O tură lungă...

3 omuleţi cu care am o relaţie de un gen sau altul au plecat aseară spre Băile Herculane cu gând să parcurgă creasta Meridionalilor până-n Bucegi. Plecarea a fost, aşa cum mă aşteptam, cu emoţii. Un rucsac rupt în ziua plecării (se discutase deja soluţia de urgenţă astfel încât a plecat în tură rucsacul meu), un stomac deranjat, un om aparent întârziat şi sigur nervos. Bănuiesc că s-au regrupat la tren. Momentan nu am nicio veste din partea lor dar, dacă apar noutăţi, încerc să le notez aici.

Amintiri 22 iulie 2010. Daniel pleacă de acasă. Curând îl sună Ionel pe RDS-ul lăsat acasă. Îmi explică faptul că a plecat târziu de acasă şi că va ajunge mai târziu la gară. Pe la 22:30 primesc apel de la Ruxi. Nu l-am văzut decât târziu în noapte. Bănuiam că sunt deja toţi trei în tren şi că Ruxi sunase la mine văzând că Daniel, cu telefonul încurcat pe gât, nu răspunde.

23 iulie 2010. Pe la 18:45 mă sună Ionel. Îmi spune direct să mă uit în RDS-ul lui Daniel după un număr de telefon. Îi spun că ajung acasă abia peste o oră. Peste jumătate de oră mă sună iar, îi spun că-l sun când ajung acasă. Ajung acasă, nici nu intru bine în cameră şi sună iar. Sincer să fiu eram exasperat! Vorbesc cumva la grămadă cu Ruxi, Daniel şi Ionel (vestea bună fiind că sunt împreună), mă enervez că nu nimeream să deblochez RDS-ul, până la urmă intru în agendă şi nu găsesc numărul pe care mi-l cereau. Ori nu-l salvase, ori era unul dintre numerele care nu aveau nume ataşate, numere pe care le-am descoperit după ce închisesem conversaţia cu ei. Sun la Ionel cu gând să întreb dar deja închisese telefonul.

Din ce mă interesa pe mine am aflat că nu au ajuns în Poiana Lungă, fiind la o intersecţie de trasee dintre care unul duce la 7 Izvoare. Înţeleg că erau undeva în Poiana Cicilovete.

Un pic mai târziu, pe o listă cu numere de la Salvamont din 2008, găsesc şi numărul de la Herculane şi-l trimit oamenilor pe sms. Bănuiesc că nu-l vor primi prea curând deoarece, în scopul păstrării bateriilor, şi-au închis toţi telefoanele.

27 iulie 2010. Nicio noutate dinspre cei plecaţi în munţi. Ştiu doar că, pe măsură ce-şi deschideau telefoanele, primeau mesajul meu cu numărul de la Salvamont Herculane. Eu presupun că sunt acum undeva în Godeanu urmând să ajungă în Petroşani spre finalul săptămânii.

În cazul în care are altcineva noutăţi poate să le expună sub formă de comentariu.

27 iulie 2010 ora 15:40. SMS de la Daniel: Zi-ne şi nouă vremea în Cernei, Godeanu.

16:03, le-am transmis prognoza până vineri. Marţi şi miercuri îi plouă un pic, joi şi vineri vremea se anunţă aproape perfectă. I-am întrebat unde se află acum, sper să răspundă.

16:38- SMS de la Daniel: Suntem între Vf. Bandiolu şi Vf. Cailor, în Cernei.

19:06, nou SMS de la Daniel: Naşpa vremea, tare îmi e că va trebui să abandonăm. Eu am sacul fleaşcă.

Aşa rău să fie, acolo, la ei? Sau să fi fost la mijloc vreo neglijenţă? Să fie acesta începutul sfârşitului turei?

29 iulie 2010, ajung seara acasă şi dau de Daniel. S-au întors noaptea trecută. Au cedat barele cortului...

FINAL DE TURĂ...

Inconştient de montaniarzi...

El, Oraţie de nuntă, miticul Mitică sau pur şi simplu Mitică, fire dificilă care, de obicei, trebuie îndepărtat daca vrei să pui capăt unei interminabile conversaţii cu el. Se opreşte ieri lângă biroul meu şi...

-A, tu eşti cu muntele... Ai făcut Valea Jepilor?
-Da. De o grămadă de ori. Ultima dată acum câteva săptămâni. De ce întrebaţi?
-Cam ce vârstă are cel mai mic copil pe care l-ai văzut urcând pe acolo?
-Undeva pe la 5 ani. Dacă stă bine cu echilibrul şi eşti atent la el în câteva treceri mai complicate poţi urca cu copilul.

Aşa a pornit discuţia în care omul dorea de fapt să-mi spună că, după o absenţă de câteva zeci de ani, a revenit în munţi şi a avut un eşec. A încercat să urce Valea Jepilor dar (rău de înălţime? altceva?) s-a întors destul de repede, din zona în care, peste vale, se vedea refugiul din Spumoasă.

Apoi mi-a povestit că nu poate merge până în marginea prăpastiei pentru că se teme că va ameţi şi va cădea. Acelaşi motiv pentru care nu se simte bine nici pe balcon sau pe terasa unui bloc. Am încercat să-i explic o chestie pe care o ştia deja, faptul că este foarte puţin probabil ca el să cadă de la balcon sau într-o prăpastie pe buza căreia ar admira peisajul.

I-am povestit că şi eu mă tem să merg prea în buza prăpastei sau a platoului dar, la mine, motivul e un pic diferit. Mă tem că locul pe care aş sta s-ar putea prăbuşi sub mine. Statistic vorbind, atât teama mea cât şi teama lui e la fel de puţin probabil să se concretizeze (pe tema de ce ţi-e frică nu scapi câte ar fi de vorbit...) dar amândoi ne temem deşi ştim că e o teamă absurdă. Ce-ar fi de făcut? I-am spus despre reprogramarea inconştientului (tocmai citisem despre asta în tratatul de TCC) idee pe care el a tradus-o prin "ar însemna să am doi creieri din care doar unul să se teamă iar pe celălalt să-l fac şef". Ca teorie, ar ieşi chestii interesante din reprogramarea inconştientului, sau cel puţin asta e părerea mea. Dar în practică mi se pare o procedură aproape imposibilă...

Dacă tot am vorbit de teama de înălţime, de sentimentul acutei lipse de siguranţă, i-am povestit şi de două momente în care mi-am lăsat frica să pună stăpânire pe mine (mai pregnant sau doar într-o mică măsură), pe Arjana în toamna 2008 (când am făcut cale întoarsă) şi pe Coasta Netedă în vara 2008 (când am trecut pasajul dificil fără rucsac în spate). I-am povestit şi un alt moment, pozitiv de data asta, urcarea Custurii Cârjei. Când i-am descris Custura Cârjei (poţi căuta povestea pe Carpaţi.Org), povestind inclusiv faptul că uneori preferam să merg în patru labe decât să acutizez senzaţia de nesiguranţă, m-am trezit că-mi spune că el nu ar încerca niciodată un astfel de traseu deoarece îl pun în dificultate şi situaţii mai simple...

O discuţie despre frici, sinceră, reconfortantă. Discuţie pe care a încheiat-o el fără ca eu să fi făcut vreun efort în acest sens. O discuţie al cărei final l-am regretat. Am fi putut despica firul în patru mult şi bine pe tema respectivă... Şi aşa s-a transformat cel mai dificil coleg într-un partener de discuţie mai mult decât agreabil. Unul dintre puţinele momente foarte plăcute ale zilei. Mai plăcut şi decât momentul discuţiei cu alt coleg care-mi povestea că a urcat în concediu la Câlcescu...