Semimaraton 27 aprilie 2025

 

Decembrie 2024 mă prinde cu gândul că, peste iarnă, voi face cumva să mă antrenez astfel încât să fiu pregătit din nou de semimaraton în 2025. Prin urmare, mă înscriu la proba lungă a evenimentului organizat de ACS Constantina Diță. Peste câteva luni, nici antrenat nici cu condiția fizică praf, rămăsesem cu impresia că m-am înscris la 10k așa că m-am antrenat fără să forțez ca distanțe, având alergări de cel mult 15 – 16 km în ultima vreme. Nici cu viteza n-am exagerat, dat fiind că, uneori, mă antrenam în pădure.

În ultimele săptămâni înainte de cursă, mă gândeam că traseul e frumos și se potrivește perfect pentru un record personal la 10k. Nu că aș avea notate organizat rezultatele de până acum dar, de exemplu, dacă aș fi reușit sub o oră pe 10k, era clar record personal.

Pe partea cealaltă, de mai bine de o lună am emoții cu o unghie care dă semne că se va încarna din nou și asta ar putea să-mi compromită cursele. La piciorul stâng am situația asta cu unghia iar la dreptul m-am ales fix în vinerea mare cu două mușcături de câine.

Alergasem vreo 8 km prin pădurea Cernica (terenul de antrenament aflat destul de aproape de mine) după care am ieșit la limita estică a orașului Pantelimon apoi am continuat pe DN 3 spre Brănești, cu gând să reintru în pădure ceva mai încolo, unde știam din antrenamentele anterioare că pornește un drum. Alerg și în lungul șoselei, unii șoferi mă claxonează admirativ sau poate doar cu mirare, deja așteptam cu nerăbdare să intru din nou în pădure (că nu e prea confortabil să alergi pe marginea șoselei) când ajung în dreptul fostului restaurant RO & LA, observ un număr de telefon afișat, probabil în așteptarea unui parteneriat de afaceri, locul pare pustiu, nici urmă de micii și berea pe care, în alte circumstanțe, poate m-ar fi tentat să le consum acolo după antrenament. În schimb, sunt luat total pe nepregătite de niște lătrături furioase. Observ un dulău de talie medie, înțepenesc, încerc să îi vorbesc frumos, să îl calmez, se apropie și îl văd cum își înfige colții în genunchiul meu. Din bodegă iese un nene care, nu mi-e clar cum, a potolit cât de cât câinele. Îmi spune că ar vrea să scape de câinele care s-a aciuat acolo venind nu se știe de unde, că au mai fost oameni atacați de javră, face pe empaticul observând că m-a speriat într-o oarecare măsură situația. Apuc să îi sugerez să apeleze la ASPA ca să scape de câine, cât mă însoțește ca scut viu în calea colților încă dornici să înhațe. Când crede că a trecut pericolul cu câinele mă lasă să îmi continui drumul singur dar nu apuc să fac câțiva pași până să mă atenționeze că e javra încă pe urmele mele. Alungă omul din nou câinele, eu îmi văd de drum, când mă simt cât de cât în siguranță mă uit că e întreg pantalonul și mă gândesc că am scăpat nevătămat. Pentru că frică, ceva durere și un oarecare disconfort general, mai departe am alergat cu mai puțin elan. Am mai adunat totuși vreo 6 km de alergare până să mă îndrept spre Western Ranch ca să ies din pădure pe la Aventura Parc. Pe drumul ăsta de ieșire, folosit de nu știu câte ori de mine, fără probleme, mă trezesc cu încă două javre care latră cu spor. Încerc să mă deplasez pe partea cealaltă a drumului, se intercalează între noi o mașină (probabil a stăpânului câinilor), o javră vine totuși să mă miroasă dar nu bagă și colții.

Peste niște ore, acasă, simțind încă ceva disconfort la picior, mă dezbarc și analizez situația. Constat că am sângerat în spatele genunchiului (unde observasem că a mușcat javra) dar și un pic mai sus de gleznă, cumva în spate spre lateral dreapta, unde nu cred că îmi amintesc când și-a înfipt colții. Deci, deși nu simțisem sângele curgând, mă rănise destul de urât nenorocitul de câine, aparent fără stăpân. Pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, nenea de la bodegă era stăpânul lui, că altfel nu avea cum să îl strunească. Sunt sigur că acel câine de “pază” (că în realitate e de atac) este ajutorul de nădejde al paznicului de bodega, paznic care cu siguranță hrănește javra, că altfel ce motiv ar avea aceasta să stea cu el?

Una peste alta, am mai adăugat o situație pe lista celor care mă fac să urăsc din tot sufletul unele animale. Ca persoană fizică nu ai ce le face nici câinilor nici urșilor, că au animalele mai multe drepturi ca omul, dar ar trebui ca statul să își ia în serios rolul de garant al siguranței oamenilor și să ne scape de orice urmă de câine și urs agresiv.

Întâmplător aveam acasă ceva apă oxigenată și betadină așa că, deși cu niște ore întârziere și posibil fără efect, am stropit zonele mușcate cu ceva dezinfectant.

Cam așa stăteau lucrurile când am citit programul de ridicare a kit-urilor de start. Îmi doream cursa dar îmi era și o oarecare frică de ea, dat fiind că dreptul mai are mult până să se vindece. M-a nemulțumit că vineri era doar până la 18:00 programul de ridicat kit-uri dar aveam sâmbăta liberă deci timp totuși suficient să îl iau. Pe partea cealaltă, chiar nu aveam de gând să pierd sămbătă vremea pe drum până în Herăstrău. Așa că, de data asta, când a zis șeful că pot pleca pe la 17:00, deși de obicei mă și enerva și nici nu profitam de mărinimoasa ofertă, m-am apucat să îmi strâng lucrurile, am scos mâțele din birou și am plecat la timp ca să ajung până în 18:00 în Herăstrău.

Mă așez eu frumos la coada de 10k dar, când ajung în față, aflu că sunt înscris la 21. Sugerez că am uitat la ce cursă m-am înscris, că am antrenament suficient ca s-o scot la capăt cu bine cu semimaratonul, îmi iau pachetul și îmi văd de drum. Ceva din abordarea voluntarei de la stand m-a făcut să cred că puteam fi cumva trecut la cursa de 10 dacă aș fi vrut (probabil e o portiță în regulament pentru asta), dar am preferat să îmi asum cursa la care m-am înscris (m-am convins de asta după ce am verificat corespondența) gândindu-mă că oricum e un antrenament bun pentru 11 mai și că, în cel mai rău caz, dacă nu pot duce acum 21 km în maxim 3 ore, abandonez când nu mai pot sau când consideră organizatorii.

Sâmbătă am încercat să mă hrănesc bine și să îmi conserv energia, am ieșit doar la o plimbare de vreo 5 km, în pas lejer. M-am culcat târziu dar mă simțeam cât de cât pregătit. Duminică pe la 6 dimineața eram în picioare iar pe la 7 și un pic porneam spre Herăstrău. Mă enervase un pic că m-am chinuit să îmi pun brățara de acces la cursă (consider că a fost o idee teribil de idioată din partea organizatorilor această brățară, având în vedere că, de obicei, accesul la cursă îl faci doar pe baza numărului), nici nu apucasem să îmi pregătesc obișnuitul rucsăcel cu care merg la curse, nu apucasem să mă hidratez cum trebuie, mă uitam cruciș și la buletinul meteo, cu temperaturi scăzute, vânt și posibile precipitații. Suna destul de rău totul.

Decid spontan să plec fără rucsac de data asta, să nu trag iar 21 km cu ceva în spate, plec în pantalon lung (și de frig și pentru că nu doream să se vadă mușcăturile, plus că îmi prindea bine și un pic de compresie de la colanți), tricou și o jachetă impermeabilă de alergare, relativ proaspăt achiziționată din Decathlon. Plănuiam să alerg cu jacheta, dacă era mult prea frig, sau în tricou dacă vremea părea cât de cât OK. Am pus prin buzunarele jachetei niște batoane energizante, magneziu lichid și șervețele, în borsetă aveam hârțogăria cu care umblu de obicei plus telefonul cu Strava dornică să înregistreze, încep un bidon de Isostar pe care îl termin până să intru în sectorul de start la cursă. Plecând fără proviziile mele era clar că, indiferent ce s-ar întâmpla, mă bazez pe punctele de hidratare ale organizatorilor.

La ora startului nu eram eu tocmai încrezător că duc cursa la capăt dar merita să încerc măcar. Plec în stomac cu două batoane energizante, o fiolă de magneziu și juma de litru de Isostar. Până mă bag în sectorul de start, până mă încălzesc un pic, până îmi leg jacheta la brâu (asta s-a dovedit o alegere destul de proastă pentru că am transpirat mult pe fund, de îmi dădea senzația că am făcut pe mine), până fac niște poze s-a dat deja startul. Pornesc Strava în grabă apoi încep cursa. Cam ca de obicei, am luat startul printre ultimii. Nu prea conta în economia cursei un minut, dat fiind că mă așteptam oricum să termin cam în 02:50:00

La început am avut o stare ciudată, asemănătoare cu atacul de panică, dacă nu cumva chiar a fost atac de panică. Alergam, depășeam ce puteam, respiram greu, îmi simțeam plămânii în gât... Totuși, după vreo 3 km s-a reglat corpul și am rămas doar cu un oarecare disconform la picioare. Era destul de rece, mai venea și câte o rafală de vânt, stomacul și-a făcut o vreme porția de bolboroseală, eu alergam fără să forțez dar în același timp cu teamă că nu voi termina la timp. În apropierea mea, îmi iau repere câțiva alergători și încerc să țin pasul cu ei. Nu prea reușesc, cel mai probabil pentru că ceilalți alergau mai tare ca mine. Primul punct de hidratare parcă a fost în Piața Victoriei, după ce depășisem zona gheretelor care urmau să se deschidă pe seară, în cadrul food fest. Mi-am făcut o idee, așa, în alergare, despre ce se poate găsi de băgat în gură pe acolo. Aveam să revin seara acolo, pentru concertul OCS. Mi s-au părut un pic enervante canalele care protejau cablurile care traversau strada dar, ca să zic așa, pot spune că aia a fost partea de trail runing a semimaratonului de șosea.

Anul trecut pe vremea asta, din Piața Victoriei am continuat pe Calea Victoriei, la 10k. De data asta am făcut dreapta pe Buzești, am traversat un cartier care arată destul de dubios, am ajuns pe la Eroilor apoi pe traseul pe care am tot alergat în alte curse. Km 10 a fost undeva după Piața Unirii. Pe aici parcă am alergat pe lângă un porumbel măcelărit. Cum naiba ajunsese în halul ăla nu știu, dar cadavrul arăta horror. La puțin după borna de 10 km m-am oprit o vreme pentru că îmi stătea stomacul în gât. Resturi de la ultimul baton energizant, consumat poate mult prea aproape de ora startului, au ales să se elimine pe gură, bine că nu pe partea cealaltă. Păstrez un moment de calm, cât să aud pe cineva că nu vrea să tragă cât să își verse ficații. După câțiva pași de mers am reluat alergarea. Parcă nu îmi mai păsa că depășesc, că sunt depășit, că pe sensul celălalt deja apar alergătorii puternici care îmi sunt cu 3 – 4 km mai în față. După ce s-a rezolvat stomacul, distanța până în Piața Muncii aproape că nici nu am mai simțit-o. Pe aici admiram polițiștii care se străduiau să ne mențină cât mai liber culoarul de alergare și pietonii care de cele mai multe ori erau înțelegători. Întorc la Piața Muncii cu o curbă largă, de parcă eram atât de în formă încât era perfect să prelungesc cu 5 m cursa. Pe la km 13 mă opresc să iau un magneziu apoi continui cursa parcă mai cu spor. Chiar era penibil, la pofta de alergare care s-a dovedit că o aveam, să mă opresc după 10 km... Aproape de Piața Unirii observ că mai sunt încă destui alergători pe sensul celălalt, semn că nu sunt atât de în întârziere. Am totuși un nod în gât când văd închiderea de coloană, cu poliție și salvare apoi văd că se pregătește redeschiderea circulației pe sensul celălalt. Pe stânga las un alergător care părea să își relaxeze mușchii după vreun cârcel sau ce o fi fost. Un polițist îl întreabă dacă e în regulă, gata să cheme echipa medicală la nevoie.

Ciudat în cursa asta a fost că, pe unele sectoare, păream lăsați de izbeliște. Marcajul traseului era mai rar, organizatori nu păreau să fie, abia de mai apărea câte un arbitru din loc în loc. Singurii prezenți constant pe traseu erau polițiștii care aveau de dus muncă de lămurire cu cei care aveau de mers cu mașina prin zona concursului.

Altă treabă ciudată au fost zonele în care simțeam un puternic miros de canalizare, de ajunsesem să mă tem că m-am împuțit.

Traversând a doua oară Piața Unirii, mi-am amintit că urmează urcarea pe Calea Victoriei. După vreo 15 km deja alergați, parcă nu aveam chef de urcare... Totuși, fără să reduc prea mult viteza, am urcat. Pe aici, o vreme, am avut în față o fată care cel mai probabil filma în timp ce alerga. Parcă mi-am luat ceva energie de la ea, pentru că am rezistat și eu. La punctul de întoarcere al cursei de 10k deja simțeam că e aproape terminat semimaratonul meu. Pe la km 18 m-am oprit să mai iau un magneziu iar puțin după km 19 am scos un pic telefonul și am văzut că aveam timpul puțin sub 2 ore. Cred că aici aș fi putut să îmi dau seama că voi avea record personal dar nu mi-am bătut pe moment capul cu asta. La km 19 o văd pe Hiroko Ogawa ridicând panoul cu distanța, dărâmat probabil de vânt. Aveam să citesc mai târziu că doamna asta din Japonia nu numai că alergase în cursa de 10k dar și coordonase un punct de hidratare. De unde o avea atâta energie la vârsta ei, nu știu. Fapt e că am văzut-o la multe curse și mi s-a părut mereu o prezență interesantă.

Cu cât mă apropiam de sosire, cu atât mai mulți spectatori ne încurajau, unii probabil dintre alergătorii care terminaseră deja cursa de 10 sau 21. După curba de la Arcul de Triumf cursa era ca și gata. Mă uit în față și în spate, să îmi dau seama dacă merită să forțez viteza pe ultima sută de metri dar nimeni nu părea să amenințe să mă depășească iar persoana din față era mult prea departe ca să o ajung. Mi-am păstrat ritmul, am trecut linia de sosire într-o stare incredibil de bună, am continuat alergarea până la linia celor care distribuiau medaliile apoi m-am oprit și, treptat, mușchii au început să protesteze. Dar de acum aveau voie să facă figuri, că era gata cursa.

Am asistat la o parte din festivitățile de premiere, m-am aprovizionat cu cate ceva de la Gold Nutrition să îmi ajungă măcar până la cursa de 10k din cadrul Maratonului Nisipului, m-am uitat cum sosesc probabil ultimii semimaratoniști, observ că ambulanța e trimisă pe traseu și sper că nu a fost vreun eveniment grav, observ o alergătoare învelită în folia de supraviețuire pe care probabil i-o oferise cineva, văzând-o înfrigurată. Mă retrag ușor spre casă teribil de surprins și de mulțumit de rezultat.

Cam asta a fost! Luni normal că am mers precum cățelușul șchiop, marți încă dor mușchii dar miercuri probabil nu voi mai simți niciun pic de febră musculară.

Date tehnice

Număr concurs 200

Loc 547 din 644

Loc la categorie (45 – 49): 58 din 75

Viteză medie 9,78 km/h

Pace 06:08 min/km

Timp oficial 2:09:19

Timp net 2:08:38

Pentru comparație, am căutat rezultatele de la primele și până pe 27 aprilie 2025 singurele semimaratoane alergate de mine in mai și octombrie 2016:

Mai 2016 timp net 2:24:15

9 octombrie 2016 timp net 2:43:44 (jurnal aici)

Cu câini

Una recentă...

Într-un spaţiu oarecare, doi câini se hârjoneau. În timpul jocului unul se sperie şi fuge în stradă. Pe stradă, maşini. Bum! Stăpâna câinelui plânge.

A doua zi...

-Ţi-am spus că au eutanasiat husky-ul accidentat ieri?
-La câte probleme am pe cap, exact de câinele ala uitasem să mă interesez. Am uitat să plâng...
-Probabil nu avea cu cine să-l lase acasă. Altfel ce rost avea să-l ia la serviciu?
-Mai degrabă nu avea ce face la serviciu, aşa că şi-a adus câinele, să aibă ocupaţie.
-Da, doar e...

Urăsc fazele astea...

Zâmbet 9

-Ştii cum o să fie copilul meu?
-?!?
-O să latre şi o să dea din coadă.

Aşa grăia Luminăţia Sa, omul care schimbă gagicile doar pentru a nu se ataşa prea tare de ele... Poate are dreptate, e prea tânăr pentru căsătorie...

Spectacol cu câini continuat cu marşul pentru Roşia Montană

Domnişoarei Oana Dobrinoiu, pasionată de câini,

 ultima femeie care s-a supărat pe mine...

Duminică, puţin după prânz, ies la aer. Cu chef de plimbare prin parc, ajung în IOR. Aici îmi atrag atenţia afişele cu Festivalul Animalelor deşi este ştiut faptul că nu sunt genul de om interesat în mod special de animale (sălbatice sau domestice, cu sau fără stăpân, comestibile sau necomestibile). Asist la prezentarea relativ monotonă făcută unor rase de câini după care se anunţă chestii un pic mai captivante, demonstraţii de dresaj...

De aici am început să fiu impresionat de docilitatea şi inteligenţa animalelor, de perseverenţa dresorilor şi de efectul recompensei asupra animalului.

Am văzut, printre altele, proba de agility la care au participat câinii antrenaţi de Ringstar Agility Club. Rase destul de diferite, chiar şi un maidanez, au reuşit într-o proporţie mai mare sau mai mică să parcurgă traseul presărat cu tunele (deschis şi căzut) elemente pentru exersarea săriturii în înălţime şi lungime (căţeii, în majoritatea lor, s-au dovedit nişte mici atleţi), un sector de slalom.

Un alt moment interesant, în special din punct de vedere artistic, s-a dovedit cel în care, câine şi dresoare, au executat un soi de dans pe Lemon Tree. Odată cu Lemon tree mi-am amintit de o seară în Hanul cu Tei petrecută acum mulţi ani în compania unor oameni din facultate printre care, prioritară în memoria mea, o regăsesc pe Andreea D.



Câine "dormind" şi trezindu-se la comandă, învelindu-se, mergând cu lăbuţele din faţă pe picioarele dresoarei, mergând cu spatele în două lăbuţe, lătrând la comandă, sărind peste om şi lăsându-se sărit, executând împreună cu dresoarea mişcări care chiar aduceau a dans, dând din cap în ritm de hip-hop, ei bine, nu mai văzusem un astfel de spectacol.

Spre final, încă două probe atletice, săritura în lungime şi înălţime executate ca probe separate, nu în cadrul programului de agility. Aici s-au văzut performanţele câinilor de talie mare (la lungime) şi a maidanezului care a sărit foarte bine la înălţime.

Posesorii de câini de pe margine au profitat de terenul amenajat şi, la retragerea câinilor dresaţi, au încercat să-şi convingă propriile patrupede să lucreze cu tunelele. Vreo doi au reuşit, parcă în ciuda faptului că, la ieşire, câinii au fost recompensaţi doar cu mângâieri...

În rest, târgul era compus din câteva standuri dintre care am remarcat cabinete veterinare care îndemnau la responsabilitate şi la castrarea animalelor (sugerând că ar fi neplăcut să ne trezim că fiecare câine din oraş se înmulţeşte ca în 101 Dalmaţieni), un stand al unui adăpost pentru câini care promitea că locul fiecărui maidanez adoptat urmează să fie luat de un alt maidanez care va primi protecţia şi îngrijirea adăpostului, un stand Astra Asigurari care promova două produse dedicate animalelor de companie (un produs se lega de eventualele daune produse de un patruped agresiv).

Plecat din parc, mă îndrept spre centru. După o tură de Cişmigiu iau pulsul Pieţei Universităţii. Observ că o echipă Digi24 se afla în zona fântânii de la Arhitectură deşi sesizasem că protestatarii anti- RMGC se adunaseră în faţa PSD. Pentru că am apreciat modul în care Digi24 a tratat protestele noastre m-am adresat echipei de jurnalişti, le-am spus că protestatarii sunt adunaţi dincolo şi le-am mulţumit pentru felul în care au prezentat începând cu 1 septembrie problemele legate de proiectul Roşia Montană. Puţin mai târziu mă alăturam şi eu protestatarilor cu care apoi am plecat în marşul spre Cotroceni care, pentru mine, a fost o plăcută surpriză dat fiind că ajunsesem la protest aproape din întâmplare, fără să mă fi documentat înainte pe Facebook.

Apare un tip cunoscut într-o altă seară de protest, îmi povesteşte despre felul în care a decurs protestul cu o duminică în urmă (singura duminică, pornind din 1 septembrie, în care eu nu am ieşit în stradă), mai discutăm despre diverse, înclusiv în timpul marşului deja pornit. Am ocazia să-i povestesc, foarte scurt, despre depresia pe care am trăit-o în urmă cu mulţi ani datorită felului în care evoluase relaţia cu o persoană pe care o văzusem din nou în mulţime, purtând mesajul Trădarea de ţară în aur se măsoară.

Spre finalul marşului sunt dezorientat dar totuşi neintimidat în urma incidentului nefericit legat de acea torţă aprinsă, rămân totuşi în apropierea liderilor informali ai protestatarilor, continui spre Universitate, văd camioanele Jandarmeriei blocându-ne intrarea în piaţă, merg alături de ceilalţi protestatari mai curajoşi pe străduţe, până în spatele statuilor de la PSD, mă alătur celor care ar putea ajunge în Asociaţia Viitorilor Deţinuţi Politici şi mă fotografiez în spatele acestui mesaj, mai stau la taifas cu câţiva protestatari, probabil spre disperarea câtorva jandarmi rămaşi în dispozitiv din cauza noastră, după miezul nopţii mă îndrept spre staţia autobuzului de noapte, alături de un alt protestatar din Pantelimon, genul de om care îmi permite să fiu mândru de cartierul în care locuiesc.

Printre toate astea, spre finalul marşului, schimb câteva cuvinte cu o tânără venită cu căţelul la protest. Sugerez că până şi câinii vor apă curată şi hrană neotrăvită, motiv pentru care prezenţa acelui animal nu mi s-a părut deloc o problemă.

Un alt element care a dat culoare serii a fost o conversaţie între un negociator de la Jandarmerie şi o tânără protestatară.

-Cel puţin sunt fete frumoase la protestele de acum.
-Nu mi se pare un criteriu serios pentru caracterizarea protestelor.
-Măcar nu ne plictisim. Oricum, se vede că protestatarii de acum au un comportament total diferit de cei din iarna 2012. Noi ştim cum au decurs protestele din ultimii ani şi considerăm că cele de acum crează cele mai puţine probleme forţelor de ordine.

Coincidenţă sau nu, în câteva minute s-a petrecut incidentul cu torţa care a ajutat forţele de ordine să ne strice protestul înainte de dorita şi necesara ocupare a Pieţei Universităţii.

Mai sunt multe de spus dar... nici viaţa mea nu este inepuizabilă...

De ce nu-mi plac câinii (3)

Un trotuar, o farmacie, un câine. Până aici nimic din cale afară de exagerat. Exagerarea a apărut atunci când patrupedul cu pricina şi-a adus aminte că are nevoie urgentă de o toaletă ecologică şi... a confundat bucata de asfalt de la intrarea în farmacie cu toaleta în care s-a eliberat de câteva grăuncioare maro...

Patrupedul era de rasă, din farmacie părea să-l privească cineva, stăpânul probabil. Care stăpân sunt convins că după ce şi-a cumpărat medicamentele necesare (pentru diaree sau constipaţie probabil) şi-a luat potaia şi şi-a văzut de drum fără a curăţa trotuarul.

Şi în acest caz aş da la gunoi atât omul cât şi animalul...

De ce nu-mi plac câinii (2)

Un nene îşi plimbă câinele de rasă într-o porţiune de trotuar cu restaurante înşirate. Lângă restaurante, vase cu plante. Pentru ce-s bune plantele? Pentru impresia artistică, ar zice unii. Pentru a fi udate, ar zice alţii.

De un pic altă părere a fost câinele care mi-a arătat că plantele de lângă restaurant sunt numai bune pentru a urina pe ele.

Cred că mi s-ar părea teribil de "drăguţ" să iau masa într-o astfel de cârciumă şi, la doi paşi de mine, să văd o potaie urinând.

În cazul acesta aş arunca la gunoi atât patrupedul cât şi bipedul...

De ce nu-mi plac câinii (1)

Un oarecare colţ de stradă, un om pe role. Omul face o curbă la 90 de grade, fără să poată vedea ce-l aşteaptă după colţ. Iar după colţ stătea la pândă un căţel bezmetic care a fost la un pas să ajungă sub role. Doar o manevră inspirată a omului a făcut ca acea curbă să nu facă două victime, una bipedă, una patrupedă.

Şi dacă pentru om mi-ar fi părut rău, pentru patruped nu aş fi avut nici cel mai mic regret...

Cu câini

1- Şoricarul cu ADHD

O staţie de metrou, o tânără şi un şoricar care nu păreau să facă parte din decorul obişnuit. Tânăra părea să încerce, fără mare succes, să-l dreseze pe cuţu. Una dintre probe era cea în care stăpâna se depărta de câine iar acesta trebuia să stea liniştit pe scaunul pe care fusese aşezat. Căţelul stătea liniştit câteva secunde după care, în anxietatea lui de câine (după cum spunea Saramago despre Găsit, eroul patruped din Peştera), devenea agitat şi era gata să fugă către stăpână în cazul în care aceasta nu ar fi dat semne că s-ar întoarce rapid.

Vine metroul, tânăra şi şoricarul urcă. Dragoste mare între cele două fiinţe... Şoricarul îşi capătă locul lui pe scaun după ce fata aşează o haină pe care urma să stea câinele. Dar ADHD-ul nu-i dădea pace aşa că haina a devenit rapid total inutilă iar stăpâna şi-a luat "iubitul" în braţe încercând să-i reducă agitaţia.

Comentarii de cârcotaş:

Oare cu ce era mai prejos scaunul din staţie, care nu fusese protejat cu haina de eventualele labe sau păr de cuţu comparativ cu cel din tren, care, în măsura în care câinele a permis, a fost protejat? Să fie vorba de agenţii de pază care, câteodată, mai fac observaţie celor care exagerează într-un fel sau altul?

Oare de ce cuţu nu avea botniţă, nici nu era ţinut în lesă, aşa cum prevăd normele de convieţuire om- animal susţinute de acea penibilă campanie de pe ecranele din staţiile de metrou, campanie care încearcă să popularizeze un comportament decent cu privire la animale, deja acceptat în metrou? Chiar de Paşte, în 2009, scriam despre un iepure plimbat cu metroul într-o cuşcă destul de comodă, cred eu. Cine e curios găseşte textul în arhiva din decembrie 2009.

Oare toţi cei ce călătoresc cu metroul sunt la fel de toleranţi ca cele două persoane care au fost linse de potaia din braţele fetei?

Doar mie mi se pare că, în societatea românească, animalele domestice au mai multe drepturi decât oamenii?

2- Cuţu din lift

Deşi nu-mi stă în fire să folosesc liftul la mine-n bloc pentru că nu mă încântă nici aşteptarea, nici eventuala socializare convenţională cu un vecin sau altul, zilele trecute am coborât cu liftul care a făcut o oprire suplimentară faţă de ce aveam eu nevoie. În staţia intermediară urcă o fată cu un câine. Ne salutăm şi, observând cât de aproape de uşile care urmau să se închidă întreb:

-De obicei e atent să nu fie prins între uşi?
-Nu prea e...

Parcă simţind că vorbim despre el, căţelul devine agitat, mă miroase apoi sare cu lăbuţele pe piciorul meu. Eu mă amuz (deşi nu sunt atât de "intim" cu câinii încât să-mi placă un astfel de comportament al lor) iar fata îl ceartă:

-Parcă făceai pe tine... Acum nu te mai grăbeşti?
-Poate tocmai din cauza asta e aşa agitat...
-Nu prea e ora lui dar dacă a cerut afară a trebuit să ies.

Uşile se deschid, căţelul se îndreaptă spre ieşirea din bloc mult mai puţin grăbit decât presupunea stăpâna lui. Îi văd îndreptându-se către grădină şi-mi imaginez cum căţelul este civilizat şi nu vrea să-şi facă nevoile pe asfalt.

Comentariu cârcotaş: faptul că îşi face nevoile pe pământ nu înseamnă că este normal să ne împiedicăm de răhăţeii produşi de el atunci când, ca bipezi, tropăim şi noi pe iarbă sau pe alei de pământ.

3- Am căţel dar mi-e frică de câini

O familie cu două fetiţe plimbă, în lesă, un câine de talie mijlocie. De pe iarbă apare un câine lup, liber, fără botniţă, care dă să se joace cu câinele fetiţelor. Acestea se sperie şi dau drumul lesei, câinele lor rămânând liber câteva secunde. Tatăl, atent, agaţă lesa şi încearcă să-şi liniştească fetele care deja se speriaseră de lup. Stăpâna lupului apare şi ea, îşi controlează destul de bine câinele, îşi cere scuze, calmează spiritele astfel încât, la final, toată lumea e calmă şi fiecare patruped îşi vede de forma lui de plimbare.

Comentariu cârcotaş: dacă fetele sunt obişnuite cu câini, nu era firesc să-şi păstreze calmul atunci când a apărut lupul?

4- Căţelul de la firmă

Un căţel mic, pui, mare căcăcios, foarte iubit de colege. Cineva, mai atent la cuşca animalului, îmi spune că, deşi câinele este superhrănit şi mângâiat, în cuşca lui nu curăţă nimeni motiv pentru care acolo este plin de rahat.

Comentariu cârcotaş: oare acele colege atât de sufletiste, în cazul în care ar avea un copil, l-ar hrăni dar nu l-ar spăla şi la fund după ce ar face în (sau pe lângă) scutec?

Concluzie

Cam are dreptate Cristian Ghinea, în acel articol din Dilema veche în care apreciază că românii sunt sălbatici chiar şi atunci când par civilizaţi şi îşi arată dragostea pentru animale.

În 24 de ore...

Ciudate întâmplări... Ieri dimineaţă mi-a stat pe creier piesa de mai jos:



La nici 24 de ore distanţă visez din nou, după multă vreme...

Se făcea că intru într-o curte şi dau acolo de un câine în lanţ. Câinele este gri închis, este creţ la blană, are ochelari şi mă latră. Mă apropii afişând cea mai paşnică şi binevoitoare atitudine de care sunt în stare. Ajung lângă câine şi-i spun: Seven, îmi pare bine să te cunosc! Câinele latră în continuare iar eu întind cu grijă mâna, îi mângăi lăbuţele şi, ilogic, constat că îi pot atinge lăbuţele fără ca el să-mi poată muşca mâna. Final de vis...

Tare mi-ar plăcea să aflu dacă visul acesta are vreo logică sau dacă între vis şi obsesia muzicală a dimineţii de ieri există vreo legătură...

Un căţel atât de mic făcea caca în nisip

Deşi gestul patrupedului nu mi se pare corect decât dacă e urmat de gestul stăpânului de a curăţa locul, am căpătat cu timpul convingerea că, atrăgând atenţia acestor stăpâni de câini, te loveşti de carenţele lor la capitolul civilizaţie, situaţie în care răspunsul este o variantă la Ce ai domnule cu câinele?

La doi paşi de casă, într-un mic părculeţ reamenajat ca loc de joacă pentru copii după o perioadă în care arăta asemănător cu o groapă de gunoi, parcurg ultimii metri spre bloc. Trec pe lângă stimabilul căţeluş pe care nu îndrăznesc să-l deranjez în timp ce, cu mândrie, făcea caca pe ctitoria domnului primar. Peste câteva secunde, uşurat şi fericit, patrupedul îşi aminteşte de mine şi, profitând de întuneric, se apropie şi... începe să mă latre.

Stăpâna: Câine de căcat (acesta înţeleg că era numele de botez al patrupedului), nu e voie! apoi, către mine: Scuzaţi-ne!
Eu, profit cu nesimţire de faptul că am fost băgat în seamă şi întreb: Dar să facă caca în parc şi să nu strângă nimeni după el e voie?
S: Înainte era parc pentru câini aici.

Voce din off: nu am recunoscut nici câinele, nici omuleţii care-l păzeau deşi îmi sunt destul de cunoscute (măcar ca chipuri) cam toate figurile de câini şi de oameni din zonă, asta şi datorită faptului că stau în zonă de 35 de ani. Tot din cauza asta, ştiu că acea bucată de loc dintre blocuri nu a fost însoţită NICIODATĂ de tăbliţa cu LOC PENTRU CÂINI. Din păcate nu am fost suficient de spontan ca să contrazic bravii omuleţi. Asta e! Uneori gândesc şi eu ca ardelenii, încet dar bine.

Eu: Dar acum nu mai e. Dacă era vreun poliţist în zonă l-aş fi întrebat şi pe dumnealui dacă e în regulă.
S: Nu am zis că e în regulă.

Mi-am continuat drumul dar, câteva clipe mai târziu, mi-a părut rău că nu am insistat pentru a vedea dacă acea fiinţă bipedă curăţă sau nu excrementele lui Câine de căcat.

Întâmplarea asta are o singură parte bună. Acel nu am zis că e în regulă pronunţat de stăpâna câinelui. Aceste vorbe, cu ceva abilitate în domeniul comunicării, puteau transforma discursul ei într-un discurs autocritic în urma căruia, cu timpul, femeia ar fi adoptat un comportament nu numai civilizat dar, după ştiinţa mea, şi conform cu nişte norme legale.

În schimb, partea care mi-ar putea fi reproşată este revenirea sentimentelor negative faţă de câini fără stăpân în special, faţă de câinii violenţi cu stăpân şi, mai ales, faţă de stăpânii de câini pe care, din când în când, îi urăsc cu patimă. La fel cum mi s-a întâmplat să-i urăsc şi pe cei de la organizaţia Vier Futem (intenţionat am scris aşa, eventualii pasionaţi de animale s-au prins cu siguranţă despre cine vorbesc iar pentru ceilalţi, indiferent cum aş fi scris, era perfect acelaşi lucru) care umpluseră cu ceva vreme în urmă metroul cu afişe pro-  maidanezi. Înclin să cred că avea dreptate Alex acum vreo 5 ani când îmi povestea cum onorabila organizaţie ia bani din diverse surse, promite să sterilizeze maidanezi după care se constată cu falsă surprindere (că doar nu sunt finanţatorii prostiţi în faţă?) că aceşti simpatici căţeluşi sterilizaţi se reproduc în continuare într-o veselie din cauza faptului că au fost sterilizaţi folosindu-se o procedură medicală care constă în hrănirea acestora cu bobiţele potrivite, ca să crească mari, frumoşi, sănătoşi dar şi supăraţi pe trecătorii iniţial inofensivi dar care, odată atacaţi, ripostează uneori dând cu pietre.

Concluzie 1: Maidanezi din toate oraşele, muriţi-vă!

Concluzie 2: Ai câine? Ia-ţi făraş, măturică şi pungă pentru a curăţa după el atunci când defechează!

Nu trageţi în biciclist!

Dar în căţeluş se poate? Nu ştiu. Mă mai gândesc...

Ieri, mă retrăgeam în parc după porţia de Umbre întunecate citită la cald când aud o voce supărată:

-Nenorocitul! Era să calce căţelul! Dacă era un copil?

O altă voce, stupidă de data asta:

-Păi căţelul ce e? Nu este şi el un copil?

În sfârşit, vocea cea mai echilibrată:

-Căţelul trebuie ţinut în lesă şi cu botniţă, să nu muşte oamenii.

Şi acum, părerea mea:

Vocea supărată a reacţionat emoţional în faţa imaginatei ameninţări la adresa căţelului (o piticanie simpatică în felul ei şi spun asta deşi nu sunt de obicei pasionat de câini), ameninţare reprezentată de un biciclist care a fost perceput ca trecând prea aproape de căţel şi prea în viteză. În secunda următoare am văzut biciclistul trecând pe lângă mine şi nu am avut deloc senzaţia că acesta ar fi pedalat imprudent deci, după părerea mea, căţelul nu a fost nicio clipă în pericol să fie călcat.

Dacă în locul căţelului ar fi fost un copil, acesta nu ar fi fost nici el în pericol. Cu atât mai mult cu cât, dacă acel căţeluş mic putea să nu fie observat de biciclist, un copil este suficient de mare încât să fie cu siguranţă văzut şi ocolit.

Comparaţia între un copil şi un căţeluş putea fi făcută ori de către o fiinţă extrem de proastă, ori de către o fiinţă care, din cine ştie ce motive, nu a avut ocazia să se bucure de un copil, situaţie în care s-a ataşat ceva mai mult decât era cazul de animale. Ca să dărâm mitul căţelului copil, folosindu-mă de o justificare des întâlnită pentru conceperea unui copil, pot afirma cu certitudine că un căţel nu o să-ţi aducă niciodată un pahar cu apă la bătrâneţe.

Cât despre cel care pomenea de botniţă şi lesă, deşi în principiu îi dau dreptate, exagera şi el într-o oarecare măsură dată fiind talia căţelului despre care era vorba, o miniatură care, cred eu, nu poate speria pe nimeni şi care nu poate muşca decât chestii foarte subţiri (adevărat, chiar şi acel căţel ar putea teoretic muşca un deget al cuiva). Oricum, dintre toţi, consider că avea dreptate să se exprime astfel în mai mare măsură în comparaţie cu ceilalţi.

Precizez că acea miniatură de căţel nu era în lesă iar botniţa era mai mult decât absentă. Mai precizez că, dată fiind aparenta fragilitate a căţeluşului, ar putea fi în folosul lui să fie ţinut în lesă, astfel încât să nu se poată depărta periculos de mult de stăpânul pe care îl presupunem mai atent la trafic.

Totuşi, să nu uit că, anul trecut, pedalând la rândul meu prin parc, era să mă trezesc pe cadru chiar cu un tătic zăpăcit de copilul foarte dinamic. Iar un tătic este mai atent la trafic decât un posesor de câine, nu-i aşa? :)

Iar pe două roţi

Dat fiind că diseară, de la 18:00, cu plecarea din Parcul Tineretului intrarea Şincai, porneşte marşul Cicloteque, iată-mă pedalând din nou până la birou.

Imediat după plecarea de acasă (8:35), pe când coboram scările blocului (doar când sunt extrem de obosit iau liftul, în rest, cu sau fără bicicletă, urc şi cobor scările) mi-am dat seama că schimbarea de rucsac nu o făcusem complet, uitând în rucsacul lăsat acasă încărcătorul telefonului care are bateria pe moarte.

Ajung jos, resetez ca de obicei ciclocomputerul, încep să pedalez, după câţiva metri mă latră doi câini (cunoştiinţe vechi, cândva un trecător îmi sugera că aceşti câini chiar mă vor muşca) care sunt apoi admonestaţi de o tanti cu un De ce sunteţi răi? Îmi venea să răspund eu în locul lor cu Pentru că suntem din fire agresivi şi, din cauza asta, ar trebui să fim eutanasiaţi.

Vin perpendicular pe Şoseaua Pantelimon, trebuie să o traversez şi să continui în stânga. De obicei manevra asta îmi punea răbdarea şi nervii la încercare. Acum a fost mai simplu. Acelaşi lucru urmau să-l facă trei maşini şi, undeva pe lângă ele, m-am strecurat şi eu. N-am mai apelat la trecerea de pietoni. Manevra n-a mers perfect dar oricum, m-am simţit mult mai puţin stresat decât de obicei, în aceiaşi împrejurare.

Mai pedalez un pic şi-mi dau seama că mi-am uitat ochelarii. De obicei îi uit, încă nu m-am obişnuit să-i am la îndemână lângă restul echipamentului.

Pe Fundeni scap nelătrat. În schimb, în două situaţii în care şoferii au dovedit bunăvoinţă unii faţă de ceilalţi (cei încadraţi pe bandă îi lăsau să intre pe cei care plecau din parcare), manevrele lor m-au luat un pic prin surprindere, eu fiind tentat să îmi păstrez viteza şi să ocolesc prin stânga. Totuşi, nemergând eu cu viteză exagerată, am frânat, am lăsat maşina să se încadreze şi apoi mi-am văzut de drum în urma ei.

Urma o nouă intersecţie în care de obicei mă simţeam incomod. Ei bine, acum am trecut relaxat şi prin intersecţia Fundeni cu Colentina. Până la Doamna Ghica s-a mers încet fiind, ca de obicei, coloană de maşini. Canalul parţial descoperit despre care povesteam în urmă cu nişte săptămâni era acum acoperit cu un model nou de gură de canal.

Odată ajuns în Petricani am apelat la altă strategie pentru a traversa. Pentru că traficul mi-a permis am abandonat dreapta şoselei, m-am oprit pe stânga sensului de mers la axul drumului şi, când s-a ivit ocazia, am traversat şi celălalt sens. Intru pe trotuar, merg relaxat până când mă obligă să mă dau jos de pe bicicletă îngustarea provocată de pământul rezultat în urma veşnicelor reparaţii.

La intrarea pe Fabrica de Glucoză era, ca de obicei, înghesuială. După câteva clipe de aşteptare trec şi eu, în două etape, pe partea unde aveam nevoie. N-am mai fost obligat să urc pe trotuar, ca în ziua cu greva metroului, aşa că am continuat fluent până la birou. Am ajuns la 9:15 rezultând că, din clipa în care am ieşit din casă până în clipa în care am intrat în birou au trecut fix 40 de minute din care am pedalat efectiv 30 minute şi 38 secunde, cu o viteză medie de 18,53 km/oră, o maximă de 32,9 km/oră pe care nu ştiu unde am prins-o pentru că nu am simţit nicăieri că aş merge atât de repede (e posibil să fi atins viteza maximă la una din coborârile de pe Fundeni), parcurgând ca distanţă 9,12 km.

A fost prima plecare pe bicicletă de când a apărut căldura. Ei bine, am pedalat în blugi (toamna trecută, când veneam cu bicicleta la job, îmbrăcam un pantalon de trening), nu m-am topit de cald, tricoul nu s-a udat mai rău decât într-o zi obişnuită cu rucsacul în spate, am ajuns relaxat. Totuşi, în ciuda senzaţiei de bine care se simte de aici, mă tot gândesc că ar fi interesant să postez o listă cu plusurile şi minusurile care apar, din punctul meu de vedere dacă, în sezonul fără zăpadă, renunţ la metrou în favoarea bicicletei. Ar fi un punct de vedere extrem de subiectiv pentru că, la fel ca oricare, percep lumea în felul meu.

Diseară, în funcţie de ora la care voi pleca de la birou (a cere o oră de învoire, asta-i problema zilei, deşi nu reuşesc să găsesc o logică pentru asta, mi-e în continuare aproape imposibil să cer aşa ceva), voi pedala direct spre casă sau voi participa la marşul Cicloteque. Dat fiind că m-am pregătit cu aparatul foto, mi-ar plăcea să ajung la marş.

Later edit: mâine noapte e Bikewalk. Detalii, aici.

Câinele şi durerea

Un câine latră, aiurea, aşa cum face de obicei...

El: Nero, taci! Du-te în durerea mea!

Câinele pleacă la plimbare...

Eu: Cred că a plecat să-ţi caute durerea...

El: ?!?

Eu: Îţi caută durerea, să se ducă în ea.

Ea: Hai că asta e tare! Îţi caută durerea... :)

Afectiune...

Tot gândindu-mă la "să ne oferim afecţiune într-un mod concret", una din fazele memorabile de la finalul anului trecut, uite că asist aseară la o fază drăguţă:

Cobor şi, pe peronul staţiei de metrou, dau de un cuţu mic şi negru care mi-a reţinut atenţia pentru o secundă. În urma mea, o tânără care a fost ceva mai mult atrasă de cuţu. Aceasta îl cheamă şi-l mângâie. Un mod concret şi simplu de a oferi animalului puţină afecţiune. Pe partea cealaltă genul de gest pe care eu nu (mai) sunt obişnuit să-l fac, nici faţă de animale, nici faţă de oameni.

S-a topit...

Constat că s-a topit zăpada prin Bucureşti. Prin urmare, au "înflorit" rahaţii pe trotuare. Nu inventează nimeni WC-uri pentru câini maidanezi?

14 noiembrie în momente

Ieri...

10:30, nu sunt în stare să răspund cu un simplu mulţumesc unor cuvinte plăcute.

11:00, un copil aleargă pe lângă mine spre părinţii lui...

-Mami, pot să-i arăt peştele?
-Nu, pentru că peştele e în maşină.
-Şi nu putem coborî până la maşină să luăm peştele?
-Bine, cobor să-l aduc.

Câteva clipe mai târziu tatăl copilului cobora scările în faţa mea...
Povestea asta m-a făcut să zâmbesc. M-a uimit logica copilului şi faptul că a obţinut ce dorea fără spectacol gen urlete, tăvălit pe jos şi altele de genul acesta.

Mai târziu, pentru că plecasem de acasă nemâncat iar pe drum m-am grăbit, m-a apucat pofta de gogoşi de la Unirii. Aşa că, în loc să mă-ntorc direct acasă, am făcut o scurtă plimbare prin centru... Mergând şi mâncând, m-am trezit citind numele ministerelor pe lângă care treceam. Printre ele, Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti (sau ceva de genul acesta). Ei bine, chestia asta cu libertăţile cetăţeneşti n-am înţeles la ce se referă... Câteva secunde mai târziu m-am intersectat cu un grup de elevi deschis şi închis de o profesoară. Profesoara care închidea grupul, nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă.

Unirii 1, Teatrul Masca. Iniţial nu sunt interesat dar apoi caut un unghi din care să văd ce se întâmplă pe scena improvizată. Nimic deosebit, doar Actorii... Pentru duminică se anunţa un alt spectacol, Oglinzile. După afiş părea un spec tacol interesant...

Mă-ntorc până la urmă şi spre casă. Eram aproape ajuns când văd un copil aplecându-se să protejeze o pisicuţă de posibilul atac al unui căţel. Copil şi căţel s-au privit ochi în ochi câteva zeci de secunde... Pisicuţa era un martor discret al acestui schimb de priviri... Câinele s-a retras din scenă la apariţia unui om grăbit care l-a speriat.

Ajung acasă şi... îmi găsesc părinţii privind un documentar pe... nu mai ştiu cum se cheamă postul... documentar care povestea cum o fată infectată cu rabie a supravieţuit datorită încercării disperate şi riscante făcute de doctorul care o trata...

După acest documentar, încă unul în egală măsură de interesant, pe care l-am mai văzut cândva. Acum l-am revăzut pe bucăţele dar chiar şi aşa mi-a atras atenţia diferenţa dintre comportamentul unui om într-o situaţie oarecare şi comportamentul aceluiaşi om într-o situaţie de care se bucură cu adevărat (aici fiind vorba de întâlnirea cu Megadeth).

Pe durata acestor documentare m-am trezit că respir într-un mod pe care nu reuşesc să-l descriu. De câteva ori am ieşit pe balcon simţind nevoia de aer. Îmi venea să plâng, chestia asta neîntâmplându-se din cauza subiectului documentarelor. Din punct de vedere psihic mă simţeam extrem de obosit...

Ziua Bicicletei Ciclismamatori.ro, editia nu stiu cat

După ceva pauză, iată-mă din nou la Ziua Bicicletei. Pentru prima dată în familie. Pentru prima dată pe un traseu mai lung străbătut cam în 75 minute. Pentru prima dată mai mulţi oameni adunaţi (circa 40). A fost plăcut!

Din păcate, în următoarele 4 săptămâni, voi fi nevoit să absentez de la Ziua Bicicletei. Am ceva destul de important de făcut în următoarele seri de vineri...

În rest, o zi ciudată...

Later edit, 24 octombrie 2009 ora 19:42. Câteva evenimente legate de bicicletă pe ziua de ieri:

-Dimineaţă, în drum spre birou, am constatat că destui şoferi încearcă să-ţi elibereze "banda" de biciclete de pe dreapta şoselei atunci când sesizează că şederea lor în trafic îţi blochează şi ţie drumul. Cum se iveşte ocazia se deplasează un pic spre stânga lăsăndu-te să depăşeşti.

-Aproape de ora de plecare de la muncă nu mă simţeam în stare să pedalez până acasă aşa că-mi propusesem să las bicicleta la birou şi să iau metroul. Nu eram obosit, eram doar agitat/ nervos... Până la urmă am plecat pe bicicletă şi bine am făcut.

-Seara, plecând de la birou, Nero şi gaşca mă latră. Mă enervez, mă dau jos de pe bicicletă şi încep să-i alerg. După câteva minute m-am plictisit şi am plecat spre Teatrul Naţional. Javrele încă lătrau în urma mea. Dacă mă mai latră mult javrele alea până la urmă fac cumva şi le otrăvesc! Un pic mai târziu mi-au lipsit (fără ca asta să mă deranjeze) deja obişnuitele lătrături de la Aerofina. Ce-ar fi să fac o hartă a câinilor care urăsc bicicliştii?

-Colegul Gabi care a remarcat la întâlnire un tip care-mi seamănă. :D Am zis deja că am mers în familie de data asta.

-Un mic incident în timpul deplasării spre Herăstrău. Nu am fost atent, am frânat prea târziu şi am ajuns să lovesc bicicleta din faţa mea. Mi-am cerut scuze, mi-am recunoscut vina apoi ne-am văzut în continuare de drum.

-Două biciclete nu reuşesc să stea pe un singur cric. Îmi propune un participant la tură să-mi sprijin bicicleta pe a lui, deja susţinută în cric, dar nu merge.

-Întoarcerea mi-a mai oferit o fază memorabilă. Sesizez ceva ciudat la schimbător, mai ciudat decât spontana coborâre de pe foaia 2 pe foaia 1. Pedalez în continuare şi sesizez că dau în gol... Trag dreapta şi studiez problema. Căzuse lanţul, pentru prima dată în 9 ani (de atâta timp zice Daniel că am bicicleta). Mă ajunge Daniel din urmă şi mă ajută să rezolv buba. Singur nu ştiu dacă mă prindeam cum trebuie procedat aşa că aş fi putut accepta ajutorul unuia din cei care m-au întrebat dacă am probleme dacă m-aş fi prins suficient de repede că nu mă descurc.

-Plimbarea de la TNB până la TNB a avut 11,72 km conform GPS-ului lui Dinu Lazăr. Legat de Dinu Lazăr, observ că a surprins exact momentul sosirii mele la TNB. :) Vezi aici pozele postate de cel mai biciclist dintre fotografi.

-Ne-am întors spre casă pe un traseu apropiat cu linia tramvaiului, ghidaţi de Octav până la Lizeanu.

Împăcarea cu Lăbuş

Sâmbătă a fost o zi cu trei chestii bune.

1) Coborând scările am dat din nou de şoricarul care mă muşcase acum câteva săptămâni. M-a lătrat şi acum dar în rest am controlat situaţia.

2) În drum spre... am dat de o maşină SB-XX-ROX... Inutil de precizat că eram la doi paşi de casa ei... M-a cuprins un pui de melancolie dar a trecut repede... Şi am reuşit să stăpânesc dorinţa de a o suna... N-ar fi sunat absolut penibil să-i spun că am sunat-o să întreb dacă s-a mutat în Sibiu? :))

3) L-am cunoscut pe Tiberiu

A fost şi o chestie neplăcută. N-am putut să rezolv problema calculatorului unui prieten. Dar cel puţin ştiu ce am de făcut pentru a o rezolva. Şi sper să i-l pun "pe picioare" până plec în concediu...

Tarja Turunen la Bucureşti- epilog

Sau de ce urâm potăile (3)...

Povesteam cândva despre singurul concert serios la care am participat anul acesta. Ei bine, după terminarea cântării, am prins metrou şi, pe drumul de la staţia metroului către casă, din cauza vitezei şi a neatenţiei, am dat cu capul într-o cracă crescută prea jos. Nimic grav, doar o scurtă sperietură. Mai târziu scot merdeneaua rămasă în rucsac nefiind hotărât dacă o voi mânca (deşi mi-o imaginam cam greu digerabilă rece) sau dacă o voi lăsa într-un coş de gunoi. Încercând să mă feresc de o căţea cu pui îmi modific un pic drumul spre casă. Proastă alegere! De sub o maşină zvâcneşte către mine o altă javră. Sunt tentat să caut o piatră pe jos şi să dau după ea. Dar mai la îndemână era punga cu merdeneaua aşa că am aruncat-o către câine. De data asta s-a dovedit bună alegerea, am captat atenţia câinelui care era acum preocupat să vadă ce miroase în pungă. A mai venit o javră încercând să-şi ia partea. Deci am avut linişte până am intrat în bloc.

Şi totuşi, revenind la căţeaua cu pui (care uneori mârâie ameninţător deşi nu ai nici cea mai mică intenţie să-i agresezi puii), cum dracu se mai nasc căţeii dacă oficialii spun că sterilizează/ castrează tot ce înseamnă patruped maidanez?

De ce urâm potăile (2)

Deci câinii din vecini chiar au ceva cu mine... Şi adevărul e că nu găsesc o modalitate rezonabilă prin care să-i fac să dispară. Şi mă oftic! Cu atât mai mult cu cât azi am ajuns să urlu la una din cele două cucoane proprietare de câini. Şi nu mă oftic pentru că am urlat la ea, mă oftic doar pentru că am ajuns să mă gândesc că e ceva în atitudinea mea care aţâţă câinii, am ajuns să îmi acord singur o bilă neagră pentru fiecare enervare serioasă şi... uite că încă mă enervez din nimicuri...

Trecând mai departe, la un colţ de bloc, mă trezesc din nou lătrat. Ei bine, dacă tot aveţi grijă de câini, dacă tot umpleţi străzile cu excremente de patruped, dacă tot trăim în ţara în care omul are mai puţine drepturi decât animalul, măcar puneţi botniţe animalelor când le lăsaţi libere! Dacă nu mă latră sau muşcă puteţi să le pupaţi şi în bot!