Semne de primăvară sau prima plimbare pe bicicletă din 2011...

Ieri, deşi bătea un vânt destul de neplăcut, dat fiind că mi se eliberase ziua (câteva ore m-am întrebat dacă sună sau nu, n-a sunat, nu am avut de muncă), dat fiind că şoselele erau curate iar temperatura era primăvăratică, ne-am luat bicicletele şi am plecat într-o scurtă plimbare.

Pot deci nota că sâmbătă 12 februarie 2011 am făcut primii 10 km pe bicicletă din acest an. Am fost cu Daniel într-o scurtă tură de IOR. Mi-am testat frânele şi am constatat că, atâta vreme cât roata este cât de cât centrată (aşa cum este cea din faţă) frânele îşi fac bine treaba. Pe spate însă am constatat că roata este mai descentrată decât o văzusem noi în ianuarie, când am montat frânele (despre asta, aici) motiv pentru care, pentru o ieşire mai serioasă, este necesar s-o înlocuim. Deşi părea treabă simplă, din ce a găsit Daniel pe site-urile magazinelor de biciclete reiese că e puţin mai complicat. Mi se pare din nou aiurea să resuscitez o bicicletă cu care merg de vreo 10 ani, bicicletă pentru care se găsesc mai greu piese de schimb dar pe moment nu am o soluţie mai bună. Un Cube Acid nu se încadrează în bugetul meu iar o biclă nouă dar ieftină nu prea mă tentează.

După multe luni în care nu am mai pedalat şi în care nu am ajuns nici prin IOR am constatat că-mi place în continuare să merg pe bicicletă dar şi că IOR-ul este pe zi ce trece mai asfaltat. Este neplăcut pentru mine să găsesc în parc din ce în ce mai puţină iarbă dat fiind că, în perioadele cu temperaturi spre 25 de grade, îmi place să ies acolo la plajă şi, uneori, prefer să fiu cât mai departe de ceilalţi oameni veniţi acolo cu acelaşi scop.

În rest, balta încă îngheţată, raţele şi pescăruşii din zonele cu gheaţa topită, alergătorii şi bicicliştii ofereau o imagine plăcută.

Am mai constatat şi că, în lipsa antrenamentului, a căra pe scări bicicleta mea presupune un efort neplăcut de mare.

Mai departe, câteva poze banale...

Bicla altcuiva, mai bună ca a mea

Frână V- Brake Avid Single Digit 5

Frână V- Brake Avid Single Digit 5

Daniel. În dreapta se vede ce a mai rămas din zona de "aterizare" a bicicliştilor care coborau de pe Dealul cu Dor

Bicicletele se odihnesc

Biciclistul se odihneşte şi el...

... privind păsările de pe lac şi...

... în special obişnuitele raţe, embleme ale parcului

Ziua a treia, şi ultima (cred) sau Cu bicla la psiholog...

Poţi să te gândeşti că a mea bicicletă a picat în depresie sau tocmai a descoperit că e maniaco- depresivă sau suferă de anxietate de performanţă (când era mai tânără făcea mai des trasee lungi, acum nu mai poate, săraca...). Mai poţi să te gândeşti că micul accident de joi a avut loc datorită instinctului de sinucigaşă pe care nu-l bănuiam la bicicleta mea.

Până la urmă un pic de adevăr este în presupunerile astea doar că... problemele bicicletei sunt cât se poate de fizice... un joc în ghidon şi frânele pe spate mai puţin eficiente decât aş dori. Cum nu sunt mecanic de felul meu, cred că problemele astea mă vor determina să mă întorc în metrou de luni... Şi cât de bine era pe bicicletă, om printre caroserii fără chip, fără personalitate...

Aşa păţeşti când te ancorezi în trecut. Nu mai găseşti piese pentru bicicletă (eu nu mă pricep dar aşa mi s-a spus) sau găseşti piesele care nu sunt tocmai potrivite montarea lor necesitând compromisuri (asta e tot din auzite), nu reuşeşti să faci planuri de viitor, rămâi ancorat în amintiri cu oameni care ţi-au fost cândva dragi, cu alţii pe care îi apreciai dar pe care ai ajuns cu timpul să îi urăşti, cu alţi oameni despre care, deşi te-au dezamăgit cândva, mai păstrezi amintiri plăcute.

Ei, gata cu pălăvrăgeala! Era vorba de bicicletă... Ei bine, m-am obişnuit ca la întoarcerea acasă să atârn casca pe cadrul bicicletei, astfel devenind aproape imposibil s-o mai uit acasă. Prin urmare, drumul dus- întors pe care l-am avut de făcut a decurs fără incidente. Doar la întoarcere am avut un insight. Depăşind pe stânga o maşină care făcea dreapta mi-am amintit fulgerător de căzătura de joi seară. Când am trecut pe lângă aripa spate- stânga a maşinii m-am imaginat căzând din nou şi, odată trecut, am răsuflat uşurat. Deci asta s-a întâmplat, nu am frânat când omul a făcut dreapta în faţa mea, nici direcţia nu am schimbat-o suficient...

Prin urmare, pe vreme bună la dus şi pe un pic de ploaie la întors, am adunat pe ciclocomputer următoarele detalii:

Dus- 5,55 km parcurşi în 20 minute şi 36 secunde cu o medie de 16,81 km/oră şi o maximă de 26,2 km/oră. Am mers foarte lejer pentru că, făcând pentru prima dată sectorul respectiv de traseu pe bicicletă, nu ştiam cât voi face pe drum.

Ajung, leg bicicleta (deşi sunt şi eu tentat să afirm că cel mai bun antifurt eşti tu, după cum citeam într-un articol de pe bicla.ro), rezolv ce aveam de rezolvat apoi...

Întors- 5,52 km parcurşi în 21 minute şi 41 secunde, cu 16,23 km/oră viteza medie (cred că se simţea ploaia şi indiferenţa faţă de ora la care urma să reajung acasă, cei doi factori m-au făcut să nu mă grăbesc deloc), 25,4 km/oră viteză maximă şi, după resetul de miercuri seară, 49 km odometer.

Aproape de 11:00 eram deja acasă, mă aşezam pe pat şi cădeam într-o melancolie blegoasă de zile mari... Mai târziu m-am întins în pat, am adormit şi, pentru câteva ore, am scăpat de gânduri. Gândurile au revenit pe la 16:30 când m-am trezit, mi-am amintit că am rufe de spălat, m-am gândit cu o undă de regret că nu ajung nici azi la Lecturi urbane. Nu-mi dau seama ce se întâmplă dar e a nu ştiu câta oară când îmi propun să merg la Lecturi urbane şi mă răzgândesc până la ora evenimentului... E şi asta o problemă, printre altele...

Care altele? Păi... m-am cam săturat să mă ascund după deget aşa că o să vă spun. Voi scrie atât pentru cei care bănuiesc câte ceva cât şi pentru cei care nu şi-au bătut capul pe subiectul acesta. Voi scrie cât pot eu de simplu şi de clar despre nişte probleme destul de supărătoare încât ameliorarea lor să constituie o prioritate pentru mine. Da, chiar este o prioritate deşi a lucra la asta este uneori dureros, aşa cum s-a dovedit azi şi, de-a lungul vremii, în alte zile de sâmbătă...

Concret, este vorba de nişte boli (din păcate sunt chiar boli, apar în diverse sisteme de clasificare ale problemelor de sănătate, nu sunt, aşa cum ar fi fost mai puţin trist, simple mofturi) care se cheamă cam aşa: fobie socială, TAG, personalitate dependentă. Cei care şi-au bătut cât de cât capul cu psihologia înţeleg despre ce e vorba. Cei care se declară împotriva psihologiei pentru că "prea au psihologii convingerea că le ştiu pe toate" probabil nu vor înţelege niciodată. Cei aflaţi între cele două "extreme"... despre ei nu ştiu acum ce aş putea să scriu. Ei bine, pornind de la aceste denumiri destul de tehnice, am parte de o grămadă de probleme în viaţa de fiecare zi. Mi-ar lua o veşnicie să vă dau doar câteva din mulţimea de exemple care dovedesc cât am de pierdut dacă las situaţia să degenereze... Prin urmare...

Acum o să înţelegeţi probabil de ce am consumat (precizare importantă, am consumat timp, nu am pierdut timp) o grămadă de timp citind sute, chiar mii de pagini de psihologie. Este firesc, atunci când ajungi să conştientizezi o problemă, să cauţi soluţii pentru rezolvarea ei. Cu greu, lovindu-mă de diverse idei preconcepute şi alte dificultăţi, am început şi eu să caut soluţii prin toamna lui 2007. Atunci, din diverse motive (acum aş vorbi de rezistenţă la terapie şi de o alianţă terapeutică care nu s-a putut stabili), am renunţat după câteva luni. Un scurt rezumat al acelei perioade, aici şi aici.

Acum, mai exact în trecutul recent, m-am întors la ideea de psihoterapie în urma unor incidente nu tocmai plăcute. Adevărat, am schimbat tipul de psihoterapie. La fel de adevărat este că, de data asta, am ameliorat până la a o face suportabilă o problemă care mi-a stricat 3 ani şi ceva din viaţă. Prin urmare, deşi nu e deloc uşor, mi-am propus ca măcar de data asta să merg înainte, să am răbdare, să fiu cât mai activ posibil în direcţia ameliorării diverselor probleme care, din când în când, mă reîntorc în plin coşmar.

Deşi nu mi-e întotdeauna uşor să accept asta, consider că merită să sacrific câte ceva pentru a-mi apropia relativul succes. Prin urmare, las mai jos pe lista priorităţilor dorinţe care, pe moment, sunt dificil de împlinit. Ies mai rar pe munte, renunţ pentru o vreme la ideea unei biciclete noi, cumpăr mai rar cărţi, ies mai rar la concerte (asta nu e o treabă chiar bună pentru că, în contextul fobiei sociale, o ieşire în club poate aduce diverse oportunităţi pentru a experimenta contactul cu ceilalţi)... Ca simplu exemplu, calculând cu oarecare aproximaţie, constat că o bicicletă aşa cum am ajuns să-mi doresc după Prima evadare m-ar costa cam 6 luni de psihoterapie sau salariul pe 2 luni.

Voi ce aţi face în locul meu? V-aţi sacrifica pentru o pasiune care nu aduce decât satisfacţii de moment sau pentru ceva care ar putea aduce rezultate mulţumitoare (rezultate mulţumitoare, nu minuni, este preferabil să ai aşteptări realiste în situaţii de genul celei trăite de mine) pe termen mediu- lung?

Mi-e destul de clar că nu o să fie deloc uşor să repar ce am lăsat să se strice în peste 25 de ani de viaţă. Dar consider că, eu în faţa mea, sunt dator să fac încercarea asta.

Azi am ajuns la psiholog cu bicicleta... O mică premieră... Şi de aici a pornit această mică (???) poveste pe care, într-o formă mai elaborată, intenţionam să o scriu de vreo 3 luni.

Şi aşa constat că s-a terminat o zi în care am petrecut destule minute gândindu-mă din nou că nu am chef să comunic cu nimeni, nu am chef să mă întâlnesc cu nimeni, gândindu-mă că va trece ceva timp până voi recăpăta dispoziţia necesară pentru a sta la poveşti.

Şi am rămas doar 7 sau Dacă ar fi fost Ciclopromenada Nocturnă 5

Zilele trecute primesc un e-mail în care aflu că un cunoscut ciclist urban se va plimba prin oraş în noaptea de vineri spre sâmbătă. Nu ştiu de ce, reţinusem că este vorba de noaptea de sâmbătă spre duminică (da, ar fi fost neplăcut după ploaia care cade acum peste oraş) dar, ieri, puţin înainte de a pleca de la birou, am sesizat eroarea şi mi-am spus că voi fi din nou obosit sâmbătă după o plimbare nocturnă. Mesajul primit de mine se încheia cu "eu plec de la Academia Militară pe la 00:15 pe traseul...".

Doar tu? Egoistule! :D

Ei bine, după ce am fost la un pas să am Bikewalk-ul meu personal (vezi povestea aici) mi-am spus că pot avea şi propria ciclopromenadă nocturnă. Ca mine se pare că au gândit mai mulţi pentru că vreo 4 bloguri care se ocupă şi de biciclete anunţau că posesorii lor vor merge la miezul nopţii la Academia Militară pentru a porni în plimbare indiferent dacă George o să fie acolo sau doar s-a dat mare pe net în legătură cu presupusa plimbare.

Aproape de 23:00 îmi pun Nestea în bidonul de pe bicicletă, îl întreb pe Daniel de vesta reflectorizantă pe care ştiam că o are (apropo, se mai găsesc astfel de veste prin supermarket-uri? că mi-ar trebui una mai mică ca măsură, XL-ul pică cam prost pe subponderalul de mine), pregătesc rucsacul, benzile reflectorizante (amintire de la un alt Bikewalk despre care am scris aici), frontala, pun casca pe cap, mă oftic din nou pentru faptul că mi-e aproape imposibil să port pe cap şi frontală, şi cască, la 23:05 eram în faţa blocului, aprindeam farul şi stopul, resetam ciclocomputerul şi porneam pedalând lejer către Academia Militară.

M-am simţit bine pe drum. Micile excepţii au fost lucrările de pe Bd. Carol şi dezorientarea din Piaţa Unirii când, în loc să o iau pe Splai către Eroilor, am nimerit înspre Casa Poporului rezultând o porţiune de mers pe trotuar.

Ajung în ultima intersecţie mare de dinaintea Academiei Militare la 23:55. Mă opresc să mă hidratez timp în care, pe lângă mine, trec câţiva biciclişti. Cred că era fix miezul nopţii când ajungeam pe platoul din faţa Academiei Militare şi începeam să caut cu privirea cunoscuţi. Ei bine, într-un târziu m-a reperat Mario şi am stat la poveşti până la plecarea în plimbare.

Până să apară Mario, auzind o discuţie despre o trecută ciclopromenadă, la care am avut plăcerea să particip (vezi povestea aici), am intrat în vorbă cu tip interesant iar în jurul nostru discuţia s-a lărgit curând. Firesc, Mario m-a întrebat de Dan, cel despre care scriam prima dată după Skirt Bike (povestea aici) dar, din păcate, nu discutasem nimic cu acesta despre prezenţa sau absenţa sa la plimbarea pe traseul pomenit de George. De la ceilalţi am aflat chestii interesante. Unul povestea cum, ceva ani în urmă, pe când a pus mâna pe prima cursieră, pleca cu cortul în spate, împreună cu 4 prieteni şi colindau ţara (din păcate, din 5 prieteni, doar doi mai pedalează acum, cel care povestea şi încă unul care pedalează rar). Altul povestea că este pasionat de viteză, că din cauza asta a avut şi căzături neplăcute care l-au determinat să-şi cumpere cască (una serioasă, de downhill). Un altul întreba de nu ştiu ce scor de la mondial şi, aflând că nu au noutăţi cei din jur, a admis că plimbarea care se părea că va începe curând este mai importantă decât un meci de campionat mondial de fotbal.

Revenind la Mario, am avut senzaţia că omul acesta ştie despre biciclete mai multe decât mine iar constatarea asta m-a bucurat. Povestea Mario că, după ce i s-au rupt pedalele la ciclopromenada nocturnă 4, într-o plimbare recentă i s-a mai stricat o pedală. Are un ghinion teribil cu pedalele omul acesta dar e lăudabil faptul că nu cedează, repară de fiecare dată şi revine la plimbări (se plimbă şi singur sau în familie, la plimbările în grup spunea că nu a mai mers de la Skirt Bike).

Pe când noi încă discutam cu spor am sesizat zvon de plecare. Putea să fie orice gen de plecare. Fiecare putea să meargă înapoi acasă, putea să meargă la un suc la o terasă din centru, putea să meargă în grupul de prieteni cu care era pe un traseu oarecare. Dacă ar fi fost Ciclopromenada nocturnă 5 lucrurile ar fi fost clare dar aşa... am pornit şi eu în urma celorlalţi sperând că pe traseul de care citisem vor merge măcar o parte dintre ei.

Plimbarea a început bine, cred că erau vreo 30 de ciclişti care păreau să aibă acelaşi traseu. S-a mers cursiv, elegant, lejer până în Piaţa Unirii unde acea ocolire a parcului a sugerat ideea de pericol celor care erau în apropierea mea. Prin urmare, cei mai curajoşi au trecut repede, cei mai puţin expermentaţi (printre care mă număr) au trecut mai greu şi puţin stresaţi de numărul neaşteptat de mare de maşini din zonă. În faţa magazinului Unirea cineva remarca două fete pe biciclete închiriate de la Cicloteque, fete care mergeau bine pe bicicletă în comparaţie cu altele care erau la un pas să cadă sau să se ciocnească cu ceilalţi, aşa cum întâlnise omul în altă plimbare în grup. Surprinzător, fetele afirmau că, după mulţi ani în care nu pedalaseră, era prima lor ieşire. Deci mersul pe bicicletă nu se uită! :) După traversarea Pieţei Unirii grupul s-a împărţit în două. O parte au luat-o pe trotuar (aşa a făcut o familie cu un copil haios, cu un tricou care avea pe spate o imagine legată de ziua fără maşini, cred că am mai văzut acea familie şi în alte plimbări), cealaltă a luat-o pe şosea (variantă care mie nu-mi place datorită faptului că, la ieşirea din pasaj, este recomandabil să aştepţi la semafor ca să te poţi întoarce pe partea dreaptă a şoselei).

La traversarea Pieţei Universităţii cred că era un şir destul de lung de biciclişti care mergea către Herăstrău. Aproape de Herăstrău, într-o intersecţie, cineva remarcă faptul că în faţă este chiar George şi propune un salut în cor. Era prima dată când mă aflam atât de aproape de George. Pedalăm în continuare pe lângă Herăstrău, trecem pe lângă locul de plecare în primul Bikewalk pe 2010, moment în care mă gândesc la ideea de ciclogeografie sentimentală urbană. Pe undeva pe aici s-a dovedit că toţi acei ciclişti ieşiseră în oraş de capul lor, nicidecum în ciclopromenada nocturnă 5. De ce spun asta? Pentru că George anunţase că se va plimba până-n Piaţa Presei Libere iar majoritatea celorlalţi s-au oprit ceva mai devreme, la o intrare în Herăstrău. În Piaţa Presei Libere ajunsesem vreo 10 oameni din care s-au întors câţiva către grupul majoritar. George a spus că merge înainte pe traseul lui, cineva a afirmat în glumă că aşa se poate naşte un nou dictator.

De aici am rămas doar 7. George era în faţă iar ceilalţi păreau să nu intenţioneze să-l depăşească. Pe şosea o maşină de poliţie părea să meargă mai încet ca noi. Noi mergeam cu 15 la oră şi am fost greu depăşiţi de maşină. S-a glumit pe tema asta. Pe celălalt sens se vedeau când şi când pâlcuri de biciclişti rupţi probabil din grupul care se oprise în Herăstrău.

Am mers aşa, în 7, până aproape de ieşirea Căii Victoriei în cheiul gârlei. Aici întâi s-a retras unul, rămânând doar 6 apoi, la un semafor, am fost rupţi în două grupuri de 4, respectiv de 2 oameni. În urmă, cu un tip care pedala în faţă, eram eu.

Când s-a pus verde George cu ceilalţi 3 era deja dispărut din raza mea vizuală. Am rămas în spatele omului cu care rămăsesem apoi el a făcut dreapta în timp ce eu mă retrăgeam în stânga. Aşa cum scria George, se cam terminaseră cei 17 km ai plimbării care ar fi putut fi făcute sub numele ciclopromenada nocturnă 5.

Din Piaţa Unirii am urcat pe pista de biciclete spre Piaţa Muncii. Nu mică mi-a fost mirarea când, după o bucată de mers singur, a reapărut pe şosea cel cu care rămăsesem în urma grupului de 4. Nu ştiu dacă m-a recunoscut şi el dar eu reţinusem câteva elemente datorită cărora l-am recunoscut. La o intersecţie a urcat şi el pe pistă. Am mers ba eu în faţă, el în spate, ba invers. Totuşi, nici el, nici eu nu am fost dornici de discuţii aşa că am pedalat aproape ignorându-ne. La Piaţa Alba Iulia ne-am despărţit, eu am făcut stânga, el a mers înainte.

Pe la 3 noaptea eram acasă. Pedalasem 37,57 km în 2 ore şi 33 minute cu o viteză medie de 15,17 km/oră şi o maximă de 31,3 km/oră. Dintre aceştia, 20 km i-am pedalat singur, 17 km în grup mai mare sau mai mic.

Din tura asta mi-au mai reţinut atenţia două chestii:

-un tip cu număr de la Prima evadare (numărul 142 dacă nu mă înşel); eu nu mai am numărul de vreo 3 săptămâni deşi nu intenţionam să-l dau jos

-o fată pedalând într-o rochie albă, semn că SkirtBike-ul a avut efect

-aproape de a ajunge acasă, într-o intersecţie o maşină urma să vireze dreapta. A încetinit la cedează trecerea, m-a lăsat să trec în siguranţă. Întâmplător mi-am aruncat o privire spre maşină şi... am observat că la volan era o femeie. Aţi auzit de multe ori că femeile ar conduce prost. Poate aşa e, poate majoritatea sunt mai puţin competente la volan în comparaţie cu bărbaţii dar... uite că există şi femei pe care este plăcut să le întâlneşti în trafic.

Azi m-am trezit, mi-am respectat programul dimineţii dar, întors acasă, am adormit curând. Când m-am trezit am început să mă gândesc la felul în care se conectează elementele despre care mă oprisem să scriu câteva vorbe, pe o bancă, pe la ora 11:15. Deşi, teoretic, ştiu la ce evoluţii m-aş putea aştepta în viitor, constat că sunt surprins observând că unele lucruri par a căpăta un sens. Încerc de ceva vreme să nu mă mai îmbăt cu apă rece (apropo, profit de ocazie ca să mă laud că, din 1 iulie 2010, mi-am propus să renunţ total la cofeină şi alcool; sper să nu fie o minune ca orice minune, care să dureze doar 3 zile; azi eram la un pas să nu mă ţin de promisiunea pe care mi-am făcut-o, fiind tentat să îmi calmez agitaţia cu un Red Bull) dar în acelaşi timp încerc să continui eforturile depuse în direcţii care par a avea sens.

O fi bine? N-o fi bine?

PS: De data asta am plecat la plimbare fără aparat foto aşa că nu am fotografii de la ceea ce ar fi putut să fie ciclopromenada nocturnă 5.

Cicloamintiri...

Tot de sâmbătă şi duminică, două cicloamintiri...

Sâmbătă, pe când treceam intersecţia de la Universitate, de după un stâlp a apărut un fotograf. Am trecut şi, câteva secunde mai târziu, m-am surprins gândind că era destul de estetic felul în care pedalam şi e posibil să fi fost chiar eu subiectul acelui fotograf.

Duminică, pedalând în tăcere, mic dezavantaj faţă de ieşirile în grup, mă trezesc cu gura încleştată. Probabil eram aşa de secunde bune când am conştientizat senzaţia ciudată care m-a făcut să-mi mişc gura. După faza asta cred că m-am speriat puţin...

Duminică...

Uneori, zile de la care nu aştepţi nimic special îţi oferă o stare de bine greu explicabilă.

Mă trezesc mult mai devreme decât de obicei (era vreo 8 dimineaţa, în alte duminici mă găseşti dormind şi la 10 sau 11), merg la cumpărături, am surpriza unor reduceri venite cam la momentul potrivit (unii cunosc genul acela de situaţie în care te bucuri că ai în buzunar 10 lei în plus), mă întorc acasă, citesc câteva pagini din Dileme vechi, vechi.

Mai târziu adorm... Când mă trezesc fac puţină ordine prin haosul de acasă apoi constat că e târziu, tare târziu... Totuşi, mai răsfoiesc odată acele Dileme, reţin câteva pagini pe care-mi subliniasem câte ceva apoi adun într-o pungă resturile rezultate. Acum, dată fiind ora târzie (nu foarte târzie, era aproape 8 pm), mă întrebam dacă mai am chef să ies până la un container de hârtie sau arunc respectivele fragmente de ziar la grămadă cu gunoiul menajer.

Ajuns la acest punct, profit de ocazie ca să-mi fac autocritica. Deşi mi-ar plăcea ca la mine acasă deşeurile să fie aruncate în containerele potrivite, datorită lipsei de organizare (poate şi de voinţă comună) majoritatea gunoaielor se aruncă la grămadă. Cred că sunt singurul care, din când în când, îmi mai pun în rucsac pet-uri sau hârtii şi le arunc în containerul care îmi este în drum aproape zilnic. Odată, după ce poftisem la nu ştiu ce sticlă de bere cu tequila, ţin minte că am cărat la un container potrivit sticla aceea.

Revenind la seara de duminică, mi-am spus că pot profita de acele câteva ziare pentru a face o plimbare pe bicicletă. Planul era să trec pe la Titan, să arunc hârtia acolo apoi să vin acasă după o scurtă plimbare prin IOR. Dar de la plan până la realitate e ceva distanţă.

Pornesc deci spre Titan, sesizez cât de bine plasate sunt gurile containerelor de acolo (am putut să mă opresc cu bicicleta lângă bordură, să scot ce aveam de aruncat, să arunc şi apoi să-mi văd de drum fără să mă fi dat jos de pe bicicletă sau să mă fi urcat pe trotuar) apoi decid să-mi continui plimbarea. Am pornit mai departe cam fără ţintă. Absolut întâmplător m-am trezit pe Dudeşti şi, inevitabil, am trecut prin pasajul Mărăşeşti. Dacă tot eram acolo m-am gândit să dau o tură prin Parcul Carol dar, ajuns în faţa lui (amintindu-mi cu ocazia asta de încercările făcute cu peste 10 ani în urmă pentru a-mi lua permisul de conducere, permis pe care nu-l am nici acum... din nou autocritică), am constatat că nu am chef să traversez în stânga. Am trecut pe lângă nişte copii care se jucau cu mingea cam în mijlocul şoselei (probabil că, locuind în zonă, aflaseră că în acea suprafaţă rar intră o maşină), am continuat pe 11 Iunie, am revăzut Fabrica (amintindu-mi de acel DarkFest), am ajuns la Unirii apoi am decis să fac o scurtă plimbare prin Tineretului. Intru, mă plimb puţin, aud un tătic spunându-i copilului că trebuie să-i pună şi lui lumini pe bicicletă (uneori chiar e plăcut să te dea cineva drept model), mă întorc spre intrare cu gând să mă uit la meci câteva minute, meciul nu începea la ora aia aşa că ies. Pe trecerea de pietoni, aşteptând verde, mă trezesc în stânga cu un decolteu care mi-a atras atenţia. Depăşesc momentul (gândindu-mă, probabil, că simplul fapt că îţi place ceva la o femeie întâlnită pe stradă nu înseamnă nici că ti-ar plăcea din mai multe puncte de vedere, nici că te-ar plăcea la rândul ei), traversez, pe Şincai aproape acroşez o altă fată care mergea pe lângă bicicletă (eu neatent, ea insuficient atentă), trec fără să ne ciocnim, pedalez mai departe spre Nerva Traian- Piaţa Alba Iulia şi, încet- încet, ajung acasă. 25 km, 2 ore de pedalat, ajung acasă pe la 10 seara după care, bănuiesc, am fugit la somn.

Exact asta o să fac şi acum, public acest text apoi fug la somn pentru că mâine, la acest rău necesar numit serviciu, s-ar putea să mă aştepte nişte momente nu prea comode pentru felul meu de a fi.

45 km

După cum spune Andrieş într-un cântec,

Azi a fost un fel de zi
Niţel cam aşa:
Un fel de soare puţin obosit
Cu raze-n pijama...

Şi dacă l-am pomenit pe Andrieş, auzind pe acasă piese de-ale lui într-una dintre serile trecute, m-am surprins gândind că, în decembrie, aş putea merge din nou la concertul lui... Asta aşa, că tot nu am mai ascultat Andrieş live din 2008...

Gata cu acolada despre Andrieş, să revin la ziua de azi...

A început aşa cum au început aproape toate zilele de sâmbătă din august până acum. Revin acasă şi... găsesc factura de telefon. Chiar speram s-o primesc azi pentru că mi-e mai comod să o plătesc sâmbăta. Cobor s-o plătesc şi am parte de o fază interesantă. Casierul emite bonul de casă apoi... îşi dă seama că nu are să-mi dea restul... Prin urmare, am vrut, n-am vrut, m-am dus să schimb şi am revenit pentru a-l scoate din rahat pe casier. Este genul de incident care mă face să mă gândesc din nou la internet banking...

Reajuns acasă mă mai învârtesc în jurul cozii vreo 2 ore apoi, pe la 3 pm, îmi iau bicicleta şi, pentru vreo 4 ore, mă duc şi mă tot duc... Nu mai pedalasem de vreo 2 săptămâni şi se pare că mi-a lipsit activitatea asta...

Îmi propusesem să merg prin Tineretului pentru a coborî panta pe care, săptămâna trecută, stăteam la plajă. Văzând atunci câţiva biciclişti coborând pe acolo mi se făcuse poftă. Aici deschid o nouă paranteză. Atunci, duminica trecută, la câţiva metri de mine, un grup de oameni în vârstă la plajă. La un moment dat înţeleg că, spre grupul respectiv, cineva a aruncat cu ceva. Am sesizat nervozitatea grupului din care au început să se audă înjurături. După câteva clipe, tensiunea fiind eliberată, şi-au adus aminte să verifice dacă e cineva lovit. Mintea mea spune că era mult mai eficient să fii verificat asta din prima, sărind peste episodul cu înjurăturile. Din fericire nimeni nu era lovit. Paranteză închisă.

Plec spre Bd. Basarabia, continui din Piaţa Muncii către Piaţa Unirii (între Muncii şi Unirii m-am surprins gândind că denivelările neplăcute din zona canalelor sunt făcute cu intenţia de a alunga bicicliştii de pe şosea). În Unirii modific planul pentru că nu am avut chef să mă complic cu virajul stânga. O iau spre nord şi ajung în Herăstrău. Aici mă gândesc să reeditez tura de lac făcută cu acei oameni după ultimul Bikewalk. Zis şi făcut! Păstrez şi sensul de mers aşa că, odată ajuns pe malul lacului, fac dreapta. Prima parte a turei e pe o alee largă şi netedă. Mai târziu, după Şoseaua Nordului, începe zona cu acele dale hexagonale pe care, pentru o vreme, le-am păcălit mergând pe pista de alergare. Totuşi, după ce m-am intersectat cu câţiva ciclişti dintre care am auzit o chestie gen E fain în Anglia am priceput sugestia şi am continuat să mă zdruncin pe dreapta (nu mă mir că s-a retras Dan atunci, după Bikewalk).

Curând au început să apară obstacolele pe care grupul de noapte le-a depăşit în siguranţă datorită atenţionărilor venite de la cel care ne-a condus. Primul obstacol, acea groapă de pe dreapta, acoperită cu un grilaj metalic cu ochiurile suficient de mari încât să nu fie de trecut cu bicicleta peste ele. Mai încolo, două mici trepte peste care am coborât acum cu bicicleta dar pe care le-am ocolit pe poteca de pământ în noaptea Bikewalk-ului. Următorul obstacol, stâlpişorul metalic din mijlocul aleii...

La calea ferată m-am uitat curios la amestecul acela de alei vechi şi alei în construcţie. După ce am trecut podul, amintindu-mi că noaptea am coborât până la asfalt pe lângă bicicletă, mi-am propus să cobor pe ea. Totuşi, părea destul de accidentată coborârea aşa că am plecat cu ezitări, am coborât frânat şi, ajuns jos, am constatat că a fost un sector interesant. Prin urmare... să-ncerc să-l şi urc! Pedalez pe alee până schimb vitezele, mă întorc, pornesc vitejeşte în sus dar, după câţiva metri, eşuez şi mă dau jos de pe bicicletă. Jenant dar... bine că nu m-am lovit! :D Urc înapoi în calea ferată şi, ca înlocuitor de urcare, mai fac o coborâre. Ezit la plecare şi de data asta, mă şi dezechilibrez un pic pe parcurs dar... din nou scap nevătămat! Probabil voi mai exersa pe panta asta şi în alte plimbări.

Următoarea amintire este din zona Pieţei Presei Libere unde se auzea muzică de la Sonisphere. M-am gândit o clipă să mă apropii de Romexpo pentru a asculta o vreme dar m-am răzgândit.

Ajung înapoi în Piaţa Aviatorilor şi o iau înapoi spre Unirii. Pe drum decid să ajung totuşi şi în Tineretului. Din Tineretului nu e de notat decât că, la centrele de închiriat biciclete (Cicloteque şi I Love Velo) era coadă. O grămadă de biciclete brăzdau parcul. Pe iarbă, puţini oameni. Frig! De data asta chiar alegeam prost dacă în locul plimbării pe bicicletă îmi propuneam să ies la plajă.

Retragerea am făcut-o pe Şincai- Nerva Traian după care am intrat pe pista de pe Bd. Unirii continuată spre Piaţa Muncii. Pe sectorul acesta am studiat posibilele locuri în care se poate lega bicicleta pentru că, la un moment dat, este posibil să trec mai des cu bicicleta prin zonă şi să am popasuri de făcut. Nu este perfect ce am văzut dar, cu puţin spirit de observaţie, găseşti un stâlp sau pom potrivit. Rasteluri n-am observat.

În Piaţa Muncii aş fi putut să-mi prelungesc un pic traseul mergând şi spre IOR. Totuşi, de data asta am fost tentat să mă-ntorc direct acasă pentru că deja adunasem peste 41 km de pedalat. În aceste condiţii m-am întors acasă prin Iancului.

După 4 ore şi câteva minute eram din nou în faţa blocului. Ciclocomputerul arăta că am parcurs 46,52 km în 3 ore 32 minute 50 secunde (rezultând opriri însumând circa 30 minute) cu o viteză medie de 13,54 km/oră (am fost cam leneş de data asta) şi o viteză maximă, pe care iar nu ştiu exact unde am prins-o, de 32,4 km/oră.

După plimbarea asta mă cam durea fundul dar a meritat. M-am întors mult mai relaxat decât am plecat. Măcar să dureze starea asta de relaxare! Totuşi, la cum mă cunosc, nu este de mirare dacă mâine pic din nou în butoiul cu melancolie blegoasă...

Cum era să ratez Bikewalk-ul din 12 iunie 2010

Înainte să-ncep mica poveste despre Bikewalk-ul nocturn organizat de Ariel să vă povestesc de ce, ieri, se dusese dracu starea de Bikewalk ajungând să mă gândesc că nu voi mai scrie despre plimbarea respectivă.

Dialog...

-Ai folosit lista de întrebări?
-De data asta nu.
-Se vede.

Puţin după 11:00 mă opresc pe o bancă şi caut lista. În rucsac nu părea să fie. Îmi amintesc că, în urmă cu câteva zile, tot uitându-mă pe ea, mă enervasem şi am aruncat-o într-un colţ de birou. Mă gândeam atunci că lista aia e o prostie care nu duce nicăieri. Genul de gând cu care m-am obişnuit în ultimele luni pentru că, pentru mai mult sau mai puţin timp, vine să-mi stea pe creier după care pleacă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Uite că de data asta ceva părea să se fi întâmplat. Datele din prezent sugerau că e posibil să fi pierdut lista. Caut destul de agitat în rucsac, nu o găsesc, îmi imaginez unde aş putea s-o mai caut şi apoi, cu planul de căutare făcut, mă îndrept spre casă destul de trist.

Ajung acasă, caut în celălalt rucsac, nu găsesc lista. Descurajat, mă gândesc că mai am de căutat luni la birou când... îmi aduc aminte că e posibil să o găsesc într-o agendă. Caut într-un loc precis în paginile agendei şi... o găsesc. Amintirile m-au ajutat de data asta... Culmea este că acea agendă era în rucsacul în care căutasem stând pe bancă. Căutasem neatent, doar lângă coperţi. Iar lista, drăgălaşa de ea, stătea între două pagini dinspre sfârşit.

Şi cu asta termin cu mica paranteză care s-a transformat într-o acoladă în toată regula.

Acum să vorbim despre Bikewalk. Joi dimineaţă, oarecum întâmplător, citesc de Bikewalk-ul de vineri noapte pe bikepress (vezi blogroll). Suna tentant, cu atât mai tentant cu cât îmi amintea de ideea de Ciclopromenadă nocturnă. Totuşi, pentru că nu eram sigur că voi ajunge la acţiune, am evitat să anunţ că voi fi acolo. Vine vineri, acasă, se executau nişte lucrări, finalizate pe la 11 noaptea. Tocmai la timp! Am vreme să mă pregătesc şi să plec spre parcul Grădina Icoanei pe care avusesem grijă să-l localizez pe o hartă găsită pe internet.

Pe la 23:30, simţindu-mă oarecum în întârziere, plec de acasă după ce-l întreb pe Daniel ce drum scurt îmi sugerează până acolo. Cobor în faţa blocului, resetez ciclocomputerul, aprind farul şi stopul (prima dată când le-am folosit mai serios, în sfârşit, după peste o lună de când le-am luat, chiar m-am bucurat de ele) şi pornesc pe Pantelimon- Iancului- Carol- Traian- Dacia- Polonă. Pe Dacia, într-o întersecţie cu linie de tramvai în lucru, pentru că am sesizat cât de rău e drumul destul de târziu, am avut parte de o zgâlţâială nu tocmai plăcută. Totuşi, scăpând întreg atât eu cât şi bicla, am mers mai departe încercând să nu ajung în parc dincolo de miezul nopţii. Până la urmă, fiindu-mi un pic teamă să bag viteză noaptea, am ajuns pe la 00:02 în parc. Am văzut biciclişti, l-am văzut pentru o clipă şi pe Ariel aşa că lucrurile stăteau bine. Ies din parc printre alte biciclete, casc ochii pe stradă, caut cu privirea grupul masiv de biciclişti care urma să plece dar... parcă era mult prea linişte. După câteva minute reintru în parc, mă bucur de atmosfera plăcută generată de tinerii care, fiind întinşi pe iarbă printre biciclete, cântau la chitară. Eram destul de nelămurit când un tip mi-a atras atenţia că grupul mare de biciclişti a plecat deja. Încotro? Nu eram deloc convins că vor ajunge în Dacia pe Polonă, pe unde venisem eu. Pornesc totuşi pe acolo, la ghici. Ca mine mai erau câţiva, până la Piaţa Victoriei am pedalat în grup oarecum compact dar nu am schimbat o vorbă. În Piaţa Victoriei, în continuare nedumerit, îl aud pe George Culda că se retrage spre casă pentru că nu vede grupul de biciclişti. S-a retras George, eu rămăsesem cam mult în urma celor cu care pedalasem până aici aşa că mi-am spus că pot avea Bikewalk-ul meu personal dacă nu reuşesc să mă grupez cu ceilalţi. Prin urmare, am continuat, aproximativ pe traseul anunţat de Ariel, spre Gara de Nord.

Într-o intersecţie, o fată pe bicicletă vorbea la telefon. Am bănuit că vorbeşte despre Bikewalk dar n-am intrat în vorbă cu ea. M-am gândit o clipă că aş putea suna la rândul meu pe cineva dar... pe cine? Numărul lui Ariel nu-l notasem, Andrei nu eram convins că participă la acţiune, numărul lui Bogdan trebuia să-l caut prin sms-uri că nu îl salvasem altfel... Ghinion! Am continuat oarecum orbeşte. Până la gară am dat de alte lucrări pe străzi. Nu mai trecusem de mult prin zonă şi par să se fi schimbat multe...

Ei bine, ajung şi la gară. În intersecţia de dinainte aud zgomot în spate şi, întorcând capul, sesizez o armată de biciclişti care veneau spre mine. Nu puteau să fie decât ei, cei care răspunseseră apelului lui Ariel. Pedalez în continuare lejer, îi las pe ceilalţi să mă înconjoare. În sfârşit! Revin la Bikewalk! Probabil că, până aici, pedalasem mult în faţa lor.

În faţa Gării de Nord se face pauză. Ocazie bună pentru câteva poze şi pentru o privire aruncată în mulţime. Recunosc un singur chip, al lui Iulian (Mătăsari 17). Pornim mai departe. Următorul popas l-am făcut la Cotroceni în poartă. Mă-ntreb acum, oare Băsescu are biclă?

După pozele de la Palat am continuat către Piaţa Unirii. Aici, eu cel puţin, am traversat greu. Am senzaţia că ar fi necesare nişte semafoare sub Dealul Mitropoliei. Reuşesc totuşi să trec şi pornesc în urmărirea grupului pe care aveam să-l regăsesc curând. Punctul final al plimbării a fost în Piaţa Universităţii. Ne-am oprit în parcul de lângă spitalul Colţea, am făcut alte poze, am stat de vorbă cu câţiva cunoscuţi (Dan, Andrei) şi cunoscuţi ai cunoscuţilor, am primit deja obişnuita întrebare legată de numărul de la Prima Evadare, mi s-a propus să merg duminică la Cornetu la cartarea pentru Let`s Do It Romania. Pentru plecarea de la Universitate păreau să se facă două grupuri, unul care avea chef de continuarea plimbării spre Herăstrău, alţii care se adunau la "peronul de Militari". Deşi sâmbătă urma să mă trezesc devreme, îl întreb pe Dan dacă îl tentează şi Herăstrăul. Zice da aşa că ne lipim acelui grup care, în câteva minute, avea să pornească.

Dar până la Herăstrău, câteva precizări despre Bikewalk:

-Pe traseu, am sesizat o ciocnire între două sau mai multe biciclete, undeva în spatele meu. Acolo grupul s-a rupt în două pentru o vreme, o parte în faţă, cu care am mers şi eu, şi altă parte care s-a oprit să vadă ce se întâmplase în ciocnire.

-Pe bucata de traseu pe care am pedalat în grup am observat cum Ariel încerca să supravegheze grupul pedalând când în coada lui, când în faţă, când trecând cu viteză de-a lungul lui.

-Deşi grupul era mare şi relativ indisciplinat, aproape permanent era cineva pe stânga care ne atrăgea atenţia să pedalăm în şir indian, pe dreapta. Bine, eu aşa pedalez mai mereu dar, pe lângă mine, mai fugeau oamenii şi spre mijlocul şoselei.

-În unele intersecţii, câte un participant cu iniţiativă se posta în mijlocul intersecţiei astfel încât şoferii să se simtă obligaţi să ne lase să trecem uneori pe roşu. Deşi senzaţia de moment e plăcută, mai târziu îţi dai seama că ar fi corect să stăm la roşu şi să regăsim grupul după intersecţie, după ce ne vine rândul s-o traversăm.

-În ciuda rugăminţii lui Ariel, au participat şi câteva biciclete nedotate cu lumini.

-Nici de data asta nu a lipsit Dinu Lazăr care a postat fotografiile făcute în plimbare aici.

Cam astea ar fi de spus despre Bikewalk, de aici încolo vorbim despre continuarea neoficială a cursei, către Herăstrău.

Mă lipesc cu Dan de grupul care porneşte spre Herăstrău. Ajungem la intrarea în parc după un traseu lejer, parcurs calm, fără grabă. Aici cineva propune să facem o tură de lac. Peste 20 de oameni sunt de acord aşa că intrăm în parc în căutarea unei ţâşnitori de unde să umplem bidoanele de apă. Până la ţâşnitoare, o nouă mică ciocnire de biciclete. De data asta eram aproape de ei, o faţă şi un băiat. Nu părea să se fi întâmplat nimic grav cu oamenii sau cu bicicletele dar totuşi cei doi s-au întors. Şi am rămas, după numărătoarea celui care a dirijat grupul, 20 de oameni, o fată şi 19 băieţi. Cum pare să se obişnuiască în astfel de ocazii, a apărut întrebarea: Nu te simţi ciudat singură printre noi? urmată de precizarea că nu se întâmplă nimic rău. Normal, nu se simţea ciudat, nu se simţea în pericol, părea să se simtă chiar bine şi să se bucure de plimbarea oarecum neaşteptată.

Am pornit-o spre lac apoi am început tura către dreapta. Între timp, celor fără lumini, li s-a recomandat să se strecoare printre cei cu lumini astfel încât să vadă traseul care, am fost avertizaţi, cuprinde şi denivelări sau gropi.

Fata care a mers cu noi (nu i-am reţinut chipul, nu am întrebat-o de nume dar, destul de probabil, i-aş recunoaşte bicicleta dacă aş revedea-o prin oraş) a avut parte de o căzătură mică din care a scăpat cu bine. Nu mi-am dat seama dacă se dezechilibrase şi agăţase bicicleta de lângă ea sau bicicleta de lângă ea o agăţase. Oricum, dat fiind că nu s-a lovit nimeni, s-a glumit din nou: Uite ce fac unii pentru a intra în vorbă cu o fată! E singură iar noi, în loc să avem grijă de ea, o schilodim?

Mergem mai departe, apar denivelări, gropi, stâlpişori în mijlocul aleii. Obstacolele ne sunt anunţate şi luminate la timp de cei din faţa grupului. Deşi, formal, nu exista un lider, a existat un om care a încercat să ne facă tuturor plimbarea plăcută.

La calea ferată ne dăm jos de pe biciclete, trecem podul, revenim pe aleea din jurul lacului. La trecerea podului, în timp ce eu mă chinuiam să aşez cumva aparatul foto, cineva a sugerat să ajutăm fata la trecerea asta. Ea a dovedit că nu are nevoie ridicându-şi singură bicicleta peste micile obstacole.

Mai încolo am avut o zonă cu hopuri pe care bicicleta lui Dan nu părea să se simtă prea bine. Prin urmare, fără să ne fi dat şi noi seama, Dan s-a retras cu discreţie către ieşirea din parc, folosind până acolo o alee cât mai bine asfaltată.

Herăstrăul era plin de oameni. Biciclişti (noi şi alţii ca noi), oameni pe role, oameni la plimbare, oameni pe banci şi la terase, oameni la discoteca din parc. O atmosferă foarte plăcută pentru vineri seară. Nu m-am gândit atunci (eram prea ocupat să trăiesc clipa) dar, acum, mă gândesc că ar fi fost perfect dacă ar fi existat şi o componentă romantică...

Ne-am dat seama de absenţa lui Dan abia aproape de ieşirea din parc când am făcut o mică pauză în care am văzut care în ce direcţie merge mai departe. Grupul de Militari ne-a lăsat fără fată! :) Eu am rămas în grupul care avea ca direcţie generală Dristorul. În fruntea acestui grup acelaşi om care ne purtase de grijă şi până acum. Am pedalat mai departe către Piaţa Romană- Foişor- Bd. Carol. Intrăm toţi cei patru rămaşi pe Carol şi, curând, rămân singur. Ceilalţi au făcut dreapta, eu, aşa cum mă atenţionase liderul, continuam înainte. Ne salutăm din mers, le strig că mi-a plăcut plimbarea şi că-mi pare bine că am mers cu ei.

Cam la intersecţia cu Mătăsari, o maşină oprise pe mijlocul sensului de mers iar ocupantul negocia cu o prostituată. Depăşesc pe dreapta, ajung curând la Iancului iar de aici... deja eram ca şi acasă.

Pe la 3:00, încă proaspăt (probabil datorită dozei de Red Bull pe care o băusem când veneam de la muncă), ajung acasă. Trecuseră 3 ore şi jumătate de la plecare iar ciclocomputerul indica 41,65 km parcurşi în 2 ore şi 40 de minute, cu o viteză medie de 16,22 km/oră şi o viteză maximă de 32,6 km/oră.

Despre poze, anunţ cu regret că nu au ieşit toate. Printre pozele neieşite (aparat vechi, defectat şi renăscut fără intervenţia unui service) se numără, din păcate, şi poza cu Dan din Herăstrău, poză despre care îi spuneam că arată bine datorită vestei reflectorizante pe care o avea pe el. Prin urmare, toate pozele sunt cele prezentate în slideshow-ul de aici.

Bine că a renăscut Bikewalk-ul stradal! :)

Bikewalk nocturn, 12 iunie 2010

Deocamdată postez fotografiile:

Dacă voi avea starea potrivită voi scrie şi o mică poveste despre 3 ore şi jumătate de pedalat în miezul nopţii. Pe scurt, a fost mai mult decât fain! :)

Miercuri, concert şi joi marş pe biciclete...

Pentru săptămâna viitoare mi-am notat două momente la care mi-ar plăcea să particip:

Concertul Magda Puskas, Vali Moldovan şi Vanghele Gogu din Iron City (Folk frate, miercuri 9 iunie 2010 ora 21:43, 10 lei intrarea)

şi

Marşul Cicloteque (Parcul Tineretului- intrarea Şincai de unde, joi 10 iunie 2010, la ora 18:00, se pleacă către Piaţa Unirii- Universitate- Piaţa Victoriei- Herăstrău)

Detalii despre concert, aici şi aici iar despre marş, aici şi aici.

Cronici de concert cu Magda, Vali şi Vanghele Gogu aici şi aici.

Grevă la metrou- 1 iunie 2010

Uite că a mai trecut o grevă a metroului. De data asta, ştiind că nici RATB-ul nu funcţionează normal, în ciuda prognozei pline de ploi, am plecat spre job cu bicicleta (rezultând în felul acesta postarea anterioară). Şi nu mi-a părut rău. Cred că a fost cea mai relaxantă plimbare spre birou pe care am făcut-o până acum.

Deşi eram treaz de pe la 6 dimineaţa (rar mă trezesc atât de devreme), am apucat să plec de acasă abia pe la 08:40. Mi-am propus pentru plimbarea cu bicicleta două lucruri: să fotografiez (câteva intrări în staţii de metrou şi atmosfera din jurul lor) şi să ajung cât de cât la timp la muncă.

Când am coborât din bloc ploua încet. Constatasem de acasă că nu pot aşeza gluga pelerinei peste cască aşa că am pus pelerina pe mine mai degrabă pentru a nu mă umple de noroi decât pentru a mă proteja de ploaia care nu a insistat prea mult dar tot a strecurat câţiva stropi pe gâtul meu.

Pornesc pe Vergului, ajung la prima staţie de metrou din program, două ieşiri, pe cea din stânga o las baltă, pentru cea din dreapta trebuie să mă-ntorc puţin din drum, pe trotuar.




Câteva poze, continuăm (eu şi bicicleta) spre Titan, alte poze la intrarea dinspre intersecţie.



Înainte de prima poză de la Titan constatasem că muriseră acumulatorii, ştiam că HP-ul este mare mâncător de curent, luasem acumulatori de schimb dar, cu umezeala de afară, mă temeam să nu cedeze şi aceştia după 2- 3 poze. La Titan au mers, au mers şi mai departe, aveau să mă lase exact când doream să fac poză cu bicicleta în faţa firmei.

Ne strecurăm mai departe, pe la 9:00 eram lângă parcul Cuza, mă miram de aglomeraţia din zona podului apoi mă prind că era examen pentru permisul categoria B. Mă strecor pe trotuar, printre instructori şi candidaţi, sau pe şosea până la o intrare în parc unde era aglomeraţie aproape imposibil de depăşit. Un motociclist încerca şi el să se strecoare, ca biciclist m-am gândit aproape instantaneu că pot traversa parcul (deşi, după părerea nu ştiu cui, în jumătatea de parc care mă despărţea de bustul lui Cuza nu sunt permise plimbările cu bicicleta- în 2004 se putea pedala pe acolo, am şi pedalat, tot într-o zi de mai, cu o tipă despre care nu mai ştiu nimic de vreo 6 luni) aşa că am făcut mişcarea asta şi, culmea, în intersecţia următoare am regăsit motociclistul pe care-l lăsasem la intrarea în parc. Traversăm împreună intersecţia, era cam aglomerat şi dezorganizat traficul, ezit, ezită, găseşte o idee, îmi sugerează şi mie printr-un semn că a găsit un traseu, apreciez ideea şi îl urmez (era prea rapid totul ca să mai apuc să şi mulţumesc dar, la cât de mică e lumea, n-ar fi imposibil să citească textul acesta şi motociclistul), el trece pe stânga, eu rămân pe dreapta. Până să ies în Basarabia ne-am pierdut, el a luat-o la stânga, probabil. Poate a luat-o chiar pe o stradă care, cândva, era plină de simboluri pentru mine. Mă strecor din nou, când pe trotuar (unde e şi pistă de biciclete impracticabilă pentru că pe ea mişună mai degrabă pietonii) când pe marginea şoselei atunci când spaţiul o permitea iar pietonii de pe pistă mă obligau să cobor.

Ajung în Piaţa Muncii, din nou două intrări, cea pe care circul de obicei nu îmi era la îndemână, aleg să fac poze la cealaltă, pe care nu am intrat sau ieşit niciodată (dar aproape de care, pe peron, pe 25 decembrie 2003, eram aşteptat).



Merg câţiva metrii ca pe trotinetă, cu un picior care împingea în bordură, ezit un pic cu mersul înainte când am constatat că maşinile erau tentate să facă dreapta pe o stradă pe care, probabil, şoferii o considerau un pic mai liberă.

Mă tentează să fotografiez stickerul de pe bara din spate a unei maşini, sticker care grăia "Atenţie la motociclişti" şi care era însoţit de altul, cu "Biker inside". Merg totuşi mai departe, acea bară de maşină rămâne în urmă sau mă depăşeşte, nu am urmărit exact. Culmea, cam în acelaşi moment detectez în trafic un nou motociclist. Cred că am ajuns să simpatizez motocicliştii după dimineaţa de azi!

Ajung şi la Iancului, staţia de metrou nu-mi era la îndemână aşa că-mi propun să fac următoarele fotografii la Obor. Dus de trafic, evit Mihai Bravu şi apuc pe Avrig. Din Avrig intenţionez să fac stânga pe Ferdinand dar din nou aglomeraţia şi inspiraţia de moment m-au făcut să continui înainte şi să intru în Mihai Bravu abia în faţa primăriei. Aici mă opresc, aştept un verde de pietoni şi trec spre staţia de metrou. Ezit cu pozele pentru că sesizez o echipă de ziarişti oficiali. Îmi îndrept atenţia spre aglomeraţia de la tramvai (două tramvaie, ajunse în staţie imediat unul după celălalt, păreau pline până la refuz de călători) apoi mă întorc cu gând să las baltă pozele cu staţia de metrou. Totuşi, ceva mă reţine, văd ziariştii ieşind, câţiva lucrători ieşiseră la aer, un nu ştiu ce aspect îmi dă curaj, intru în vorbă cu muncitorii, fac poze, le propun şi lor să-mi servească drept modele, se arată interesaţi de numărul de la Prima evadare, se miră că am participat cu aşa bicicletă modestă, acceptă să fie fotografiaţi, fotografiez şi anunţul cu greva, aproape călcat în picioare, căzut în umezeală, la despărţire mă asigură că mâine e program normal la metrou. Interesant moment.









Dau să traversez dar două tramvaie au blocat temporar trecerea de pietoni. Aştept răbdător, oricum depăşisem deja ora la care speram să ajung deja la birou.

Depăşesc intersecţia, continui pe Colentina, mă strecor relativ lejer între trotuar şi coloana de maşini, în două intersecţii sesizez agenţi de circulaţie care dirijau şi păreau chiar să fluidizeze traficul, după ce depăşesc intersecţiile mă opresc să fac poze.




Stânga la Doamna Ghica, aglomeraţie, mă opresc din nou pe margine să pozez apoi mă încadrez în trafic.


Pe trotuar, o domnişoară pe bicicletă. Nu ştiu dacă mergea spre job sau era doar în plimbare. Evit să urc din nou pe trotuar dar o fac până la urmă, aproape de intrarea pe Petricani. Aici aş fi dorit să mă bag pe banda betonată de lângă linia tramvaiului. Nu reuşesc, mă menţin pe dreapta dar, într-un moment în care maşinile păreau mai degrabă înţepenite, mă strecor cu oarecare eleganţă spre stânga, mă asigur, trec, ajung lângă linia de tramvai, merg pe felia aia de asfalt îngustat de mormanele de pământ de pe marginea şanţurilor care brăzdează zona.

Ezit din nou cu traversarea de la Fabrica de Glucoză, nu se calmează traficul nici la trecerea unui tramvai, până la urmă trec şi eu, rămân blocat în coloană pentru că trotuarul părea inabordabil, urc totuşi pe trotuar, fac poze.

Bună, Roxana! :D

Mai pedalez un pic apoi ajung în firmă.



Era destul de aproape de ora 10:00 şi, spre mirarea mea, am constatat că eram ajuns înaintea multor altor colegi. Dacă aş fi urmat drumul meu obişnuit aş fi ajuns cu vreo 30 de minute mai devreme dacă nu cumva încă mai devreme de atât.

Dau să fac poza de final, acumulatorii nu mai reuşesc nici măcar să deschidă aparatul, alt set de acumulatori nu mai aveam, renunţ la poza finală. Cristinei îi vine ideea de a mă fotografia cu telefonul (se pare că vor ajunge şi la mine pozele, pe un drum puţin ocolit), stau la pozat apoi intru în birou, îmi aşez bicicleta, dezbrac pelerina, constat că sunt incredibil de curat pe pantaloni, schimb tricoul (mai degrabă transpirat din cauza căldurii de sub pelerină şi rucsac decât ud de la ploaia prin care mersesem) (şi) la sugestia unui coleg.

1 oră şi 20 de minute, 53 minute şi 53 de secunde de mers efectiv (restul staţionări la semafoare, în micile blocaje din trafic sau pentru poze), 13,10 km, 15,8 km/oră viteza medie, 34,3 km/oră viteza maximă (fără să fi avut vreo coborâre deosebită; oricum, prinsesem 32 în dreptul parcului Cuza).

La birou am ajuns mai binedispus ca niciodată. Şi starea de bunădispoziţie a persistat, cu mici întreruperi, până seara.

Ceva mai târziu, după ce ajung acasă, sper să apuc să descarc pozele în calculator şi să le inserez în text sau să concep obişnuitul slideshow.

Greva asta de la metrou, de data asta, nu a pus nicio amprentă negativă pe viaţa mea. Aş spune că a fost chiar frumos. M-am simţit interesant ca individ care reuşea să se mişte mai tot timpul satisfăcător de rapid. Dacă aş fi avut maşină probabil aglomeraţia mi-ar fi măcinat nervii. Aşa doar ploaia şi bălţile de pe drum m-au deranjat un pic.

A fost frumos!

Acum mă pregătesc să plec spre casă, tot în şa, deşi plouă şi mi s-a propus să plec cu o maşină spre metrou. Nu-mi las eu bicicleta aici! Mi-e suficient de dragă încât să mai îndur nişte stropi până acasă!

Grevă la metrou, efecte colaterale

Despre felul în care am ajuns azi la birou voi scrie mai târziu. Acum mă leg de un mic incident banal cu un subşef care gândea în numele unui mare şef.

Întreabă a cui e bicicleta parcată în biroul meu. A mea, fireşte! Sugerează că ar putea deranja pe cineva şi că aş putea s-o parchez în depozit. Nu se poate, fireşte! Depozitul se închide la 6 fără câteva minute iar eu plec mai mereu mult după 6. Vin şi plec pe bicicletă, de plăcere sau când mă obligă câte-o grevă. Dă înapoi şi afirmă că l-ar putea deranja pe directorul general care patrula prin firmă. Zic că, dacă se va demonstra că bicicleta mea îl deranjează, voi cere să vin la muncă cu maşina directorului general (care, întâmplător,mi-e aproape vecin) în zilele cu grevă la metrou.

Mă întărât şi continui să vorbesc... Aş pedala mai des până la birou pentru că, mergând lejer până aici, fac mai puţin decât cu metroul sau tramvaiul. Dar pentru a pedala trebuie să fii alimentat cumva. Ca să te alimentezi cumva este nevoie de un salariu bun. Iar faptul că am un salariu mizerabil l-aş reproşa şefilor oricând mi s-ar ivi ocazia.

Subşeful dă înapoi lăsând impresia că într-adevăr nu făcuse altceva decât să "ghicească gândurile" generalului.

Terminăm discuţia fără a rămâne certaţi. Parcă am şi glumit un pic. Totuşi, peste toate astea, pe lângă discriminarea (sau cum s-o putea numi situaţia asta) indusă de absenţa rastelurilor pentru bicicletă în firmă (parcare există, aşa cum e, mai mică sau mai mare, mai eficient sau mai prost folosită), rămâne problema banilor. Încerc să-mi dau seama de câteva zile câte chestii inutile am cumpărat luna asta, câutând (am prea multă bunăvoinţă, ştiu) un alt motiv pentru faptul că, după ce am scăzut cheltuielile absolut necesare, m-am trezit având în buzunar 50 de lei de cheltuit în 2 săptămâni. Motivul real este că, deşi muncesc şi sunt competent, sunt plătit mult prea prost...

Genul de incidente banale, absurde, stupide, tembele de-a dreptul, incidente care, din păcate, încă mă deranjează... Incidente care, în plus, mă fac să mă gândesc la una din realele probleme cu care mă confrunt...

Şi când singura ofertă pentru a-ţi suplimenta veniturile vine dintr-o direcţie în care ţi-ai demonstrat în urmă cu câţiva ani că eşti prea puţin competent ca să merite să intri din nou în acel sistem te cam apucă furia, disperarea, tristeţea... Iar toate astea sfârşesc apoi într-un extrem de neplăcut sentiment de neputinţă.

Ce să le faci???