O descoperire, Vanghele Gogu

Citesc la finalul săptămânii trecute, pe folkblog, că vine Cenaclul Flacăra în Plumbuita. Mai târziu văd şi afişele pe stâlpi. Prin urmare, îmi propun să merg şi eu pentru câteva nume care mă atrăgeau (Imre, Vintilă, Buică...). Plec cam târziu de la muncă aşa că ajung la Victoriei pe la 19:14. S-a dovedit a fi din nou ora Roxanei (singură, aşa cum am tot văzut-o în ultimele luni), îmbrăcată de data asta într-o bluză de un mov strident. Pentru prima dată mi s-a părut de prost gust ce a îmbrăcat... Dacă nu are ochi în spate nu m-a văzut... Plec repede din zona ei, mă îndrept spre partea din spate a metroului. Mi-o scot relativ repede din cap. Pe la 19:22 ajung la Obor, cobor şi o iau pe jos spre Plumbuita.

Ajung după aproximativ 20 minute. Remarc de la intrarea în parc vocea lui Păunescu. Deci a început spectacolul exact la ora programată. E de respectat treaba asta.

Îmi iau o cutie de bere apoi caut un loc nici aglomerat, nici prea depărtat de scenă pentru a urmări spectacolul. Poate m-ar fi interesat şi ceva mici pe lângă bere dar... e mai greu să te organizezi când eşti singur. Mă instalez şi, curând, mi se pare că-l văd pe Banderas (unul dintre invitaţii lui Eugen Avram într-un concert din 100 Crossroads). N-am scos de la început notesul aşa că nu voi povesti despre începăreţii aduşi în cenaclu din toate colţurile ţării. Nici nu mi-a atras vreunul atenţia în mod deosebit. Totuşi, asta nu înseamnă că aceştia au sunat rău.

În public am remarcat oameni extrem de variaţi, ca la orice alt open air. Majoritatea erau oameni pe care e OK să-i ai în preajmă. În schimb, nelipsiţii aurolaci nu păreau potriviţi în peisaj. Dar trecem peste, ne ferim de ei şi ne vedem de spectacol.

Păunescu (voi încerca în acest text să scriu Păunescu referindu-mă la Păunescu- tatăl şi Andrei Păunescu când mă voi referi la Păunescu- fiul) avea periodic un mic război cu elementele din public care păreau să deranjeze spectacolul.

Puţin înainte de 20:00 intră George Nicolescu căruia i se alătură, la una dintre chitări, Andrei Păunescu. Primele două piese nu-mi spun mare lucru, a treia este mai ritmată şi înveseleşte atmosfera. Urmează Eternitate, Imnul înnecaţilor din Atlantida (piesă din 1983 la care Păunescu atrage atenţia asupra textului) şi Ordinea de zi (pe versurile lui Păunescu).

“Viaţa noastră unde e

Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?”

La 20:20 George Nicolescu se retrage. Auzindu-l pe Păunescu vorbind ceva despre Grigore Vieru o tipă care tocmai trecea pe lângă mine, îmbrăcată în tricou PNL, spune: “N-are dreptul să vorbească despre Vieru”. Care era de fapt ideea nu ştiu. Probabil o problemă de politică amestecată cu istorie şi artă... După asta Păunescu anunţă că, în public, se află şi soţia lui Grigore Vieru. Este reperat şi Onţanu căruia i se aduc jenant de multe mulţumiri. Până la urmă să nu uităm că acest spectacol a fost folosit şi în scop electoral, situaţie în care nu mai putem vorbi de ajutorul dezinteresat dat de primăria roşie la organizarea spectacolului.

20:24, intră o tipă pe care, de pe youtube, o cunoşteam oarecum: Mădălina Amon. Cântă două piese: Nu-s parale (ştiam cântecul dar nu aflasem până aseară că versurile sunt ale lui Vlahuţă; nici prin cap nu-mi trecuse că Vlahuţă a scris şi poezie) şi Bieţi lampagii (pe piesa asta publicul a reacţionat destul de bine).

După Mădălina, Păunescu o reanunţă pe Maria Crăciun, o puştoaică de 9 ani din Galaţi care a cântat (cu negativ, aspect criticat de Păunescu) o piesă pe versurile lui Grigore Vieru. Eu unu nu mă declar superimpresionat de cântec şi de interpretare dar nici nemulţumit nu sunt.

După asta, cântată de nu ştiu cine, Treceţi batalioane române Carpaţii, piesă pe care răsare, în public, un tricolor. După asta, Andrei Păunescu cântă Doamne, ocroteşte-i pe români, piesă primită bine de public.

Trec pe lângă mine el şi ea. Pentru a doua oară în câteva săptămâni îmi doresc să nu mă vadă. Nu mă mir că-i văd, doar mă aflam atât de aproape de casa ei... O ea cu care mi se pare neplăcută o eventuală întâlnire dar căreia, ironic, din când în când îi mai povestesc câte-un eveniment frustrant pe e-mail...

Intră apoi Constantin Niculae şi încă un nene căruia nu i-am reţinut numele. Se cere linişte apoi se cântă Ca un fum de ţigară sufletul. “Nu-nţeleg dece parcă îmi vine să plâng”. Urmează o piesă despre Oraşul lui Mozart, piesă care începe instrumental, moment în care Păunescu se bucură că respectivul fragment este bine primit în aer liber.

Apare apoi pe scenă Vasile Mardare cu un cântec social supernaşpa, pe versurile lui Păunescu. Ca să fie treaba şi mai simpatică apar şi nişte pui de microfonii...

Următoarea apariţie, Mihai Napu care cântă, tot pe versurile lui Păunescu, Suntem pe mâna unor nebuni. O piesă la fel de idioată dar care are cel puţin un ritm antrenant.

21:08, Păunescu îl anunţă pe Emeric Imre şi al lor Nebun de alb. Păunescu pomeneşte, după ce este cântat Nebun de alb, despre amestecul de naţionalităţi din Imre. Acele vorbe au introdus a doua (şi ultima, din păcate) piesă cântată de Imre, piesă pe care eu n-o ştiam dar pe care oamenii din jur păreau s-o ştie: Protest antişovin.

21:18, intră Cristi Buică. Ne cântă patru piese: Imnul Europei de Răsărit, Vagabonzi pe plaiul mioritic, Dragul nostru Ardeal apoi, ca încheiere, o piesă populară cântată în stil Ducu Bertzi.

După Buică am ocazia să-l ascult pentru prima dată pe Walter Ghicolescu. Acesta începe, la 21:34, cu Telefon peste moarte. Piesă de suflet în care apare şi muzicuţa. Mă gândesc instantaneu la muzicuţa lui Tivodar aşa că-mi arunc ochii spre scenă. Nu era Ştefan, la muzicuţă cânta tot Walter. “Nici moartea n-are telefon…”

Înainte de a intra cea mai bună voce feminină a cenaclului (după aprecierea lui Păunescu) este menţionat un mesaj de bine primit de la Cati de la Radio Diaspora. Aceiaşi Cati care a fost prezentă la concertul Imre din 100 Crossroads...

Magda Puskas ne cântă La Sântă Măria Mare şi vechea piesă Ecoul, La o cană cu vin. Aceasta din urmă a fost în mare parte cântată (şi) de public.

Urmează Vanghele Gogu, un nume care nu-mi spunea absolut nimic dar care s-a dovedit o foarte plăcută descoperire. Păunescu a precizat că urmează un program de cântece aromâne (dialecte, chestii...) aşa că eram cu atât mai mult în ceaţă... Prima piesă este antrenantă iar în dreapta mea se pune de-o mică horă. A doua piesă, cântată de un aromân şi de-o unguroaică (Vanghele şi Magda) pare a forţa graniţe culturale.

Programul lui Vanghele Gogu este întrerupt la 21:55 de revenirea Mariei Crăciun care a cântat din nou acea piesă pe versurile lui Grigore Vieru. Publicul a fost la fel de înduioşat ca prima dată.

Revin Vanghele şi Magda şi ne cântă Ninsoarea de adio.

Urmează trupa rock Totuşi. Mi se părea ciudată prezentarea trupei compuse din Andrei Păunescu, Tase, Napu, Buică şi, probabil, alţii... Totuşi, ce s-a auzit a confirmat descrierea pe care le-a făcut-o Păunescu. Au cântat patru piese destul de bine primite de spectatori: Noi, Ţara lui Impozit Vodă, Roboţi şi În aşteptarea zorilor de zi. Aceasta din urmă a trezit dorinţa de mişcare în câteva rockeriţe simpatice.

Urmează un moment poetic, Repetabila povară recitată de Păunescu. După asta, la solicitarea publicului, o piesă care, de obicei, mă enervează. Rugă pentru părinţi cântată de Magda şi de restul vocilor cenaclului. Era 22:28 iar în public se aprindeau brichetele în timp ce pe scenă se stingeau luminile. O domnişoară cu păr lung şi negru, cu ochelari, îmbrăcată într-o bluză neagră, cântă cu pasiune... Lângă ea, cu bricheta aprinsă, o doamnă. Deduc că e mama fetei, teoria mea se confirmă prin îmbrăţişarea de la final. Par o familie frumoasă...

Este anunţat apoi Octavian Bud, din Satu Mare. Se cântă Niciodată... publicul reacţionează extraordinar. “Niciodată, niciodată/ Să nu-i uităm pe cei mai trişti ca noi”

Păunescu bagă nişte texte despre cât de periculoasă e cultura pentru cei care vor să ne manipuleze… “Cultura e periculoasă ca dracu`”

Bud continuă cu o piesă din mai 1985 (anul în care aud că s-a închis cenaclul): Pentru libertate

Mai târziu remarc reapariţia lui Imre pe scenă, ca voce adiţională în timp ce se cântă o piesă scrisă în colaborare cu Emilian Onciu (îmi aduc aminte de precizarea făcută de Ioana Munteanu în El Grande Comandante, la câteva zile după moartea acestuia): Marşul Ardealului.

La 22:52 este prezentat Valentin Moldovan care începe cu o piesă superbă, O iubire mortală. Refrenul cel puţin m-a impresionat puternic.

“A iubi, a iubi

A iubi nu-i greşeală

Căutaţi zi de zi

Căutaţi zi de zi

O iubire mortală”

Înainte de intrarea lui Socaciu şi a Biroului Executiv se mai cântă Foaie micşunea (pe versurile lui Grigore Vieru) şi, de către Magda şi Bud, Io-s fecior de moroşan.

Îl văd pe scenă pe Vintilă. Iniţial am zis că-i Baniciu dar Păunescu mi-a reamintit că îi confund mereu pe cei doi... Doi Mirci geniali, dacă îmi este permis să mă exprim aşa.

Intră deci Socaciu şi Biroul Executiv la 23:05. Se începe cu Tropa, trop (mi se pare că a început la fel şi recitalul lor de la Folk You 2008), continuă cu piesa mea de suflet, Oameni de zăpadă (“ninge că eşti dusă...”). Urmează o altă piesă dragă mie, Charlie Chaplin.

Apoi, moment oarecum penibil, Mama lor la toţi. O bătrână din public râde dar nu-şi dă seama cât e de absurd să cânte piesa asta un om politic alături de un fost om politic (am aflat că Păunescu nu mai e în parlament de la Socaciu care, supremă linguşeală, spune ceva de genul “fără dumneavoastră parlamentul nu mai are forţă, nu mai are atitudine”). Păunescu, un pic mai devreme, lua notiţe (gândind eu că e în mare dilemă şi se-ntreabă dacă refrenul i se adresează şi lui) apoi a aplaudat spusele lui Socaciu. Tot Păunescu a atras atenţia publicului asupra ciudăţeniei situaţiei în care un ales cântă Mama lor la toţi. Da, unora trebuie să le deschizi mintea cu forţa. Nu ştiu de ce dar la faza asta parcă mi-a plăcut de Păunescu. Socaciu în schimb mi-a provocat oarecare scârbă. Oare nu se pot enunţa aprecieri la adresa cuiva fără a pica în capcana linguşelii ieftine?

Recitalul Socaciu se încheie cu altă piesă dragă mie, de pe vinilul pe care-l ascultam acasă cu mulţi ani în urmă (deja aproape 23 de ani în urmă...): Roata, piesă despre care am aflat că e compusă în 1978 (deci mult înainte de momentul în care am început s-o ascult eu).

23:34, Păunescu îl “ceartă” pe Vintilă pentru întârzierea cu care, zică-se, ajunsese în Plumbuita şi ne anunţă că acesta va cânta patru piese. Vintilă alege Un om pe nişte scări, Pe pământ avem de toate, Hanul lui Manuc şi Mielul. Apar feţe cunoscute din 100 Crossroads.

Ceva mai devreme câţiva spectatori ziceau ceva de Marian Cozma. Păunescu nu pricepea despre ce e vorba dar s-a documentat destul de rapid şi a găsit o piesă numai bună de cântat în memoria acestuia. La 23:50 Magda Puskas ne cânta o piesă care mi-a amintit de stilul Narcisei Suciu.

Se mai cântă câteva minute... Remarc cât este de discret Imre în momentele în care tot cenaclul cântă sau când este salutat publicul... Imre preferă să rămână pe cât posibil în plan secund.

La 23:58 se termină cântarea. Două minute mai târziu ieşeam din parc şi, pe termometrul de acolo, observ cât e de frig: 19 grade Celsius. Mi se face şi mie un pic rece dar rămân totuşi doar în tricou până ajung, pe jos, acasă. Puţin după 1:20 eram deja în patul meu de-acasă…

Ca o concluzie, în afara unor exagerări ale lui Păunescu şi a linguşelilor socaciene, dacă facem abstracţie şi de tricourile roşii care mişunau prin mulţime (campanie electorală, deci), ca o concluzie putem spune că au fost peste 4 ore de spectacol plăcut care, pe alocuri, a avut momente cu adevărat impresionante.