Recunoaștere pe traseul BB Trail 26 (din cadrul Bușteni Ultra Race)

De când m-am înscris la BB Trail 26 (transformat ulterior în BB Trail 28.3) am avut așa o vagă împresie că m-am băgat la o cursă prea grea și că mă paște un DNF. Cu impresia asta în gând, duminică 24 mai 2026 am profitat de vremea care se anunța suficient de bună (un pic de frig și vânt, în rest tocmai bine de mers) și de încurajarea venită de la Cezar și am făcut o recunoaștere pe traseu, fiind cât s-a putut de atent la track, la detaliile terenului, încercând să anticipez cam cum o să fie în cursă.

Sâmbătă eram aproape să renunț la tura de recunoaștere, consumând mult timp cu urmărirea celor întâmplate la Transylvania 100k, apucând până la urmă să îmi iau bilete de tren, să îmi fac rucsacul și să dorm câteva ore.

Duminică, pe la 3:30, eram deja în picioare pregătind ultimele detalii astfel încât să plec spre gară pe la 5:00. Ajung în gară cam la limită dar prind trenul așa că la 06:09 pornesc spre munte cu IR 1735. La 7:53, cu doar 3 minute întârziere, cobor în Bușteni, traversez calea ferată prin coada trenului, pe Str. Grivița, continui pe Str. Zamorei, în zona Castelului Cantacuzino sunt un pic debusolat (mai mult gândindu-mă la modul în care se va amenaja traseul pentru cursă decât simțindu-mă rătăcit) dar apoi fac stânga pe Str. Castelului și intru curând în pădure, având de ales în capătul străzii din două direcții: spre Valea Fetei și pe marcajul de Zamora. Dat fiind scopul meu, am făcut stânga și am intrat imediat în necunoscut. Mă orientam după track-ul luat de pe site-ul cursei, încârcat în Locus Map și după detaliile hărții din aplicație. Primul reper important era curba la 90 de grade spre dreapta, când ajungeam deasupra Văii Fetei. Am ajuns aici cam după 1,3 km de la capătul străzii Castelului. Pe porțiunea asta au fost câteva chestii care puteau fi interpretate ca alarmante: o bucată bună am avut gard electric pe stânga, semn că ursul dă pe acolo, pe drum erau doar urme de mașini și... de urs, abia am găsit cu greu o urmă care părea de pantof de trail, terenul era destul de noroios și asta promitea probleme de înaintare. În schimb, partea frumoasă e că am sesizat o veveriță alergând în pădure, pe versantul din dreapta pe care îl periam periodic cu privirea de frica ursului.

Odată luată curba, am fost atent la potecile care plecau în sus, în dreapta și la cursurile de apă traversate, pentru că track-ul în lungul unui astfel de curs de apă continua. Am avut vreo două alarme false așa că am pierdut ceva timp cu oprit, scos telefonul, verificat pe Locus, pus telefonul la loc, repornit. Cam după 1 – 1,1 km de la curba 90 grade dreapta ajung la ruinele unei clădiri aparținând de ceva cu Hidro, în dreptul acesteia existând și un pod care părea să traverseze Valea Fetei. Până aici am avut drum forestier unde cam singurul disconfort era dat de noroi. Totul părea să semene cu locul în care urma să părăsesc Valea Fetei așa că m-am oprit, am căscat ochii mari, am observat bine zona și am observat o potecă umedă, la început înierbată, am postat niște poze pentru cei care mă încurajează să călătoresc și să alerg prin reacțiile lor apoi...

Potecuța înierbată intră curând direct pe cursul de apă, înaintarea cerând mai departe efort și atenție. Nu știu de ce, curând am devenit un pic speriat și nervos pentru că traseul ăsta nu prea semăna cu ce credeam eu. De apa prin care călcam nu îmi făceam prea multe griji pentru că eram încălțat în bocanci (cu pantofi de trail, fără membrană, o să fie foarte interesant pe aici) și era oricum destul de cald, dar mă temeam de alunecare pe pietrele și lemnele din apă sau de prins piciorul între cine știe ce crengi aflate sub stratul gros de frunze moarte. N-am mers în viața mea pe un strat așa gros de frunze moarte.

Înaintam cu viteza melcului pe acel teren ciudat când găsesc o porțiune de câțiva metri pătrați, cât de cât uscată, tocmai bună pentru un popas. Mă opresc, dau să postez poze și constat că nu prea e semnal (probabil mergea doar vocea, nu am avut inspirația să încerc, de fapt nici nu prea aveam pe cine să sun), apare un pic de anxietate pe tema asta, îmi ajustez echipamentul, beau un pic (până acasă am băut doar 1,75 litri din cei 2,25 pe care îi luasem la mine), scot bețele și constat că, nu știu cum și unde, am pierdut dopul din vârful unui băț, renunț să îmi fac griji și din cauza asta, o iau mai departe în sus pe pârâiaș. Am încercat să abordez bucata asta de traseu atât cu mers pe marginea apei, când se putea, cât și cu mers prin apă, când nu părea să se arate o variantă mai bună. Nu știu cum ar fi ideal să abordezi bucata asta dar știu că mie mi s-a părut dificilă. Odată scoase bețele parcă a mers mai bine înaintarea dar tot așteptam cu nerăbdare să ies de pe cursul de apă.

După vreo 600 de metri în care m-am chinuit așa, timp în care am observat cu totală surprindere două anvelope aruncate prin nu știu ce fenomen pe acolo, verific a nu știu câta oară track-ul și văd că am depășit un pic curba la stânga mult așteptată. Observ terenul și identific o potecuță firavă care, pentru aproximativ 100 de metri, tot în lungul unui firicel de apă a mers. Mă săturasem până în gât de tipul ăsta de „potecă” pe care mai degrabă o ghiceai decât o vedeai.

În sfârșit, track-ul părăsește cursul de apă și apucă în stânga pe o culme care părea cuminte până pe Vf. Zamora. Direcția generală era ceva gen curbă largă, greu de ținut așa, ochiometric. O vagă urmă de potecă se observa pe o bună parte a acestui segment de traseu, chiar a fost de ajutor pentru orientare. Totuși, din loc în loc erau copaci prăbușiți iar aceștia complicau înaintarea. Mi-am frecat posteriorul de ceva copaci căzuți în tura asta, nu mă mira dacă cedau pantalonii pe care, în grabă, i-am ales prost, foarte prost. Mă tot uitam pe telefon să verific distanța până în vârf dar, oricât urcam, distanța părea să rămână neschimbată. Descurajant…

Pe când mă apropiasem cu greu de Vârful Zamora (distanța de pe hartă scădea, în sfârșit), mi se pare că aud voci din spatele meu și îmi imaginez că sunt alergători care fac la rândul lor recunoaștere pe traseu. Un pic mai sus, ies din pădure și mă bucur să pășesc pe o iarbă plăcută până în Vf. Zamora. Făcusem cam 3 ore din gară până aici. Din urmă, presupușii alergători nu apăreau, în schimb, pe versantul sudic al vârfului, observ câțiva oameni pe marcajul dinspre Bușteni.

Pe aici, văzând sub mine atâtea adăposturi de oi, de vaci, de ce or fi fost, m-am temut de câini și m-am bucurat că nu sunt chiar singur. Totuși, marcajul mergea strategic chiar pe culme, cât mai sus față de adăposturi. În plus, animalele încă nu urcaseră pe munte așa că nici câinii nu erau sus.

Am crezut că în câteva mișcări ajung în drumul de pe culmea principală a Baiului dar în realitate am mai avut nevoie cam de o oră.

De aici, cel puțin pentru o vreme, nu mă mai asteptam la surprize neplăcute. Încercam să mă relaxez cu privire la aspectul timp dar tot eram îngrijorat că merg prea încet, luând în calcul timpul limită de 6 ore pe care îl voi avea la dispoziție în cursă și distanța mai mare a acesteia. Până la urmă, ce o fi o fi! Important e să nu mă accidentez pe 6 iunie și să mă bucur de traseu, indiferent dacă voi reuși să termin în 6 ore sau nu. Până la urmă, cum glumeam recent, cu un DNF toți suntem datori.

Nu știu de ce, rămăsesem cu greșita impresie că odată terminată Culmea Zamora, nu voi mai avea decât accidental de urcat. N-a fost așa. După o bucată cât de cât molcomă pe care am lăsat în dreapta firele de apă care formează mai jos Valea Zamora, mă iau la trântă cu o nouă urcare, din Șaua Baiului înspre Vf. Baiul Mare. După vreo 400 de metri (lungime, nu diferență de nivel) de urcare, timp în care m-a cam depășit toată lumea, drumeți, alergători, bicicliști (cu cei din urmă apucând să și schimb câteva vorbe) ajung în punctul în care track-ul meu făcea 90 de grade dreapta, începând coborârea spre Vf. Cumpătu. La marginea pădurii știam că voi trece pe lângă o stână așa că am avut și aici emoții legate de câini dar, din fericire, stana era pustie. Părea și foarte părăginită, dar ăsta e alt aspect.

Revenind, primii pași de coborâre dinspre Vf. Baiul Mare (nu de pe, pentru că nu l-am atins) au fost cam de dat de-a dura, fiind pantă mare pe un versant cu dâmburi de iarbă și pietre care îți susțineau pașii. Cât o fi ea de coborâre, eu n-aș alerga pe această primă pantă, pentru că ar fi destul de mare riscul să pic în nas. Un pic mai jos în schimb, au fost vreo două porțiuni de plai frumos înierbat în care am luat-o la fugă cât eram eu de în bocanci și cu rucsacul de o zi în spate. Superbe pentru alergat porțiunile alea. Probabil, în cursă, îmi vor lăsa cea mai plăcută amintire.

După vreo 600 m lungime, un vârfuleț de 1815 m altitudine m-a păcălit, în prima fază fiind convins că acela e Cumpătu. După ce am depășit acest 1815, din stânga au apărut mulți drumeți care ieșeau din Valea Rea unde, cel mai probabil, fuseseră la narcise. În realitate, din 1815 a urmat o curbă largă spre stânga la capătul căreia m-am orientat ca să nu pornesc spre Plaiul Tufa care m-ar fi scos în Valea Rea, jos, aproape de confluența cu Prahova. Prin urmare, pe cel mai proeminent plai, cel din stânga, nu aveam voie. L-am depășit apoi am devenit atent că și înainte aveam două golfulețe de pădure iar eu trebuia să apuc spre golfulețul stâng. Ușor – ușor mă apropii de el, observ că e liniște la stână, constat că e o porțiune fără urme de potecă, având posibilitatea să o iei pe unde nimerești, prin iarbă și prin urzici, multe urzici. Dacă eram în pantaloni scurți pe acolo, eram mâncat.

Am luat-o prin stânga stânei apoi am găsit o chestie care aducea vag a potecă și cobora în pădure. Ca direcție generală lucrurile erau clare, tot în jos. Necunoscuta era legată de tipul terenului pe care voi evolua, o potecă clară sau aiurea prin boscheți. Pentru că urma de potecuță am pierdut-o curând, fugind undeva în stânga mea, probabil în lungul marcajelor silvice pe care le observasem o vreme, au urmat cam 1,2 km de trecut aiurea printre copăceii tineri, de sărit peste trunchiuri căzute, de coborât cu grijă pe stratul de frunze moarte, de traversat mici firișoare de apă. Spre final am nimerit fix în Valea Șipa, care nu avea niciun fel de potecă în lungul ei așa că am căutat un pic mai sus, în stânga, prin pădure, o cale cât de cât accesibilă. Câteodată mă gândeam că aș avea mai puțin de pătimit dacă aș avea răbdare să fac suficient stânga încât să revin în track dar terenul nu părea nici pe acolo promițător așa că îi dădeam înainte, la vale. Fapt e că, după aventura asta, habar nu am cum arată Piciorul Calului, dacă e alergabil pe el, dacă e măcar poteca bună, dacă…

În sfârșit, văd drumul forestier. Găsesc o cale să cobor spre el fac dreapta și constat că drumul trece peste Valea Șipa pe pod. Putea fi complicat să ies în drum dacă insistam pe vale… M-am relaxat cât de cât odată ajuns aici, depășisem cu succes porțiunea de pădure prin care, probabil, de obicei umblă doar ursul. Las în dreapta forestierul care urcă o vreme în lungul Văii Șipa, forestier pe care cred că am coborât acum niște ani, într-o tură a lui Bogdan (care a crezut că mă voi orienta bine spre Valea Rea, nu că ne vom trezi pe o vale vecină) apoi trec pe lângă un gard care pare să delimiteze un parc despre care nu am nicio informație (intuind totuși că e zona de relaxare a unor șmecheri, noi Ceaușești), dau de un panou care spune că aia e pădurea familiei regale, motiv pentru care îi transmit acesteia niște vorbe “bune” iar pe când mai aveam vreo 3,5 km de drum forestier până în zona Castelului Cantacuzino, renunț la traseul de concurs și trag spre șosea pe Str. Saielelor. Poate continuam pe traseul de concurs dacă nu era tare noroios acest drum forestier. Am și nimerit după mari ploi, e adevărat. În cursă sper să alerg după o perioadă secetoasă, cred că ar fi mai ușor așa, inclusiv în zona aia imediat după părăsirea drumului forestier din lungul Văii Fetei.

Pentru că nu mai aveam niciun chef să mă orientez, am zis să o iau tot în jos până ajung în DN1. Acum, că mă uit pe hartă, aș zice că a fost cea mai bună decizie, pentru că strada proastă m-a dus mai bine decât asfaltatele cu care s-a intersectat. Trec calea ferată, traversez Prahova apoi ies în DN 1 pe care mă duc în dreapta.

Nu știam ce o să fac mai departe, dat fiind că mai aveam o grămadă de timp până la trenul de 19:32 la care îmi luasem bilet, dar în mare planul era să mă igienizez un pic, să schimb tricoul, să mă odihnesc, să mănânc, să beau.

În fața Parcului Central din Poiana Țapului mă opresc pe o bancă să mă odihnesc și hidratez apoi continui spre Bușteni, las în stânga strada spre Mânăstirea Caraiman de care nu avea niciun chef la ora aia, ajung la ramificația spre telecabină și aici o iau în sus, îmi curăț un pic bocancii în Valea Jepilor, mă opresc mai încolo pe iarbă să mă schimb, tricoul de schimb se pitise undeva prin rucsac așa că am improvizat cu o bluză de polar ca prim strat (oricum se făcuse vreo 17:15 deci se lăsa rece), cobor la loc în DN 1, ajung la gară, tot extrem de devreme părea, mă mai sucesc prin oraș, bag pe sub nas un langoș și niște cafea după ce, sus la Silva, observasem că e închis la Nea Ion, unde mă oprisem în 2019 cu Cristina (aveam timp să mănânc dacă avea deschis, nu că n-aș fi avut sandwich-uri în rucsac dar… mereu e mai bun ce nu ai în rucsac), până la urmă revin în gară și aștept trenul care a sosit cu 24 de minute întârziere.

În spate la Silva am oprit track-ul pe aplicațiile cu care înregistram, normal că la câte aplicații am m-am și încurcat un pic în ele, deci aș putea spune că, din Gara Bușteni până la Hotel Silva am parcurs 25,09 - 26,62 km, am petrecut pe traseu 9:16:50 (din care 4:27:19 - 6:19:24 în mișcare), am câștigat 1458 - 2059 m în altitudine (funcție de aplicație, au cam diferit cifrele).

Ca viteză mică, am avut:

-un minim de 1,41 km/h pe km 6 (se pare că în prima parte de urcare prin pădure spre Vf. Zamora, după ce ieșisem de pe cursul de apă)

-1,50 km/h pe cursul de apă care ocupa toată poteca, imediat după ieșirea din drumul forestier din lungul Văii Fetei

-1,69 km/h prin jungla de pe Piciorul Calului unde pierdusem cam orice urmă de potecă

-1,94 km/h în zona ieșirii din Culmea Zamora în culmea principală a Baiului

-1,98 km/h pe urcarea finală spre Vf Zamora

-2,02 km/h în zona stânei și a intrării în pădure dinspre Vf. Cumpătu

-2,06 km/h cam tot prin jungla de pe Piciorul Calului

-2,19 km/h pe km 12 (urcarea finală din Șaua Baiului spre curba 90 grade dreapta către Vf. Cumpătu)

-2,62 km/h pe km 23 (în lungul DN1, probabil când a trebuit să traversez în căutarea unui trotuar)

-2,63 km/h pe km 20 (pe ultimul sector de drum forestier, înainte să fac stânga pe Str. Saielelor)

-2,70 km/h la final, pe urcarea spre Silva

Viteză mai mare am avut:

-punctual, pe vreo trei segmente scurte, relativ plate sau în ușoară coborâre, pe care am alergat aproape de Vf. Cumpătu, am atins 9,52 km/h

-un maxim de 5,69 km/h puțin înainte să părăsesc DN 1 către Silva

-5,20 km/h pe km 22 (pe ultimul sector al Str. Saielelor până în dreptul Gării Poiana Țapului)

-5,19 km/h pe km 25, în dreptul Parcului Schiel

-4,95 km/h pe km 21, pe Str. Saielelor

-4,65 km/h pe km 8, pe zona relativ plată de după Vf. Zamora

-4,46 km/h pe km 11, de sub Vf. Băiuțu până în Șaua Baiului

-4,26 km/h pe km 2, înainte să ajungă drumul forestier deasupra Văii Fetei

Acestea fiind zise, cu o mai bună orientare facilitată de marcajele de concurs, cu rucsac de alergare vizibil mai ușor și pantofi de trail, aș putea menține mai mult timp acea viteză de aproape 10 km/h pe Cumpătu, m-aș putea apropia de ea pe șosea și drumuri forestiere, poate și pe zonele relativ plate de pe Vf. Zamora și de dinaintea Șeii Baiului, câștigând astfel timp pentru a compensa viteza mică pe care nu prea am cum s-o îmbunătățesc pe sectorul de urcare spre Vf. Zamora, începând cu ieșirea de pe drumul forestier din Valea Fetei. Nu sunt 100 % convins că o să pot astfel termina traseul de concurs în 6 ore dar există șanse să termin la timp.

#Baiului #BușteniUltraRace #BBTrail26 #RecunoaștereTraseu

Tura în Baiului- 29 martie 2014 (Azuga- Sorica- Urechea- sub Vf. Băiuţul- sub Vf. Baiul Mic- sub Vf. Baiul Mare- Valea Şipa- Poiana Ţapului)

După mult timp, iată-mă într-o nouă tură carpaţi.org. Din nou, o tură organizată de Bogdan.

Dau târcoale turei de la începutul săptămânii. Vineri decid să merg. Urmează obişnuitele pregătiri până aproape de miezul nopţii şi vreo 4 ore de somn.

29 martie 2014. După 15 minute de mers pe jos (timp în care m-a ajuns din urmă un autobuz care nu-mi mai servea la nimic) ajung la 5:00 la metrou. Cred că-l iau chiar pe primul. Cobor la Gara de Nord, îmi iau deja obişnuitul bilet dus- întors, dau o tură pe peron la timp pentru a vedea trenul de Budapesta aproape de plecare, mă opresc la un chioşc să-mi iau Dilema Veche,  mă îndrept către casele de bilete de clasa I unde urma să ne întâlnim. Curând apare Andrei, urmează Claudiu (pe care îl remarcasem deja prin gară dar nu îmi era clar că este cu noi în tură) după care, încet dar sigur, apar şi ceilalţi 6 oameni. Când apare Bogdan mă recunoaşte dar eu nu-l recunosc. Au trecut ceva ani de când nu-l mai văzusem dar... poate este vorba şi de slăbirea spiritului meu de observaţie.

Plecăm cu o mică întârziere din Bucureşti Nord dar ajungem aproximativ la timp în Azuga. Pe tren, încet dar sigur, apar conversaţiile. Aşa a apărut ideea că pot îmbrăca suprapantalonii fără să descalţ bocancii. Încerc şi... reuşesc! Altfel ar fi stat lucrurile cu bocancii de iarnă, cred. Cine n-are Cătălin, să-şi cumpere! E bun la casa omului! :) Tot la Cătălin văd şi beţe telescopice cu sistem rapid de reglare. Îl întreb cum funcţionează, îmi arată, mă lămuresc că, în principiu, merită să dai banii pe beţe având acel sistem. Bogdan consideră că nu e nevoie de suprapantaloni dar îl lămuresc că, spre deosebire de majoritatea celor cu care merg pe munte, eu prefer să-mi fie ceva mai cald. În plus, vântul care se anunţa sus (cu scurte rafale de aproximativ 45 km/ oră) cerea impermeabil din cap până-n picioare. 

În DN 1 facem o mică pauză de aprovizionare pentru cei care nu aveau toate cele necesare prin rucsac. Mergem un pic pe dreapta apoi traversăm pe stânga, după cum sugerasem în comentariul de pe tură. Curând observăm sursa de apă pe care mi-o arătase Alina în toamna 2007, sursă de apă la care era o tanti cu găleata. Câţiva paşi mai încolo apare borna kilometrică pe care am luat-o ca reper clar pentru intrarea în potecă. Imediat după bornă văd şi triunghiul albastru, marcajul relativ nou despre care citisem în jurnale recente. Dacă de obicei mergeam pe aici pe urme de schiuri şi paşi, de data asta am mers ghidaţi de poteca destul de largă, de marcaj şi de culmea pe care, într-o oarecare măsură, o urmăream. În afara marcajului am mai remarcat un element nou: un observator de vânătoare care părea să aibă platforma încuiată. Cam pe aici se face o poză de grup. Liviu face o glumă cerând ca poza să nu fie publicată. I se spune că poza va fi publicată pe carpaţi. :)

Îi arăt lui Cătălin stâna Dutca şi-i povestesc ce amintiri am în legătură cu ea.

Cu mici pauze, ajungem în zona staţiei superioare a telegondolei în aproximativ două ore. Odată ieşiţi din pădure, am ocolit pe curbă de nivel vârfuleţul pe care de obicei îl urcam. Facem un nou popas. Curioşilor care nu cunoşteau zona le arătăm cu aproximaţie linia traseului.

Pornim mai departe, pe drum, începem curând să alternăm zonele cu zăpadă (nu exagerat de mare) cu cele cu noroi (care încărca tălpile într-un mod destul de deranjant). Bocancii mei uşori (Grisport, luaţi doar pentru oraş dar testaţi de data asta şi pe munte) îşi fac destul de bine treaba. Cu bocancii grei sigur aş fi mers mai încet...

Trecem pe sub copacul izolat de pe Urechea, rămânem pe drum (neurcând Cazacu), curând vedem indicatoare. Surpriză la care nu mă aşteptam. Unul indica crucea roşie Buşteni- Zamora- Vf. Orjogoaia- Trăisteni, celălalt trimitea către Azuga. Indicatorul pentru cruce roşie îmi aminteşte că, la sud de Gara Buşteni, pe un gard, văzusem indicator de Trăisteni şi mă întrebasem dacă e cu adevărat marcat până acolo. Nu peste mult timp văd plecând în stânga drumul pe culmea Petru- Orjogoaia, pe care-l urmasem cu Alina în tura aceea în care ne-am retras din munte către Valea Doftanei. Privesc şi trag conculzia că intrarea în Munţii Neamţului nu-i foarte departe. Spun cuiva de intenţia mea de a face o tură (solitară) în care să intru pe Sorica după care să merg pe Orjogoaia urmând să mă retrag pe unul dintre picioarele de munte care cad spre Valea Azugii (Culmea Ceauşoaiei sau Piciorul Unghia Mică).

Andrei îmi povesteşte de o urcare pe Seaca din Caraiman în grup mare, continuată cu Brâna Portiţei parcursă la frontale. Ceilalţi aduc în discuţie o legendă de pe carpaţi, un anume Vlad pe care nu l-am cunoscut până acum. Se pare că are teorii interesante omul. Liliana povesteşte că a fost voluntar la concursul din Ciucaş.

După 3 ore şi jumătate de la plecarea din Azuga facem popas lângă un alt indicator, cel care trimitea către Buşteni, pe cruce roşie, cu stâlpi de marcaj situaţi chiar pe culme. Discutăm despre casa construită mai jos şi de câinii prezenţi în zona ei. Cineva apreciază că, în grup mare (9 oameni, cum eram noi, de exemplu) treci lejer pe lângă zona cu câini pentru că aceştia nu au curaj să se apropie. Singur sau în grup mic apreciază că este riscant să mergi pe acolo. Şi eu care m-am tot gândit la o tură solitară care să includă Zamora...

Când reluăm traseul Aura zice că i-ar fi plăcut să coborâm în Buşteni. De ce? Pentru că nu am mai fi avut de urcat. :) Mă gândesc o clipă să-i propun în săptămânile următoare o ieşire care să includă coborârea pe Zamora dar mă sperie oarecum ideea de a înfrunta câinii în doi. În plus, nu bag mâna în foc că ar accepta să urcăm cine ştie pe unde împreună. :)

Mergem mai departe, vântul pare să se joace mai des cu noi, cred că a atins viteza maximă din prognoze în unele scurte rafale. Imaginez cu Bogdan linia pe care mergem, ocolind pe cât posibil limbile de zăpadă mai abrupte, care ar fi putut pune în dificultate oamenii din grup. Cu toată bunăvoinţa, tot intrăm prin zăpadă din când în când. Bocancii mei îşi fac treaba în continuare, eu reuşesc să nu mă încordez mergând prin zăpadă. Totuşi, calc cumva pe un smoc de iarbă şi am senzaţia pentru o vreme că s-a întâmplat ceva nasol cu un deget de la piciorul drept. Cu nişte ani în urmă, cam tot pe acolo, cu mai multă zăpadă, tare, trăiam un coşmar mergând cu bocanci uşori, fără colţari, sprijinindu-mă în beţe şi mergând atât de încet încât cred că o adusesem pe Alina la capătul răbdării.

Nu trece mult timp până îi spun lui Bogdan că am depăşit Cumpătul şi că trebuie să ne lăsăm în vale. O luăm în jos pe feţe de iarbă înclinate la vreo 45 de grade după ce Bogdan se asigură că nu mai vedem stâna Zamora, altă stână văzându-se pe culmea din dreapta. Într-un loc în care trecem pe zăpadă, Bogdan sugerează că în locul meu ar fi coborât pe fund. Îi spun că n-aş risca să lovesc vreo rădăcină. Acasă mi-am amintit şi de un accident care a plecat de la acest aparent inofensiv dat pe fund, cineva nu a mai putut controla alunecarea şi a sfârşit cu triplă factură la un picior.

Cineva din grup sugerează că nu-i Valea Rea cea pe care ne încadrăm dar eu îi spun că valea indicată de el dă spre Valea Doftanei. Bogdan ne arată versantul cu rezervaţia de narcise.

La 14:15 făceam popas la obârşia Văii Rele. După ce socializăm o vreme, o luăm în jos. Eu mă chinui să identific Crucea Caraiman dar nu reuşesc. Andrei îmi ghidează privirea şi pricep unde ar trebui să se vadă Crucea. Nu reuşesc s-o văd, am doar senzaţia că i-am identificat postamentul. Deşi, în viaţa de zi cu zi, cred că trăiesc în alt film în comparaţie cu ceilalţi, fiind puţin probabil să ne întâlnim în oraş, aici oamenii sunt plăcuţi.

Analizez cu Bogdan terenul şi ne propunem să coborâm spre zona de pădure de mai jos, de pe versantul stâng. Totuşi, panta începea să crească neplăcut aşa că modificăm planul şi facem dreapta. Şi pe aici panta creşte treptat dar măcar identificăm o vagă urmă de potecă. Un pic mai jos, pământul sfărâmicios combinat cu porţiuni de zăpadă şi grohotiş mă face să intru din inerţie pe o pantă neplăcută. Liliana vede unde mă aflu, îmi spune să revin la urmele făcute de cei din faţă, îmi lasă loc pentru a mă reîncadra în potecă. Ceva mai jos începe grohotişul gol, lipsit de zăpadă sau pământ. Se coboară destul de dificil pe el dar o scoatem la capăt până la urmă şi ajungem într-o zonă ceva mai plată. Ne regrupăm şi continuăm în jos. Cineva remarcă cât de simplu s-ar fi putut coborî dacă am fi mers pe culme până la stână şi apoi am fi luat-o cumva diagonal către vale, luând curbele de nivel în unghi de 45 de grade. Eu nu mai fusesem pe aici de 20 de ani, Bogdan fusese doar în urcare prin zonă. N-am ştiut de varianta coborârii de la stână. Nu-i nimic! Am scos-o la capăt şi aşa. :) Am ajuns curând la drum forestier.

Într-un moment în care Aura rămăsese în urmă, cel mai probabil pentru a face poze (se pare că am avut două aparate de fotografiat în grup, la Aura şi la Claudiu), Bogdan sugerează să adunăm câteva pet-uri din cele răspândite pe vale. Oamenii sunt de acord, începem să adunăm, scot sacii de gunoi care parcă exact asta aşteptau, destul de repede se încarcă doi saci. Bogdan agaţă pet-uri de rucsac, ia în mâini şi două pet-uri de 5l. Deşi nu suntem mulţi, nici nu venisem cu intenţia de a curăţa valea, s-a văzut cât de cât intervenţia noastră. Mi-a plăcut ideea lui Bogdan, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia asta, mi-am amintit de acea zi de octombrie 2004 în care am adunat gunoaie cu Irina la Cota 2000.

Am lăsat totuşi în urmă o cazma ruginită, o găleată imensă de smântână (se pare că la stâna de sus nu se face şi smântână), o conservă destul de bine înfiptă în pământ, alte gunoaie care nu mai încăpeau în saci.

Ceva mai jos auzim un câine care lătra disperat spre noi. Ne adunăm, ne străduim să ne înconjurăm cu beţe, studiem mişcările câinelui care, până la urmă, s-a mulţumit să latre de la distanţă. Un om aflat pe acolo, lângă o căsuţă şi un adăpost pentru cai, ne spune că e bine să tragem după noi un băţ la care să se dea câinii, astfel reducându-se riscul de a fi muşcaţi din spate. Cât e legendă şi cât realitate în povestea asta nu ştiu. Oricum, nu este prea comod să ai un dulău supărat pe urmele tale.

Ce se vede aşa roşu în pădure? Nu e decât lumina care pică într-un unghi interesant pentru fotografi. Cine a zis că în pădure nu ai ce vedea?

Peste un timp lăsăm în stânga DF Tufa, noi ne orientăm cumva către dreapta, ne dăm seama că ceva nu este tocmai în regulă pentru că ne depărtam de Sinaia. Trecem pe lângă ceva gen parc de aventură, înconjurat de gard şi păzit de un câine lup. Cam în aceiaşi zonă lăsăm în dreapta DF Şipa. Pe un copac este schiţată o cruce prin cojirea scoarţei. Un marcaj cruce galbenă? :)

Eu bănuiam în continuare că vom nimeri în cartierul Cumpătul. Totuşi, realitatea m-a contrazis. Am ajuns la calea ferată într-o localitate care, conform GPS-ului de pe un smartphone, s-a dovedit a fi Poiana Ţapului. Oamenii întreabă un şofer de gara cea mai apropiată, suntem direcţionaţi către Poiana Ţapului, gară la care ajungem mergând pe strada Piatra Arsă până la un pod peste Prahova. Pe aceiaşi stradă un indicator spunea că se află pensiunea Mona. Facem glume pe tema mergem la Mona dar ne dăm apoi seama că Mona ar putea fi cea de pe sticlele de spirt. :) Chiar şi în cazul acesta, e bună s-o tragi la măsea în caz că te doare... Aura se gândea la o piscină... Fiecare cu reflexele de gândire proprii. :D

Mai devreme, apare ideea că unii se gândesc numai la băutură. Intru în joc şi spun: Şi eu mă gândesc la băutură. Mă gândesc la apă plată. :)

Între timp, în diverse tomberoane găsite pe marginea drumului, ne lăsasem pe rând recolta de gunoaie. Pe drum, din diverse curţi sau colţuri de stradă încep să ne latre dulăi mai mult sau mai puţin fioroşi. Ne străduim din nou să folosim beţele în apărarea noastră. Liliana găseşte o cracă pe care o trage după ea o vreme, acţionând în spiritul celor spuse de omul de la adăpostul cu cai. Cineva spune în glumă că Liliana vrea să ducă creanga până în gară.

Trecem podul peste Prahova pe lângă calea ferată exact în momentul în care trece pe lângă noi un marfar. Destul de aiurea senzaţia trenului care trecea atât de aproape. Vorba cuiva, putea să sară vreo piatră de pe terasament şi să ne lovească... Dar se putea şi să fim agăţaţi de tren atunci când am făcut trecerea către peronul gării. Doar Aura a fost răbdătoare şi a trecut spre peron doar după ce ultimele vagoane ale mărfarului au trecut.

Ajungem în gară, constatăm că mai avem cam 45 minute până la tren. Cineva scoate o hartă (singura pe care o ştiu pentru Baiului, cea din Munţii Noştri) şi încercăm să ne lămurim pe unde am încurcat traseul. Omul are argumente pentru ideea că am fi coborât pe Şipa, eu insist să nu-l cred. Socotesc că am stat pe traseu exact 7 ore şi jumătate, după cum apreciase Bogdan. Adevărată socoteală doar că traseul a fost un pic modificat. :) Valea Rea a fost suficient de rea încât să ne sucească minţile către valea alăturată. Dacă gândim altfel, e de-a dreptul SF faptul că am ajuns în Poiana Ţapului.

Vine trenul, ne aşezăm 8 oameni în "compartimente" alăturate, Claudiu se aşează prin apropiere. Cei 8 ne lăsăm provocaţi de Liviu la Mafia. Până aproape de Bucureşti am reuşit să pricep doar o parte din esenţa acestui joc. Asta nu înseamnă că nu am jucat. Liviu a apreciat că se învaţă din mers aşa că am mers pe mâna lui. În ultimul joc, am fost "omorât" deşi eram doctor şi mă puteam autosalva. Dacă mi-aş fi văzut cartea înainte şi dacă aş fi priceput rolul doctorului. :D Oricum, cu ocazia asta am mai stat un pic de vorbă cu ceilalţi "morţi", Aura şi Cătălin. Soarta sau alegerile inconştiente m-au aşezat şi la întoarcere lângă aceiaşi oameni ca la dus.

Gara de Nord, grupul se micşorează pe minut ce trece. Dispar întâi Liliana, Claudiu, Cătălin şi Andrei. Urmează Bogdan şi Liviu. Următoarea dispariţie, Aura urmată destul de repede de Andreia. Peste vreo 20 de minute ajungeam acasă. Aici aşteptam ceva timp ca să îşi facă cât de cât ordine în bagaje Daniel, mai devreme întors din Piatra Craiului şi în pregătire pentru plecarea pe biciclete în Bulgaria.

În sfârşit, ajung în pat şi dorm vreo 9 ore. Duminică mă trezesc fără febră musculară deşi mă gândeam că duminica va semăna cu cea de după Valea Albă, când trebuia să mă împing cu mâna în spătarul scaunului pentru a mă ridica. Rezultă că am fost mult mai puţin obosit după tura propusă de Bogdan. N-am mai avut nevoie de aspirină. :)

În concluzie, traseul pe care ni-l propusesem se sfârşea coborând pe Valea Rea în Sinaia în timp ce traseul pe care l-am făcut (din cauza erorii de orientare din culmea principală a Baiului) s-a sfârşit coborând pe Valea Şipa în Poiana Ţapului.

CRONOLOGIE

9:30- Gara Azuga

11:30- Staţia superioară a telegondolei

13:00- Bifurcaţie potecă Zamora (CR)

14:15- Începem coborârea spre Valea Şipa

17:00- Gara Poiana Ţapului

METEO

Senin, temperaturi pozitive, vânt cu rafale de maxim 45 km/ oră. Unii dintre noi am purtat mănuşi

ELEMENT SURPRIZĂ

Nu a fumat nimeni în tură. Probabil preferă ţigară electronică dar nu a mai fost loc în bagaj şi pentru ea. :)