Exorcizând Vânturişul

Luni 20 iulie, fac obişnuita vizită pe carpaţi.org şi descopăr o propunere de tură în sudul Bucegilor. Mă bag în seamă consultându-mă cu organizatorul cu privire la posibila mea participare, sunt încurajat, mă înscriu. Rezolv cu Daniel atât cât s-a putut împărţirea echipamentului (unele piese de uz comun au luat sâmbătă drumul Umerilor Pietrei Craiului aşa că eu am rămas cu strictul necesar), încerc să mă pregătesc sufleteşte de o nouă tură printre străini. Trecuse mai bine de un an de când fusesem în ultima tură carpaţi, trecuseră mai bine de 6 luni de la ultima mea ieşire la munte, trecuseră vreo 2 luni de la ultima mea alergare. Antrenament mai mult lipsă dar speranţă cât casa.

Sâmbătă seară, pe la 11, apuc şi eu să mă culc, după ce am (relativ) terminat bagajul. Dorm cu noduri până pe la 3:45. Mă pregătesc nu tocmai cu plăcere apoi îmi scot hoitul din casă în şuturi, vorba Ţapinarilor. Ajung la gară cu biletul luat, constat că trenul era deja garat deşi mai avea mai bine de 30 de minute până să plece, urc, ocup un loc pe care nu-l aleg în cel mai fericit mod, plecăm, trenul se umple, eu amorţesc pe scaun. 

În spatele meu, un copil mic, cu tati. Pe la Breaza, la fel ca mine, se uită spre deluşorul despădurit care se vede drăguţ din tren, spre stânga. Aud copilul spunând: Cred că pe acolo a urcat Ioan Stoenică. Al doilea moment Stoenică a fost când am văzut sticker-ul cu Pe poteci, spre inima ta, în tren, lângă uşă, la coborârea mea. Al treilea moment Stoenică s-a înregistrat ceva mai târziu, când s-a  discutat despre el pe potecă. Celebru omul! :)

Offff! Nu mai ajungem odată la Valea Largă? Ajungem, mă supăr pe trenul garat pe linia cealaltă, din cauza căruia nu am putut verifica dacă se mai vede triunghiul roşu, pun rucsacul în spate, mă strecor spre uşă printre montaniarzi şi biciclişti înţelegători, în câteva minute trenul opreşte în Sinaia Sud, cobor şi… Unde dracu mă aflu? Nu am mai coborât niciodată aici aşa că sunt dezorientat. Pe unde s-o ajunge în şosea? Merg şi eu în direcţia în care mai merg câţiva. Îi depăşesc, trenul cu care venisem porneşte, cei depăşiţi erau mult în urmă, constat că ei se opriseră în locul în care era cel mai comod să traversezi şinele. 

Traversez şi eu, mă înscriu pe stânga şoselei, pe sensul spre Bucureşti (nu, nu mă întorceam deja acasă), văd un trotuar destul de simpatic pe dreapta dar îl tratez cu suspiciune, fac concurenţă maşinilor mergând pe contrasens, până la urmă trotuarul îmi câştigă încrederea aşa că, asigurandu-mă cât am putut de bine, am traversat spre el. Casc ochii prin staţiile autobuzului care bântuie prin Sinaia cu voia primăriei. Constat că e realist calculul lui Cristi conform căruia, în 30 de minute de la Sinaia Sud, pot ajunge la intrarea pe Str. Platoul Izvor (până zilele trecute nici prin cap nu-mi trecea că voi vizita vreodată acel cartier). Puţin după ce trec de Calea Moroeni scot telefonul şi constat că am apel ratat de la Cristi. Îl sun pentru că aveam mici neclarităţi. Îmi confirmă locul de întâlnire şi ne trezim acolo cam în acelaşi timp. În câteva minute oamenii sunt parcaţi.

La 9:30, conform planificării lui Cristi, pornim pe strada Platou Izvor spre pădure. Înainte de plecare, pentru ultima dată, Cristi ne întreabă dacă nu preferăm să rămânem la o bere, renunţând astfel la tura obositoare pe care o planificase. Suna bine sugestia lui dar noi… Batman!

 Deşi din rapida mea documentare rezulta că vom intra în pădure pe un drum care pleacă aproximativ din capătul străzii, m-am trezit deturnat mai la stânga, ajungând chiar lângă Hotelul Mara. Ceva părea să nu se potrivească aşa că am căutat un drum care să se îndrepte spre pădure din zona aia. Părea să se zărească ceva pe laterala stângă a hotelului. Acea urmă de drum se oprea lângă nişte terenuri de sport. Spre pădure nu urca decât o potecă abruptă.

Ne punem de acord să intrăm pe acea potecă. Dau din beţe până în capătul pantei şi constat că poteca continuă. Încă nu îmi era clar care e planul dar am mers pe ea. Curând ajungem într-un drum forestier, cel pe care Cristi intenţiona să-l prindem încă din oraş. Mai bine mai târziu decât niciodată! Oricum, merită să ţinem minte poteca aceea care pleacă din spatele Hotelului Mara.

Odată ajunşi în drum, facem stânga. Din discuţii înţeleg până la urmă că traseul propus de Cristi urmează să se suprapună peste cel făcut cu nişte ani în urmă în tura lui Răzvan Ilie. Nu ştiu dacă se baza cineva pe mine pentru orientare dar, amintindu-mi cum m-am rătăcit pe acolo la doar câteva minute de la plecarea din Valea Largă, mi-am propus să nu încurc oamenii şi de data asta.

Mergem câţiva km pe drum, cu ochii pe potecile care pleacă spre dreapta. Identificăm câteva dar Cristi se declară de fiecare dată nemulţumit. Până la urmă, la un cot al drumului, cred că la borna 28, Cristi intră pe o potecă care îi stârnise încrederea. Urcă puţin, ceilalţi 5 continuăm pe drum şi, la 10 m, observ triunghiul roşu, şters, pierdut printre diversele marcaje silvice. Amintirile legate de tura cu Răzvan par să revină. Îl anunţăm şi pe Cristi, el revine de unde se cocoţase pentru a constata, câteva minute mai târziu, că poteca pe care intrase tot în marcaj dădea.

Descoperirea marcajului cerea o pauză. O facem, lumea face poze, ne uităm, măcar ca teorie, şi după ramura potecii care merge spre Valea Largă. Îmi imaginez că era interesant să cobor din tren în Valea Largă şi să fac joncţiunea cu grupul în acest punct.

Pe marcajul când mai clar, când mai şters, mergem până sub linia de înaltă tensiune pe care o intersectasem şi pe drum. Odată trecută linia (Ponta, nu uita, noi îţi tragem linia!) marcajul a dispărut ca măgarul în ceaţă, în continuare orientându-ne pe baza intuiţiei lui Cristi şi a vagilor mele amintiri de tipul “îmi amintesc că am trecut şi cu Răzvan prin nişte ierbotănii simpatice, pe o căldură la fel de criminală ca cea de acum”. Mda, erau vreo 25 de grade dar transpiram ca un ultramaratonist în deşert.

Când pe sub firele de curent, pe fâşia îmbălăriită, când pe mai mult sau mai puţin decentele poteci din laterale care ne permiteau să mergem pe la umbră facem joncţiunea cu punctul roşu despre care Cristi spune că vine din Posada (traseu pe care l-a propus pentru o tură de toamnă). De aici, mai dăm de două ori cu piatra (după câini) şi ajungem la cota o mie. Aproape de şosea, ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am aprinde chibritul lângă amenajarea aia legată de gaz. Oare ar bubui? Sau… nu s-ar întâmpla nimic?

După o scurtă conversaţie cu câinii locului ajungem şi în şosea. Aici, mulţime de maşini, unele parcate pe iarbă deşi regula locului spunea că nu e voie. Eu mă întrebam, după ce traversasem rezervaţia Plaiul Hoţilor, unde mama dracului au ascuns ăştia fosilele.

Traversăm constatând că ăştia nu au făcut trecere de pietoni special pentru noi, urcăm 5 minute apoi facem pauză de masă, hidratare, fugit în pădure pentru udat fragi şi mure şamd. Eu profit de pauză şi ling un gel.

Codul galben de caniculă îşi făcea de cap cu noi. Am constatat că e o idee bună să iau la mine centura de hidratare, fără ea aş fi murit de sete dată fiind viteza de deplasare a grupului şi lipsa mea de antrenament. De ce mi-a fost frică nu am scăpat, cel puţin jumătate de tură m-am dovedit cel mai slab antrenat om din grup. Băgându-mă în tura asta am demonstrat că nu prea-mi văd lungul pasului...

Printre crăci aveam să constatăm curând că începem să vedem nori. Alin, specialistul în nori, le urmărea evoluţia în încercarea de a ne anunţa din timp ce urmează. Cu toate bunele intenţii, condiţiile meteo nefavorabile urmau să ne ia, ceva mai târziu, pe nepregătite. Ştiţi voi, cam cum li se întâmplă şi primarilor când dau de prima ninsoare. Să nu anticipăm, totuşi...

Mergem pe limita de judeţ Prahova- Dâmboviţa având în minte, teoretic, faptul că trebuia să prindem o potecă mai puţin evidentă în stânga, în dauna celei mai evidente din dreapta, care-l băgase pe Cristi în bălării în altă tură. Unde o fi fost poteca aia evidentă nu ştiu, eu nu am remarcat-o. Se pare că eram deja neatent.

Ceva mai târziu, terminăm afacerile cu pădurea. Încet dar sigur, ne îndreptăm spre Vf. Păduchiosul. Şi urcăm, urcăm, urcăm. Ai naibii păduchi, au ajuns cu siguranţă pe vârf mai repede ca noi. Lăsăm pe faţa nordică nişte amenajări pastorale, ne desfăşurăm pe Brâna Mare a Păduchiosului (toponim inventat de mine, nu îl căutaţi în documentaţie), atingem vasta platformă de sub vârf după care, lăsându-ne pradă vântului care sufla rece deşi nu aveam răni care să ne doară, ţopăim şi noi pe vârf. Pe aici se manifestă ceva frustrări geografice (având ca subiect platformele de eroziune) dar reuşesc să nu spun nimic despre relaţia mea oficială cu geografia şi despre „divorţul” care a urmat.

Sus, Cristi ne ţine o mică lecţie de geografie, spunându-ne ce vârfuleţe vedem. Eu reuşesc să reţin doar asocierea Vf. Gurguiatul- formă de ou culcat. Pleşuva, Dichiu Vechi şi alte denumiri care apar pe hărţile care binevoiesc să arate şi Bucegii sudici (nu este cazul hărţii de la Munţii Noştri, scoasă în 2013) mi-au ajuns prin urechi dar au ocolit centrul memoriei.

Continuându-ne drumul, îl vedem pe Cristi făcând fotografii numai bune pentru reclamă la lactatele Dorna. El spunea ceva de Milka dar eu, când mă gândesc la ciocolată, văd imediat marmota care o înveleşte în staniol. Iar cum marmota lipsea la apel, eu am rămas cu Dorna mea... Sunt căpos, ştiu!

Preocupaţi cu văcuţele şi căscând ochii după tauri care s-ar putea supăra pe noi, începem să urcăm spre şosea. Eu eram deja cu limba de un cot pe afară, de oboseală şi de sete. Mă adap cu responsabilitate şi apoi, deşi eram obosit mort şi părea o idee bună să caut un ia-mă nene care să mă ducă în Sinaia, mă alătur celor care au propus să urcăm în lungul culmii Vânturişului, în loc să ne apropiem de zona cascadelor mergând câţiva km pe şosea, spre stânga. 

Contrar aşteptărilor, lumea sosită acolo pe multe roţi nu s-a uitat ca la urs la cele 6 specii ciudate care au venit dintr-o direcţie dubioasă şi care, ca fraierii, insistă să continue într-o direcţie cel puţin la fel de ciudată. Şi când te gândeşti că ar fi putut rămâne şi ei la o bere, ca oamenii, în Sinaia. La autoturişti mă refer!

Continuăm agale pe curba de nivel urcătoare, trecem pe sub fundurile unor oi însoţite de cioban şi de un câine prea leneş pentru a lătra nişte bipezi rătăciţi pe acolo. Ceva mai incolo, din bălăriile din dreapta, apare alt cioban. Oamenii se dau la vorbă cu el, nu mă prind în ce scop. După ce depăşim oile virăm uşor stânga şi ne înscriem pe coama Vânturişului. Şi urcăm până ajungem pe vârf. Odată sosiţi acolo constatăm că vârful nu e vârf. Ne mai luăm ţeapă cu câteva platouri care mă făceau să sper că, în sfârşit, vom începe coborârea. Adevăratul vârf s-a lăsat cu greu atins. Eu eram grav atins de oboseală. Gleznele erau la un pas să declare grevă generală. Ştiu eu că mersul pe jos face piciorul frumos dar de data asta am cam exagerat...

În sfârşit, vârful! Îl ating şi eu păşind cu limba scoasă pe urmele celorlalţi 5. Cristi mă încurajează spunând că am mers bine. Face o teorie legată de dimensiunea şi greutatea rucsacului meu (cel mai mare din grup, e adevărat; ştiu că sunt fricos aşa că bag în el mereu mai multe chestii decât folosesc) iar eu protestez timid sugerând că umerii nu mă dor, doar dinspre glezne şi genunchi primind ceva semnale negative.

-Nu am mai urcat aşa mult de la tura în Iezer.

-Tura aia în care îţi făcea Mutu fotografii?

-Ai citit jurnalul.

-Normal! Şi m-am prăpădit de râs! :)

Deranjat de propriul deficit energetic aplic soluţia finală, gel cu carbohidraţi, apă plată, energizant cu cofeină. O vreme am recăpătat un oarecare spor la mers. Am coborât puţin pe faţa nordică a vârfului (de unde se vedea fain Vf. Cu Dor) apoi cineva (Gabriela?) a imaginat o linie de coborâre spre Izvorul Dorului. Pornesc voios în jos, nimic nu mă poate opri! Ajung în josul pantei cam odată cu Gabi şi avem timp să schimbăm o vorbă până ne coboară şi afinarii. „Descăţărarea” asta spre est a fost destul de plăcută deşi picioarele se mai încurcau în vegetaţia prin care mergeam. Odată ajunşi jos, cel puţin un afinar a declarat oficial că... nu s-a săturat. Eu, după cum probabil ştiţi, nici nu le-am gustat. Vorba aia, porţia mea o donez ursului! Totuşi, e cinstit să spun că lipsa mea de poftă de afine se numără printre marile mele ciudăţenii. Faptul că ceilalţi nu au făcut un capăt de ţară din asta mi-a plăcut.

Mai călcasem eu valea asta dar unghiul din care veneam acum, plus memoria slăbită în timp m-au făcut să nu recunosc nimic. Trecem prin larga curte a unei stâne, vreo 3 căţei încearcă fără succes să ne intimideze, ciobanul ne dă o veste proastă (nu avea brânză de vânzare) după care ne îndreptăm spre Avenul Vânturiş, aven despre care aflasem recent, dintr-un jurnal al organizatorului. Stăm o vreme pe acolo, Gabi şi încă un curajos (mai ştiu să număr?) s-au strecurat prin gardul de sârmă ghimpată pentru a vedea gaura mai de aproape, mai stăm la poveşti despre dispariţia oilor în adâncul avenului (presupunere hazardată, pe acolo nu mirosea a hoit) apoi, bazându-ne în continuare pe Cristi, îl urmăm pe diretissima spre râu. Rămân cu gura căscată (noroc că nu mai erau muşte) nerecunoscând nimic. Mergem puţin pe râu în jos apoi facem o buclă prin stânga, coborâm pe un amestec de ierbotănii cu stânci şi ajungem sub o cascadă. Mă uit la ea ca viţelul la poarta nouă încercând să îmi dau seama dacă este aceiaşi cascadă la care ajungeam şi eu când veneam în zonă acum 11 ani, în ture diferite, alături de câţiva oameni printre care 3 femei faţă de care, în prezent, simt chestii destul de diferite, pornind de la simpatie sau admiraţie şi virând apoi către indiferenţă. De ce indiferenţă? Pentru că, vorba cântecului, în dragoste indiferenţa-i cea mai grea. :)

Căscăm ochii la cascadă, Cristi sugerează că am mai putea coborî spre câteva cascade dar, până să ne continuăm drumul, vremea ne dă o lovitură dură. Se porneşte oarecum pe neaşteptate (Alin nu apucase să ne spună decât că picură) o grindină de zile mari, o grindină cum nu am mai prins pe munte decât la adăpostul unei cabane, o grindină cu bob de vreo 5 mm diamentru. Pentru că, spre norocul nostru, nu fulgera, ne-am adăpostit cât de cât care sub un perete uşor surplombat, care sub un rucsăcel, care sub un copac printre crengile căruia grindina curgea ca din stropitoare. Exact sub copac mă nimerisem eu. Grindina avea de gând să-mi spargă capul dar şapca mea neagră, de firmă, care mai devreme îşi formase un obicei din a atrage toate insectele, m-a protejat cum a ştiut ea mai bine. După câteva clipe în care am stat ca blegul în ploaie, fără să schiţez nici un gest serios de autoapărare, decid să zgârm în rucsac după geaca de goretex. Pentru că aveam în rucsac tot ce-mi trebuie dar aranjamentul părea să ignore eventualitatea unei ploi (lejere, conform prognozelor pe care le studiasem dimineaţă), am umplut rucsacul de grindină până am ajuns la geacă. După ce am scos-o din rucsac mi-am amintit că o pusesem acolo pe dos, cu fermoarele deschise. Exersându-mi talentul de contorsionist reuşesc până la urmă să mă îmbrac. Deja era mai bine, capul îmi era protejat şi de glugă. Strâng rucsacul cât de cât, privesc un metru mai în stânga şi… descopăr un adăpost cât de cât bun, sub aplecătura stâncii lângă care deja stăteam. Mă bag acolo, pe vine, mai chem un om în raiul meu temporar, facem conversaţie aşteptând să treacă ploaia. Cristi se oferă să-mi aşeze rucsacul într-un loc mai ferit de ploaie. Nu îmi era clar dacă merită efortul dar îi mulţumesc pentru grijă. Eu îmi abandonasem rucsacul cam cum îşi abandonează copilul un tată denaturant. Stând destul de crispat, aproape îmi amorţesc picioarele. Pentru că nu mă învrednicisem să scot şi nădragii impermeabili şi respirabili, am constatat curând că am pantalonii scurţi atât de uzi încât mă întrebam când am fost la piscină. Dat fiind că nu-i strânsesem tocmai eficient după ce mă uşurasem la cota o mie, pantalonii îngreunaţi de grindină aveau să facă o pasiune din prelinsul de pe mine, ceva mai târziu. Mai trăgeam eu de ei din când în când dar la soluţia finală, cu şiretul strâns inginereşte, am ajuns târziu. Bine totuşi că nu m-am trezit în fundul gol.

Peste un timp, colegul de bortă observă că, în băltiţa din apropiere, nu se mai văd căzând picăturile de ploaie. Gabi se trezeşte prima din visare şi începe să fotografieze. Pentru că arătam ca un boschetar surprins de viitură apuc să-i spun: Aşa! Fă-mă de râs! :) Privind cascada care avea mai devreme apă limpede, constatăm că acum are apa extreme de tulbure. Nu ne luasem repere dar bănuim că a crescut nivelul râului. Ne încurajăm sugerând că nu a plouat cât pentru o viitură.

După ce ne-am convins toţi că, deocamdată, nu mai plouă, în regretele tuturor (inclusiv al lui Cristi care ar fi  dorit să ne arate cât mai mult din ce descoperise el în precedentele ture), decidem să ne îndreptăm spre marcajul aflat undeva, sadic de sus. Lăsăm restul cascadelor pe altă dată... Sună a promisiune de revenire, nu?

Mergem o vreme pe marginea apei, pe un teren deloc comod apoi pornim pe o potecuţă pe care nu ştiu cum au reuşit să o observe ceilalţi, scăpând de urcarea de-a dreptul a unei pante de 65 de grade, plină cu iarbă udă, urcare pe care mi-o imaginasem eu. Mergem ce mergem când potopul revine deasupra noastră. Mulţumesc dar nu aveam nevoie. Am făcut duş aseară! :)

Siliţi de fenomenele meteorologice, luăm din nou o pauză, cumva sub un pom. Nouă ocazie de socializare cu colegul de tură care s-a nimerit să fie lângă mine. Plictisindu-ne de atâta stat, până la urmă ne continuăm drumul deşi nu era deloc clar dacă s-a oprit din nou ploaia. Eu eram atât de dornic să ajung la mersul pe curbă de nivel de care spunea Cristi încât am mers voiniceşte câteva minute. Elanul s-a dizolvat subit când am constatat că presupusa curbă de nivel este un şir de sus-josuri epuizante. Încet dar sigur, mă trezesc total în afara zonei de confort şi aproape mă las doborât de oboseală şi o oarecare doză de frică. De ce frică? Pentru că deoarece! :)

Poteca, destul de îngustă şi relativ expusă începe să fie şi alunecoasă, de la ploaia care insista să ne spele păcatele. A început un dans cu alunecări mai mult sau mai puţin controlate, de trânte cu muntele, cu spaime mai mici sau mai mari. Nu foarte mari, totuşi. Cei aflaţi pe lângă mine, de multe ori chiar Cristi, m-au ajutat la mulţi paşi mai delicaţi. Cel mai dur moment a fost cel în care am dat în alunecare cu fundul de pământ, un băţ telescopic aşezându-se cumva paralel cu mine, celălalt izbind necontrolat undeva în stânga. Gabi tocmai trecea pe acel drum paralel dar am avut noroc şi nu am lovit-o. A fost bine dar sunt perfect conştient că putea să se întâmple şi ceva rău. 

Cristi încerca, în ciuda ploii, să ne atragă atenţia asupra frumuseţii Colţilor lui Barbeş. Nu ştiu ceilalţi cum reacţionau dar eu nu prea mai aveam ochi pentru peisaj. Abia mai reuşeam să mă concentrez pe marcaj, pe potecă şi pe paşii mei. Traseul este mai dur decât mă aşteptam. După o discuţie cu ceilalţi ne-am pus oarecum de acord cu faptul că e un traseu mai dificil decât Jepii Mari (traseul Buşteni- Piatra Arsă).

Am răsuflat uşurat când am ajuns în banda roşie, undeva sub Mioriţa. M-am îngrijorat un pic auzind cât era ceasul dar cel puţin eram întreg, apt de încă 2 ore de efort. Nu mai conta că, după o socoteală rapidă, am ajuns la concluzia că voi ajunge în Bucureşti suficient de târziu încât să am nevoie de taxi până acasă. Chiar nu mai conta. Trăiam o bizară formă de oboseală fericită.

De când nu mai fusesem pe aici uitasem cu desăvârşire cum arată locurile. Primul şoc a fost când am văzut şirul de parazăpezi gândite probabil pentru a feri de avalanşe pârtia de ski. Al doilea şoc a fost când am văzut cârciuma Târle. Al treilea şoc a fost când mi-am dat seama că nu mai ştiu pe unde continuă marcajul sub 1400. Al patrulea, când mi-am dat seama că banala potecă 1400- Sinaia este în unele locuri teribil de alunecoasă după ploaie…

Coborâm deci de sub Mioriţa. Unii bagă viteză şi stârnesc astfel invidii oamenilor cu genunchi uzaţi. :)

-Uite cine are genunchii buni!

-Nu-i are buni. Tocmai şi-a comandat un căruţ cu rotile şi este nerăbdător să-l testeze. :)

Toate bune şi frumoase până la 1400. Din drumul dinspre Cota 1500 facem dreapta, ocolim staţia de telecabină şi ne tot ducem în dreapta... Hei! Pe unde naiba mă duceţi?, gândeam eu... :)

Pentru că direcţia generală de mers era OK, m-am lăsat dus de val. Aflu curând că ne aflăm pe traseul de downhill pe care am avut noroc să nu fim călcaţi de biciclete. Frateeeee! Mi s-a părut greu să merg în două labe şi două beţe pe acolo, cu bicicleta cred că m-aş lipi de un copac şi nu aş mai pleca de acolo nici luat cu şpaclul.

Bine că am ajuns relativ repede în şosea că mă emoţionasem de tot! Mai o bucată de asfalt, mai o serpentină scurtată pe potecă, mai o linie nouă de potecă pe lângă traseul bicicliştilor sinucigaşi, până la urmă ajungem la o coborâre abruptă despre care Cristi ne anunţă că se trece printr-o singură metodă: Cazi! :)

Ajung acolo, casc ochii după nişte prize de picior decente, mă întreb la ce ajută beţele telescopice în condiţiile alea. Cristi, retras un pic în lateral, mă ghidează. Lasă-te pe fund, mâinile pe copaci, un picior proptit într-o rădăcină, beţele lăsate să curgă la vale, atârnat de craca aia care nu pare solidă dar ţine, dă-mi mâna, continuă în stânga, lasă băţul că mă ocup eu de el. Ajung în şosea, între timp Cristi recuperase un băţ, îl întind pe pantă şi-l agăţ şi pe al doilea. Dă-o în mă-sa de treabă! Să am aşa emoţii pe un traseu atât de banal... M-am boşorogit, e clar! :)

De aici lucrurile au revenit la normal. Recunosc bolovanul lângă care fac de obicei primul popas când parcurg traseul în urcare, mai tăiem de vreo două ori şoseaua, privesc un pic cu poftă spre poiana pe care o lăsăm în stânga, poiană în care nu am mers niciodată dar care, nu ştiu de ce, îmi inspiră o oarecare intimitate. 

Mai departe asfalt, coborâri dure pentru genunchii noştri deja greu încercaţi (eu cel puţin chiar m-am temut de o entorsă sub Colţii lui Barbeş, la cât de haotic mi-au fost solicitate picioarele), senzaţia că Sinaia nu este un oraş potrivit pentru oameni în vârstă care ar putea obosi crâncen în temerara încercare de a se întoarce acasă după ce au mers până în şoseaua principală, să ia pâine.

Ajungem (5 din 6 oameni) în gara Sinaia în jurul orei 20:30. Eu, cu gândirea franjurată de oboseală, sunt la un pas să cer bilet de Bucureşti la un tren care mergea spre Braşov. Un minut mai târziu mă gândesc să iau bilet la un IR care ajungea în Sinaia pe la 22:00, cu 30 de minute întârziere. 

Deşi aveam ceva tehnologie la mine, nici prin cap nu-mi trecuse să scot tableta pentru a căuta o variantă de transport mai rapidă. S-a gândit la asta un coleg de tură care a găsit o combinaţie care părea câştigătoare. Totuşi, cu neuronul adormit, nu prea mă tenta o combinaţie de trenuri. Riscam să rămân înţepenit în Ploieşti. :)

Cristi, auzind că am de stat în gară o grămadă de timp, caută o soluţie.

-Nu te las singur în gară.

-Stai liniştit că mă descurc. Nu prea am de ales. :) Oricum, sunt major şi vaccinat deci ar trebui să-mi pot purta singur de grijă.

-Mai e o variantă. Pleci cu maşina.

-Şi tu?

-Plec eu cu trenul de Ploieşti.

Până să apuc eu să protestez, omul îşi luase deja bilet. Nu am mai avut încotro aşa că m-am întors cu ceilalţi în parcare. Şoferul care please cu un taxi să recupereze maşina din cartierul Izvor urma să sosească în câteva minute.

Încă vreo două ore pe drum, oprire la Piaţa Victoriei, continuare spre Timpuri Noi cu bunăvoinţa altui coleg de tură care îşi continua drumul cu maşina personală în acea direcţie, metrou, despărţire de Gabi şi Ionuţ, încă 15 minute de mers pe jos, un timp de despachetat cât de cât bagajul, somn.

Dacă nu s-a speriat de ritmul meu de mers nu tocmai rapid, mi-ar plăcea să mai merg în ture organizate de Cristi. Cine ştie? Poate se concretizează şi ideea cu Posada- Cota 1000- Cuibul Dorului- Sinaia, undeva prin toamnă...

Luni, bag status pe Facebook şi aflu cu ocazia asta că Andra îşi aminteşte de tura de acum 11 ani în care am încercat şi noi să ne strecurăm pe sub Colţii lui Barbeş. E plăcut să constaţi că, fie şi indirect, îşi mai aduc oamenii aminte de tine după atâta vreme... :)

Nu pot încheia înainte de a explica titlul. După cum ştiţi, exorcizarea presupune o punere cu botul pe labe a dracilor care ajung să stăpânească un om. Ei bine, în cazul meu e un pic mai dubioasă situaţia. Mergând prin zona Vânturiş cu o anume domnişoară, fiinţă care nu mult după tură a reuşit să-mi întoarcă metafizicul pe dos, am ajuns la concluzia că nu mai pot merge pe acolo pentru că umblă spiritele... Acum, după o tură reuşită, pot spune că dracii pe care-i proiectase ea asupra locului au fugit mâncând pământul. Au fost atât de tare speriaţi încât nu se vor mai întoarce niciodată acolo, situaţie în care eu pot reveni în Vânturiş fără teamă. Şi voi reveni!

Cam asta a fost povestea celei mai frumoase ture Carpaţi.org la care am participat.

Le mulţumesc celor 5 oameni pe care i-am însoţit într-o tură cu adevărat fantastică!

Amintiri

Cineva a trecut ieri pe aici: http://sufletologie-prezentul.blogspot.ro/2009/07/tura-scurta-in-baiului-11-12-iulie-2009.html

Pentru că nu-mi mai aminteam deloc despre ce era vorba în acea postare, i-am călcat pe urme vizitatorului recitind textul. Şi mi-am dat seama că tura aia se întâmpla înainte de ultima mea încercare de a face ceva din viaţa mea de rahat. Încercarea, deşi a presupus mult efort (financiar, intelectual, emoţional, fizic), nu a adus nici pe departe la ce speram eu, deşi am lucrat câţiva ani cu un profesionist în reconfigurat vieţi iar acesta a făcut la rândul său mari eforturi, în încercarea de a-mi fi de folos.

S-a dovedit că am limitele mele pe care probabil nu le voi depăşi NICIODATĂ iar ceilalţi, la rândul lor, au limitele lor care nu le permit să reacţioneze astfel încât acţiunile lor să le fie utile, fiindu-mi şi mie utile în acelaşi timp. Principiul win- win pare să fie o simplă poveste de adormit adulţi naivi.

Mi-am mai dat seama şi că o bună parte dintre femeile care mi-au trecut prin viaţă au avut ciudăţeniile lor. Bănuiesc că este prost făcut acordul în acest enunţ dar sigur îmi va fi scuzată greşeala, dat fiind că trăim în ţara lui "este mulţi".

Am mai constatat că persoanele despre care scriam atunci au cam dispărut din viaţa mea. Cu Florin m-am mai văzut o vreme în ture (cred) sau prin cluburi de folk/ rock. Cu Sorin am mai comunicat un timp, mergând uneori şi la concerte împreună. Pe Alina am mai văzut-o pe la concerte. Răzvan este ultimul dintre oamenii din acea tură pe care l-am revăzut, chiar vara aceasta, în tura pe Take Ionescu.

Cu restul nu-mi aduc aminte să mă mai fi văzut de atunci. S-a dovedit că vieţile noastre sunt mult prea diferite pentru a mai ajunge să ne întâlnim, chiar şi întâmplător. Interesant e că, ţinând cont şi de proba timpului, pot spune că nu m-a dezamăgit niciun om în acea tură.

Oricum, cei 5 ani care au trecut de atunci par să fi avut două perioade diferite, perioada în care încă speram că ceva o să se întâmple şi perioada în care mi-am dat seama că speranţele mele erau în bună măsură nerealiste.

De data asta sunt dureros de conştient de faptul că, în viaţa mea, nu vor mai apărea decât rar şi, probabil, accidental lucruri plăcute.

Încerc acum să-mi aduc aminte ultima chestie plăcută pe care am trăit-o dar amintirile sunt suficient de vagi încât să nu mai ştiu dacă este vorba de ziua în care am fost spectator la BIM (Bucharest International Marathon) sau cea în care am avut o alergare reuşită. Dacă scot din listă elementele care au legătură cu alergarea, pot spune că nu a mai existat niciun moment cu adevărat plăcut în ultimele 3 luni din viaţa mea.

Mă mai mir că sunt trist şi lipsit de vitalitate?

Tura în Baiului- 29 martie 2014 (Azuga- Sorica- Urechea- sub Vf. Băiuţul- sub Vf. Baiul Mic- sub Vf. Baiul Mare- Valea Şipa- Poiana Ţapului)

După mult timp, iată-mă într-o nouă tură carpaţi.org. Din nou, o tură organizată de Bogdan.

Dau târcoale turei de la începutul săptămânii. Vineri decid să merg. Urmează obişnuitele pregătiri până aproape de miezul nopţii şi vreo 4 ore de somn.

29 martie 2014. După 15 minute de mers pe jos (timp în care m-a ajuns din urmă un autobuz care nu-mi mai servea la nimic) ajung la 5:00 la metrou. Cred că-l iau chiar pe primul. Cobor la Gara de Nord, îmi iau deja obişnuitul bilet dus- întors, dau o tură pe peron la timp pentru a vedea trenul de Budapesta aproape de plecare, mă opresc la un chioşc să-mi iau Dilema Veche,  mă îndrept către casele de bilete de clasa I unde urma să ne întâlnim. Curând apare Andrei, urmează Claudiu (pe care îl remarcasem deja prin gară dar nu îmi era clar că este cu noi în tură) după care, încet dar sigur, apar şi ceilalţi 6 oameni. Când apare Bogdan mă recunoaşte dar eu nu-l recunosc. Au trecut ceva ani de când nu-l mai văzusem dar... poate este vorba şi de slăbirea spiritului meu de observaţie.

Plecăm cu o mică întârziere din Bucureşti Nord dar ajungem aproximativ la timp în Azuga. Pe tren, încet dar sigur, apar conversaţiile. Aşa a apărut ideea că pot îmbrăca suprapantalonii fără să descalţ bocancii. Încerc şi... reuşesc! Altfel ar fi stat lucrurile cu bocancii de iarnă, cred. Cine n-are Cătălin, să-şi cumpere! E bun la casa omului! :) Tot la Cătălin văd şi beţe telescopice cu sistem rapid de reglare. Îl întreb cum funcţionează, îmi arată, mă lămuresc că, în principiu, merită să dai banii pe beţe având acel sistem. Bogdan consideră că nu e nevoie de suprapantaloni dar îl lămuresc că, spre deosebire de majoritatea celor cu care merg pe munte, eu prefer să-mi fie ceva mai cald. În plus, vântul care se anunţa sus (cu scurte rafale de aproximativ 45 km/ oră) cerea impermeabil din cap până-n picioare. 

În DN 1 facem o mică pauză de aprovizionare pentru cei care nu aveau toate cele necesare prin rucsac. Mergem un pic pe dreapta apoi traversăm pe stânga, după cum sugerasem în comentariul de pe tură. Curând observăm sursa de apă pe care mi-o arătase Alina în toamna 2007, sursă de apă la care era o tanti cu găleata. Câţiva paşi mai încolo apare borna kilometrică pe care am luat-o ca reper clar pentru intrarea în potecă. Imediat după bornă văd şi triunghiul albastru, marcajul relativ nou despre care citisem în jurnale recente. Dacă de obicei mergeam pe aici pe urme de schiuri şi paşi, de data asta am mers ghidaţi de poteca destul de largă, de marcaj şi de culmea pe care, într-o oarecare măsură, o urmăream. În afara marcajului am mai remarcat un element nou: un observator de vânătoare care părea să aibă platforma încuiată. Cam pe aici se face o poză de grup. Liviu face o glumă cerând ca poza să nu fie publicată. I se spune că poza va fi publicată pe carpaţi. :)

Îi arăt lui Cătălin stâna Dutca şi-i povestesc ce amintiri am în legătură cu ea.

Cu mici pauze, ajungem în zona staţiei superioare a telegondolei în aproximativ două ore. Odată ieşiţi din pădure, am ocolit pe curbă de nivel vârfuleţul pe care de obicei îl urcam. Facem un nou popas. Curioşilor care nu cunoşteau zona le arătăm cu aproximaţie linia traseului.

Pornim mai departe, pe drum, începem curând să alternăm zonele cu zăpadă (nu exagerat de mare) cu cele cu noroi (care încărca tălpile într-un mod destul de deranjant). Bocancii mei uşori (Grisport, luaţi doar pentru oraş dar testaţi de data asta şi pe munte) îşi fac destul de bine treaba. Cu bocancii grei sigur aş fi mers mai încet...

Trecem pe sub copacul izolat de pe Urechea, rămânem pe drum (neurcând Cazacu), curând vedem indicatoare. Surpriză la care nu mă aşteptam. Unul indica crucea roşie Buşteni- Zamora- Vf. Orjogoaia- Trăisteni, celălalt trimitea către Azuga. Indicatorul pentru cruce roşie îmi aminteşte că, la sud de Gara Buşteni, pe un gard, văzusem indicator de Trăisteni şi mă întrebasem dacă e cu adevărat marcat până acolo. Nu peste mult timp văd plecând în stânga drumul pe culmea Petru- Orjogoaia, pe care-l urmasem cu Alina în tura aceea în care ne-am retras din munte către Valea Doftanei. Privesc şi trag conculzia că intrarea în Munţii Neamţului nu-i foarte departe. Spun cuiva de intenţia mea de a face o tură (solitară) în care să intru pe Sorica după care să merg pe Orjogoaia urmând să mă retrag pe unul dintre picioarele de munte care cad spre Valea Azugii (Culmea Ceauşoaiei sau Piciorul Unghia Mică).

Andrei îmi povesteşte de o urcare pe Seaca din Caraiman în grup mare, continuată cu Brâna Portiţei parcursă la frontale. Ceilalţi aduc în discuţie o legendă de pe carpaţi, un anume Vlad pe care nu l-am cunoscut până acum. Se pare că are teorii interesante omul. Liliana povesteşte că a fost voluntar la concursul din Ciucaş.

După 3 ore şi jumătate de la plecarea din Azuga facem popas lângă un alt indicator, cel care trimitea către Buşteni, pe cruce roşie, cu stâlpi de marcaj situaţi chiar pe culme. Discutăm despre casa construită mai jos şi de câinii prezenţi în zona ei. Cineva apreciază că, în grup mare (9 oameni, cum eram noi, de exemplu) treci lejer pe lângă zona cu câini pentru că aceştia nu au curaj să se apropie. Singur sau în grup mic apreciază că este riscant să mergi pe acolo. Şi eu care m-am tot gândit la o tură solitară care să includă Zamora...

Când reluăm traseul Aura zice că i-ar fi plăcut să coborâm în Buşteni. De ce? Pentru că nu am mai fi avut de urcat. :) Mă gândesc o clipă să-i propun în săptămânile următoare o ieşire care să includă coborârea pe Zamora dar mă sperie oarecum ideea de a înfrunta câinii în doi. În plus, nu bag mâna în foc că ar accepta să urcăm cine ştie pe unde împreună. :)

Mergem mai departe, vântul pare să se joace mai des cu noi, cred că a atins viteza maximă din prognoze în unele scurte rafale. Imaginez cu Bogdan linia pe care mergem, ocolind pe cât posibil limbile de zăpadă mai abrupte, care ar fi putut pune în dificultate oamenii din grup. Cu toată bunăvoinţa, tot intrăm prin zăpadă din când în când. Bocancii mei îşi fac treaba în continuare, eu reuşesc să nu mă încordez mergând prin zăpadă. Totuşi, calc cumva pe un smoc de iarbă şi am senzaţia pentru o vreme că s-a întâmplat ceva nasol cu un deget de la piciorul drept. Cu nişte ani în urmă, cam tot pe acolo, cu mai multă zăpadă, tare, trăiam un coşmar mergând cu bocanci uşori, fără colţari, sprijinindu-mă în beţe şi mergând atât de încet încât cred că o adusesem pe Alina la capătul răbdării.

Nu trece mult timp până îi spun lui Bogdan că am depăşit Cumpătul şi că trebuie să ne lăsăm în vale. O luăm în jos pe feţe de iarbă înclinate la vreo 45 de grade după ce Bogdan se asigură că nu mai vedem stâna Zamora, altă stână văzându-se pe culmea din dreapta. Într-un loc în care trecem pe zăpadă, Bogdan sugerează că în locul meu ar fi coborât pe fund. Îi spun că n-aş risca să lovesc vreo rădăcină. Acasă mi-am amintit şi de un accident care a plecat de la acest aparent inofensiv dat pe fund, cineva nu a mai putut controla alunecarea şi a sfârşit cu triplă factură la un picior.

Cineva din grup sugerează că nu-i Valea Rea cea pe care ne încadrăm dar eu îi spun că valea indicată de el dă spre Valea Doftanei. Bogdan ne arată versantul cu rezervaţia de narcise.

La 14:15 făceam popas la obârşia Văii Rele. După ce socializăm o vreme, o luăm în jos. Eu mă chinui să identific Crucea Caraiman dar nu reuşesc. Andrei îmi ghidează privirea şi pricep unde ar trebui să se vadă Crucea. Nu reuşesc s-o văd, am doar senzaţia că i-am identificat postamentul. Deşi, în viaţa de zi cu zi, cred că trăiesc în alt film în comparaţie cu ceilalţi, fiind puţin probabil să ne întâlnim în oraş, aici oamenii sunt plăcuţi.

Analizez cu Bogdan terenul şi ne propunem să coborâm spre zona de pădure de mai jos, de pe versantul stâng. Totuşi, panta începea să crească neplăcut aşa că modificăm planul şi facem dreapta. Şi pe aici panta creşte treptat dar măcar identificăm o vagă urmă de potecă. Un pic mai jos, pământul sfărâmicios combinat cu porţiuni de zăpadă şi grohotiş mă face să intru din inerţie pe o pantă neplăcută. Liliana vede unde mă aflu, îmi spune să revin la urmele făcute de cei din faţă, îmi lasă loc pentru a mă reîncadra în potecă. Ceva mai jos începe grohotişul gol, lipsit de zăpadă sau pământ. Se coboară destul de dificil pe el dar o scoatem la capăt până la urmă şi ajungem într-o zonă ceva mai plată. Ne regrupăm şi continuăm în jos. Cineva remarcă cât de simplu s-ar fi putut coborî dacă am fi mers pe culme până la stână şi apoi am fi luat-o cumva diagonal către vale, luând curbele de nivel în unghi de 45 de grade. Eu nu mai fusesem pe aici de 20 de ani, Bogdan fusese doar în urcare prin zonă. N-am ştiut de varianta coborârii de la stână. Nu-i nimic! Am scos-o la capăt şi aşa. :) Am ajuns curând la drum forestier.

Într-un moment în care Aura rămăsese în urmă, cel mai probabil pentru a face poze (se pare că am avut două aparate de fotografiat în grup, la Aura şi la Claudiu), Bogdan sugerează să adunăm câteva pet-uri din cele răspândite pe vale. Oamenii sunt de acord, începem să adunăm, scot sacii de gunoi care parcă exact asta aşteptau, destul de repede se încarcă doi saci. Bogdan agaţă pet-uri de rucsac, ia în mâini şi două pet-uri de 5l. Deşi nu suntem mulţi, nici nu venisem cu intenţia de a curăţa valea, s-a văzut cât de cât intervenţia noastră. Mi-a plăcut ideea lui Bogdan, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia asta, mi-am amintit de acea zi de octombrie 2004 în care am adunat gunoaie cu Irina la Cota 2000.

Am lăsat totuşi în urmă o cazma ruginită, o găleată imensă de smântână (se pare că la stâna de sus nu se face şi smântână), o conservă destul de bine înfiptă în pământ, alte gunoaie care nu mai încăpeau în saci.

Ceva mai jos auzim un câine care lătra disperat spre noi. Ne adunăm, ne străduim să ne înconjurăm cu beţe, studiem mişcările câinelui care, până la urmă, s-a mulţumit să latre de la distanţă. Un om aflat pe acolo, lângă o căsuţă şi un adăpost pentru cai, ne spune că e bine să tragem după noi un băţ la care să se dea câinii, astfel reducându-se riscul de a fi muşcaţi din spate. Cât e legendă şi cât realitate în povestea asta nu ştiu. Oricum, nu este prea comod să ai un dulău supărat pe urmele tale.

Ce se vede aşa roşu în pădure? Nu e decât lumina care pică într-un unghi interesant pentru fotografi. Cine a zis că în pădure nu ai ce vedea?

Peste un timp lăsăm în stânga DF Tufa, noi ne orientăm cumva către dreapta, ne dăm seama că ceva nu este tocmai în regulă pentru că ne depărtam de Sinaia. Trecem pe lângă ceva gen parc de aventură, înconjurat de gard şi păzit de un câine lup. Cam în aceiaşi zonă lăsăm în dreapta DF Şipa. Pe un copac este schiţată o cruce prin cojirea scoarţei. Un marcaj cruce galbenă? :)

Eu bănuiam în continuare că vom nimeri în cartierul Cumpătul. Totuşi, realitatea m-a contrazis. Am ajuns la calea ferată într-o localitate care, conform GPS-ului de pe un smartphone, s-a dovedit a fi Poiana Ţapului. Oamenii întreabă un şofer de gara cea mai apropiată, suntem direcţionaţi către Poiana Ţapului, gară la care ajungem mergând pe strada Piatra Arsă până la un pod peste Prahova. Pe aceiaşi stradă un indicator spunea că se află pensiunea Mona. Facem glume pe tema mergem la Mona dar ne dăm apoi seama că Mona ar putea fi cea de pe sticlele de spirt. :) Chiar şi în cazul acesta, e bună s-o tragi la măsea în caz că te doare... Aura se gândea la o piscină... Fiecare cu reflexele de gândire proprii. :D

Mai devreme, apare ideea că unii se gândesc numai la băutură. Intru în joc şi spun: Şi eu mă gândesc la băutură. Mă gândesc la apă plată. :)

Între timp, în diverse tomberoane găsite pe marginea drumului, ne lăsasem pe rând recolta de gunoaie. Pe drum, din diverse curţi sau colţuri de stradă încep să ne latre dulăi mai mult sau mai puţin fioroşi. Ne străduim din nou să folosim beţele în apărarea noastră. Liliana găseşte o cracă pe care o trage după ea o vreme, acţionând în spiritul celor spuse de omul de la adăpostul cu cai. Cineva spune în glumă că Liliana vrea să ducă creanga până în gară.

Trecem podul peste Prahova pe lângă calea ferată exact în momentul în care trece pe lângă noi un marfar. Destul de aiurea senzaţia trenului care trecea atât de aproape. Vorba cuiva, putea să sară vreo piatră de pe terasament şi să ne lovească... Dar se putea şi să fim agăţaţi de tren atunci când am făcut trecerea către peronul gării. Doar Aura a fost răbdătoare şi a trecut spre peron doar după ce ultimele vagoane ale mărfarului au trecut.

Ajungem în gară, constatăm că mai avem cam 45 minute până la tren. Cineva scoate o hartă (singura pe care o ştiu pentru Baiului, cea din Munţii Noştri) şi încercăm să ne lămurim pe unde am încurcat traseul. Omul are argumente pentru ideea că am fi coborât pe Şipa, eu insist să nu-l cred. Socotesc că am stat pe traseu exact 7 ore şi jumătate, după cum apreciase Bogdan. Adevărată socoteală doar că traseul a fost un pic modificat. :) Valea Rea a fost suficient de rea încât să ne sucească minţile către valea alăturată. Dacă gândim altfel, e de-a dreptul SF faptul că am ajuns în Poiana Ţapului.

Vine trenul, ne aşezăm 8 oameni în "compartimente" alăturate, Claudiu se aşează prin apropiere. Cei 8 ne lăsăm provocaţi de Liviu la Mafia. Până aproape de Bucureşti am reuşit să pricep doar o parte din esenţa acestui joc. Asta nu înseamnă că nu am jucat. Liviu a apreciat că se învaţă din mers aşa că am mers pe mâna lui. În ultimul joc, am fost "omorât" deşi eram doctor şi mă puteam autosalva. Dacă mi-aş fi văzut cartea înainte şi dacă aş fi priceput rolul doctorului. :D Oricum, cu ocazia asta am mai stat un pic de vorbă cu ceilalţi "morţi", Aura şi Cătălin. Soarta sau alegerile inconştiente m-au aşezat şi la întoarcere lângă aceiaşi oameni ca la dus.

Gara de Nord, grupul se micşorează pe minut ce trece. Dispar întâi Liliana, Claudiu, Cătălin şi Andrei. Urmează Bogdan şi Liviu. Următoarea dispariţie, Aura urmată destul de repede de Andreia. Peste vreo 20 de minute ajungeam acasă. Aici aşteptam ceva timp ca să îşi facă cât de cât ordine în bagaje Daniel, mai devreme întors din Piatra Craiului şi în pregătire pentru plecarea pe biciclete în Bulgaria.

În sfârşit, ajung în pat şi dorm vreo 9 ore. Duminică mă trezesc fără febră musculară deşi mă gândeam că duminica va semăna cu cea de după Valea Albă, când trebuia să mă împing cu mâna în spătarul scaunului pentru a mă ridica. Rezultă că am fost mult mai puţin obosit după tura propusă de Bogdan. N-am mai avut nevoie de aspirină. :)

În concluzie, traseul pe care ni-l propusesem se sfârşea coborând pe Valea Rea în Sinaia în timp ce traseul pe care l-am făcut (din cauza erorii de orientare din culmea principală a Baiului) s-a sfârşit coborând pe Valea Şipa în Poiana Ţapului.

CRONOLOGIE

9:30- Gara Azuga

11:30- Staţia superioară a telegondolei

13:00- Bifurcaţie potecă Zamora (CR)

14:15- Începem coborârea spre Valea Şipa

17:00- Gara Poiana Ţapului

METEO

Senin, temperaturi pozitive, vânt cu rafale de maxim 45 km/ oră. Unii dintre noi am purtat mănuşi

ELEMENT SURPRIZĂ

Nu a fumat nimeni în tură. Probabil preferă ţigară electronică dar nu a mai fost loc în bagaj şi pentru ea. :)

Dilema săptămânii...

A pleca sau a nu pleca la munte duminică 3 iulie 2011???

Deşi mi se părea dezamăgitor, penibil, jenant, ruşinos, mi s-a părut corect să-i scriu vineri lui Cornel că:

"Zilele trecute am incercat sa-mi dau seama in ce masura ma poate incurca intr-o tura de o zi problema pe care am sesizat-o la un deget de la piciorul stang cand m-am intors din Piatra Mare. Fiind eu mai pesimist de felul meu, ma astept la o unghie incarnata sau ceva asemanator, situatie in care, daca as merge acum s-o tratez, m-as alege cu un pansament incomod care sigur m-ar impiedica sa merg pe munte o vreme. In situatia asta mi-am propus sa risc un pic, sa facem tura din 3 iulie si apoi, in functie de ce va spune degetul la finalul turei, sa-l tratez sau sa constat ca m-am alarmat degeaba."

Între timp lucrurile par să se agraveze, ajungând uneori să şchiopătez, zona devenind uneori descurajant de dureroasă. În situaţia asta, deşi mi se pare în egală măsură de jenant, i-am scris azi omului:

"Totuşi, te anunţ că degetul de care-ţi povesteam săptămâna trecută mă deranjează ceva mai tare motiv pentru care s-ar putea ca duminică să nu fiu întrutotul apt de tură. N-aş vrea să-ţi încurc socotelile situaţie în care, dată fiind preferinţa ta deja exprimată în legătură cu plecarea sâmbătă, nu mă supăr dacă alegi să te înscrii la tura postată de Ştefan Drăgoi:
http://www.carpati.org/planificator_ture/predeal_-_susai_-_clabucetul_azuga_-_azuga_02.07/1776/ , tură care m-ar fi tentat şi pe mine dat fiind că nu am urcat niciodată Clăbucetul Azugii. Gândeşte-te şi încearcă să iei decizia care te avantajează cel mai mult."

Dincolo de acest dialog care a rezolvat într-o oarecare măsură ceea ce în altă perioadă a vieţii mele s-ar fi putut transforma într-o foarte dificilă problemă de comunicare, rămâne problema mea, pe care o percep drept destul de complicată. După prima zi de mers în Piatra Mare (vezi una dintre postările precedente) descalţ bocancii, schimb ciorapii şi-mi atrage atenţia o secreţie deja uscată, transparentă, pe partea stângă a unghiei de la degetul mare de la piciorul stâng. Dacă-mi amintesc corect, încă nu era nimic dureros dar ceva părea defect totuşi. Ajung acasă, aproape uit de deget dar peste câteva zile zona devine un pic dureroasă şi, uneori, sângerează (ciorapul lipindu-se de rană cu astfel de ocazii), carnea de lângă unghie umflându-se şi părând mai vascularizată decât de obicei. Îmi dau seama că trebuie să acord atenţie problemei şi îmi pun ceva speranţe în ideea că locul, dezinfectat şi pansat, se va vindeca. Am sperat degeaba pentru că, în ciuda micilor autoîngrijiri pe care mi le-am acordat, carnea a rămas umflată iar degetul pare să doară din ce în ce mai des şi mai tare.

Sâmbăta trecută, deşi îmi era teribil de frică să încerc asta, mi-am luat inima-n dinţi, am pus mâna pe foarfecă şi am ajustat un pic vârful unghiei din zona afectată. Am dezinfectat şi pansat după care am sperat că astfel o să se retragă umflătura. Din nou am sperat degeaba, încercarea mea părând mai degrabă că mi-a înrăutăţit situaţia.

Ieri, după câteva ore de stat pe scaun la birou, m-am ridicat şi am făcut primii paşi şchiopătând. În acel moment a revenit frica de cel mai complicat diagnostic pe care mi-l imaginez: unghie încarnată care cere neapărat intervenţie medicală. Iar de aici lucrurile s-au complicat îngrijorător de mult.

Au ajuns să se combine:

-teama de intervenţii medicale în general,

-teama de o tăietură profesionistă făcută de un chirurg (tăietură pe care mi-o imaginez ca fiind foarte dureroasă, suficient de dureroasă încât să nu pot păstra nemişcat piciorul, situaţie în care simt că mi-aş complica situaţia indiferent de cât de mică ar fi mişcarea mea),

-teama legată de faptul că nu ştiu unde şi în ce condiţii aş putea solicita intervenţia (acte, costuri, programări...),

-teama de acel pansament imens cu care presupun că m-aş alege după intervenţie, pansament care aproape m-ar imobiliza pentru câteva zile sau chiar mai mult,

-teama că în lipsa intervenţiei medicale situaţia mea s-ar putea agrava, devenind de-a dreptul periculoasă,

-constatarea că nu reuşesc să gestionez singur şi eficient situaţia,

-amintirile legate de un membru al familiei care, cu ani în urmă, a avut aceiaşi problemă

Teoretic aş putea profita de acest precedent şi aş putea pune întrebări legate de felul în care s-ar putea rezolva problema mea. Practic nu mă tentează să discut de chestia asta în familie pentru că încă-i percep pe ai mei ca nişte furnizori de critici şi descurajări în timp ce eu am nevoie în această neplăcută situaţie doar de furnizori de informaţii, încurajări, suport.

Mă stresează destul de tare situaţia asta care, ţinând cont de faptul că evenimentele medicale au fost mai degrabă absente din viaţa mea, mă surprinde total nepregătit. Resimt, contextual, o frică aproape paralizantă.

Este genul de situaţie în care consider că este necesară o reacţie rapidă şi corectă de care eu nu mă simt în stare.

Nu am nici cea mai vagă idee despre felul în care voi proceda...

LATER EDIT: A doua zi după ce scriam acest text aud în faţa mea un nene povestind că a fost la doctor pentru o problemă asemănătoare cu a mea, că intervenţia nu a fost dureroasă (bine aici este vorba de capacitatea fiecăruia de a suporta durerea) dar că nu este sigur că-şi va putea îngriji unghia singur, aşa cum era obişnuit, dat fiind că i se recomandase să o taie în viitor într-un anume fel pe care nu l-a mai descris. Deci am auzit şi de bine, şi posibil de rău în acest context.

UPDATE 7 iulie 2011: Problemă în continuare nerezolvată. Nu ştiu dacă este vorba doar de percepţiile mele aiurea sau de o reacţie firească a sistemului muscular dar, de câteva zile, simt ceva tensiune în muşchii piciorului stâng, probabil din cauza poziţiei ciudate în care merg pentru a proteja degetul vătămat.

Între doi munţi...

Duminică 5 iunie am fost în Vânturiş. Un mic clip, mai jos:



Fotografiile mele, aici.

Peste două zile (sâmbătă 11 iunie 2011) plec într-o nouă tură. De data asta, pentru a doua oară în viaţa mea, sunt organizator de tură carpaţi.org. Deşi există ceva agitaţie când decizi să organizezi, consider că reacţionez mulţumitor şi că efortul merită făcut. Totuşi, impresiile finale vor apărea după tură. :)

Dacă reuşesc să-mi organizez bine timpul vor urma şi jurnalele...

Azuga- Cabana Gârbova- Predeal (tură carpaţi.org 26 februarie 2011)

După aproape un an fără munte venise vremea să mai urc şi eu... Ultimele ieşiri fuseseră cele descrise aici şi aici. Tura propusă de Ştefan părea tocmai bună pentru revenire aşa că am cugetat, am făcut pregătiri, m-am înscris.

Vineri seară ajung acasă aproape de 22:00, venind de la şedinţa care, printr-o norocoasă schimbare de program, fusese reprogramată şi-mi eliberase ziua de sâmbătă. După ceva pregătiri la care Daniel m-a ajutat cu multe chestii m-am băgat în pat pe la 1 noaptea. La 3:30 mi-am dat trezirea şi puţin înainte de 5 eram ieşit din casă. Aflasem că pot ajunge la gară pe mai multe variante de traseu şi alesesem să mă mişc cu transportul de suprafaţă către o staţie de metrou pentru a nu mă solicita fizic încă de dimineaţă. La 5:00 eram urcat într-un autobuz 104 care m-a lăsat la 5:15 la Piaţa Muncii. Când cobor în staţie un metrou tocmai pleca aşa că am avut de aşteptat vreo 10 minute. Nu m-am alarmat pentru că simţeam că e timp suficient până la 5:50 când se stabilise întâlnirea în gară. La 5:45 eram deja în gară unde, curând, l-am observat pe Dragoş, singurul membru al grupului cu care mai fusesem pe munte (în tura descrisă aici). Pe lângă el, încă vreo 5 oameni. Urma să mai apară organizatorul şi încă o parte a grupului. Ca şi în alte ture, o astfel de coincidenţă norocoasă m-a ajutat să-mi recunosc grupul. :)

Curând apare şi Ştefan, în câteva minute apar şi ultimii oameni despre care, conform ultimelor noutăţi sosite pe o cale sau alta, Ştefan ştia că trebuie să apară la personal, stabilim cum luăm biletele, le luăm apoi mergem spre trenul care era garat de mult. Pentru că era deja dificil să găsim locuri pentru toată lumea într-o singură zonă ne-am risipit în tren în grupuleţe formate rapid pe criterii, cred eu, absolut întâmplătoare.

Eu cu Dragoş şi cu cei doi O ne oprim în zona unui grup de copii plecaţi în excursie. Lângă noi o doamnă care s-a plâns destul de repede de faptul că nu îi place gălăgia produsă de copii. De la băutura energizantă a unui coleg de tură doamna a simţit un vag miros de ţuică. Chiar nu am crezut că miroase aşa energizantul dar am acceptat că poate fi aşa după ce mi s-a spus că cel ce bea este puţin probabil să simtă mirosul. Pornind de la acest mărunţiş m-am lăsat atras într-o conversaţie care, fără să fie plictisitoare, ajunsese să fie totuşi prea lungă. Simţeam că discut cu un om inteligent care, dincolo de propriile păreri (despre oameni, viaţă şi câte altele), este dispus să asculte şi să comenteze şi părerile mele. După ce am ascultat o complicată poveste de viaţă, după ce doamna a exprimat faptul că preferă să discutăm ca să treacă mai repede timpul pe un ton care, într-o oarecare măsură, aducea a scuză, un om de-al nostru a venit să ne anunţe că s-au eliberat locuri şi putem merge şi noi acolo. Plec cerându-mi la rândul meu scuze şi dându-i curaj în legătură cu copii care, dacă ţipă ca înjunghiaţi (cum se exprima ea) vor muri repede. Am avut inspiraţia să exprim concluzia mea cu voce scăzută, aplecat spre urechea partenerei de conversaţie.

După un nou mic moment organizatoric (am venit degeaba? nu sunt locuri suficiente? ne întoarcem înapoi?) ne-am aşezat şi ne-am văzut de ale noastre (mâncat, băut, discutat, ajustat echipamentul- am reuşit să reglez parazăpezile care erau cam largi la plecarea de acasă).

La Ploieşti grupul se măreşte.

În Azuga ajungem fără întârziere după ce, odată intraţi pe Valea Prahovei, ne declarasem deja încântaţi de vremea mult mai bună decât citisem eu pe freemeteo, site de care m-am ataşat de când am constatat că anunţă vreme ceva mai proastă decât găseşti în realitate, situaţie în care te pregăteşti (fizic, psihic, cu echipament) suficient de bine încât să rezişti în condiţiile găsite pe munte.

Facem pauză în gară pentru completarea grupului cu oamenii veniţi cu maşina sau din alte oraşe (Braşov, Târgovişte), pornim pe şosea, ne oprim în faţa unui magazin pentru completarea proviziilor apoi formăm un şir destul de lung (21 sau 22 de persoane înţeleg că am fost) care, aşa cum îmi scrisese Andrei, avea să vadă indicatorul de cabana Gârbova pe care nu îl ştiam eu.

Până la urcarea treptelor cu care începe marcajul (triunghi albastru, 2 ore până la cabană conform indicatorului) aveam să aud de ideea unui prieten al unui coleg de tură, idee legată de o clinică de clisme făcută din fonduri europene astfel încât oamenii de munte să nu pornească în traseu încărcaţi inutil. :D

Câteva minute mă simţeam ca pe Sorica datorită potecii care urca uşor, paralel cu şoseaua. Mai târziu eram intraţi serios în pădure şi urcam în tăcere, într-un ritm tocmai bun pentru condiţia mea fizică. Probabil că, inconştient, ne plasasem în grup printre oamenii care se deplasează cu viteză asemănătoare.

Zăpada era mică (până-n 15 cm, zic eu), proaspătă şi afânată. Practic aproape la fiecare pas bocancii ajungeau să atingă pământul. În câteva locuri se şi aluneca un pic, probabil din cauza amestecului de zăpadă afânată, pământ îngheţat, rădăcini şi frunze. S-a mers aşa, în linişte, până la prima regrupare, într-o poiană de care nu-mi aminteam (firesc să uit, nu mai fusesem pe aici decât în 1988 şi, puţin după 1990, în acea tură cu oamenii din Floarea de Colţ, ocazie cu care eu, Daniel şi Mihai Mercan ne-am ţinut minte). Aici fără să fi fost ceva premeditat, lumea a început să vorbească, conversaţia extinzându-se spontan la oameni care doar auzeau o idee apoi spuneau ce aveau de spus pe tema respectivă. Cu ocazia asta am avut ocazia să constat că o conversaţie nu-i neapărat nevoie să înceapă prin cine ştie ce formulă de introducere, că un om care se bagă neinvitat în conversaţie poate să fie perceput în mod plăcut şi poate emite idei interesante, chiar utile. La această primă regrupare am constatat că Laura, care-mi atrăsese atenţia de mult timp prin comentariile de pe site, este o persoană plăcută ca colegă de tură pentru că are un stil interesant prin care inspiră încredere. Deşi nu a fost nimic stabilit în acest sens (cel puţin din ce ştiu eu), Laura mi s-a părut că a preluat din zbor rolul de mână dreaptă a organizatorului.

Ei bine, auzind Laura ce discutam cu Dragoş (repet, singurul om cu care mai mersesem pe munte, Ştefan fiind al doilea om pe care, într-o mică măsură, îl cunoşteam de la nişte seri folk), îmi recomanda să schimb acumulatorii care, ca şi în precedenta tură cu Dragoş, cedaseră şi făcuseră aparatul foto inutilizabil (asta păţisem şi în singura mea tură organizată, tură în care, am aflat întrebându-l după ce am ajuns acasă, Daniel reuşise să facă totuşi câteva poze scoţând acumulatorii din aparat, ţinându-i într-un buzunar cald apoi reintroducându-i în aparatul foto; prin tură organizată mă refer la o tură carpaţi pentru că tură cu 1-2 însoţitori mai gândisem şi altă dată, turele ieşind destul de bine încă de acum 5- 6 ani). Spunea că se recunoaşte în povestea cu acumulatorii pentru că o trăise aproape în acelaşi fel în care o trăiam eu, cu furie sau cu tristeţe. Dragoş îmi recomanda o marcă de acumulatori de la F64, nu am reţinut exact care dar este posibil să fie vorba de aceştia.

Deschid termosul să beau ceai cald şi... constat că ceaiul este lichid dar... rece... Discutăm despre preîncălzirea termosului (pare destul de posibil să fie utilă) şi despre husa de termos care ar reduce pierderea de căldură. Mai târziu aveam să constat că ceaiul din termos este mai rece în comparaţie cu apa plată ţinută în bidon, pe spatele rucsacului, între spatele meu şi restul bagajului.

Pornim din nou urmând să facem o nouă regrupare aproximativă (unii nu au avut răbdare şi au pornit spre cabană înaintea celorlalţi) imediat sub şi pe vârful Clăbucetul Taurului. Aici, fiind întrebată de un participant, Laura s-a apucat să arate şi să numească văile, crestele şi brânele vizibile pe abruptul Bucegilor. Cineva sugera că Laura ştie ce vedem aproape la fel de bine ca Mircea Ordean, veteran al alpinismului de la noi.

Pauza principală, aşa cum era de aşteptat, s-a făcut la cabana Gârbova. M-am nimerit la masă cu cei doi O şi cu Alexandra. Aceasta din urmă, pasionată de gătit, a fost ţinta unor numeroase întrebări. Aşa am aflat şi eu că poţi găti o grămadă de chestii bine dar în acelaşi timp să existe un fel de mâncare simplu de preparat pentru majoritatea oamenilor dar care ţie să nu-ţi iasă. S-a mâncat (de la cabană, din rucsacul propriu sau din combinaţia celor două posibilităţi) după care, destul de greoi, ne-am repus în mişcare. După cum spunea tot Laura, e greu să mergi cu stomacul plin. Totuşi, după digestie, apar alte nevoi aşa că... e bine să rămână stomacul plin mai mult timp decât să cauţi un WC ecologic. :) Eu am avut odată surprize pe tema asta şi am constatat cât e de greu să gestionezi situaţia când eşti cu un grup mare abia format. Deşi pare o chestie un pic murdară, m-ar interesa cum rezolvă ceilalţi astfel de probleme.

Ne-am reobişnuit cu efortul pe mica urcare de lângă cabană, urcare pe care ne-am intersectat cu mulţi montaniarzi de ocazie dar şi cu câţiva oameni care ne semănau destul de bine. Era firesc să găsim locul atât de populat pentru că soarele, vântul liniştit şi temperatura suportabilă erau pentru ceilalţi la fel de atrăgătoare cum erau şi pentru noi. Trecem pe lângă ruina hotelului Clăbucet Plecare, moment în care comentam nu mai ştiu cu cine motivele pentru care această construcţie a fost abandonată. În faţa relativ noului argument cu criza mi-am amintit că acolo este ruină de ceva mai mult timp, situaţie în care criza nu poate fi folosită decât în mică măsură ca scuză. Mai jos, la capătul pârtiilor, şi mai mulţi oameni, majoritatea aflaţi la schi. Ne înscriem pe pârtia din dreapta care pentru o vreme a fost însoţită de marcajul cruce albastră. Acest sector nu-l parcursesem niciodată dar, fiind vorba de o zonă de pădure, era uşor de presupus cum arată. În locul în care crucea albastră părăsea către dreapta pârtia de schi ne-am regrupat din nou.

Repornim, unii încep să se întrebe de ce nu am coborât pe pârtie, grupul parcă devine un pic mai răvăşit decât până acum. Mi s-a confirmat bănuiala că următoarea regrupare o să fie la întâlnirea potecii de Susai. Puţin mai în urmă cineva remarcase un drum către stânga şi se întreba dacă nu este acela drumul corect. În faţa nedumeririi câtorva am întrebat doar dacă cei din faţă văd următorul marcaj după care am mers cu toţii după aceştia. Drumul către stânga s-a dovedit a nu fi drumul nostru pentru că noi am ajuns exact acolo unde ştiam eu mergând drept înainte.

La întâlnirea potecii de Susai am regrupat din nou iar grupul s-a redus. După ce s-a discutat un pic, organizatorul turei a fost anunţat, consultarea grupului a fost făcută, cei 4 "evadaţi" (două evadate, doi evadaţi de fapt, Laura, Alexandra şi băieţii din Braşov) au primit aprobarea pentru continuarea pe cont propriu a traseului. Dacă aş fi fost mai bine antrenat m-ar fi tentat şi pe mine acea continuare spre cabana Piatra Mare. Totuşi, cred că mi-am evoluat corect resursele coborând în Predeal.

Pe această ultimă parte a traseului au apărut două chestii importante, din punctul meu de vedere: o discuţie plăcută pornită de la folk şi seria de căzături (fără urmări, din fericire) pe care am împărţit-o cu aceiaşi colegă de tură căreia, spre ruşinea mea, nu i-am reţinut prenumele.

Pe străzile Predealului, de la oboseală şi, probabil, de la hrana puţină (alt punct sensibil, ce pot face dacă eu mănânc mai greu, situaţie în care prefer să mănânc mai puţin decât să-i ţin pe loc pe ceilalţi?), am vomitat un pic. Mi-am revenit repede iar ceilalţi este posibil să nu fi observat nimic.

Un coleg de tură, în glumă, se plângea că i s-a deranjat părul. I-am sugerat să se bucure că mai are păr apoi el a spus că nu mai are replică. :)

La ceva timp după trecerea personalului am ajuns şi noi în gară, după ce ne-am despărţit de cei care lăsaseră maşina în Azuga fiind nevoiţi să meargă până la ea cu un mijloc de transport oarecare. Au gasit taxi, au considerat OK preţul şi au plecat. Am luat bilete apoi am mers la o cârciumă din apropiere la o pizza lichidă (din cauza timpului insuficient pentru prepararea uneia solide am băut-o sub formă de bere, vin fiert, cafea sau suc). Cei care mă cunosc mai bine ştiu sigur ce am ales să beau, nu-i aşa? :)

După ce am urcat în tren am rezistat o parte a drumului într-un colţ mai liniştit de vagon într-o încercare de semisomn dar mai târziu am preferat să mă ridic şi să revin lângă partea mare a grupului. Întoarcerea a fost marcată de bufoneriile lui Dio şi de o tânără din Mediaş, necarpatistă deocamdată, în apropierea căreia am ajuns să stau şi care s-a dovedit o surprinzător de interesantă parteneră de conversaţie. Ciudat a fost că de la acea bătrână de dimineaţă care era de părere că fiecare are un fir al vieţii de o lungime clar definită (aceasta părând un pic stresată de faptul că, după un negustor cu aspect aparte, ar mai avea de trăit vreo 17 ani) am auzit această tânără pasionată de muzica house spunând că o să trăiască atât cât va dori. Cine şi-ar fi închipuit o astfel de evoluţie a discuţiilor despre lungimea vieţii??? S-a nimerit ca ea să spună că ar vrea să meargă ca noi, pe munte, moment în care i-am recomandat să caute carpaţi.org. La despărţire, i-am reamintit de carpaţi.org şi am sugerat că ne-am putea reîntâlni cândva. :)

În Bucureşti am ajuns fără întârziere, aşa cum spusese mai devreme optimista din Mediaş (pe care, foarte spontan şi într-un context favorabil, un coleg de tură o întrebase dacă vrea să fie iubita lui :D ) şi, începând din gară şi continuând la metrou, ne-am despărţit rând pe rând. Am venit cu metroul până la Costin Georgian apoi pe jos spre casă. La câţiva metri de bloc, vomit din nou apoi urc.

Nici nu am ajuns bine acasă şi am văzut oamenii comentând pe tură. Am comentat şi eu, am desfăcut cât de cât echipamentul apoi am trecut la somn. M-am trezit după vreo 10 ore.

Ce ar mai fi interesant de spus? Despre echipamentul oamenilor mai mult de bine, poate cu o mică excepţie, combinaţia de blugi cu parazăpezi în care a venit o participantă (dacă ar fi fost mai rece sau vântul mai puternic mă gândesc că ar fi suferit de frig), despre participanţi în general numai de bine (cu o menţiune specială pentru Oana care, deşi se anunţase începătoare, consider că a mers suficient de bine), despre ritmul meu de mers consider că a fost satisfăcător, rămânând cu senzaţia că am fost aproape permanent în prima jumătate a grupului chiar dacă, uneori, a trebuit să mă forţez un pic pentru asta. Totuşi, neplăcută surpriză, am constatat din nou o jenă la genunchiul stâng care mă pune puţin pe gânduri. Mai apăruse jena asta şi în ianuarie 2010 dar între timp uitasem cu desăvârşire de ea...

Pentru o tură de revenire a fost exact ce-mi trebuia! Aşa cum comentam şi pe Facebook (apropo, medieşanca spunea că nu are cont Facebook deci, după cum spune lumea, nu există :D), vreme bună, oameni faini, traseu decent pentru o revenire după un an fără munte, condiţie fizică ceva mai bună decât bănuiam, cam aşa se poate descrie ziua de ieri.

Cu convingerea că mai erau lucruri importante, haioase sau pur şi simplu speciale de notat închei aici propunându-mi ca acest jurnal să capete şi o versiune mai scurtă pentru carpaţi.org