Determinare

Sâmbătă, vânt puternic (până la 70 km/ oră la rafală, estimau meteorologii), ceva tensiuni pe acasă, ceva chef de plimbare. O iau spre parcul în care am alergat în ultimele luni cu intenţia de a verifica cât de alergabil mai este circuitul meu. Nici nu ies bine din bloc şi mă trezesc în freză cu o rafală care aproape mă sufocă. Se treşte orgoliul în mine şi decid să nu mă las înfrânt de prima rafală. Îmi continui drumul privind cumva într-o parte, scap de zona cea mai expusă vântului. Văd cum i se fâlfâie lui Ponta, o văd pe Udrea pusă la pământ de vânt. Nu-mi pasă de cele două personaje din basmul cu care este adormită România, eu tot între Macovei şi Tăriceanu voi da cu banul duminică. Mai văd nişte fâlfâieli pe la nişte firme după care ajung în parc. Aici e vânt, aleile sunt pline de resturi vegetale purtate de vând, paznicii nu se îndură să iasă din cutiuţele lor. Merg ce merg şi dau de un nene care aduna nu ştiu ce bălării. Mai încolo doi proprietari de câini îşi plimbau animalele. Urmează o tanti în şlapi pe care o depăşesc fără să-mi dau seama cu ce scop umbla pe acolo. Cobor panta cu scări, pe care o urc când alerg; acum fac circuitul în sens invers. Fac stânga pe malul lacului. Valurile de 30- 40 cm îmi atrag atenţia. Mă apropii de lac şi privesc câteva clipe. Vântul este destul de insistent aşa că mă întorc cu lateralul spre el şi-mi văd de drum. Apar doi oameni pe alee, apropierea evidenţiază doi paznici care-şi părăsiseră cutiuţele. Unul din el, şocat probabil, mă apostrofează:

-De ce nu stai acasă? Asta-i vreme?
-Da, asta-i vreme!

La o întrebare incompletă dau răspunsul cel mai logic cu putinţă. O secundă mai târziu arunc în vânt continuarea: Ce, mă păzeşti mata?

Mă gândesc că paznicii lui Negoiţă nu realizează că spaţiul public rămâne public, indiferent de vreme. La aşa primar, aşa paznici...

Îmi spun că, dacă nu începe ploaia şi se mai potoleşte vântul, duminică se poate alerga.

Ajung acasă după vreo oră, meciul văcuţei Halep se terminase, frăţiorului îi sună telefonul şi aflăm astfel că... a început să ningă. Mai devreme sesizasem că plouă deci îmi luasem adio de la cursa de duminică. Copilu` (un copil mic şi drăgălaş, de vreo 20 de ani) vrea să se plimbe prin ninsoare, fratele meu acceptă, mă înham şi eu la plimbarea lor şi, o oră mai târziu, ne plimbam prin Tineretului. Era un timp pe care nici bicicletele de închiriat nu mai ieşeau din rasteluri...

Ne plimbăm, aproape singuri pe alei, până ajungem pe malul lacului. Aici, surprinzător, dăm de vreo 3 alergători. Unul, din ce am apucat eu să văd, avea adidaşi faini dar nu mai ştiu ce-mi atrăsese atenţia la încălţările omului. Altul, pe vremea aia crâncenă, alerga în pantaloni scurţi. Dat fiind că ne-am mai întâlnit odată cu el după câteva minute, am rămas cu impresia că era cel mai rapid dintre cei trei.

Văzând alergători am reacţionat diferit. Daniel considera că e nebunie să alergi pe vremea aia, copilu` s-a abţinut de la comentarii, eu mi-am exprimat aprecierea la adresa celor care, presupuneam eu, se antrenau pentru maratoane montane în care este destul de mare probabilitatea de a se confrunta cu condiţii oarecum asemănătoare cu cele de atunci. Nu vedeam nebunie în alergarea lor, vedeam determinare. Mi-ar plăcea să fiu şi eu atât de riguros încât să-mi fac antrenamentul indiferent de vreme...

Apucând să spun că anul viitor sper să fiu suficient de bine antrenat încât să mă înscriu la semimaraton aud copilu` spunând: Vreau şi eu la semimaraton! Nu ştiu dacă devenise brusc interesată de subiect, dacă se gândise şi ea la asta iar acum profita de cursul discuţiei ca să o şi spună, dacă era simplă imitaţie sau vorbă aruncată de dragul conversaţiei dar mi-a plăcut că a spus-o.

Cine ştie, poate vom termina amândoi semimaratonul de la Bucureşti, primăvara următoare... Ar fi frumos! :)

Mâine stăm în Poziţia copilului?

Caravana Metropolis revine în oraş.

Întreg programul său îl găsiţi deja aici (pentru perioada 23 iulie- 18 august 2013) şi îl veţi găsi aici (pentru seria a doua, 20 august- 8 septembrie 2013, din alt colţ de Bucureşti).

Din programul acestei veri, pe moment mi-a atras atenţia Poziţia copilului, primul film care m-a interesat suficient de mult încât să-mi rezerv loc la avanpremieră. Că nu sunt eu suficient de monden încât să înţeleg mare lucru dintr-o astfel de avanpremieră e altă treabă... :D

Dacă eşti pasionat(ă) de drame, TREBUIE să vezi acest film. Iar Caravana Metropolis îţi oferă ocazia asta pe 24 iulie şi pe 6 august, începând cu ora 21:30, în Parcul Tineretului (intrarea Şincai).

Fiind un film lung (116 minute), poate fi stresantă retragerea către casă. Dacă nu apare vreo problemă tehnică (anul trecut, în IOR, a existat o seară cu probleme tehnice care au întârziat proiecţia), proiecţia se va termina la 23:26, oră la care... îţi recomand să faci o plimbare pe jos până la Piaţa Unirii (20 de minute pentru ceva mai puţin de 2 km) după care să iei autobuzul de noapte care te duce sau măcar te apropie de casă.

Detalii despre cursele RATB de noapte, aici. Din ce am avut ocazia să verific eu, orele de plecare de la Unirii afişate pe site SE RESPECTĂ.

Slavă ţie, RATB-ule! :)

Duminică...

Uneori, zile de la care nu aştepţi nimic special îţi oferă o stare de bine greu explicabilă.

Mă trezesc mult mai devreme decât de obicei (era vreo 8 dimineaţa, în alte duminici mă găseşti dormind şi la 10 sau 11), merg la cumpărături, am surpriza unor reduceri venite cam la momentul potrivit (unii cunosc genul acela de situaţie în care te bucuri că ai în buzunar 10 lei în plus), mă întorc acasă, citesc câteva pagini din Dileme vechi, vechi.

Mai târziu adorm... Când mă trezesc fac puţină ordine prin haosul de acasă apoi constat că e târziu, tare târziu... Totuşi, mai răsfoiesc odată acele Dileme, reţin câteva pagini pe care-mi subliniasem câte ceva apoi adun într-o pungă resturile rezultate. Acum, dată fiind ora târzie (nu foarte târzie, era aproape 8 pm), mă întrebam dacă mai am chef să ies până la un container de hârtie sau arunc respectivele fragmente de ziar la grămadă cu gunoiul menajer.

Ajuns la acest punct, profit de ocazie ca să-mi fac autocritica. Deşi mi-ar plăcea ca la mine acasă deşeurile să fie aruncate în containerele potrivite, datorită lipsei de organizare (poate şi de voinţă comună) majoritatea gunoaielor se aruncă la grămadă. Cred că sunt singurul care, din când în când, îmi mai pun în rucsac pet-uri sau hârtii şi le arunc în containerul care îmi este în drum aproape zilnic. Odată, după ce poftisem la nu ştiu ce sticlă de bere cu tequila, ţin minte că am cărat la un container potrivit sticla aceea.

Revenind la seara de duminică, mi-am spus că pot profita de acele câteva ziare pentru a face o plimbare pe bicicletă. Planul era să trec pe la Titan, să arunc hârtia acolo apoi să vin acasă după o scurtă plimbare prin IOR. Dar de la plan până la realitate e ceva distanţă.

Pornesc deci spre Titan, sesizez cât de bine plasate sunt gurile containerelor de acolo (am putut să mă opresc cu bicicleta lângă bordură, să scot ce aveam de aruncat, să arunc şi apoi să-mi văd de drum fără să mă fi dat jos de pe bicicletă sau să mă fi urcat pe trotuar) apoi decid să-mi continui plimbarea. Am pornit mai departe cam fără ţintă. Absolut întâmplător m-am trezit pe Dudeşti şi, inevitabil, am trecut prin pasajul Mărăşeşti. Dacă tot eram acolo m-am gândit să dau o tură prin Parcul Carol dar, ajuns în faţa lui (amintindu-mi cu ocazia asta de încercările făcute cu peste 10 ani în urmă pentru a-mi lua permisul de conducere, permis pe care nu-l am nici acum... din nou autocritică), am constatat că nu am chef să traversez în stânga. Am trecut pe lângă nişte copii care se jucau cu mingea cam în mijlocul şoselei (probabil că, locuind în zonă, aflaseră că în acea suprafaţă rar intră o maşină), am continuat pe 11 Iunie, am revăzut Fabrica (amintindu-mi de acel DarkFest), am ajuns la Unirii apoi am decis să fac o scurtă plimbare prin Tineretului. Intru, mă plimb puţin, aud un tătic spunându-i copilului că trebuie să-i pună şi lui lumini pe bicicletă (uneori chiar e plăcut să te dea cineva drept model), mă întorc spre intrare cu gând să mă uit la meci câteva minute, meciul nu începea la ora aia aşa că ies. Pe trecerea de pietoni, aşteptând verde, mă trezesc în stânga cu un decolteu care mi-a atras atenţia. Depăşesc momentul (gândindu-mă, probabil, că simplul fapt că îţi place ceva la o femeie întâlnită pe stradă nu înseamnă nici că ti-ar plăcea din mai multe puncte de vedere, nici că te-ar plăcea la rândul ei), traversez, pe Şincai aproape acroşez o altă fată care mergea pe lângă bicicletă (eu neatent, ea insuficient atentă), trec fără să ne ciocnim, pedalez mai departe spre Nerva Traian- Piaţa Alba Iulia şi, încet- încet, ajung acasă. 25 km, 2 ore de pedalat, ajung acasă pe la 10 seara după care, bănuiesc, am fugit la somn.

Exact asta o să fac şi acum, public acest text apoi fug la somn pentru că mâine, la acest rău necesar numit serviciu, s-ar putea să mă aştepte nişte momente nu prea comode pentru felul meu de a fi.

45 km

După cum spune Andrieş într-un cântec,

Azi a fost un fel de zi
Niţel cam aşa:
Un fel de soare puţin obosit
Cu raze-n pijama...

Şi dacă l-am pomenit pe Andrieş, auzind pe acasă piese de-ale lui într-una dintre serile trecute, m-am surprins gândind că, în decembrie, aş putea merge din nou la concertul lui... Asta aşa, că tot nu am mai ascultat Andrieş live din 2008...

Gata cu acolada despre Andrieş, să revin la ziua de azi...

A început aşa cum au început aproape toate zilele de sâmbătă din august până acum. Revin acasă şi... găsesc factura de telefon. Chiar speram s-o primesc azi pentru că mi-e mai comod să o plătesc sâmbăta. Cobor s-o plătesc şi am parte de o fază interesantă. Casierul emite bonul de casă apoi... îşi dă seama că nu are să-mi dea restul... Prin urmare, am vrut, n-am vrut, m-am dus să schimb şi am revenit pentru a-l scoate din rahat pe casier. Este genul de incident care mă face să mă gândesc din nou la internet banking...

Reajuns acasă mă mai învârtesc în jurul cozii vreo 2 ore apoi, pe la 3 pm, îmi iau bicicleta şi, pentru vreo 4 ore, mă duc şi mă tot duc... Nu mai pedalasem de vreo 2 săptămâni şi se pare că mi-a lipsit activitatea asta...

Îmi propusesem să merg prin Tineretului pentru a coborî panta pe care, săptămâna trecută, stăteam la plajă. Văzând atunci câţiva biciclişti coborând pe acolo mi se făcuse poftă. Aici deschid o nouă paranteză. Atunci, duminica trecută, la câţiva metri de mine, un grup de oameni în vârstă la plajă. La un moment dat înţeleg că, spre grupul respectiv, cineva a aruncat cu ceva. Am sesizat nervozitatea grupului din care au început să se audă înjurături. După câteva clipe, tensiunea fiind eliberată, şi-au adus aminte să verifice dacă e cineva lovit. Mintea mea spune că era mult mai eficient să fii verificat asta din prima, sărind peste episodul cu înjurăturile. Din fericire nimeni nu era lovit. Paranteză închisă.

Plec spre Bd. Basarabia, continui din Piaţa Muncii către Piaţa Unirii (între Muncii şi Unirii m-am surprins gândind că denivelările neplăcute din zona canalelor sunt făcute cu intenţia de a alunga bicicliştii de pe şosea). În Unirii modific planul pentru că nu am avut chef să mă complic cu virajul stânga. O iau spre nord şi ajung în Herăstrău. Aici mă gândesc să reeditez tura de lac făcută cu acei oameni după ultimul Bikewalk. Zis şi făcut! Păstrez şi sensul de mers aşa că, odată ajuns pe malul lacului, fac dreapta. Prima parte a turei e pe o alee largă şi netedă. Mai târziu, după Şoseaua Nordului, începe zona cu acele dale hexagonale pe care, pentru o vreme, le-am păcălit mergând pe pista de alergare. Totuşi, după ce m-am intersectat cu câţiva ciclişti dintre care am auzit o chestie gen E fain în Anglia am priceput sugestia şi am continuat să mă zdruncin pe dreapta (nu mă mir că s-a retras Dan atunci, după Bikewalk).

Curând au început să apară obstacolele pe care grupul de noapte le-a depăşit în siguranţă datorită atenţionărilor venite de la cel care ne-a condus. Primul obstacol, acea groapă de pe dreapta, acoperită cu un grilaj metalic cu ochiurile suficient de mari încât să nu fie de trecut cu bicicleta peste ele. Mai încolo, două mici trepte peste care am coborât acum cu bicicleta dar pe care le-am ocolit pe poteca de pământ în noaptea Bikewalk-ului. Următorul obstacol, stâlpişorul metalic din mijlocul aleii...

La calea ferată m-am uitat curios la amestecul acela de alei vechi şi alei în construcţie. După ce am trecut podul, amintindu-mi că noaptea am coborât până la asfalt pe lângă bicicletă, mi-am propus să cobor pe ea. Totuşi, părea destul de accidentată coborârea aşa că am plecat cu ezitări, am coborât frânat şi, ajuns jos, am constatat că a fost un sector interesant. Prin urmare... să-ncerc să-l şi urc! Pedalez pe alee până schimb vitezele, mă întorc, pornesc vitejeşte în sus dar, după câţiva metri, eşuez şi mă dau jos de pe bicicletă. Jenant dar... bine că nu m-am lovit! :D Urc înapoi în calea ferată şi, ca înlocuitor de urcare, mai fac o coborâre. Ezit la plecare şi de data asta, mă şi dezechilibrez un pic pe parcurs dar... din nou scap nevătămat! Probabil voi mai exersa pe panta asta şi în alte plimbări.

Următoarea amintire este din zona Pieţei Presei Libere unde se auzea muzică de la Sonisphere. M-am gândit o clipă să mă apropii de Romexpo pentru a asculta o vreme dar m-am răzgândit.

Ajung înapoi în Piaţa Aviatorilor şi o iau înapoi spre Unirii. Pe drum decid să ajung totuşi şi în Tineretului. Din Tineretului nu e de notat decât că, la centrele de închiriat biciclete (Cicloteque şi I Love Velo) era coadă. O grămadă de biciclete brăzdau parcul. Pe iarbă, puţini oameni. Frig! De data asta chiar alegeam prost dacă în locul plimbării pe bicicletă îmi propuneam să ies la plajă.

Retragerea am făcut-o pe Şincai- Nerva Traian după care am intrat pe pista de pe Bd. Unirii continuată spre Piaţa Muncii. Pe sectorul acesta am studiat posibilele locuri în care se poate lega bicicleta pentru că, la un moment dat, este posibil să trec mai des cu bicicleta prin zonă şi să am popasuri de făcut. Nu este perfect ce am văzut dar, cu puţin spirit de observaţie, găseşti un stâlp sau pom potrivit. Rasteluri n-am observat.

În Piaţa Muncii aş fi putut să-mi prelungesc un pic traseul mergând şi spre IOR. Totuşi, de data asta am fost tentat să mă-ntorc direct acasă pentru că deja adunasem peste 41 km de pedalat. În aceste condiţii m-am întors acasă prin Iancului.

După 4 ore şi câteva minute eram din nou în faţa blocului. Ciclocomputerul arăta că am parcurs 46,52 km în 3 ore 32 minute 50 secunde (rezultând opriri însumând circa 30 minute) cu o viteză medie de 13,54 km/oră (am fost cam leneş de data asta) şi o viteză maximă, pe care iar nu ştiu exact unde am prins-o, de 32,4 km/oră.

După plimbarea asta mă cam durea fundul dar a meritat. M-am întors mult mai relaxat decât am plecat. Măcar să dureze starea asta de relaxare! Totuşi, la cum mă cunosc, nu este de mirare dacă mâine pic din nou în butoiul cu melancolie blegoasă...

Sâmbăta în detalii

În zona Unirii, pe la prânz, un moment enervant strecurat între minutele în care am ascultat pianul instalat în staţia de metrou. Faină iniţiativa asta cu transformarea staţiei de metrou de la Unirii care, cam sâmbătă de sâmbătă (cred că, în ultimele luni, de fiecare dată când am ajuns sâmbătă pe la prânz la Unirii acolo se petrecea un moment cultural) găzduieşte ba teatru, ba un mic concert de muzică clasică.

Enervarea a venit auzind un moş idiot, vânzător ambulant, care făcea o generalizare gen: Tinerii nu sunt interesaţi să ia puterea în România pentru că se mulţumesc cu ce primesc de la părinţi. Ei bine, aici consider eu că există două erori de gândire. În primul rând cred că e aproape imposibil să iei puterea din mâna puternicilor de alaltăieri, ieri şi azi. În al doilea rând, nu cred că majoritatea tinerilor se mulţumesc cu ce primesc (dacă primesc) de la părinţi.

Mai târziu, după un popas acasă, mi-am luat slipul şi cearceaful şi am fugit în Parcul Tineretului să văd dacă, pentru vara asta, Parcul Tineretului poate reprezenta o variantă la fel de bună sau mai bună decât IOR-ul pentru plajă. Ei bine, se pare că răspunsul e pozitiv. Parcul pare mai mare, densitatea celor ieşiţi la plajă este mai mică, iarba e plăcută, este cât de cât curat. Si singurul inconvenient detectat, care are totuşi şi o parte bună (din cauza asta circulaţia în zonele de plajă e redusă) ar fi faptul că majoritatea zonelor înierbate şi expuse soarelui sunt în pantă. Şi ce pantă! :D Dacă nu eşti cât de cât atent se poate întâmpla să o ia la vale, pe rând, rucsacul, sticla cu apă, cearceaful şi, odată cu el, chiar tu. :)

La intrarea în Tineretului am remarcat mulţimea de biciclete de la I Love Velo pe care pedalau atât de mulţi oameni încât, pentru o clipă, regretând un pic că nu am venit şi eu cu bicicleta, m-am gândit să închiriez şi eu o bicicletă pentru o plimbare prin parc. Până la urmă am renunţat la idee şi am intrat în parc în căutarea zonelor de plajă pe care le remarcasem în turele cu bicicleta. Chiar mă gândeam în plimbările cu bicicleta prin parc că nu este recomandat să priveşti din şa oamenii aflaţi la plajă pentru că se poate întâmpla să-ţi rămână fixată privirea pe un trup frumos şi, neatent, să tragi o porţie de downhill pe nepregătite. :)

Îmi găsesc un loc, oarecum izolat între nişte bălării, cu o plantă cu spini la cap, întind cearceaful, mă dezbrac, scot bidonul de Nestea (pe care, gol, l-am luat înapoi cu mine şi l-am aruncat într-un container de colectare selectivă), îmi pregătesc cartea (pentru că mi-a oferit surprize interesante îmi propun să scriu zilele următoare şi despre cartea pe care o citesc în prezent) şi, vreo două ore, cu ceva întreruperi, citesc. Asta a fost prima zi de plajă pe 2010. Dat fiind că sunt slabe speranţe să ajung şi anul acesta în Vama Veche sau în 2 Mai, probabil voi reveni pe aici, şi pentru plajă.

Retrăgându-mă din Tineretului observ coada la închiriat biciclete, semn că bucureşteanul chiar e dornic de puţină mişcare. Chiar auzeam o domnişoară biciclistă plângându-se că, în ciuda plimbării cu bicicleta, este la fel de grasă. :) Bine, mie nu mi s-a părut inestetic proporţiontă dar... cu autopercepţia e greu să te pui! Tot la intrarea în parc dinspre Şincai se va deschide în curând şi centrul de închiriere al Cicloteque. Despre marşul pe biciclete orgnizat cu ocazia asta, aici. Sper să pot ajunge şi eu la marş.

Pentru că era încă devreme şi cald, am mai făcut o pauză până acasă, trecând oarecum în fugă şi prin IOR unde am găsit Dealul cu Dor într-o situaţie destul de jalnică. După ce m-am plimbat un pic am renunţat să mai rămân şi aici la plajă.

Iar seara, acasă, nu s-a întâmplat nimic special...

Să vedem cum va fi mâine...