Proiectul Tivodar în/ cu Micul Paris (concert Iron City, joi 25 martie 2010)

Ca şi data trecută, o minusculă cronică din amintiri...

Întâmplarea a făcut să merg miercuri în Iron City. La plecare am văzut anunţul pentru joi şi... m-am gândit că merită să merg, cu atât mai mult cu cât nici vineri nu trebuia să mă trezesc de dimineaţă.

A meritat odată în plus să merg pentru că, pe seară, m-am trezit cu un telefon de la vechiul prieten Ştefan (prietenia cu Ştefan cred că este cam la fel de veche precum prietenia virtuală cu Cristina, singurele prietenii despre care îmi amintesc că datează din liceu... 15 ani, poate chiar peste...) care s-a anunţat şi el în Iron City. L-aş fi putut vedea şi sâmbătă ori marţi, la concertul Alinei Manole sau la concertul Fox Studis dar nici lui nu i-a trecut prin cap să-mi spună că merge, nici eu n-am ieşit în acele seri.

Destul cu paranteza deschisă şi, probabil, niciodată închisă. Revenim în Iron City unde am ajuns aproape de 21:00 deşi ştiam despre cântare că va începe, cel mai probabil, pe la 22:00. Dar o bere în plus n-a stricat (deşi azi dimineaţă am avut o mică durere de cap, din cauza ei, probabil) iar discuţia cu Ştefan care a apărut câteva minute după mine, pe motor, dotat cu obişnuitele parabuba, discuţia deci a fost tare plăcută.

-Tot te mai gândeşti la tipa aia?
-Nu. Acum e mult mai bine.
-Te-ai întins prea mult...
-Până la urmă mi-am dat seama că relaţia nu are viitor dar... constatând asta m-am înfuriat. De la furie au început cu adevărat problemele. Dar a trecut în mare măsură.
-Ştiu. Şi mie mi se întâmplă să nu iasă o relaţie. Sufăr o vreme dar apoi îmi revin.

Până la urmă, dorite sau, uneori, de nedorit, este vorba de sentimente care fac din noi oameni.

Mai merită precizat că Ştefan Tivodar mi-a sărit în ochi foarte curând după ce ajunsesem în club? Cred că a devenit deja un obicei să ne salutăm şi, când situaţia permite, să schimbăm câteva vorbe. :) Un concert pe lună spunea Ştefan că e suficient. Până la urmă ştiu ei mai bine de ce nu dau concerte mai des. Oricum, e clar că, în momentul în care aflu de un concert de-al lor, dacă nu apare cine ştie ce urgenţă, sunt acolo!

Despre public pot spune că a fost destul de puţin dar înţeleg că aşa a fost şi marţi, la Fox Studis. Chipurile erau, cam în jumătate din situaţii, cunoscute. Oricum, faţă de precedentul concert Proiectul Tivodar la care am asistat, de data asta publicul chiar venise să îi asculte. Prin urmare, aş putea trage concluzia că am fost puţini dar buni!

Despre concert, cu obişnuita mea lipsă de competenţă în domeniul muzical (e clar că nu pentru mine fusese scrisă Balada cronicarului de muzică uşoară, eu măcar recunosc care-mi sunt limitele competenţei :D), voi preciza puţine lucruri.

Piesele cântate au fost de data asta mai multe de-ale Proiectului Tivodar şi mai puţine preluări. Ascult rar (aproape exclusiv în concerte) compoziţiile lor, dar pot spune că, deşi îmi sunt aproape necunoscute, sună plăcut. Iar preluările au sunat la fel de bine ca de obicei. Vedetă printre preluări, Râpa, în varianta specifică pentru cei doi. Acum, sincer să fiu, am avut o ezitare, m-aş fi referit nu la Râpa ci la Străinul, aşa cum ne-a învăţat miercuri seară Vali Moldovan dar m-am gândit că, la fel cum am avut eu nevoie de atâta vreme pentru a afla adevăratul titlu, este posibil să existe încă mulţi ascultători de folk care nu ştiu cum sună Străinul dar au ascultat de multe ori Râpa.

Faţă de data trecută, când sugeram că Alex ştie mai bine vioară decât chitară, acum sunt de părere că omul se pricepe în egală măsură şi la chitară dar, pur subiectiv, de cele mai multe ori apreciez mai mult momentele când o "gâdilă" pe Aurica.

Concertul Proiectul Tivodar a avut două părţi, în pauza dintre acestea cântând, în formulă restrânsă (3 din 5 oameni, dacă am reţinut corect), cei de la Micul Paris. Nu pot spune că-i cunoşteam dar constat că au sunat bine. Pentru mine, recitalul lor a reprezentat o nouă încercare. De ce? Pentru că, la câteva săptămâni de când am auzit-o în Expirat, trăind atunci senzaţii ciudate, mai degrabă negative, de data asta Rochia uşor nu mi-a mai creat nicio reacţie advresă. Probabil sunt pe cale de a mă imuniza şi la această piesă...



În Micul Paris am avut surpriza să văd cântând un om pe care-l remarcasem prima dată în e.varză, nu mai ştiu cu câtă vreme în urmă. Din nou mică-i lumea...

A venit şi momentul în care Ştefan s-a retras spre casă. Am fost tentat să mă retrag şi eu curând dar... am rămas. Deja publicul era mult mai puţin decât la început. Şi recunosc că a fost foarte bine că am avut răbdare să stau până la 1 noaptea pentru că finalul concertului Proiectul Tivodar l-a reprezentat o piesă experiment în care am avut surpriza să-l văd pe Alex cântând pe chitara electrică cu arcuşul. Nu-mi imaginam că voi vedea vreodată aşa ceva. Concluzia? Fain experiment!

După acest concert am rămas şi cu o amintire concretă, un mic pliant pe care l-a distribuit Mariana în public, pliant de care aproape uitasem dar mi-am reamintit ducând mai devreme mâna la buzunar şi simţind ceva lucios. Nu ştiu cine a avut ideea acestui pliant dar ştiu că ideea este cât se poate de bună. Uitându-se pe el, Ştefan mi-a pus o întrebare care, într-o oarecare măsură, m-a amuzat: Cine-i Aurica? Eu o cunoşteam pe Aurica de câteva luni, de când, înainte de a o asculta, am citit de ea pe blogul Folk frate.

Iar dacă e să fac o comparaţie între Ştefan şi Alex, cei doi membrii PT, am constatat că Alex cântă cu ochii deschişi în timp ce Ştefan poate fii surprins de multe ori cu ochii închişi. Nu-mi dau seama dacă jocul ochilor are vreo legătură cu atenţia îndreptată predominant către sine sau către ceilalţi. Chiar ar fii interesant să poţi pătrunde în mentalul celor doi şi să-ţi dai seama ce se ascunde în spatele acestui joc. Altfel, ca postură generală, Alex pare la fel ca în primul concert în care l-am văzut. Ştefan în schimb, nu ştiu dacă doar mi s-a părut mie sau au observat şi alţii asta, pare să fie mai vertical pe scenă faţă de alte concerte din care mi-l amintesc. Iar treaba asta, probabil, arată faptul că se simte din ce în ce mai bine acolo, cu chitara în braţe, muzicuţa la îndemână şi microfonul în faţă. Şi, părerea mea, cu cât se va simţi mai bine pe scenă, cu atât mai bună va fii prestaţia sa în viitoarele concerte. Iar o prestaţie pe zi ce trece mai bună, sper eu, le va aduce un public mai numeros.

Ne revedem şi luna viitoare, probabil!

Succes, Ştefan! Succes, Alex! Să ne revedem cu bine!

Later edit: o mică galerie foto găsiţi aici. Mulţumiri celor de la ForeverFolk! :)

Ziua Fără Maşini- povestea

După ce, la miezul nopţii, am pus filmuleţele de aseară pe youtube, uite că a venit timpul să spun şi o mică poveste despre Ziua Fără Maşini.

Plec din firmă destul de agitat puţin după 18:00. Eram atât de convins că nu voi nimeri cel mai bun drum către Arcul de Triumf încât chiar aşa s-a şi întâmplat. Ajung până la urmă la Statuia Aviatorilor venind dinspre Dorobanţi, dau din nou dovadă de neatenţie sau memorie scurtă (studiasem harta la plecarea din birou) şi fac stânga. Ajung aproape de Piaţa Victoriei, îmi dau seama că am luat-o "în bălării" aşa că întorc bicicleta şi o pornesc înapoi spre statuie. Era deja 18:22 aşa că mă aşteptam să ratez plecarea de la Arcul de Triumf. În Piaţa Aviatorilor mai remarc ceva biciclete, unele luând-o spre interiorul Herăstrăului. Eu am luat-o pe pista din jurul parcului şi, ajungând la Arcul de Triumf, am constatat cu plăcere că grupul de biciclişti era încă acolo. Nici n-am ajuns bine că s-a dat plecarea. Deci am ajuns exact la timp. N-am avut timp de poze la start.

Poliţia e cu noi! O fi bine? N-o fi bine? În prima fază poliţiştii mi s-au părut destul de rigizi. Totuşi, pe parcurs, fie pentru că m-am obişnuit eu cu prezenţa lor, fie pentru că au devenit mai flexibili, am avut senzaţia că sunt într-adevăr cu noi. Undeva aproape de Piaţa Victoriei am evadat din coloană, m-am urcat pe pista de pe trotuar, am mers până-n faţa muzeului Antipa şi am aşteptat cu aparatul pregătit să filmez coloana. N-am ales bine momentul, poliţia tocmai blocase înaintarea bicicliştilor în dorinţa de a ne ţine pe toţi la un loc. Eram destul de mulţi şi unii poate nici nu depăşiseră intersecţia de la Arcul de Triumf.

Alex îmi propune să ne retragem pe stânga şi să aşteptăm acolo sosirea coloanei, având astfel un unghi mai bun pentru filmare. Aşa am făcut. Am avut răbdare, am filmat o parte din coloană. Între timp am răspuns unui şofer care se interesa ce-i cu noi acolo. M-am simţit bine pentru că am improvizat rapid un răspuns care lămurea lucrurile. Cam acelaşi răspuns l-am mai dat de câteva ori de-a lungul traseului. Mă bucură faptul că oamenii se interesează ce-i cu noi. Suntem foarte vizibili în grup mare dar am vaga senzaţie că devenim vizibili şi când ne deplasăm individual sau în grupuri mici.

N-am aşteptat trecerea întregii coloane. Având grijă la semnalele poliţistului din intersecţie şi la maşinile care veneau, am trecut din nou pe banda întâi şi ne-am integrat în coloană. Traversez Piaţa Victoriei oarecum în viteză în speranţa că, ceva mai jos, voi putea din nou filma. Curând cred că m-am pierdut de Alex. Am început să studiez oamenii care pedalau în jurul meu. Vârste diferite, biciclete diferite, echipări diferite. Ca şi la Ciclopromenada 3, o grămadă de fete frumoase. Au fost sectoare pe care am preferat să merg încet tocmai pentru a privi pe îndelete o biciclistă atrăgătoare.

Următoarea oprire pentru filmare a fost în Piaţa Veloruţiei (Revoluţiei, pentru non- ciclişti). După ce-am filmat, câţiva metri mai încolo, mă strigă cineva. Privesc şi... ei bine, uite că ne-am văzut! Pedalăm împreună discutând până-n intersecţia de la CCA. Aici ne oprim din nou (eu şi Ştefan) să filmez. Surpriză! Apare şi Daniel în cadru. De aici pedalăm în trei.

Ne oprim din nou la finalul Căii Victoriei. Filmez iar aşa că sosim în Parcul Izvor aproape ultimii. Asta şi pentru că nu fusesem foarte atent la direcţia de deplasare a bicicliştilor şi, în prima fază, o luasem pe o stradă mai în stânga. Băgăm puţină viteză, reajungem coloana, ne strecurăm printre maşinile Poliţiei şi Jandarmeriei care închideau coloana, trecem şi de reciclete, eliberăm cât putem de rapid şi ultima intersecţie, intrăm pe trotuar şi apoi intrăm în parc. Deja erau o grămadă de biciclişti acolo. Stăm puţin, încerc să mai fac o filmare dar mă lasă baltă acumulatorii, fac nişte poze (care am senzaţia că n-au ieşit dar de la un aparat fost defect, autoreparat nu mă miră), ieşim spre staţia de metrou şi ne gândim dacă rămânem sau nu la o bere. Ştefan propune să mergem în Preoteasa, eu întreb dacă nu-i mai bine să găsim o terasă, pentru a avea totuşi bicicletele aproape, îmi spune că ştie una decentă, ajungem pe străduţele din centru şi o găsim. Rămânem la bere şi taifas pe o terasă pe care, la acea oră, o grămadă de clienţi veniseră cu bicicletele. Fain peisaj! :) La un moment dat s-a şi stârnit un mic dialog între noi şi grupul mare de la masa alăturată. Deşi nu s-au spus cuvinte geniale, am constatat că dialogurile între biciclişti pot fi la fel de plăcute ca cele purtate între oameni de munte. Vine clipa în care Ştefan se retrage (trebuia să ajungă urgent undeva) iar noi mai rămânem o vreme la vorbe...

O luăm spre casă, când pe pistele de bicicletă (mai bine sau mai prost gândite, voi încerca curând să fac o analiză a pistelor pe care le ştiu, încercând să subliniez atât părţile bune cât şi cele rele legate de utilizarea acestora), când pe şosea. Niciun eveniment neplăcut, trafic lejer, temperatură plăcută. Undeva pe Bd. Basarabia ne despărţim de Cristi (un fost coleg de servici de-al lui Daniel, un tip pe care cică l-aş mai fi întâlnit cândva, la munte dar despre care abia acum mi-am făcut o impresie, bună) apoi pedalăm în doi până acasă.

Rezolvă Dani problemele pe care le avea cu GPS-ul, descarcă el nişte poze apoi descarc şi eu filmările pe care m-am grăbit să le urc pe youtube. Apoi trecem la somn undeva dincolo de miezul nopţii.

A fost plăcut. Îmi pare bine că am participat la un nou ciclo-eveniment. Vineri, la 19:00, cred că voi merge şi eu la Teatrul Naţional pentru plimbarea scurtă care se anunţă. Legat de scurtime/ lungime, defilarea din Ziua Fără Maşini a avut cam 6 km.

Alte amintiri:

Ca şi-n ciclopromenadă s-a observat faptul că noi între noi încercam să ne încurcăm cât mai puţin cu putinţă.

Când cineva care mergea încet avea senzaţia că vreau să depăşesc eram invitat să trec în faţă şi mulţumeam pentru asta.

Când la câţiva metri în faţa mea un ciclist a căzut l-am întrebat dacă e OK şi m-am bucurat văzând că n-a păţit nimic.

Printre biciclişti se strecuraseră şi câţiva oameni pe role. Iniţial am considerat că nu au ce căuta printre noi apoi mi-am dat seama că Ziua Fără Maşini poate fi şi o zi a oamenilor pe role.

Deşi poliţiştii au cerut celor cu copii mici să rămână în Herăstrău o familie cu o puştoaică de vreo 6 ani a pedalat cu noi şi a ajuns până în Parcul Izvor.

Un tip pe bicicletă mă întreba când s-au făcut înscrierile pentru cursă. I-am spus că nu era nevoie să se înscrie, trebuia doar să afle de acţiune şi să poată/ vrea să participe.

Later edit:

La plecarea de la birou m-au enervat câinii firmei. Plecând în şa am fost înconjurat de câini. Asta n-ar fi fost grav dacă nu m-aş fi trezit că unul se "îndrăgosteşte" de pedala stângă (mă putea muşca de picior), altul de partea dreaptă a ghidonului (putând, în săritură, să mă muşte de mână). Sunt "escortat" până la câţiva metri după ieşirea din curtea firmei. Gând dezadaptat: maine iau spray-ul anticâini şi le dau în nas! Gând adaptat: lasă-i şi pe ei să trăiască, în definitiv nu te-au muşcat. Gând împăciuitor: poate au dreptate cei care spun că, după ce le dai de mâncare, câinii nu te mai latră...

La câteva minute după ce ies din firmă ajung o maşină. La volan, Ion. Ştia că am plecat nervos aşa că face un gest mărunt care mă amuză/ binedispune. Deşi aveam suficient loc în dreapta coloanei de maşini, el se mută şi mai în stânga, având mai mult loc pentru a trece.

În coloana de biciclişti am remarcat un tricou Verde pentru biciclete. O fi fost din Timişoara omul? O fi fost vreun nume cunoscut?

Şi mai later edit:

Imaginea străzilor care dau în Calea Victoriei blocate de poliţie până la trecerea coloanei de biciclişti şi corul de claxoane pe care le puteai interpreta atât ca înjurături cât şi ca semne de admiraţie mi-a captat atenţia în timpul cursei.

Treceţi batalioane române Carpaţii!

Venind dimineaţă spre serVICIU, la Piaţa Victoriei, sesizez în apropiere un tip fredonând destul de amuzat refrenul din titlu, neuitând să o întrebe pe fata de lângă el dacă ştie cântecul. Răspunsul negativ al ei nu l-a împiedicat să fredoneze în continuare. Omul avea un aspect absolut banal dar, după o seară de folk, n-aveam cum să-l ignor dat fiind comportamentul lui "prostesc". Zâmbet de dimineaţă...

Aseară deci, după o oră de senzaţii amestecate, plec spre Iron City având la mine nişte hârtii pe care simţeam nevoia să le ascund dar, neavând rucsacul la mine, n-aveam unde... Tiberiu, uite ce mi-ai făcut! :D Trec din nou pe lângă SB-XX-ROX... Deja devine sâcâitor obiceiul acelei maşini de a-mi sta în cale! :))

Ajung în centru fără nicio grabă. Mă opresc la o fornetărie, "rumeg" ceva apoi cobor în Iron. Ajung pe la 21:00 un pic terorizat de gândul că voi întâlni vreo persoană mai apropiată care mă va întreba ce conţin hârtiile alea... În momentul acesta chiar nu vreau să vorbesc despre ele... Ca şi în cazul altei postări de zilele trecute, Satanic- Vals şi Ana ştiu, măcar aproximativ, despre ce e vorba.

Cântarea a început aproape de 10. Atmosfera era cumva specială. Avea să spună Jonnie că este vorba de o nouă Iron- aniversată, Argentina pe numele ei dacă am înteles eu discursul lui Jonnie. Cu ocazia acelei aniversări a ajuns la Folk, frate şi Eugen Avram... Până la miezul nopţii n-a cântat dar n-ar fi exclus să o fi făcut după... Interesant e că nu s-a cântat nici din piesele lui Eugen Avram.

S-a început cu Aşteptăm nopţi mai lungi să ne putem şi noi iubi (ciudat cum, după atâta vreme, habar nu am care e titlul piesei), o piesă atât de bine cântată de public încât Jonnie a fost încântat. Ciudat la piesa asta să o auzi cântată de oameni (care par) singuri... Ce emoţii încearcă astfel de oameni ascultând/ ascultându-se?

Cred că această primă piesă a serii a fost momentul în care m-am "ancorat" cu privirea de o tânără cu păr negru, cu o bluză în pătrăţele mici- micuţe, albe şi negre. Toate motivele pe care le-aş folosi eu în faţa mea legat de faptul că nu am încercat să comunic cu ea sunt false. Nu mi-ar fi fost mai uşor nici dacă ea ar fi băut bere (e clar că nu m-a ţinut la distanţă o doză de Pepsi), nici dacă ar fi fost îmbrăcată un pic mai provocator (dacă priveam în jur găseam şi astfel de spectatoare care păreau singure dar... la ce-mi folosea?), nici dacă m-aş fi trezit că mă priveşte...

Ca şi atunci, la concertul Emeric Set (aici ar fi nevoie de un link către blogul de pe yahoo profiles dar mă cam grăbesc şi nu pot să-l caut), plecarea acestei fiinţe a lăsat un mic gol în mine... Nu pot aborda persoana dar simpla ei prezenţă îmi oferă o stare de bine... Ca să zic aşa, mă bucur pur şi simplu de peisaj. :)

Pentru că la prima piesă am cântat atât de frumos Jonnie ne-a răsfăţat cu o a doua piesă pe care ne-am putut folosi vocile, o piesă tare dragă mie, Cântă cucul. A ieşit fain!

Ce-a mai urmat reprezintă un amestec de amintiri risipite despre 2 ore de spectacol.

Jonnie, probabil ca răspuns la acele comentarii răutăcioase apărute pe blogul Folk, frate cu săptămâni în urmă, afirma că e fain să priveşti publicul de sus, de pe scenă, pentru că ai ocazia să vezi o mulţime de decoltee mai cuminţi sau mai adânci... Cum era aia? "Deşi nu par, sunt şi eu om...". În definitiv din ce motiv ar purta o femeie un decolteu provocator? Poate pur şi simplu, simţindu-se privită/ admirată/ dorită, se simte validată ca femeie... Sună logic ce spun?

M-am bucurat să aud din nou Verginica... Cu ceva vreme în urmă, în Iron City, părea destul de la modă Tanţa... Uite că acum e Verginica în top urmând, în timp, să se audă de pe scena din Iron şi alte piese faine ale celor de la Timpuri Noi... Acum o săptămână parcă s-a auzit şi Perfect...

După o absenţă oarecare a reapărut în Iron şi Dragoş Boeru... Dacă de obicei mă enervau un pic melancoliile din piesele lui, de data asta am ascultat cu oarecare calm totul şi am constatat că sunt cântece plăcute dacă nu abordezi textele cu rea- voinţă. Iar acea veche piesă a Andei Călugăreanu de care mă bucuram şi pe vremea celor 3 Ceasuri Rele din Preoteasa m-a încântat şi de data asta. "Poartă-se copii bine? Că de nu îi bag în sac..."

Aproape de miezul nopţii a urcat pe scenă şi Folk, sora Nico Pălărie. Îmi place modul în care e promovată în contextul concertului pe care-l va susţine în ianuarie 2010. Data? O găsiţi la comentariile postării numite Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat. Am mai spus că are o voce specială. Printre altele, a cântat o altă piesă care mi-e tare dragă, Gândacul Cătălinei Beţa. S-a mai auzit o piesă sensibilă, din repertoriul Tatiana Stepa/ Magda Puskas...

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii am urcat la suprafaţă. Şi nu ştiu dacă m-a făcut să plec ideea de aniversare sau doar oboseala şi relativa stare de rău... Fapt e că, odată ieşit la suprafaţă, mă trezesc strigat. Ca şi prima dată când mi s-a adresat Ştefan (carpatist important) am fost tentat să-ntreb: "Ne cunoaştem?". A fost plăcut să stăm un pic de vorbă.

Dintre cei ascultaţi aseară mi-i amintesc pe: Teddy, Mysha, Jonnie, Alex (parcă Aurica a sunat mai bine ca data trecută), Nico, Fram, Bodi.

A fost plăcut, calm, fără emoţii extreme. N-am ajuns nici în culmea fericirii, nici pe culmile disperării (cum am păţit-o în Ce mi-ai făcut, Ioana?). Poate am regretat un pic că, în afara celor de pe scenă şi a lui Ştefan nu au mai fost în club şi alţi oameni pe care să-i simt apropiaţi. Am vaga senzaţie că mi-e dor de cineva în mod special... Şi în acelaşi timp mi se pare absurd să-mi fie dor...

Am plecat spre casă pe jos, nu mă simţeam prea bine aşa că aveam nevoie de aer... Pe la 1:30 eram acasă, în pat. Curând adormeam...

Final de zi! O zi în care am citit 3 SMS-uri pe care le lăsasem necitite de mult timp şi care sunau exact aşa cum mă aşteptam... Treptat, poate scap de SMS-urile şi e-mail-urile rămase necitite de atâta timp... În definitiv, odată cu trecerea timpului, cele scrise acolo nu ar mai trebui să provoace emoţii puternice... Mă feresc de emoţii puternice? Aşa se pare...