Cargo în Music Hall (6 mai 2011)

ALEGEREA CONCERTULUI

Încă de la începutul săptămânii eram în mare trilemă. Domnul ţapinar Tănase a avut grijă să transforme trilema în quadrilemă anunţându-mi un nou concert de-al lor. Aveam de ales vineri seară între a rămâne acasă, a merge la Trooper (trupă care mi-a devenit dragă după Stufstock 2009), a merge la Cargo şi a merge la Ţapinarii.

În ordinea distanţei de casă era logic să aleg Trooper urmând apoi Ţapinarii, Cargo şi Music Hall-ul fiind ultimii pe listă.

În ordinea impusă de starea de spirit (îmi cer iertare Ţapinarilor pe care-i puteţi revedea pe 10 iunie, la aniversarea de 10 ani), pe primul loc se afla Cargo apoi Trooper urmate de Ţapinarii.

Dacă aş fi respectat noua regulă care spune "profită de ocazie când un eveninemt interesant te cheamă într-un loc nou", atunci aş fi mers la Ţapinarii care concertau într-o cârciumă total necunoscută pentru mine, de pe Dacia.

Pentru că îmi propusesem să ascult de starea de spirit care era mai rock decât în ultimii ani, roackeru din mine a rămas doar în dilemă. Şi am ales trupa pe care nu o mai ascultasem de cel mai mult timp: Cargo.

DRUMUL

Termin cu munca, trec pe acasă, fac un duş şi, puţin după 21:00, plec spre Music Hall folosind o combinaţie de tramvai cu metrou. Nu mă grăbesc pentru că eram convins că 22:00 este ora adunării, concertul propriu- zis urmând să înceapă ceva mai târziu.

MUSIC HALL

Ajung pentru a doua oară în Music Hall (clubul pe care deja îl simpatizez nu numai dar şi pentru că este preferat de Steluţa), la intrare salut omul care-l completase miercuri cu chitara electrică pe Adrian Ivaniţchi, intru, în vestibul găsesc aglomeraţie. Bag de seamă că avem şi garderobă de data asta (lipsa garderobei o considerasem un element negativ pe vremea Cage-ului) iar la uşa care dă spre club omul cu biletele era aglomerat. Asta anunţa un concert cu lume multă, cu atmosferă incendiară, cu multe senzaţii faine. Deşi am ezitat decid să las la garderobă polarul gândind că în club o să fie ori prea mult, ori tocmai suficient încă un strat de îmbrăcăminte peste tricou.

Intru în sală cu biletul numărul 144 ceea ce mi-a sugerat că erau deja înăuntru 143 de oameni. Văd că mesele din faţa scenei au dispărut, fiind mutate în dreapta intrării aşa cum le ştiam de la Ţapinarii şi DarkWave. După cum bănuiam, atmosfera rock nu permitea mese plasate ca la Ivaniţchi. O notă bună pentru club şi pe tema asta.

O altă notă bună celor de la bar care au un al nu ştiu câtelea simţ care le permite ca atunci când te văd îndreptându-te spre bar cu o sticlă goală, să îţi pregătească sticla plină cu acelaşi produs, sticlă desfăcută cu o secundă înainte de a ajunge tu în faţa barului. Am mai sesizat simţul acesta la barmani dar de data asta parcă era îlustrat în cel mai apropiat de perfecţiune mod. Bravo, domnule! M-ai făcut să zâmbesc! :)

FOBIA SOCIALĂ

Pentru cei care nu prea înţeleg ce trăiesc eu pe plan psihic (cei pentru care fobia socială reprezintă o chestie atât de tehnică încât preferă să nu ştie nici măcar o parte din teoria care s-a născut din ea), spun cu ocazia asta că, dacă aş fi funcţionat ceva mai bine pe plan social, nu m-aş fi mulţumit doar să-l salut pe acel om de la intrare, alegând să şi schimb câteva vorbe cu el dacă nu din alt motiv măcar pentru a-i spune că am apreciat prestaţia lui din seara Ivaniţchi. Este adevărat totuşi şi că, dacă aş fi funcţionat mai prost, aş fi trecut pe lângă el ca pe lângă un stâlp, evitând să-i vorbesc sau să-l privesc.

Un alt moment în care domnişoara fobia s-a manifestat a fost cel în care am terminat ultima bere. Am ezitat până să o las jos dar până la urmă metoda Ariel mi s-a părut o formă de expunere mai puternică decât eram eu dispus să-mi asum în acel moment. Şi regret asta dintr-un motiv pur egoist: dacă în Music Hall reuşeam să aplic metoda Ariel puteam spune că am avansat promiţător de mult cu tratamentul fobiei sociale situaţie în care am puternice motive pentru a spera în îmbunătăţirea propriei vieţi, cel puţin din punct de vedere al socializării.

Despre ce este vorba în metoda Ariel? Citiţi aici, punctul 3!

PUBLICUL

Aşa cum mă aşteptam, publicul a fost numeros şi plăcut, aşa cum, fără să-l fi perceput neapărat astfel şi pe atunci, cred că era şi în anii liceului şi imediat după, în perioada în care mergeam mai des la concerte rock. De fapt amintirea unui astfel de concert, din cadrul Skip Rock 2005, mi-a dat un motiv în plus să revin la un concert Cargo. Atunci, în 2005, Kempes fugise din spital ca să cânte în deschidere la Iron Maiden...

Dincolo de grija cu care oamenii se mişcau în aglomeraţie, dincolo de faptul că, în apropierea scenei, au încăput mai mulţi oameni decât mă aşteptam (ştiu ce spun, deşi nu-mi era specific, de data asta am fost undeva în primele 5- 10 rânduri de oameni cam tot concertul), dincolo de femeile mai mult sau mai puţin frumoase din sală (aici mi se pare interesant să constat că, deşi nu erau toate tinere şi subţiri, nu am considerat-o pe niciuna urâtă), dincolo de pasiunea cu care cântau, despre public am reţinut în mod special trei aspecte:

1) În timpul concertului, din spatele meu se aude ceva de genul: Faceţi loc să treacă mireasa iar câteva clipe mai târziu, o tânără care tocmai se strecurase spre scenă spune Eu eram mireasa. M-a făcut să zâmbesc şi faza asta. Ce le trece unora prin cap numai ca să ajungă mai aproape de Cargo! :)

2) După concert, la intrarea în gangul care dă spre club, o bicicletă pe care o remarcasem la venire este urcată într-o maşină cu care s-a îndreptat spre casă. Mi s-a părut interesant că oamenii s-au organizat astfel încât să iasă şi bicla la plimbare dar să ajungă şi proprietarul acasă fără efort.

3) Câteva momente mai târziu, aproape să ieşim în Titulescu, un tip îmi cere să-l ajut să dea reply unui sms. Nu cunoşteam telefonul, eram suficient de obosit încât să nu mă concentrez prea mult la detalii, totuşi, lăsându-mă ghidat de el (care era probabil mai obosit ca mine şi nu se mai putea concentra la taste) reuşesc să transmit un reply cu mesaj gol. Îşi dă seama, îi spun că nu sunt sigur dacă gol a plecat dar că îmi pare rău dacă a ieşit aşa. Ne despărţim şi ne vedem fiecare de drum... Mai târziu mi-am dat seama că era logic ce spunea omul despre mesajul gol dar... dată fiind surpriza, ora târzie, abordarea prietenoasă... am considerat că omul nu o să rămână veşnic supărat pe mine şi că a fost suficient de rezonabil să-i spun că îmi pare rău dacă mesajul a plecat gol.

CONCERTUL

Deşi vârsta trupei (26 de ani, cu 9 ani mai puţin ca mine) şi popularitatea i-ar fi putut face să creadă că pot începe şi mai târziu, Cargo ne-a lăsat să-i aşteptăm mai puţin de o oră. Publicul aştepta calm, care cu berea, care cu sucul în mână, ascultând muzica bună din boxe care aproape că te făcea să uiţi că ai venit aici pentru un concert live (am mai avut senzaţia asta de uitare înainte de concertul Ţapinarilor din iarnă). Când apărea pe scenă omul cu tricou Cargo oamenii aplaudau intuind că va începe curând concertul.

Aproape de 23:00 concertul deja începuse. În prima parte, în care am şi notat deşi aglomeraţia şi berea din mână mă incomodau oarecum, s-au auzit piese pe care mi le aminteam deşi poate nu mai ştiam titlurile fiecăreia. Mi s-a părut interesant, după ce am terminat berea şi am scăpat de ea aşa cum mai văzusem pe cineva, lăsând-o jos aproape de picior, să aplaud într-o poziţie ciudată cu notesul într-o mână şi pixul în alta. Dacă în fotografiile făcute cu publicul apare pe undeva un notes aplaudând să ştiţi că al meu este! :)

Prima piesă a fost instrumentală şi, dacă nu mă înşel, era prima piesă de pe nu ştiu care album. Au urmat: Anarhia (cu un public incredibil de în formă pentru un început de concert), Aproape de voi (cântat cot la cot de trupă şi de noi), Hora mare pe motoare (pe care eu am auzit-o rar, o piesă ceva mai nouă probabil), Bagă-ţi minţile-n cap, Ziua vrăjitoarelor, 89, Brigadierii, Ţepeş. După asta trupa şi-a luat pauza de bere.

În prima parte a concertului cred că am trăit o stare vecină cu fericirea. Nu-mi dau seama exact din ce cauză ("suspectez" bucuria reîntâlnirii cu Cargo, senzaţia de redescoperire a tinereţii proprii în care Cargo reprezenta un reper important, faptul că muzica mă făcuse să uit de tot anii fără Cargo, ani trişti din motive pe care le ştiu unii dintre cei care mă urmăresc pe net de ceva ani) dar aproape mi-au dat lacrimile la Anarhia. Starea asta lacrimogenă s-a repetat şi în a doua parte a concertului de vreo două ori, înclin să cred că era mai degrabă o stare de bine cea care năştea dispoziţia lacrimogenă.

În pauză, Baciu s-a dat prin public părând să se simtă foarte bine printre noi. Un spectator (probabil fan Cargo mai nou) l-a întrebat dacă concertul va avea şi partea a doua. Un alt spectator sugera că s-a cântat cam tot ce era cunoscut iar prietenul său l-a lămurit că mai sunt o grămadă de piese care pot fi cântate, amintind cel puţin una supercunoscută, super de atmosferă, extrem de dinamica Batacanda.

Pauza s-a terminat, eu nu mai eram în stare să notez. Pur şi simplu trăiam momentul, ascultam şi priveam scena, publicul, trupa.

5 oameni, 3 chitări (chiar mai multe, cred, Bărar a cântat la cel puţin două), o clapă, tobe, oameni mai vechi sau mai noi în Cargo (eu îi ştiam din formula veche cu Kempes pe Bărar, Pilan şi Pup), ţigări fumate pe scenă, ţigări aruncate din public (pe Nu mai am ţigări, desigur), o brichetă salvatoare pentru ţigara lui Alin, Bărar lăsându-şi chitara într-o parte pentru a-l "îmbrăţişa" pe Baciu şi a cânta la chitara lui, piese una mai bună ca alta, dorinţa de a-i revedea curând.

FERICIRE

Mă gândeam după concert că a fost unul dintre cele mai fericite momente din ultimii 8 ani de viaţă, poate chiar cel mai fericit, trăit fără senzaţia că undeva, ceva este greşit. Sigur, aş fi preferat să nu merg singur la concert, să fiu însoţit de o domnişoară pe care s-o plac şi care să mă placă, o fiinţă cu care să am în comun mult mai multe lucruri decât pasiunea pentru Cargo. Sigur, aş fi preferat să ajung în patul ei după concert (simplul fapt că am plecat de la concert pe jos şi am ajuns încă destul de odihnit acasă îmi spune că aş fi făcut faţă şi în patul ei). Sigur că erau mici detalii care puteau fi trăite mai frumos. Totuşi, aceste mici detalii au ştirbit în foarte mică măsură plăcerea de a reasculta, după vreo 10 ani probabil, o trupă înfiinţată undeva la vârsta copilăriei mele şi descoperită de mine undeva în 1995.

Am înţeles la finalul concertului că exageram evitând Cargo după plecarea lui Kempes. Spuneam că Cargo a murit odată cu acel moment dar uite că în realitate trupa Cargo e vie, sună bine, a menţinut oameni în jurul lui Bărar, concertează, deschide concerte ale trupelor mari. Chiar dacă îi preferam şi eu cu Kempes (poate pentru că inconştient evocam astfel o perioadă fără griji) spun acum că voi mai asculta Cargo şi cu următoarea ocazie. Sper să revină curând în Bucureşti şi să aflu la timp de concertul lor.

Aproape de voi, cu Kempes:



Publicul Cargo a fost la fel de fain precum cel din videoclip la fiecare concert de-al lor la care am asistat. Apropo! La concertul de pe Băneasa am fost şi eu. A fost atunci o ploaie infernală, Cargo a cântat pe la 4 dimineaţa dar a meritat aşteptarea.

Pe curând, Cargo!

Adrian Ivaniţchi, ziua a doua

Deşi, marţi seară, auzind de concertul din Music Hall, am spus că, pentru mine, e cam la capătul pământului, aseară m-am gândit că Adrian Ivaniţchi vine destul de rar să cânte în Bucureşti aşa că merită să-mi mai scurtez o noapte.

Stau la birou până termin răspunsul la un e-mail important apoi o iau din loc, fără grabă, spre fostul Cage Club. Eram curios atât să văd cum va evolua concertul în comparaţie cu cel de marţi cât şi să văd cum arată clubul în noua haină.

Încă nu ştiu ce aranjament al meselor este folosit în serile de vineri, de rock (apropo! vine cineva la Cargo?) dar în serile calme mesele sunt aşezate atât în partea dreaptă cum te uiţi la scenă (aşa cum erau şi pe vremea Cage-ului) cât şi în stânga. Am ales să mă aşez nici prea în faţă dar nici în spate, în faţa scenei. Dat fiind că în varianta Cage am avut câte ceva de criticat la toalete (detalii aici), am verificat şi acum cum stau lucrurile şi, în afara spaţiului strâmt, nu am mai avut ce reproşa. Se simte renovarea. E adevărat că renovarea nu se simte numai în confort, se simte şi în preţurile de la bar, mai mari decât pe vremea Cage-ului. Dar domnia se plăteşte, nu-i aşa? :)

Concertul a început, primele piese fiind cântate mai mult pentru mine şi oamenii de la bar, restul celor deja prezenţi în club fiind, din păcate, cantitate neglijabilă. În situaţia asta nu m-a mirat că Ivaniţchi m-a reperat imediat după ce a urcat pe scenă.

-Eşti aici? M-am liniştit!

Concertul a început cu Lungul drum (nu mi-o aminteam, poate că nici nu o auzisem până atunci) şi a continuat cu două balade, Balada lui Mil şi Balada gureşei Coquette. Mai departe, Amintirea paradisului, Arsura (reluată peste ceva timp pentru un spectator întârziat), deja cunoscuta Tânăr şi acum (Şi totuşi, mai cred în pereche?).

A urmat Şi totuşi există iubire, piesă pe care "auzeam" publicul din Vama Veche de la Folk You 2008. Era fain să nu am nevoie de imaginaţie pentru a auzi publicul. Era fain ca publicul să fie acolo, lângă mine, în faţa scenei.

După o introducere care m-a făcut să mă gândesc la Scrumbia afumată Ivaniţchi s-a răzgândit şi a ales o piesă supercunoscută, Amintiri cu haiduci. De aici atmosfera s-a încins într-o oarecare măsură şi a rămas aşa până la finalul concertului. Programul de coveruri a avut succes, publicul a devenit mai implicat, au mai fost cântate două piese în varianta om+ chitară (Vremuri şi La fereastra ta).

Următoarele, dintre care am notat Câmpuri aurii, Knocking on a Heaven Door, Andri Popa, Blowing in the Wind (aici vocea a fost a omului nou urcat pe scenă la început şi a lui Ivaniţchi în a doua parte a piesei), Cântecul bufonului au fost cântate cu două chitări (a lui Ivaniţchi şi a unui tip care scotea sunete faine din chitara electrică) şi, uneori, pe două voci.

Cel puţin această parte de coveruri supercunoscute ar fi fost cu siguranţă pe placul multor amatori de muzică bună. Aşa cum făcea şi Alina Manole acum ceva ani, după un concert Cantos cu public puţin, regret şi eu faptul că un artist care a dovedit în două concerte că are atât piese proprii foarte bune cât şi capacitatea de a prelua şi de a interpreta într-o manieră plăcută piese supercunoscute ale oamenilor care, pentru o generaţie sau alta, au reprezentat repere importante din punct de vedere muzical, regret deci că în jurul acestui artist nu s-au adunat mai mulţi spectatori.

La final, încerc să refac firul evenimentelor în urma cărora am ajuns să-l cunosc pe Adrian Ivaniţchi. Prima dată cred că am auzit de el în vechea emisiune radio a Teodorei Ionescu (Folk pur şi simplu de pe Antena Bucureştilor), emisiune pe care o ascultam săptămânal. Firesc, Teodora Ionescu difuza cea mai cunoscută piesă a lui Ivaniţchi, Arsura.

Peste ani l-am prins probabil în ceva recitaluri la Om Bun iar în 2007 (nu cred să mă înşele memoria) l-am reţinut ca prezentator la acelaşi Om Bun, ocazie cu care a introdus-o pe scenă şi pe Ioana Munteanu care, zic eu, a avut o prestaţie lăudabilă în concurs.

A urmat Folk You 2008 unde am constatat că Adrian Ivaniţchi are multe piese plăcute pe care, cred, abia atunci le descopeream cu adevărat, până atunci ele trecând mai degrabă nebăgate în seamă prin urechile mele.

Până la concertele de zilele trecute aproape că uitasem de el dar mi-am reamintit Arsura când am citit de concertul din Mojo. Îmi pare bine că am profitat de amintirea acestei piese şi m-am lăsat dus de ea la cele două concerte, din Mojo şi din Music Hall. În Mojo, având ocazia să-i strâng mâna, mi-am dat seama că este cel mai experimentat folkist căruia i-am fost prezentat până acum. În Music Hall am aflat că am fost reţinut şi, probabil, voi fi recunoscut şi la următoarea ocazie în care-l voi asculta.

Mă întreb acum câţi ani de folk are Adrian Ivaniţchi în spate dacă doar de la lansarea albumului Amintirea paradisului au trecut deja 12 ani...

Sper să revină în Bucureşti curând! Este posibil să îi urmăresc concertele de club aşa cum, cu câţiva ani în urmă, îl urmăream pe Emeric Imre. Adevărat, pasiunea pentru Imre a scăzut în intensitate (ca să fiu sincer nu mai ştiu sigur când am fost la ultimul concert de-al lui dar cred totuşi că era toamna 2009 când am mers la concertul său din Iron City) dar cu siguranţă nu a dispărut de tot. Doar că s-a schimbat contextul în care-l ascult...

Sper să ne revedem curând, Adrian Ivaniţchi!

Adrian Ivaniţchi în Bucureşti

Tocmai am ajuns acasă după concertul Adrian Ivaniţchi şi Eugen Avram organizat de E- Folk în Mojo. După o repriză de somn sper să apuc în cursul zilei să scriu un pui de cronică. Până atunci, auzind că Ivaniţchi are şi miercuri 4 mai concert, anunţ şi eu concertul său din Music Hall (Nicolae Titulescu nr. 171, zona gării Basarab) de la ora 20:00. Pentru cei care ascultă folk de mai mulţi ani Adrian Ivaniţchi este cu siguranţă un nume cunoscut dacă nu prin altceva măcar prin deja clasica Arsura.

Încerc să merg şi eu în Music Hall să-l ascult din nou. Dorul de Arsura nu se poate astâmpăra decât cu un nou concert, nu? :)