Casa cu prieteni a cântat în Mojo (19 octombrie 2010)

Facebook, anunţ de concert şi intenţia de a ajunge acolo. Aşa s-a născut postarea trecută.

Luni seară, conversaţie cu Sorin, stabilim întâlnirea înainte de concert.

Marţi, în timpul zilei, reuşeşte să se instaleze o lipsă de chef... Vine totuşi seara şi plec spre Universitate. Puţin mai devreme am văzut anunţul concertului Zoia Alecu din 26 octombrie din El Primer iar treaba asta m-a binedispus. Ajung la Universitate mult mai devreme decât stabilisem întâlnirea. În pasaj expoziţie legată de Solidaritatea poloneză. Casc ochii fără prea mult interes. A cam trecut pe lângă mine istoria, abia acum mai iau contact cu unele evenimente trecute...

Mă abordează un tip care făcea un sondaj. Accept să văd despre ce este vorba dar, după 2- 3 întrebări, a constatat că nu corespund profilului pe care-l căuta. Asta e! Tot nu aveam ce face cu minutele alea aşa că nu aveam nimic împotrivă să stăm mai mult de vorbă. Îmi mulţumeşte pentru timpul acordat apoi ne vedem fiecare de treabă.

Oricum, faza asta cu sondajul mi-a amintit de o fază asemănătoare petrecută în urmă cu nişte săptămâni. Atunci, în timp ce mergeam spre o patiserie, destul de înfometat fiind, mă abordează un astfel de operator de sondaje. Îi spun scurt că nu am timp şi-mi văd de drum. Omul mă însoţeşte câţiva metri şi insistă să-i acord câteva minute. Îi spun la fel de scurt că asta-i hărţuire iar răspunsul este un plângăcios Da de ceeee? moment în care împing degetul spre pieptul lui, îi mai spun odată că mă hărţuieşte, cu un ton mai ferm probabil, apoi îmi văd de drum.

Şi atunci, şi acum, am analizat câteva minute mai târziu faza. Atunci mi-am dat seama că este posibil să fi fost mai dur decât era cazul, gândindu-mă că omul nu făcea altceva decât să persevereze apropiindu-şi astfel realizarea planului de x sondaje/zi pe care bănuiesc că i-l impunea angajatorul. Practic, fără să fi avut un motiv puternic, mi-am spus punctul de vedere fără să ţin cont de celălalt.

Acum, poate şi din cauza contextului puţin diferit, consider că am reacţionat mult mai bine.

Urc la suprafaţă, spre gardul Muzeului de Istorie (loc în care, cu ani în urmă, mă întâlnam cu Mirela, fiinţă cu care puteam purta conversaţii destul de faine şi care, o vreme, venea şi în Preoteasa la 3 ceasuri bune) şi am surpriza să văd că Sorin ajunsese la rândul lui cu câteva minute mai devreme. Pornim spre Mojo, ajungem mult prea devreme aşa că bântuim un pic pe străzi şi vorbim despre folk, teatru, munţi, biciclete...

Sună Mădălina, rămâne să ne vedem mai târziu şi, mai degrabă întâmplător, ne vedem cu ea şi cu omul care o însoţea chiar în faţa clubului. Pentru că subsolul nu se deschisese încă am stat o vreme sus. Apare şi Nicoleta, altă fiinţă de pe carpaţi.

Odată coborâţi în subsol unde, aşa cum mă aşteptam, ne întâmpină Edy, ne spune cam pe unde ne putem aşeza (am apreciat mereu chestia asta, indiferent dacă gestul era făcut de Edy, de altcineva din echipa E- Folk sau de oameni care organizau alte concerte), Nicoleta dispare de lângă noi, revine mai târziu spunând că preferă să stea în altă parte. Rămânem 4, într-o poziţie pe care, la alt concert, poate nu m-aş fi simţit în largul meu. Dar la Casa cu prieteni mi s-a părut tare fain să stăm chiar lângă scenă, pe şirul puţin oblic din zona instalaţiei de sunet (despre care mi se spusese de mult că este foarte competentă şi care a fost apreciată şi de Sorin ca fiind mai bună decât instalaţia din El Primer unde ascultase cu ceva vreme în urmă aceiaşi Casă cu prieteni). S-a nimerit ca eu să stau chiar lângă scenă.

Bem (până la final am făcut un amestec de apă tonică şi bere pentru că aşa a fost să fie; m-am lămurit că a renunţa definitiv şi iremediabil la alcool şi cofeină este dificil şi, uneori, frustrant; totuşi, a reduce ocaziile cu care consumi aşa ceva mi se pare de dorit şi realizabil -cel puţin în cazul meu, folosindu-mă de un motiv serios- aşa că o stare mai ciudată sâmbătă mi s-a părut un motiv acceptabil pentru un suc cu cofeină iar ieri a fost cumva o ocazie aniversară, acceptabilă pentru o bere), discutăm, apar treptat şi oamenii din Casa cu prieteni, Mi vine să ne salute (din nou genul de gest pe care l-am apreciat de când l-am observat la Ştefan Tivodar care, apropo, are concert pe 31 octombrie încă nu ştiu unde dar se va anunţa pe tivodar.ro cu siguranţă). Numărul mare de instrumente de pe scenă ne pune puţin pe gânduri... O întreb pe Mi dacă sunt şi debutanţi care vor cânta şi-mi spune că nu sunt chiar deloc debutanţi, atrăgându-mi atenţia în special spre doi băieţi care aveau să cânte mai târziu câteva piese.

În public, mulţime de chipuri cunoscute din poze de pe Facebook...

Surpriză! Apare Alexandru (stefalexe pe carpaţi), rămâne lângă noi, pare plăcut surprins că eram acolo mai mulţi carpatişti şi se miră că nu i-a recunoscut din prima aşa cum a făcut cu noi (eu şi Daniel) când ne-am întâlnit în Sinaia, nu mai ştiu exact în ce primăvară... Se miră şi de cele doar două zile de munte pe care le-am adunat eu anul acesta...

Vine şi clipa în care, de la dreapta la stânga, Mi, Sânziana şi Dragoş urcă pe scenă. Încep cu Cântec de speranţă (am senzaţia că sunt mulţi oameni care apreciază mesajul din piesa asta) şi continuă cu un amestec de piese proprii, piese din folclorul montan (dacă îmi este permis să mă exprim aşa) şi preluări. Printre preluări, Condamnarea la toamnă a lui Emeric Imre. Pe Doi nebuni s-a aşezat pe capul meu un pic de melancolie blegoasa, moment în care mi-am dat seama de două lucruri:
-sunt foarte puţini oamenii care-mi crează melancolii, motiv pentru care unele persoane mi le amintesc mai des
-un motiv pentru care am ocolit serile de folk în ultimele luni este încercarea de evitare a acestor stări melancolice

Finalul primei părţi a concertului Casa cu prieteni, Mi are grijă să anunţe că vor reveni mai târziu. Specialista în comunicare din ea şi-a spus cuvântul şi de data asta. Sunt de părere că este destul de vizibil faptul că a făcut studii în domeniu.

Câteva minute mai târziu simt nevoia să scot notesul. Urcă pe scenă o fată cu chitara, eram convins că am mai văzut-o cândva cântând, tot în Mojo. Atunci venise cu trupa (încă două fete), acum a cântat singură. M-am lămurit că amintirile mele erau corecte, această fată (Ana Dumitru) cântase în primăvară în pauza concertului Maria Gheorghiu şi fusese foarte promiţător prezentată de aceasta. Impresia bună lăsată de atunci s-a confirmat şi aseară. Ana Dumitru a avut un recital cu 6 piese dintre care una, Paiaţa, compoziţie proprie. Mi-am amintit-o tot de atunci, de când cu Maria Gheorghiu. În rest, piese fain alese, interpretate într-un stil destul de apropiat de interpretarea originală: Taina (Ecoul), Tu (Conexiuni), Floare de vârtej (Maria Gheorghiu, piesă interpretată de Ana Dumitru cu capodastru; mă întreb dacă foloseşte şi Maria Gheorghiu capodastru pe piesa asta dar, în caz că nu e aşa, ştiut fiind faptul că unele piese sunt aproape imposibil de cântat fără capodastru, prezenţa acestui accesoriu nu prezintă, după părerea mea, o dovadă a faptului că omul respectiv ştie puţină chitară), Trei galoşi (Zoia Alecu, piesa asta chiar i-a ieşit bine Anei Dumitru) şi Opreşte-mă la tine. Sper că i-am reţinut corect numele fetei, în caz contrar aş aprecia dacă cineva m-ar corecta. :)

După ea s-au urcat pe scenă cei doi tipi de care spunea Mi: Cristian Stanciu şi Andrei Ivan (numele celor doi le-am adăugat pe 31 octombrie 2010, mulţumită zeului etichetă de pe Facebook). Prezenţe scenice plăcute, amândoi ştiu bine chitară, au ales şi piese foarte cunoscute. Mi-au plăcut mai ales când au cântat The Man Who Sold The World (Nirvana).

A urmat un interval în care nu mai ştiam exact pentru ce concert venisem aici... Pentru prima dată am avut ocazia să ascult Anotimpul 5. O armată întreagă, 6 oameni, 2 chitări, percuţie, clape, vioară, voce şi mici instrumente de zdrăngănit. Pe tricoul fetei cu vocea, care am avut senzaţia că a avut intervenţii destul de rare, o referire la redescoperim Bucureştiul sau ceva de genul acesta... Am văzut dimineaţă expoziţia de la Victoriei şi mi-am amintit... Totuşi, Google nu mă ajută să pun aici şi link-ul potrivit.

S-au cântat piese apropiate de folk cu texte mai mult sau mai puţin blegoase dar şi piese cunoscute din rock-ul românesc: Mistreţul, Tanţa, Telefonul nu mai sună...

"Ţi-aminteşti de ea pe stradă
Dacă-ţi nimereşte-n cale
Câteodată altă fată
Amintind de ea"

Spre final s-a auzit şi o piesă supercunoscută din folk, Ce bine că eşti. Ca prezenţă scenică mi s-au părut fenomenali. Mi s-a părut foarte fain tipul cu vioara (poate unde sunt şi eu mai atent la acest instrument de când cu Alex Nichita) care a preferat de câteva ori să se aşeze în fund pe marginea scenei şi să cânte de acolo.

Pe recitalul Anotimpul 5 şi publicul a fost altfel, mult mai dinamic, mai plăcut, mai bun subiect pentru fotografii deloc puţini din sală. Chiar am fost încântat când am văzut că fotografii sunt pe fază şi îndreaptă obiectivele în direcţia potrivită după ce în restul timpului erau cu obiectivele doar spre scenă. Mi-am amintit de o tură în Bucegi în care am avut un episod cu un urs, ocazie cu care l-am cunoscut pe Răzvan, unul dintre cei care au făcut spectacol in public. Deşi nu am mai vorbit de la tura aia mă bucur să-l revăd din când în când în cluburi, la seri folk. Mi-am dat seama aseară că este genul de om de la care mi-ar plăcea să împrumut firescul gesturilor, indiferent dacă este vorba de făcut o fotografie, de dans sau de cine ştie ce altă mişcare. Probabil îl voi observa şi cu altă ocazie în speranţa că voi reuşi să preiau cu timpul măcar o parte din naturaleţea lui. Să sper că voi ajunge să-l egalez în naturaleţe este nerealist, am citit despre asta într-o grămadă de cărţi...

Cred că era aproape miezul nopţii când Casa cu prieteni a urcat din nou pe scenă. Din nou piese de-ale lor, piese de munte, încă o preluare Emeric Imre... Noapte de unul singur... Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii... Amestec ciudat de blegeală cu plăcere... Casa cu prieteni nu a putut să termine prea uşor recitalul. Până la urmă Dragoş, mulţumind trupei care i-a cântat "în deschidere" a încheiat concertul cu un recital scurt şi cuprinzător. Pardon, pardon, e rândul meu... prima dată când ascult live piesa asta... Sună mult mai drăguţ live decât ascultată acasă. :)

Din cele spuse de Edy după concert Casa cu prieteni va cânta din nou în Mojo peste câteva săptămâni. Pe 9 noiembrie am înţeles că sunt programaţi Ţapinarii, într-una din săptămânile următoare e programat Ducu Bertzi (nu am reţinut data dar sună interesant, zic eu, un concert de club Ducu Bertzi). Nu mai sunt multe concerte până la finalul anului aşa că, dacă tot mi-am revenit din moarte clinică (nu vă panicaţi, e o glumă :D; Edy spunea că, din punctul lui de vedere, în lunile în care am lipsit de la evenimente, am fost ca şi mort :P) sper să ajung la câteva dintre ele. Marţea viitoare, deşi aş reveni în Mojo, mă atrage irezistibil Zoia Alecu aşa că voi merge acolo, în El Primer Comandante.

După concert a urmat o scurtă discuţie despre unele chestii întâmplate prin lumea folk apoi m-am retras cu Sorin spre casă. La 1:30 (sau unu şi jumătate) m-am culcat... Bine că nu m-am culcat la 2 că eram iar întrebat dacă una nu-mi ajunge. :))

Cred că vor apărea pe youtube filmări de la concert. Încerc să le găsesc şi să le împart cu acei câţiva oameni care trec pe aici cu plăcere (sper eu).

Later edit:

Ştiam eu că sunt chestii uitate dar importante... Mergând de la birou către casă mi-am mai amintit câte ceva...

-instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)

-momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?

-prezenţa în club a omului în vârstă pe care l-am reţinut din filmările făcute de Mi, Sânziana şi Dragoş în Diham. Nu ştiu exact cine e dar pare o persoană interesantă. :)

-am scăpat cu viaţă! Nici Mi, nici Edy nu au avut motiv să mă omoare! :))

-am ajuns totuşi la timp la concert pentru că luni dimineaţă am primit un telefon şi am aflat că se schimbă programul meu pentru marţi. A fost tare bine aşa deşi, în caz că nu se schimba nimic, nu pierdeam decât foarte puţin din concert. Nu ştiu dacă a fost întâmplare sau altceva dar sunt foarte mulţumit că am primit acel telefon.

-cineva se minuna de faptul că mă cunoaşte multă lume... de unde s-o fi tras concluzia asta nu-mi dau seama exact dar am constatat şi eu în ultimii doi ani că încep să mă recunoască oamenii care frecventează locuri care-mi plac şi mie

-văzându-l pe Banderas mi-am adus aminte de momentul în care nu-mi mai aminteam de numele lui şi, cu ocazia respectivă, mi-am dat seama că m-am depărtat de folk cam de mult şi mi-am propus să revin în cluburi

-cu siguranţă încă sunt lucruri interesante de spus dar... poate mai editez şi mâine dacă mă va ajuta memoria