Om Bun 2012- ziua a doua sau Am rămas fără femur :)

INTRO

Ieri a fost o seară ciudată la Om Bun, sau cel puţin aşa am perceput-o eu...

După ce, după prima seară, ajung cu oarecare dificultate acasă pentru că mi-am ales prost mijloacele de transport şi astfel am fost nevoit să merg nişte minute prin ploaia uşoară care a umplut trotuarele de polei numai bun de experimentat o mică trântă pe care n-am dorit-o şi, culmea priceperii, nici nu am căpătat-o, a doua seară mă găseşte cu acelaşi stomac bolborosind suspect. Nu mă prind dacă e semn de anxietate sau există ceva bolboroci pe care organismul meu îi lasă uneori să umble în stare de libertate prin abdomen.

Înainte de concert fac un mic popas la acelaşi vânzător de vin fiert, un soi de vin care-mi spune mie nu ştiu ce... Cu siguranţă o să-l mai vizitez dacă mai prind zile cât de cât calde în care să revină pofta de căldură slab alcoolică.

Făcându-mi nişte socoteli un pic greşite, ajung la Nottara înainte de a se fi permis accesul spectatorilor în sală. Casc gura un pic la CD-uri dar nu iau nimic din două motive: nu am mai pus un CD cu muzică în calculator de o grămadă de vreme deci investiţia ar fi mai degrabă inutilă plus că bugetul mi-e relativ limitat până la salariul care, slavă contractului de muncă!, nu e departe... Legat de CD-uri, merită precizat că, în prima seară, s-au vândut ca pâinea caldă CD-urile proaspăt lansate de Walter Ghicolescu...

ÎNTÂRZIEREA ŞI REACŢIA MARIEI GHEORGHIU

Ora 18:00, Maria Gheorghiu apare în sală dar până la începerea spectacolului mai aveam ceva de aşteptat. Chiar s-a supărat un spectator pentru întârziere, Maria Gheorghiu primind, ca reprezentantă a organizatorilor, o palmă virtuală. Până la începerea concertului am mai auzit un om care se declara dezamăgit din cauza întârzierii dar, până la finalul spectacolului, cred că s-a simţit suficient de bine încât să uite mica dezamăgire de la început. Am auzit şi o domnişoară care părea nemulţumită că recitalurile urmează să înceapă abia la 19:30, până atunci "o să fie un fel de concurs în care trupe no name o să cânte câte o piesă sau două".

Oare să fiu singurul interesat de concurs???

Maria Gheorghiu, în faţa reproşului întemeiat într-o oarecare măsură (în definitiv, poate omul îşi scurtase ziua de muncă pentru a ajunge în sală la 18:00 iar acum era supărat pentru că, de dragul folkului, şi-a lăsat neterminată cine ştie ce treabă complicată sau importantă) a reacţionat un pic agresiv, poate datorită faptului că a fost total luată pe nepregătite, obişnuită fiind cu public răbdător care acordă mai degrabă circumstanţe atenuante oamenilor din folk decât să îi critice.

Ce să fac... Acum iau eu toate palmele şi şuturile... Haideţi, daţi! N-a mai zis nimeni nimic... Un pic mai târziu a apărut şi o reacţie raţională prin care ni s-a explicat, indiferent cât de reală sau inventată era motivaţia, că s-a întârziat puţin pentru că, datorită modului cum se circulă în Bucureştiul aflat în prag de cod galben, mulţi spectatori au întârziat iar organizatorii au considerat corect să îi aştepte pe toţi cei care au cumpărat bilete. Sincer să fiu, mi s-a părut mai omenesc al doilea discurs.

Publicul era indecis, ar fi aplaudat-o pe Maria Gheorghiu care s-a descurcat cumva în faţa situaţiei neplăcute dar s-ar fi solidarizat un pic şi cu spectatorul nemulţumit.

CONCURSUL

Seara a doua de concurs a avut tot 5 concurenţi deşi, cu o seară în urmă, Maria Gheorghiu anunţase că în concurs au rămas doar nouă concurenţi, un concurent îmbolnăvindu-se după preselecţie, fiind nevoit să abandoneze din cauza asta. Nu ştiu dacă şi-a revenit concurentul respectiv sau juriul a decis să completeze lista concurenţilor cu primul respins la preselecţie; poate era bună o explicaţie, de dragul coerenţei.

Prima concurentă din seara a doua, o cunoştinţă veche, premiată şi anul trecut la Om Bun, luată de ceva ani sub aripa Mariei Gheorghiu, cu o voce bună, cu un talent special în alegerea versurilor pe care cântă, totuşi o folkistă care nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit (o percepţie total subiectivă, desigur), Ana Maria Dumitru participă pentru a doua oară în concursul Om Bun cu Urnă cu cenuşă şi Poveste de iarnă.

Cu numărul doi în concurs, Marian Marinescu a participat cu Mi-e dor şi Departe sunt de tine. N-am notat despre el decât că, în prima piesă, partitura de chitară a fost destul de complexă, primind desigur o notă bună din partea mea din cauza asta.

A treia participare în concurs, trupa Carmina formată din Marcela Scripcaru şi Cristian Bacargiu, a încercat să impresioneze juriul cu Lumina şi Colindul stelei polare. Iniţial cele două cântece mi s-au părut cam prea pop dar, spre final, mi-am adus aminte de Fox Studis şi mi-am dat seama că felul în care abordează Marcela Scripcaru piesele seamănă cumva cu stilul Tatianei Ojog. Nu mi-am putut forma o părere coerentă despre ei, ceva îmi plăcea, ceva nu-mi plăcea, eram tentat şi să critic dar şi să laud.

Al patrulea concurent, un simpatic şi jumătate, recomandat de Ada Milea, actorul din Târgu Jiu Petre Ancuţa ne-a amuzat cu Balada motanului (versuri: Nichita Stănescu) şi a încercat să ne amuze cu N-ai dezmierda (versuri: Radu Gyr). Cred că este concurentul din seara a doua care mi-a plăcut cel mai mult. Cele două piese au fost prezentate şi în concursul de la Alba Iulia.

Ultima prezenţă din concurs, deschizătoarea unei seri Folk You 2012, Claudia Ciobanu. Am notat şi în dreptul ei un plus pe care nu l-am explicat. Probabil l-am dat pentru un ceva nedefinit care plutea în atmosferă... Claudia ne-a prezentat Înainte să adorm şi N-ai ştiut.

RECITALURILE

Primul nume în recital, cunoştinţa de anul trecut, Cătălin Stepa. A început cu Dimineaţa, a continuat cu alte câteva cântece proprii după care a încercat să încheie cu Copaci fără pădure. Am constatat cu surprindere că-mi revenea la timp în memorie aproape tot textul. Asta în condiţiile în care eu nu sunt, cel puţin acum, obsedat de acest cântec. Cătălin n-a putut încheia, fiind rechemat, de data asta cântând cu adevărat ultima piesă, pe versurile Tatianei Stepa, Iubirea de lut. Nu ştiu dacă a pierdut sau nu trenul dar ştiu sigur că, cel puţin cu preluările din Tatiana Stepa, a făcut impresie foarte bună.

Al doilea recital, cel cu bancuri, a aparţinut directorului festivalului de Alba Iulia, Vali Şerban, un nume care nu-mi spunea absolut nimic. Vali Şerban a cântat împreună cu Marius Popa. În timpul recitalului său mi-a sărit din nou în ochi reflectorul verde din dreapta, reflector pe care un ghiduş a scris MĂCEL. Ce-o fi vrând să spună?

Muzical vorbind, Vali Şerban mi s-a părut digerabil ca Ultim(ul) lup dar nu mi-a reţinut atenţia în mod special.

Bancurile în schimb mi s-au părut faine, motiv pentru care le notez:

1- Crocodilul se întâlneşte cu Tyranosaurus Rex şi în întreabă:
-T Rex, pe tine te-a sunat Noe?
-Nu
-Nasol

2- Un domn onorabil, citeşte ziarul aşezat comod pe canapeaua din sufragerie când aude pe cineva bătând în uşă. Trânteşte ziarul, deschide uşa, se uită în dreapta, nu vede nimic; nu vede nimic nici în stânga. Când se uită în jos vede o chestie mică, cu o coasă mică, cu o glugă mică. Speriat, vorbeşte:
-De ce m-ai ales tocmai pe mine? Sunt încă tânăr, mai am atâtea de făcut în viaţă, am o grămadă de planuri...
-Hai, nu fii patetic! Am venit după hamster.

Recitalul trei, cel pe care cred că-l aşteptam cel mai mult, l-a susţinut Ada Milea alături de Bobo Burlăcianu. Ni s-au promis cântece despre beţii, pe versurile lui Ion Mureşan. Am auzit din nou Îngeraşii de pahar:

E o noapte feerică. Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar.
Îmi bag degetul în pahar. Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar.
Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.

Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră.
Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre.
Mai este o cizmă de cauciuc spartă.
Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.

Îmi bag capul în pahar. Vodca e rece ca gheaţa!
Deschid ochii în pahar. În pahar văd bine şi fără ochelari.
Zic: totu-i vis şi armonie!

Lespedea de piatră este albă cu vinişoare roşii.
Acum văd dihania. Acum o aud cum toarce molcom ca o pisică.
Îi văd picioarele albastre. Îi văd coada grozavă, ieşind de sub lespedea de piatră.

Lângă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede. El susură cristalin peste pietricele.
În jurul lui, iarba e veşnic verde. În iarbă cresc flori gingaşe.

În izvoraş înoată copii mici cât păpuşile. Ei înoată cu mişcări uluitor de iuţi.
Ei înoată îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele.

Sunt îngeraşii de pahar. Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui.

Îmi vine să vomit de milă. Îmi vine să vomit de tristeţe.
Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar.
Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur,
să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughiţuri în mine,
să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniţă.
El ar putea cânta cu voce subţirică – vine, vine primăvara!

Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, cobor spre fundul paharului.
Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii.
Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii.

Departe, în pahar, latră un câine. E toamnă. E ziua eclipsei.
Luna rotundă şi galbenă tremură-n pahar.
Printr-un ciob de sticlă, afumat cu lumânarea, văd cum un muscoi negru trece peste bec.
Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, îi trag capul de sub piatră.
Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi.
Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră.

Îngeraşii de pahar se prind de mânuţe şi cuminţi dansează în cerc.
Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru.
Totu-i vis şi armonie!

Dihania are un ochi al mamei şi-un ochi al tatei.
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Citesc în ochiul mamei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?
Citesc în ochiul tatei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?

Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele.
Doar… capul mi se loveşte de pereţi: unu-doi, unu-doi.
Îngeraşul de pahar, de durere, plânge cu sughiţuri.
Îngeraşul de pahar cântă-n mine cu o voce subţirică:
Vine, vine primăvara!

Totu-i vis şi armonie.

Sursă text: http://www.bookiseala.ro/ion-muresan-ingerasii-de-pahar/34896.html

Recitalul a fost, ca de obicei, genial, amuzant, superaplaudat, cu atât mai mult cu cât a fost însoţită de Bobo. Ada Milea a revenit de două ori pe scenă. Finalul a fost Pe-un picior de Mioriţă, cântecel care este foarte vizual dacă eşti aproape de scenă şi îţi păstrezi ochii deschişi.

Deşi cineva din sală cerea Femurul (cu 12- 13 ani în urmă era piesa cea mai cunoscută a Adei Milea), începând chiar să-l cânte la un moment dat (Sunt student la medicină...), în ciuda a două momente- păcăleli în care Ada a preluat începutul emis de spectator, Femurul nu s-a auzit de la cap la coadă de data asta... Şi-am rămas fără Femur, asta e concluzia recitalului de ieri.

În altă ordine de idei, poate vă interesează şi un text scris de o Ada Milea umană, nu exclusiv teatrală. Este coautoare la volumul Prima mea dezamăgire în dragoste.

Al patrulea recital a fost al lui Socaciu. A venit pe scenă însoţit de Nicolae Matei. Mi-a reţinut atenţia prin câteva cântece:

Cântec vechi de lună nouă, prezentat pentru prima dată în concert, pe versurile lui Nichita Stănescu.

Nucul, deja clasică, a fost însoţită de imagini cu artişti care, cu mai mult sau mai puţin timp în urmă, au trecut dincolo... Unii nu-mi spuneau mare lucru, pe alţii i-am regretat şi eu, despre unul (Alexandru Zărnescu) nici nu ştiam că a murit...

Oameni de zăpadă, piesă despre care am reţinut pentru prima dată că e făcută pe versurile lui Adrian Păunescu. Cu asta Păunescu s-a mai salvat un pic în ochii mei... A fost momentul de melancolie al serii... Nu cred că am auzit vreodată în concert Oameni de zăpadă fără să mă întristez...



Cumva forţat, Socaciu revine de două ori pe scenă. Deşi ar fi putut cânta tot ceva de pe Roata (Felinarul sau Colina s-ar fi potrivit bine alături de deja cântatul Charlie Chaplin, piesă cu care, cam prin 1986, Socaciu mi-a intrat în creier şi nu mi-a mai ieşit) a ales să cânte Mama lor la toţi (am tolerat-o mai bine după ce am aflat că, în prezent, Victor Socaciu nu mai este senator) şi, la final, ceva cu cheful de a trăi...

Victor Socaciu - Felinarul - (varianta de pe disc)
    
  Asculta  mai multe  audio   folk


Finalul, dezamăgitor din punctul meu de vedere, i-a aparţinut lui Ducu Bertzi, însoţit de obişnuitul Mihai Neniţă şi de două fete care s-au ocupat de voci, vioară, diverse zdrăngănele. Pentru prima dată l-am văzut pe Ducu Bertzi pe scenă fără chitară. Motivul? O căzătură pe mână din cauza căreia nu a putut ţine chitara. Sigur că nu a dorit căzătura, sigur că a dorit să dea un recital la fel de fain ca în alte ocazii. Totuşi, nu prea a ieşit bine ce s-a auzit aseară. S-a apelat la negativ, a ieşit destul de ciudat amestecul de negativ cu live. Fetele cred că şi-au făcut treaba cât se poate de live, bănuiesc că oricum nu erau incluse şi ele pe negative, dată fiind colaborarea nu tocmai veche dintre ei. Mihai Neniţă părea un pic enervat când încerca fără succes să convingă sunetistul să-i dea mai sus vioara (în monitor, aveam să-mi dau seama mai târziu). Mihai cred că a încercat să salveze recitalul dar, chiar în momentul său solo, a ieşit o varză din care eu am înţeles mai degrabă spectacolul vizual (are un stil aparte de a se "juca" cu vioara) decât spectacolul muzical în care nu reuşeam să sincronizez mişcările lui Neniţă cu ce auzeam în boxe.

Recitalul cu negativ a creat o mulţime de probleme tehnice... Totuşi, poate nu aş fi remarcat imperfecţiunile recitalului Ducu Bertzi dacă aş fi avut loc în spate, nu pe primul rând. Alţi spectatori se declarau mulţumiţi de recital, la finalul concertului.

Oricum, cred că dezamăgirea ar fi fost şi mai mare dacă Ducu Bertzi nu ar fi putut susţine recitalul nici măcar în condiţiile în care l-a susţinut. Prin urmare, s-a aplicat regula răului mai mic.

În curând începe seara a treia... Azi mi se par interesante rezultatele concursului (abia aştept să le aflu) şi recitalurile Adrian Ivaniţchi şi Doru Stănculescu. O să fie, cred, o nouă seară frumoasă.

Festivalul Naţional de Muzică Folk Om Bun 2012- ziua 1

INTRO

Ziua-mi începuse prost, cu pană de apă caldă şi cu o apă rece atât de rece încât părea imposibil de utilizat. Socoteam că am plănuit degeaba să am concediu în zilele festivalului pentru că, în lipsa apei calde, asta nu era de ajuns pentru a-mi produce un aspect proaspăt. Până la urmă m-am descurcat cumva şi, cred, am apărut la Nottara având un aspect decent.

Înainte de a ajunge la teatru, pentru că-mi calculasem destul de relaxat timpul, am avut vreme de un nou vin fiert în Piaţa Universităţii (pe seama vinului fiert am făcut o observaţie în parcul IOR: paharele mici nu au volumul declarat pe afişele cu preţuri, sunt, cel puţin cele pe care le-am băut eu, cu 50 ml mai mici; observaţia din IOR nu pare să fie valabilă şi în Piaţa Universităţii). De aici, trecând prin faţa Teatrului Naţional, am avut ocazia să observ în treacăt un mic grup de antibăsişti. Cred că m-aş fi alăturat şi eu grupului, în altă seară, dacă mi s-ar fi demonstrat înainte că, sub alt preşedinte, şefii m-ar plăti dublu iar femeile care mi-au plăcut s-ar duela pentru a mă câştiga.

Termin vinul, merg în continuare spre teatru mărind un pic pasul pentru că drumul s-a dovedit mai lung decât îl apreciasem eu. Şi nu doream să întârzii la întâlnirea cu folkiştii din concurs care, eram convins, vor reprezenta şi anul acesta surprize plăcute. Stomacul îmi bolborosea încă de acasă cumva ciudat, nu era tocmai confortabil să-l simt aşa dar... situaţia era oricum departe de tragedie.

CONCURSUL

Maria Gheorghiu s-a lăsat aşteptată până puţin după ora 18:00. Probabil mai erau mici detalii tehnice de pus la punct înainte de începerea concursului. Între timp mi-am aruncat periodic privirea prin sală, parcă în căutarea unor chipuri cunoscute. Primul chip cunoscut, undeva într-o lojă, s-a dovedit a fii Ştefan Tivodar. L-am văzut rar în ultimii ani aşa că m-am bucurat să-l revăd.

Ceva mai devreme, înainte de a mă aşeza pe locul incredibil de bun pe care mi-l procurasem, am trecut pe lângă o puştoaică despre care mi-am imaginat că, aproape sigur, urmează să participe la concurs, dată fiind chitara din dotare. Bănuiam că are aproximativ vârsta Ştefaniei Iacob, una dintre plăcutele suprize tinere din concursul de anul trecut.

În sfârşit, Maria Gheorghiu apare pe scenă şi începe să prezinte... Primul concurent, parcă prea bătrân pentru un concurs (dar, tocmai din acest motiv, cu atât mai demn de laudă pentru încercare), cu nişte texte simpluţe dar, după cum le descria chiar el, protestatare. Surprinzător pentru mine a fost că omul a avut nevoie de microfon pentru chitară, chitara lui fiind simplă, clasică, incredibil de clasică, amintindu-mi de chitara bunicului. Un bătrân cântând bătrâneşte, Mircea Mocanu din Aleşd, un chitarist decent, ceva mai slab ca voce. Ne-a cântat Harap Alb şi Făt Frumos în economia de piaţă şi Niciun dracULA.

Cu numărul doi în concurs, un nume legat de cenaclul Totuşi Iubirea (un episod folk de care sunt total străin), Trio Bană, un tătic (voce, chitară, muzicuţă) cu două fete cu voci plăcute. Vocile tuturor mi s-au părut destul de bune (la fete aproape ajunsesem să identific vocea înaltă, blondă, din stânga şi vocea ceva mai joasă, brunetă, din dreapta) dar cu instrumentele tăticul nu mi s-a părut extraordinar pregătit. Piesele cântate de ei, care mi s-au părut un pic cam lungi, au fost Bradul de Crăciun şi Lehamite.

Numărul trei în concurs, Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. De Cosmin auzisem dar nu cred că apucasem să-l şi ascult. Ştiam doar că cel puţin una dintre cunoştinţele mele din lumea folk s-a declarat îndrăgostită de muzica lui Cosmin Vaman. Cei doi oameni au cântat un folk plin, întreg, primit foarte fain de public. Sunt de părere că Alexandra (o voce plăcută, faină şi ca prezenţă scenică) şi Cosmin vor lua cu siguranţă un premiu anul acesta la Om Bun. Au cântat De ce nu apar folkiştii la televizor (o piesă cu text din categoria haz de necaz) şi Drumul.

Numărul patru în concurs, Ioana Bărbuliceanu, este chiar chitarista care exersa când am trecut pe lângă ea la intrarea în sală. Am aflat că are 12 ani şi că a avut succes de 1 Decembrie când a cântat imnul naţional în faţa a 12000 de oameni. Prezentarea pe care i-a făcut-o Maria Gheorghiu mi-a produs o supradoză de simpatie la adresa Ioanei, folkista revoluţionară revenită, preţ de un concurs, la vremea copilăriei. Prima ei piesă din concurs a fost Zăpadă. Piesa a doua nu am reţinut cum se numea dar a fost prezentată ca o piesă având ca text cuvinte cu tâlc. Ioana, o chitaristă mică, revoluţionară, puternică şi înţeleaptă, o extraordinară reprezentantă a generaţiei ei.

Numărul cinci în concurs, provocându-mi un mare zâmbet, Proiectul Tivodar în formula în care-i auzisem în vară, la Folk You: Ştefan, Ioana şi Alex. Au cântat Ştiu şi Catalog. Pe Catalog am observat într-un târziu că Ştefan cântă cu capodastru. Alex a făcut minuni, ca de obicei, cu vioara lui iar Ioana a completat totul cu o voce cumva... Un final de seară de concurs cum nu se putea mai plăcut! Oare va primi Tivodar până la urmă trofeul, aşa cum crede Maria Gheorghiu că-şi doreşte? Oricum, insistenţa lui mă bucură.

RECITALURILE

Primul recital a fost susţinut de Florin Săsărman, un nume care nu-mi spunea mare lucru până ieri. A început cu Întoarcerea acasă, pe versurile lui Adrian Păunescu şi a continuat cu un program de colinde finalizat cu o colindă neteologică cu care mi-a redus un pic din simţul anti-Crăciun. În rest, strict muzical vorbind, nu am ce-i reproşa.

Al doilea recital, Walter Ghicolescu şi Adrian Grădinaru. Pe Walter îl cunoşteam ca nume dar nimic din muzica lui nu-mi pătrunsese definitiv în memorie, Adrian nu îmi spunea absolut nimic. Am fost atent la ei, încercând să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele despre folk şi am constatat că sunt doi muzicieni interesanţi. Au cântat, pe versurile lui Nichita, Popas în alt cântec apoi, pe versurile lui Minulescu (piesa chiar începând cu Ion Minulescu recitând), Cu toamna în geam. Mai târziu mi-au reţinut pentru câteva clipe atenţia versurile de la Prezent retro şi orchestraţia de la Singur pe drum. E greu să adormi când nimeni nu-i cu tine...



Nu ştiu cum ar fi sunat recitalul fără Grădinaru, omul orchestră, îmblânzitor de chitară, clapă, vioară şi discret vocalist.

Seara a continuat cu un nume relativ mare, Andrei Păunescu şi Totuşi. Andrei a apărut însoţit de baterist şi basist. A fost prezentat ca proaspăt autor de volume de poezie: Iobag la patron, iobag la stat şi Zodiacul cu femei.

S-au cântat piesele care dau titlurile noilor volume de poezii dar şi Te văd (care a avut de suferit fără Jelena la voce), Amor cubist (special pentru publicul care a preluat refrenul ceva mai slab comparativ cu anul trecut) şi, pe post de bis, într-o manieră cât se poate de rock (incredibil de receptiv publicul de data asta), Suntem aroganţi.





Al patrulea recital, omul care m-a încântat pe 3 decembrie 2012, Alexandru Andrieş, de data asta cât se poate de singur, cu chitara. Am auzit din nou Fata din nord (Girl From The North Country- Bob Dylan), chiar dacă, printr-un mic truc, Andrieş a prezentat-o ca primă audiţie, uitând parcă faptul că a cântat-o şi la Excelsior, am mai auzit Oxford Town- Bob Dylan (La Cugir... în varianta Andrieş, apreciată de Vali Sterian după cum spunea arhitectul de pe scenă), piesa care m-a înfuriat de-a dreptul în 2008, E minunat să fii avocat. Am mai reţinut un mic fragment de text, mă faci să mă simt singur când dispari, revenirea pe scenă deşi recitalul părea deja terminat (revenire fără stativul cu texte, un moment rar în care Andrieş a cântat din memorie), referirile destul de dese la Alifantis şi chestia spartă în timpul recitalului său. Chitara mea a făcut asta? Altă dată, când vreţi să faceţi percuţie în public, apelaţi la instrumente mai discrete.

Girl From The North Country

Well, if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Well, if you go when the snowflakes storm,
When the rivers freeze and summer ends,
Please see if she's wearing a coat so warm,
To keep her from the howlin' winds.

Please see for me if her hair hangs long,
If it rolls and flows all down her breast.
Please see for me if her hair hangs long,
That's the way I remember her best.

I'm a-wonderin' if she remembers me at all.
Many times I've often prayed
In the darkness of my night,
In the brightness of my day.

So if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Sursă text: https://www.youtube.com/watch?v=9n83VFE83kM

Finalul serii a aparţinut lui Nicu Alifantis, bun prieten al lui Andrieş. Recitalul acesta m-a lăsat aproape fără cuvinte. Cred că este cel mai fain recital folk la care am asistat vreodată. Un moment interesant a fost Ce bine că eşti, minunat preluată de public, după care Alifantis, într-o încercare de autoironie probabil, a comentat: N-o să înţeleg niciodată cum puteţi cânta inepţiile astea... Serios, mie mi-a luat mult timp să le învăţ. 

Un alt moment fantastic, începutul Emoţiei de toamnă la care Alifantis a cântat pe marginea scenei, la doi metri de mine, fără microfon, înfrăţindu-şi vocea cu cele trei sute de voci din public.

Profesionistul din Alifantis s-a observat şi când a lăsat să se audă mmm-ul publicului de pe Decembre.

Recitalul părea gata când sala, în picioare, deloc dispusă să plece chiar atunci spre casă, ni l-a mai adus pe Alifantis pentru două cântece. Primul, de pe singurul vinil Alifantis pe care l-am ascultat, Piaţa Romană nr. 9 (cu textul lui Andrieş, dacă-mi amintesc corect, dovadă a prieteniei lungi dintre cei doi), urmat de Balada dromaderelor, cu pasaje complexe de chitară.

Nu cred că greşesc dacă afirm că Nicu Alifantis a fost cel mai bun chitarist al serii. În plus, a fost şi cel mai domn dintre domnii care au fost pe scenă, fiind singurul pe care l-am observat sărutând mâna Mariei Gheorghiu.

Cam aşa s-a termina concertul de ieri:



Înainte de final, o posibilă explicaţie legată de un aspect care m-a nemulţumit (vezi link-ul din postarea de ieri), preţul biletelor. Dacă anul trecut prezentarea începea cu menţionarea sponsorilor iar în sală erau diverse cearceafuri cu numele sponsorilor, anul acesta se pare că Victor Socaciu nu a reuşit să găsească sponsori şi, în special din acest motiv, preţul biletului aproape s-a triplat. Mi-ar plăcea să aflu că s-au mărit şi premiile celor care vor câştiga concursul dar, cu criza asta, pare greu de crezut. Oricum, deja mi se pare mai puţin supărător faptul că, pe 5 decembrie, a trebuit să bag mâna mai adânc în buzunar pentru a-mi plăti biletele.

Peste 3 ore începe seara a doua de Om Bun. Dacă lucrurile merg bine, mâine la ora asta veţi avea o nouă cronică.

Final de săptămână "apocaliptică"...

Îmi dau seama că este ceva în neregulă cu mine atunci când ţin cartea în mână şi nu reuşesc să citesc... Apropo, de data asta citesc o carte mai scurtă, tot din zona psihologiei clinice: Mircea Lăzărescu, Lucian Ile, Tulburarea obsesiv-compulsiva. Circumscriere, modele si interventii, Editura Polirom, 2009. M-am apucat de ea pe 22 noiembrie şi sunt deja la jumătatea ei...

Vineri seară am trăit sentimente amestecate uitându-mă la fotografiile pomenite în postarea precedentă.

Sâmbătă dimineaţă şi-a făcut din nou apariţia insomnia. M-am dat jos din pat obosit şi lipsit de chef. Peste câteva ore revăd fotografia acelui tablou al lui Dali. De data asta remarc şi titlul de sub el, titlu care mi s-a părut realist când l-am citit (mă întreb cum de am privit fotografia de atât de multe ori fără să fi sesizat titlul...) dar pe care l-am uitat până să scriu pe blog despre el. L-am regăsit totuşi aici: The Persistence of Memory. Printre ceasuri, în câteva secunde, mi-au revenit în memorie două melodii:



şi



Mai târziu, după câteva săptămâni în care nu am mai ieşit la plimbare în week-end, trăind o stare parcă mai ciudată ca oricând, am plecat să iau aer... Îmi propusesem să merg în IOR, să citesc pe o bancă... Până la urmă am ajuns în centru.

Am trecut pe lângă şantierul aflat peste drum de Universitate. Nu ştiam de el, se pare că a trecut mai mult timp decât credeam de când nu m-am mai plimbat prin zonă... Aici am văzut maşinile Realitatea şi Antena 3 şi mi-am amintit de ştirea văzută înainte de a pleca de acasă. Mă amuz imaginându-mi că jurnaliştii aşteaptă ca acelor oase din secolul nu ştiu care să le revină glasul şi să-şi spună povestea...

În drum spre Cişmigiu am căscat ochii la afişele de concert, unele deja trecute, altele urmând în săptămânile următoare... Mi-a reţinut în mod special atenţia concertul din 14 decembrie, cu Mike Godoroja& The Blue Spirit cu Trei Parale şi Truverii printre invitaţi. Firesc, mi-am amintit de Vama Veche, de Green Hours, de Preoteasa... Îmi propusesem să trec pe la Nottara (uite cum mi-am amintit de Uzina de plăceri SA, piesă pe care o pun în legătură cu aceiaşi poveste veche) să văd cum stă treaba cu biletele dar, deşi am trecut mai târziu prin faţa teatrului, mi-am făcut uitată intenţia.

În Cişmigiu aud la un moment dat o piesă Zdob şi Zdub, clipă în care-mi amintesc recitalul lor de la Noaptea Devoratorilor de Publicitate din 2005 şi alte poveşti cam pe aceiaşi temă... Şi totuşi, în ciuda asocierilor pe care le fac eu, indivizii sunt destul de faini.



Văd pregătirile pentru patinoar, pomul de Crăciun deja obişnuit, căsuţele de lemn din care cine ştie ce se va mai vinde în curând, zâmbesc trecând pe lângă chioşcul fanfarei ocupat acum de copii, îmi amintesc de tinerii cu biciclete şi chitări care ocupau iarba în vară...

Mă gândesc o clipă că locul cu acele liste e la doi paşi dar renunţ să trec strada până acolo... Oricum, mă întreb la ce mi-ar fi folosit să o văd sau să nu o văd pe o listă... La fel cum mă întreb dacă m-ar ajuta cu ceva să scriu din nou unor persoane pe care, într-o mai mică sau mai mare măsură, sunt supărat...

Revin în pasajul de la Universitate, îmi arunc ochii pe expoziţia foto de acolo, unde remarc două nume cunoscute, Sorin Rechiţan şi Cristian- Alexandru Catană, unul prezent cu o poză oarecum banală dar cu o cromatică faină, celălalt cu o fotografie în stilul lui obişnuit, încercare de fotografie de suflet (în mică măsură reuşită, după părerea mea).

Mă întorc acasă gândindu-mă că vor urma zile la fel de confuze... Nu prea ştiu ce o să fac...

Mă interesez cum aş putea rezolva o mică (sper eu) problemă de sănătate, lăsată nerezolvată de peste un an. Mai am de dat nişte telefoane apoi... verdictul... Poate nu căutam nici acum să văd cum pot rezolva problema dacă nu-mi dădeam seama că treaba asta reprezintă un motiv de disconfort în plus şi o posibilă piedică pentru un pas următor... Odată rezolvată problema asta aş mai avea un pas interesant de făcut... Dacă îl voi face sau nu încă nu ştiu dar... s-ar înscrie destul de bine în ideea de evoluţie cu paşi mici... Mama ei de evoluţie! E aiurea când ţi se atrage atenţia că nu valorifici niciuna dintre ideile care te-ar putea ajuta să-ţi schimbi viaţa...

Ca o concluzie pentru ziua de sâmbătă: am plecat de acasă cu chipul încordat. Pe drum mi s-au relaxat cât de cât muşchii feţei dar cred că între timp s-au încordat la loc, poate nu la fel de rău ca la plecarea de acasă dar totuşi deranjant de...

Trăiesc zile ciudate care mă obosesc destul de mult...

Duminică se încheie săptămâna într-un stil raţional- furios... Auzi? Tu ai senzaţia că faci perfect tot ce faci iar noi ceilalţi suntem nişte dobitoci care fac numai prostii? De ce nu-ţi asumi şi partea ta de vină? De exemplu, cu hărţile numai tu ai umblat în ultimele luni şi te-am auzit de câteva ori că nu găseai ce hartă căutai. De ce nu le ţii pe toate la un loc dacă tot ţi-ai făcut rafturile alea special pentru aşa ceva? Preferi să le răspândeşti prin toată camera apoi să te enervezi când nu îţi aminteşti unde le-ai pus! Te-oi fi săturat tu dar şi eu m-am săturat de prostia voastră!

Şi aşa e! M-am prea săturat să mi se pună în spate toată vinovăţia de pe lume... În condiţiile astea nu ai cum să vezi lucrurile altfel decât într-un stil tehnic, neimplicând prea mult latura emoţională... Mi s-a reproşat de curând şi chestia asta, că tratez în mod tehnic problemele apropiaţilor... Dar între a le trata aşa şi a mă lăsa în continuare închis între furii şi neputinţe, prefer abordarea tehnică...

Până la urmă, într-o formă sau alta, scapă cine poate!