de piatră
Jos în oraş nu voi fi fericit
Mireasă să-mi fii, şi frate, şi tată
Şi casa să-mi fie un pisc însorit...

Textul integral, aici.

Probabil că, peste 2 luni, E- Folk va organiza o nouă seară de cântece de munte. Dată fiind atmosfera faină de acum, voi încerca să ajung la o astfel de seară şi data viitoare, cu atât mai mult cu cât este posibil să găsesc şi atunci acolo un număr oarecare de carpatişti.

Zile senine! :)

PS: Tocmai am primit o veste bună... Sper să nu intervină din nou ceva neprevăzut nu de alta dar... parcă nu mai am răbdare! :P M-a cuprins o stare ciudată şi, în mare măsură, plăcută în ultimele zile...