Daniel Făt în 100 Crossroads- 2 iunie 2009

După seara cenaclului Flacăra ajung mai mult adormit decât treaz la muncă. Mă-ntreabă colega dacă mai pot merge şi în Crossroads dat fiind că, de obicei, mă feresc să ajung târziu acasă două seri la rând. Ei bine, merg! Cu atât mai mult cu cât, în ultima jumătate de oră de program, o eroare de comunicare m-a enervat. Iar seara nu merita să fie stricată din atâta lucru.

Ce ştiam despre Daniel Făt? Nu mare lucru... Ştiam că l-am văzut pentru prima dată (ieri fiind a doua oară) la Om Bun 2007. Ştiam că atunci, la Om Bun, a fost prezentat de Ivaniţchi drept un artist priceput la multe chestii: muzică, actorie, poezie şi cine mai reţine câte a mai enumerat atunci prezentatorul... Mai ştiam că recitalul său a fost foarte distractiv... Îmi aminteam de dessupărarea nestrigată de mine atunci... Nici nu mai ştiu cam pe ce piesă s-a lăsat cu acea avalanşă de cuvinte purtând prefixul des.

Aflasem mai târziu de la o amică despre tentativa lui Daniel de a o “agăţa” în Art Jazz Cafe. Mai ţineam minte că, după Om Bun, căutasem pe youtube postări cu el.

Mă aşteptam la o seară distractivă şi pentru asta consideram că merită puţină oboseală în plus. Plec deci aproape de 7 seara de la birou. Mănânc ceva pe drum şi dau de belea... “Parbrizul” meu (să trăiască nenea Radu! :D) a fost vătămat… La un moment dat am simţit un dinte colţuros care încerca să-mi zgârie limba… Ce să fie? Nu am reuşit să văd până azi dimineaţă dar era clar că e bai mare... Am aflat azi, privind calm în oglindă, că nu e atât de tragic ce s-a întâmplat. Doar un colţ de lucrare fugit de pe un vârf de pivot... Singura mică mare problemă e că va trebui să merg la dentist şi... am o adevărată fobie de dentişti :D

OK! Puţin întors pe dos de întâmplare încerc să-mi regăsesc calmul. Mă aşez pe ghizdul fântânii de la arhitectură (vă mai amintiţi de el?) şi încerc să citesc. De oboseală sau pur şi simplu pentru că nu era momentul potrivit nu reuşesc să citesc/ înţeleg mare lucru din carte. Aşa că mă ridic, fac o plimbare (ocazie cu care am văzut exact unde e Art Jazz Cafe; până aseară doar bănuiam unde e) şi apoi, grăbit cumva şi de ploaia care se anunţa (pe cer se adunaseră destui nori gri- negricioşi, parcă se auzea şi un tunet deci...) mă îndrept către adăpostul meu de marţi şi/ sau joi seara: 100 Crossroads (Calea Moşilor nr. 100).

Era ora mea obişnuită, aproximativ 20:30. Cobor, îmi iau berea, mă aşez în locul din care am urmărit recitalul Cantos. Curând mă salută Edi şi-mi spune că i-a plăcut cronica de la concertul Imre. Sunt onorat de aşa aprecieri, cu atât mai mult cu cât acea cronică a fost urmată şi de mesaje private. Adevărul e că, la aşa concert, n-avea cum să iasă prost cronica aşa că meritul pentru textul meu e al lui Imre, al publicului şi al echipei E- Folk (în ce ordine doriţi voi).

Ca de obicei, încerc să citesc ceva până la începerea concertului. Fără succes... Urmează genul acela de clipe în care nu ştii ce să faci cu timpul, cu tine, cu gândurile tale... Sorb din bere şi aştept... Ce? Nimic precis... Printre probe de sunet, de lumini şi alte chestii organizatorice Edi îmi spune “N-are rost să stai singur. Hai cu noi”. A doua plăcută surpriză a serii… Ca şi atunci, în Expirat, când am ajuns cu Alex în zona rezervată pentru Ţapinarii, m-am simţit ciudat... Totuşi, o diferenţă s-a resimţit aproape imediat. Aici, în Crossroads, m-am simţit mai acasă decât dincolo. Şi nu ştiu dacă senzaţia plăcută pornea din mine, din oamenii din jur sau din atmosferă în întregul ei... Într-un fel e relaxant să-ţi dai seama că folkiştii, oamenii de radio, organizatorii de evenimente şi apropiaţii lor sunt oameni la fel ca noi, cei care ne bucurăm de rezultatele muncii lor.

Publicul parcă refuza să se adune... Prin urmare, era timp de poveşti. Printre altele povestea lui Daniel despre un week-end a la grec. Destul de interesantă oferta... Ar putea fi o variantă bună pentru prima evadare din România. Mă bucur că am reţinut numele agenţiei organizatoare. Aseară nu mai scosesem notesul. Iar despre ideea de a dormi pe jos, în autocar, fără izopren nu pot să spun decât că e faină.

A mai fost faină povestea din Corfu în care Daniel a vizitat şi ce nu ştiau că au oamenii locului, peştera Sf. Stelian spre exemplu. Peştera e mică, suficient cât să o transformi într-un altar.

Publicul în continuare lipsea. De afară se auzise că troleibuzele erau blocate în piaţa nu ştiu care din cauza furtunii. Deci, de data asta, putem spune că s-a absentat motivat. Printre puţinele persoane care au ajuns totuşi în club, o doamnă care povestea că, pe aşa furtuni, preferă să meargă cu maşina cât mai spre mijlocul şoselei decât să o parcheze sub un copac care poate să cadă.

Până la urmă, nu ştiu la ce oră (nici la ceas nu m-am mai uitat), Daniel şi-a luat chitara şi a început să cânte. Şi a cântat până aproape de miezul nopţii. 99,99 % dintre piesele cântate nu le ştiam. Peste jumătate au fost diferite de piesele superhaioase cu care mă obişnuisem de la Om Bun. A şi spus la un moment dat că, pentru puţinii oameni din club, majoritatea cunoscători ai pieselor sale, şi-a propus să cânte multe piese noi. Prin urmare, recitalul m-a cam lăsat mut. Au fost puţine momentele în care am reţinut, din zbor, o bucată de refren sau o onomatopee... Oricum, recitalul n-a fost nici măcar o secundă plictisitor aşa că voi pândi următoarea apariţie Daniel Făt în Crossroads. Ştiu, l-aş putea asculta şi în Nautilus dar nu obişnuiesc să frecventez prea multe cluburi. Deja sunt trei pe lista mea albă şi e greu de ales ce seri folk să aleg în unele săptămâni...

Spre final s-a auzit şi Io-s fecior de moroşan. La un moment dat, ironic parcă, Daniel spune o chestie gen “Eu sunt actor. Nu ştiu să cânt dar cânt tare.” Şi a cântat tare! :D Oricum, combinaţia de folk cu actorie este delicioasă.

Şi pentru că, în Crossroads, concertele au obiceiul de a se termina după miezul nopţii a luat şi Ovidiu chitara în braţe şi ne-a cântat trei piese. A început cu proaspăt lansata Cipilică (uite aşa ajung să regret că n-am fost la lansarea din Silver Church) continuând cu piese care m-au făcut să-mi dau seama că nu prea ştiu ce cântă Ovidiu Mihăilescu. Şi totuşi, nu-i un nume de care să nu fi auzit… N-am reţinut care a fost a doua piesă. Iar ultima piesă a fost destul de cunoscuta Fericit, nefericit.

Deşi eram atât de puţini oameni acolo, atmosfera era de mare concert. Aşa că a prins bine citatul din Olăraşu: “E de-ajuns o mână de prieteni...”

Mă gândeam aseară cât de interesant sună ideea de “puţin infinit”.

Deci a trecut miezul nopţii. Pe la 00:10 s-au stins luminile pe scenă iar Edi a pornit (dacă îmi este permis să mă exprim aşa) cealaltă muzică... Am mai stat câteva clipe şi, cu gândul că voi reveni curând, m-am retras spre casă. Ieşit afară am observat că plouase. Azi am aflat că a fost chiar furtună. Dar acolo, jos, în subsolul cu folk, ploaia nu avea cum să fie simţită. Chiar la ieşirea în bulevard am găsit un taxi. Mi-am dat seama că, de-a lungul timpului, ori am luat un taxi imediat la ieşirea din club ori am mers până acasă pe jos. Peste 20 de minute eram acasă, după o călătorie cu un şofer care avea GPS-ul pornit, chestie care mi l-a făcut destul de simpatic. La finalul călătoriei dilemă mare, cum să verbalizăm costul? 12.69 suna urât, 13 părea cu ghinion... Am ales totuşi Lucky 13. :) Mi se urează odihnă plăcută iar în minutele următoare chiar adormeam…

M-am tot gândit peste zi cum ar fi să mă simt inhibat datorită aprecierilor despre cronica Imre. Ei bine, pare-se că, cel puţin la capitolul folk, sunt pe zi ce trece mai liber de inhibiţii. Iar asta, o spun din nou, nu e meritul meu. E meritul celor care ştiu să scoată la suprafaţă partea frumoasă a lucrurilor.

Mulţumiri!!! :)

Completare: acest text s-ar fi dorit publicat pe 3 iunie. Totuşi, din cauza aglomeraţiei din programul meu şi a oboselii încerc să postez abia azi, 5 iunie. Cu scuze pentru întârziere!