Şi zeii au speranţe pierdute... Sau Ţapinarii pentru prima dată în Club Mojo (13 aprilie 2010)

Încă de aseară, când am ajuns în Mojo, am simţit că de data asta voi scrie o cronică scurtă.

Ziua a început interesant, cu un sms plăcut la care răspundeam cam aşa: "O să fie o zi aşa cum o să fie. Încerc să nu anticipez. :) Iar diseară cred că o să fie bine, la fel cum a fost şi la alte concerte Ţapinarii. Zi senină!"

Aceiaşi "ghinionistă" zi de 13 a continuat bine. La dentist am primit o veste pe 90 % bună aşa că supărarea din seara precedentă a trecut în mare parte.

Ajung acasă, stau cât stau şi apoi plec spre Mojo. Odată sosit aici ocup ceea ce pare a se transforma în locul meu preferat după ce-mi iau obişnuita bere. Citesc câteva minute apoi mă trezesc cu doi omuleţi urcaţi pe scenă. Aceştia au deschis seara cu două preluări, cea din urmă purtând marca Ţapinarii: Dinţii cu tesla. N-am reţinut numele trupei formate din cei doi dar sunt de părere că au sunat destul de bine.

Despre recitalul Ţapinarilor am reţinut o piesă nouă (pentru mine, nu şi pentru o parte a publicului din jurul meu), câteva glume noi şi câteva bucăţi de text care mi-au atras atenţia, datorită suprapunerii acestora peste starea mea de spirit.

Începutul recitalului, cu deja obişnuita serenadă Du-te naibii de aici, nu ştiu de ce, mi-a picat al naibii de bine sau, dacă ar fi să mă exprim altfel, mi-a mers direct la suflet.

În piesa nouă se spunea, printre altele, "iar eu merg mai departe, merg fără să gândesc".

Printre glumele, nu puţine, noi am notat:

"Este foarte ciudat să ai 120 de kg şi să nu găseşti un băiat decent de 60 (...) Nu suntem misogini, nu suntem rasişti dar munca e pentru femei şi pentru negrii", ca introducere la Unde eşti.

"Fă-mă şi desfă-mă în mii de bucăţele/ nu voi fii niciodată altceva decât sunt" m-a făcut, cred, să mă gândesc la momentele de sfârtecare din care m-am întors, acelaşi eu.

"Şi zeii au speranţe pierdute" m-a făcut să-mi dau seama că, în existenţa oricui, pot exista momente în care speranţa este obligată să moară (adică să decedeze, ca să păstrăm stilul intelectualilor Ţapinari) aşa că, la rândul meu, este firesc să trăiesc momente de acest tip.

"Am aripi de foc, mi se închide rana (...) Nu ştiu unde zbor, mi-am uitat în tine aripile" m-a dus cu gândul la ideea de rătăcire care capătă sens după o perioadă de profundă uitare de sine.

Domnişoara PR, o piesă pe care am mai auzit-o de-a lungul vremii, pentru prima dată la aniversarea Ţapinarii 8 ani, ori a fost cântată altfel decât de obicei, ori n-am avut eu până acum starea potrivită pentru a-mi da seama cât e de antrenantă.

Ca moment simpatic al serii aş menţiona senzaţia interesantă din secundele în care Micky mi-a prezentat acea jucărie cu ochii imenşi şi verzi, mascota n-am reţinut cui. Dacă m-aş trezi noaptea şi aş vedea acei ochi... probabil aş trage un pui de sperietură. :D

Într-o mică pauză făcută de Ţapinarii s-au urcat pe scenă Puiu Creţu şi Make urmaţi, după prima piesă, de Ovidiu Mihăilescu. În formula de trei s-a cântat cumva banala Lili dar şi Cowboy-ul Nelu care, în această formulă, cu Make în rolul calului, a ieşit memorabil! Totuşi, nu m-am prins nici acum dacă în cântec este vorba de faţă de dur sau de faţă de dur cu c. :D Oricum, Cowboy-ul Nelu a fost unul din momentele extramegasupersimpatice ale serii.

Un alt moment fain a fost apariţia lui vulupe. Mi-a părut bine să aud că a venit în mod special pentru Ţapinarii. Am schimbat câteva vorbe şi, se pare, ne revedem sâmbătă, la Bikewalk-ul lui Ariel. Sper să se cânte din nou în Casa cu cântec săptămâna viitoare şi să ne revedem şi cu acea nouă, plăcută, ocazie.

Un alt moment cheie al serii pe care l-aş fi perceput, în altă perioadă a vieţii, ca fiind extrem de critic, jignitor, agresiv sau în alt fel extramegasupernegativ, moment perceput acum într-un mod realist a fost acel "mai mănâncă şi tu" la care, probabil, am răspuns banal dar care, neverbalizat, a primit un răspuns pe care, aparent, l-am învăţat de la cineva. În mod categoric, acum îmi doresc să arăt altfel, cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc făcând o comparaţie între eul ideal şi media dintre mine şi Cristina. Prin urmare, din punct de vedere fizic, nu am ales să fiu aşa cum sunt. Dar încă arăt aşa fie pentru că nu există o soluţie pentru cauzele care mă fac să arăt astfel, fie pentru că nu am descoperit eu încă soluţia. Dacă ar fi fost să aleg, aş fi ales să arăt normal spun eu acum, împrumutând stilul în care s-a exprimat acum vreo 4 ani ea. Diversitate în forme diferite...

Şi cu asta aş încheia povestea unei seri frumoase, în care am zâmbit mult, seară încheiată pe la miezul nopţii când eram deja întors în patul meu de acasă.

Încă o seară faină...

E clar, oraşul a avut ceva cu mine săptămâna asta... :D Mi-a oferit pentru fiecare seară câte o ocazie de ieşit în oraş. Recapitulând, luni a fost seara InDArt în Iron City, marţi tot în Iron a venit Imre, miercuri a fost seară de-a dreptul specială Folk, frate (cu Tivodar, Cristina Andrieş, Crina de la Măr Verde dacă am reţinut corect, plus obişnuiţii Jonnie, Mysha, Fram, Nicoleta, Teddy, Bodi) de la care cu greu m-am dat plecat (şi acum n-a mai fost nimeni lângă mine care să mă deturneze din drumul către casă printr-o discuţie interminabilă; da, este forma prin care spun că, miercuri seară, eram mai singur decât mă obişnuisem în ultimele săptămâni de Folk, frate; totuşi, n-a fost nimic tragic în asta, a fost doar mai puţin vesel), joi am venit direct acasă şi am adormit urgent, vineri a fost plimbarea cu bicicleta (8,6 km plimbarea oficială plus drumul casă- birou, birou-TNB şi TNB- casă) iar azi abia m-am întors de vreo 30 de minute de la concertul Ţapinarii din Club A (nu mai trecusem de secole prin A, cred că din vremea în care mergeam cu Putin la serile de alternativ...).

Iar mâine... sper să nu plouă de dimineaţă astfel încât să avem curaj să plecăm către Comana.

Cât despre cronicile întârziate rău de tot, acum îmi amintesc că mai am două poveşti pe care nu le-am început, cele două poveşti despre concediul petrecut ca la carte, la munte şi apoi la mare...

Dar parcă e mai greu să povesteşti tot ce trăieşti când viaţa începe să ţi se umple... Măcar să fie la fel de plină de evenimente şi perioada următoare! :D

Grădiniţa te-aşteaptă până-ţi creşte un dinte

6 iunie 2009. Aniversare Ţapinarii (8 ani) în Green Hours. Nu mai fusesem niciodată acolo dar, pentru aşa ocazie, merita experimentat. Citisem vineri în Adevărul de seară ceva gen “trebuie făcută rezervare” aşa că am intrat pe site-ul lor de dimineaţă şi m-am anunţat prin e-mail. Rezervarea a fost confirmată, am aflat şi preţul biletului aşa că programul serii era clar.

Dimineaţă aş fi fugit la plajă dar anumite treburi care puteau fi amânate dar poate e mai bine că au fost făcute m-au reţinut acasă până mai târziu. Prin urmare am fugit în parc mult după prânz şi am stat un pic. Oprindu-mă la un chioşc să-mi iau ceva de băut dau de o vânzătoare supărată. Vorbea la telefon şi plângea. Şi-a cerut scuze dar... uneori mă întreb dacă e într-adevăr cazul să-ţi ceri scuze în astfel de situaţii... În definitiv, aşa cum avem dreptul la momente de bucurie, avem dreptul şi la clipe de tristeţe.

Ajung în parc, mă aşez pe peninsulă, pe malul lacului, având o mulţime de raţe în apropiere. N-am stat prea mult. M-am întors acasă mâncând ceva pe drum, m-am îmbăiat apoi am plecat spre centru. Întrasem oarecum în criză de timp şi mă stresa chestia asta dat fiind că nu ştiam cum merg treburile în Green Hours. Până la urmă a fost în regulă, am ajuns puţin după 20:00 în ciuda faptului că am aşteptat peste 10 minute metroul.

De la Romană am nimerit destul de repede deşi nu mai trecusem de mult prin acel sector de Calea Victoriei. Ajung, mi se spune că, venind singur, nu prea ştiu unde să mă aşeze dar, in definitiv, nici nu conta unde stau, important era să am vedere spre scenă. Şi am avut. Mi-am comandat şi berea aşa că spectacolul putea să înceapă. Când am ajuns Tănase făcea probe de sunet. După ce m-am aşezat mă uit în jur şi am senzaţia că-l văd pe Alex. Nu era el, era chiar Covei... Ciudată treabă această confuzie.

20:20, urcă şi Covei pe scenă pentru probe de sunet. Câteva minute mai târziu remarc apariţia Oanei de la Forever Folk (deci va apărea cronică şi acolo cu siguranţă). În imediata mea apropiere nimic interesant, cu excepţia celor două fete pe care le am în stânga. Sorb din bere şi prind crâmpeie din conversaţia lor... Par fete inteligente... de fapt sigur sunt intelectuale, că altfel n-aveau ce căuta la Ţapinarii! :D

Ce-am reţinut din cele auzite dinspre ele? Că, una dintre ele, apreciază o piesă a lui Florin Chilian (care am aflat că e în turneu printr-o grămadă de oraşe, detalii pe folkblog). Am auzit şi de un tip de 50 de ani care, cândva, încerca s-o agaţe pe una dintre ele. Mai târziu, făcându-şi poze, apare întrebarea: “Dacă ne fotografiem suntem emo?” :D Se mai discuta şi despre un individ care nu părea superdotat (la capitolul financiar) dar care-şi luase un BMW, fază la care una comentează că “nu merită să dai atâţia bani pe o maşină. Maşina începe să se devalorizeze din ziua în care ai cumpărat-o. O investiţie serioasă ar fi într-o casă a cărei valoare, cu timpul, poate să crească”

20:35. Apare printre mese o fetiţă de vreo 4 ani, îmbrăcată în rochiţă albă. Se agită, aleargă, dansează. Îmi amintesc de fetiţa în egală măsură de simpatică despre care am scris în cronica ultimului concert Emeric Imre din 100 Crossroads.

La 20:58 începe concertul cu tradiţionala serenadă Du-te naibii de-aici! Se precizează apoi că aici, în club (nu pe terasă) a avut loc prima lansare de album Ţapinarii, într-o zi de octombrie. Continuă concertul cu... oare de unde au ştiut? “Îmi doresc o femeie frumoasă”... dar, spre deosebire de piesa lor, eu mi-o doresc şi deşteaptă... Ei, asta e! Dacă se va dovedi imposibilă perechea de însuşiri poate devin şi eu mai puţin pretenţios cu timpul. :)) A urmat Idei preconcepute continuate cu Pentru voi. Apoi, într-o piesă serioasă, “12 ani de acum înainte promit să fiu băiat cuminte”. Eu nu!

Moment politic. Fetiţa deja pomenită era în picioare, în faţa scenei. Să facem politică în condiţiile astea? Să facem dar după ce atenţionăm părinţii că trebuie să explice copilului că e vorba de un cântec, nu de adevărul absolut. Un ungur mic...

Unde eşti? Vreau să mă visez elefant... câteodată. Cam aşa s-ar povesti următoarele două piese. Apoi, pentru că N-are lumea bani iar eu sunt sado- masochist, Sunt fericit şi-mi iau La revedere...

Tănase, în cadrul momentului publicitar: “Nu râdeţi! O să vă însuraţi până la urmă chiar dacă nu ridicaţi mâna acum.” Da? Serios? Chiar dacă sunt tot ceea ce nu şi-ar dori o femeie? :D “Nu călca pe nervii mei cu tocuri”!

Au urmat “două vorbe pentru viitoarea fostă mireasă”. Parcă ziceam şi eu cândva ceva de viitoarea fostă soţie... Deci da, e firesc să fiu atras într-o oarecare măsură de spectacolele Ţapinarilor.

După un cântec adresat “domnişoarei piar” Ţapinarii au precizat din nou că vor tare mult să cânte „la nunţi şi la DIVORŢURI”. Nici că se putea introducere mai bună pentru Utopia!

22:03, fetele din stânga mea pleacă. Le-am regretat un pic deşi nu m-am concentrat prea mult asupra lor. Aveau chipuri drăgălaşe iar una din ele parcă avea dreptate “am nişte trăsături aparte. Sunt frumoasă dar nu poţi spune că semăn cu cineva”. A picat bine piesa aia cu frustrări... “Vreau să fug, să fug de ele/ De amantele mele/ De frustrările mele”.

A urmat piesa din cauza căreia i-am reţinut de mult timp, de la un concert anticenzură în timpul căruia Alex a fost fotografiat iar poza a apărut în defunctul Compact: Nu dau doi bani... Acum îmi dau seama că n-am apucat să precizez cum a evoluat atracţia mea pentru Ţapinarii.

Primul episod a fost acel concert anticenzură (sau ceva de genul ăsta; îmi aduc aminte că era vorba atunci de o propunere de lege prin care devenea obligatoriu să agăţi icoane în sălile de clasă, la fel cum, în vremea în care făceam eu şcoala generală, era obligatoriu să-l pui pe Ceauşescu în cui).

N-am mai auzit de ei până la Om Bun 2007. Aici, datorită unor condiţii aparte, Ţapinarii mi-au rămas definitiv în memorie. După Om Bun 2007 i-am revăzut în Vama Veche, la Folk You 2008 (de aici este şi poza pe care voi încerca s-o ataşez acestei postări). După Vama Veche nu i-am mai văzut până la concertul de acum câteva săptămâni din Expirat. Deci aniversarea de 8 ani a reprezentat al cincilea recital Ţapinarii la care am asistat. Pe Tănase am mai avut ocazia să-l ascult la Folk Frate, până să apară acea regretabilă ceartă dintre el şi Mysha. Nu mă pot constitui în avocatul niciunuia dar regret faptul că Tănase nu mai vine miercurea în Iron City. Era încă o voce pe care îmi făcea plăcere s-o ascult. Tot pe Tănase, în altă formulă (cu trupa Semne) aş fi vrut să-l ascult şi acum câteva săptămâni, în Big Mamou. Dar o conferinţă despre hipnoza ericksoniană şi NLP m-a făcut să renunţ la concertul Semne. Despre respectiva conferinţă am de gând să scriu, tot aici, în curând.

OK! Gata cu istoria. Să revenim la concertul susţinut aseară de Tănase (chitară şi voce subţire) şi Covei (voce groasă). Ei bine, poate din cauza cuvintelor spuse între melodii, mi-a devenit destul de simpatic şi Covei. Până aseară îl consideram pe Covei o simplă anexă la Tănase dar... se pare că greşeam. Sunt amândoi în egală măsură de haioşi.

Cum ar fi fost viaţa mea? Dacă ce? Dacă... hai s-o lăsăm baltă momentan. Poate voi scrie cândva despre oamenii care, dacă n-ar fi apărut în viaţa mea, cine ştie cine aş fi fost acum... Sunt câţiva oameni care au marcat substanţial existenţa mea. De influenţa unora mi-am dat seama aproape în timp real, de a altora mi-am dat seama peste ani...

22:09, Ţapinarii se retrag dar revin pentru bis cu Pescăruş. A urmat Şi zeii mor apoi Eşti frumoasă dar te strică faţa (piesă compusă în 2001). Covei: “E greu să cântaţi pe ritmurile noastre”. Piesa a fost întreruptă de declaraţie de dragoste apoi de o parodiere a celor de la Direcţia 5 (“am nevoie de tineeeeeeee”). Finalul a aparţinut, într-o oarecare măsură, publicului. Unul din Ţapinari, adresându-se unui tip care ridicase mâna semn că se însoară anul acesta (fericit? nefericit?) spune: “Hai! Cântă şi tu! Ne jucăm doar.” Adevărul e că, lângă o viitoare soţie cu personalitate îmbârligată, poate fi dificil să cânţi aşa refren... “Eşti frumoasă dar te strică faţa/ Te strică ochii, nasul sau mustaţa/ Eşti naşparlie rău, rău, rău”

22:20, li se cântă La mulţi ani Ţapinarilor. După asta a urmat o piesă pe care eu n-o mai auzisem... “În această lume există o fată...”.

Un tip, cu un imens urs de pluş în braţe, trece pe lângă scenă. Covei îl recunoaşte: “tu eşti băiatul cu fata aia care iubeşte fetele. te ştiu din avast. e materialistă? te aşteaptă? dă-i un beep înainte, să fi sigur...”

Apreciez stilul în care gândesc Ţapinarii problema minorităţilor sexuale. Consideră că un bărbat are nevoie de “o parteneră de sex opus”, reciproca fiind la fel de valabilă. În schimb, dat fiind că au drepturi, acceptă şi ideea de individ cu orientare sexuală alta decât cea heterosexuală. Aş traduce discursul lor prin: Nu sunt de acord cu voi dar, atâta vreme cât legal sunteţi ocrotiţi, nu am nici cum să mă opun vouă. Genul de discurs pe care îl adopt şi eu... Singura parte tristă în povestea asta e că eu chiar m-am ataşat de o lesbiană... Nu ştiu dacă mai există vreun bărbat care să fi trecut prin asta... Aş fi dispus la un schimb de experienţă, în caz că se găseşte vreun păţit. :D

Finalul aparţine piesei care mi-a inspirit titlul postării... “În mintea ta complicată nu vei găsi fericirea...” Chiar mă gândeam, după concertul Daniel Făt din 100 Crossroads, că, de-ar fi fost atunci un concert Ţapinarii, dat fiind accidentul cu dintele meu, ar fi fost titlul ideal pentru o cronică.

22:36, concertul se termină... 90 de minute cu Ţapinarii pe care regret că i-am ratat acum câteva săptămâni, când au venit în ceea ce se transformă pe zi ce trece în clubul meu de suflet: 100 Crossroads.