Azuga- (telegondolă)- Culmea Petru Orjogoaia- Trăisteni

27 august 2016, Baiului cu Raluca

Cu contribuţia generoasă a întâmplării, mă trezesc implicat într-o discuţie care, după câteva zile, a dus la concluzia că am putea merge împreună pe munte. Vorbind pe aceiaşi limbă a fost simplu să stabilim micile detalii aşa că, sâmbătă 27 august 2016, ne întâlnim în vagonul 2 al trenului Regio 3001 care, la 9:12, ne lăsa în Azuga.

Între timp, în drum spre gară, mă trezesc că mă salută cineva în metrou. Chipul îmi era cunoscut dar nu mai ştiam ce nume se ascunde în spatele lui. Cumva la ghici, îi spun că cel mai probabil ne ştim din tura în Baiului a lui Bogdan P. Mă şi laud că, de obicei, reţin organizatorii dar mi-e mai greu să reţin şi participanţii. Vorbim ce vorbim şi-mi aduc aminte că şi Bogdan merge în tura în care mergea omul din metrou. Şi aici se produce catastrofa. Îmi spune, cumva disperat: Eu sunt Bogdan! M-am făcut din nou de rahat, este a nu ştiu câta oară când, în oraş, îl întâlnesc şi nu îmi amintesc cum îl cheamă. Hai că am început bine ziua! :))

Ajunşi în Azuga, abandonăm locurile relativ confortabile din tren şi ne îndreptăm spre DN 1. Nu ştiu de ce, mă simţeam oarecum debusolat. Ajunşi în DN casc ochii după o trecere de pietoni. O vede Raluca, sub forma unei pasarele pe care am trecut dincolo. Senzaţia de debusolare a persistat, răsucelile scărilor avariindu-mi serios simţul orientării. Totuşi, cumva natural, fără să-mi exprim îndoielile şi simţind că totul e în regulă, am păşit în direcţia în care păşea şi ea.

După vreo 3 km de mers pe şosea,perpendicular pe DN 1, ţinând permanent strada cea mai din dreapta, ajungem la staţia de jos a telegondolei cu care stabilisem să ne începem urcarea. În nici 5 minute luasem biletele şi ne instalasem într-o telegondolă. Păţit fiind într-o tură de acum vreo 9 ani, de data asta nu mai aştept să ia viteză cutiuţa, aşezându-mă rapid şi în siguranţă. Mă minunez de locurile accidentate în care constructorii au plasat uneori stâlpii de susţinere ai instalaţiei, privesc cu groază panta pe care cred că am coborât acum vreo 20 de ani (într-o tură cu Ştefan şi încă un student la automatică, tură în care am plecat din Sinaia şi am ajuns seara târziu la Susai, umblând pe o bună parte a culmii principale a Baiului), pe când la Azuga funcţiona, doar pe durata iernii, telescaunul. Îmi amintesc cum, în toamna 2007, am privit elicopterul care se străduia să aşeze un element din acoperişul staţiei de telegondolă. Ajungem destul de repede sus. 

Facem o mică pauză în care Raluca îmi prezintă instrumentele pe care le are pentru orientare (două aplicaţii Android) după care pornim (ora 10:04) binedispuşi din dreptul indicatorului Trăisteni 5 ore 1/2 pe drumul care trece pe sub vârfurile Urechea şi Cazacu. Stabilim că nu e mare diferenţa de peisaj între drum şi poteca peste vârfuri aşa că ne menţinem pe drum destul timp.

Parcă de aici se vedea superb Valea Seacă a Caraimanului. Din Buşteni, VSC mi s-a părut mereu imposibil de urcat, cu o pantă îngrijorătoare. Văzută din Baiului, VSC cu şerpuirile ei pare mult mai rezonabilă şi aproape că mă mănâncă în dos să o încerc cândva cu un alpinist răbdător care să mă scoată din rahat în caz că…

Curând lăsăm în dreapta o turmă de oi. Raluca era convinsă că ciobanul o va recunoaşte pentru că l-a mai văzut de două ori în ultima lună. N-o recunoaşte! Se pare că era alt cioban. Eu, privind în faţă, nu ştiu de ce, stau cu senzaţia că ramificaţia spre Orjogoaia este dincolo de Vf. Băiuţul. Ea mă lămureşte că aşteptata intersecţie e mai aproape, observ şi eu drumul undeva în stânga şi mă tentează să o iau de-a dreptul prin iarbă către el. Pentru economie de energie şi pentru a ne proteja genunchii, mergem totuşi pe drum. Pe faţa sudică a Vf. Cazacu identificăm izvoarele despre care îşi amintea ea că citise. Mie îmi par cam imposibil de folosit aşa că nu m-aş baza pe ele. Totuşi, dacă ai răbdare să iei apă cu dopul, s-ar putea să umpli un bidon de 0,5 l în vreo 30 de minute. :)

Curând ceva începe să se zvârcolească în mine. Printre horcăieli anunţ că îmi e puţin rău dar că-mi trece. Ştiind că de obicei de la efort mi se trage, Raluca propune să mergem mai încet dar o asigur că nu e cazul.

În înşeuarea dinaintea Vf. Ceauşoaiei (şa din care, un pic spre stânga, te tentează să porneşti pe drumul larg către stână) este montat un indicator. În caz de ceaţă, indicatorul te lămureşte care e poteca marcată. A fost plasat chiar strategic. Simţind noi că nu ne-au simţit câinii, facem popas la vreo 20 de metri de indicator şi de o  imensă baltă care aproape că bloca tot drumul. Nu ştiu dacă balta este o obişnuită a locului sau se datorează ploilor abundente din ultima perioadă. Ora 11:39.

Vf. Ceauşoaiei:

De acolo venim:

Vedere spre nord:

Scoatem beţele telescopice pentru că, de data asta, decisesem să urcăm vârful. Băgăm în gură câte ceva, eliminăm surplusul de lichide profitând de faptul că ciobani nu se văd spre sud, căscăm gura la harta Munţii Noştri de pe tableta ei (harta mea, pe hârtie, este încă rătăcită undeva prin casă), tragem nişte poze apoi ne urnim mai departe. A fost una dintre puţinele pauze mai lungi. Mai târziu aveam să ne contrazicem cu privire la durata pauzei, ea credea că a fost de maxim 10 minute, eu sugeram că a durat vreo 20 de minute, poate chiar puţin mai mult. Nu a cronometrat-o nimeni aşa că adevărul e imposibil de stabilit. :)

De aici nu prea am mai nimerit pe drum, ţinându-ne în schimb căt de cât aproape de culmea matematică. Dacă pe drum, din când în când, apărea câte o cruce roşie nouă, trasată cel mai probabil în vara în care a apărut indicatorul de Trăisteni la sud de gara Buşteni, pe potecuţa pe care ajunsesem acum apărea din când în când o cruce roşie mai ştearsă, mai în vârstă, probabil şi mai înţeleaptă. Despre chestia aia care semăna uneori cu o bandă galbenă nu ştiu ce să spun. Mă intrigă totuşi că galbenul stătea frumos lângă marcajul oficial... Situându-ne între două variante marcate ne simţeam în siguranţă. Singurul stres (pentru mine) erau câinii care păzeau turmele care ne-au cam stat constant în cale între Vf. Ceauşoaiei şi Vf. Orjogoaia. Raluca, o veritabilă mamă a căţeilor, îi chema la iubit pe cei mai îndrăzneţi dar era tratată mai mult sau mai puţin rapid cu refuz. Abia a reuşit să mângâie puţin un botic de ciobănesc.

Deodată, o lăcustă îşi face de treabă pe piciorul meu. A fost suficient de discretă, nu aş fi ştiut de ea dacă nu mi-ar fi arătat-o Raluca. Ceva mai încolo, pe bucata aia de picior, mă cam apucase mâncărimea. Se pare că m-a violat lăcusta. :)

În teritoriul ciobăneştilor, am încercat să stau constant în apropierea ei. Ca să mă apere de căţei, desigur! :) Fie vorba între noi, nu eram cu adevărat speriat, dat fiind că niciun câine nu s-a apropiat supărat, gălăgios, insistent, agresiv de noi. Totuşi, cu atâţia ciobăneşti în jur mă simţeam mai relaxat lângă un om care gestionează mult mai bine ca mine relaţia cu câinii. După cum sugeram acum ceva timp, se pare că e scris în cromozomii mei să ajung din când în când pe Orjogoaia în compania unei femei puternice.

Am căscat ochii atât de mult la culmile şi culmiţele care se ramificau spre sud încât suntem destul de convinşi că am identificat corect Culmea Prislop pe care, sper, o să coborâm cândva. Tot privind după Prislop ne mai sărea în ochi şi Culmea Şteiasa Mare, altă culme coborâbilă (zic eu) spre Trăisteni.

Prin câte un fund de vale, Raluca observa uneori un drum forestier. Deşi eram pentru a nu ştiu câta oară pe acolo, constatam cât de fragil e spiritul meu de observaţie dându-mi seama că e prima dată când, ghidat de ea, observ acele detalii.

Spre nord în schimb, deşi aveam de mult timp impresia că am identificat Vf. Unghia Mare, abia când l-am văzut dinspre SE şi am sesizat silueta lui caracteristică m-am convins că el e. Acasă, uitându-mă pe hartă, am constatat că e destul de abrupt versantul dinspre Valea Azugii al Vf. Unghia Mare. Şi când te gândeşti că plănuiam odată o bălăureală pe acolo...

Aproape de Vf. Orjogoaia am luat-o pe o potecuţă, oarecum pe curbă de nivel. Pe aici am avut de trecut câteva zone mai noroioase, zone pe care, la început, am preferat să le ocolesc cât mai pe sus, pe la “rădăcina” lor dar apoi, simţind nevoia de apropierea ei (pe motiv de ciobăneşti, în continuare), am traversat şi eu câteva limbi noroioase. Un pic mai încolo a vrut să afle cât mai e până la baltă aşa că a scos din nou la vedere aplicaţia Munţii Noştri. Mai aveam un pic… După cum apreciam eu, urma să vedem lacul după ce treceam de o culme netedă (ca un fund de tigaie sau ca gresia din baie, după cum sugerează Ada Milea în cântecul dedicat feţei netede a lui Kovaliov care nu putea trăi fără nas) care se vedea nu departe. 

În dreptul lacului stăm cât trebuie pentru nişte poze (eu fiind leneş la capitolul acesta, după pauza de sub Ceauşoaia nu am mai scos tableta din traistă) apoi mă străduiesc să-mi amintesc cum am abordat cu Alina continuarea, în urmă cu 9 ani. Nelămurindu-mă exact, mă las din nou condus de Raluca. Ea apucă pe drumul din stânga lacului (cumva drumul din mijloc, cel din extrema stângă începând să urce spre Neamţului, o altă ţintă posibilă pentru viitoarele drumeţii) lăsând în dreapta drumul care defilează pe malul lacului, trece pe lângă (sau chiar prin) stână apoi se bagă în pădure. Cred că pe acest drum de pe malul bălţii apucasem cu Alina, intrând în pădure pe o potecă oarecum paralelă cu actualul marcaj, motiv pentru care a fost probabil logic să nimerim atunci în Valea Frânca apoi în drumul forestier de pe Valea Orjogoaia.

Chiar dacă iniţial mergeam spre pădure departe de stână, până la urmă am ajuns lângă ţarcul oilor şi lângă cutiuţa de lemn unde noaptea stă de veghe un cioban. Probabil că acelaşi cioban era acum acolo, adormit. M-am simţit un pic jenat de ideea că popasul şi glasul nostru ar putea deranja ciobanul adormit. Oricum, cu sau fără cioban în interior, acoperişul cutiuţei era populat cu un minipanou solar la care, presupun, ciobanul urma să-şi încarce smartphone-ul.

Undeva pe aici, Raluca îmi arată un cal frumos. Fugindu-mi gândul la altă formă de frumos, sugerez că degeaba arată bine calul dacă nu are pe lângă el şi o blondă. Extrem de pe fază, ea îmi arată şi blonda, câţiva metri mai încolo: o zonă cu vegetaţie ierboasă, înaltă, uscată, galbenă.

-Şi acum eu ce să fac? Să mă tăvălesc puţin cu blonda?

-Ştiu eu ce fetişuri ai tu? Dacă vrei, te aştept puţin mai încolo până termini cu blonda.

-Şi mă întorc la tine cu căcăreze în păr... Bine totuşi că nu mai am păr prea mult :)

Curând intrăm într-o pădure suficient de rară încât să fie luminoasă, mult mai luminoasă decât mă aşteptam. Poteca lată cobora într-o pantă decentă, întreruptă uneori de bălţi şi noroaie pe care ne-am străduit să le ocolim. Spre surprinderea mea, au urmat câteva pauze de pădure, poteca traversând poieni drăguţe care îmbiau la popas. Fiind totuşi traseu nou, cu fereastră de timp rigidă, nu am propus pauze de leneveală. Deşi tare m-aş fi întins o vreme la plajă...

Undeva pe aici, privind-o întâmplător în lumina şi unghiul (ne)potrivite, observ că Raluca (pe care, de atent ce sunt, cred că am botezat-o Ramona cel puţin odată) seamănă cu altă R care mi-a trecut prin viaţă. Aproape fac atac de panică! :)) Uite aşa, după ce mă tot lăudasem că am puls, era să rămân fără. Singura problemă e că aş fi obligat biata fată să mă târâie pe jos până la şosea pentru că, după cum bine remarca, nu prea sunt biodegradabile chestiile pe care le am în dotare. Ar mai exista o variantă dar, dacă nu am luat-o în calcul în discuţiile de atunci, nici aici nu amintesc de ea. :)

Deodată, de jos, se aud zgomote dubioase. Ne dăm seama că e o turmă de oi care părea să aibă drum exact pe poteca marcată. Observând turma ne oprim la o distanţă rezonabilă, astfel încât câinii să se prindă că nu poftim la carne de mioară. Poate aş fi poftit totuşi eu la carne de Mioara dar... femeia e plecată de o grămadă de vreme în Germania, dacă nu mă înşel. Pune-ţi pofta în cui, prin urmare! Constatăm curând că turma doar traversează poteca aşa că ne punem pe aşteptat până trece şi ultima oaie rătăcită. Ne aşteptam ca odată cu ea să plece din potecă şi ultimii câini dar nu avem noroc. Doi dulăi rămân tolăniţi pe pământ, punându-ne un pic pe gânduri. Până la urmă Raluca propune să ocolim prin stânga câinii, oile fiind aproape dispărute în dreapta. Trecem uşor, cu beţele la pândă şi cu ochii pe puturoşi. Trecem cu bine şi de data asta.

Raluca verifică din când în când altitudinea şi mă anunţă periodic cât am mai coborât. Pe când ceva te făcea să crezi că nu mai e mult până în vale, mă anunţă şi ea că mai avem puţin. Ea spunea că e o veste bună, eu nu eram convins că vreau să se termine traseul atât de repede. Îmi plăcea vremea, traseul, starea de relaxare care mă cuprinsese, prezenţa ei.

Drumul se crăcănează. Raluca o ia în dreapta, eu în stânga. Îmi strigă că ajungem în acelaşi loc. În secunda următoare observ crucea roşie chiar la reîntâlnirea variantelor de potecă. Panta mă inspiră să zburd aşa că ajung la baza ei ceva mai repede decât Raluca. Încep să-mi dau seama cam ce simt pasionaţii de trail running. Poate cândva voi face şi eu treaba asta.... Raluca sugerează că m-ar ajuta muşchii picioarelor. Îmi amintesc de tanti Lupaş [una dintre bătrânele colege de serviciu cu care am fost sil(u)it să colaborez] care-mi admira muşchii picioarelor într-o poză de la mare. Perversa dreacu! :)) Nu discut cu Raluca despre ce-mi aminteam, ar fi sunat teribil de horror. :D

Drumul devine şi mai clar, pe stânga apare o curte şi o rulotă.

-Cum or fi urcat rulota până aici?

-Cu răbdare... Sau poate au urcat-o pe braţe, cu nişte sclavi...

Încet dar sigur, ajungem în DJ 102 I unde vedem indicator 7 ore 1/2 Buşteni. Noi, de la telegondolă, făcusem cam 5 ore 1/2, exact cum scria pe indicator. Ceva mai jos, înspre dreapta, vedem şi forestierul de pe Valea Orjogoaia. Nu-mi mai amintesc deloc clar dacă, acum 9 ani,  maşina care ne-a luat de pe forestier ne-a dus până la staţia autobuzului sau ne-a lăsat undeva la mijlocul drumului. Fapt e că nu (mai) ştiam cât avem de mers până la staţia autobuzului. Raluca aflase că ar mai fi 1,5 km. Nu am spus până acum că admir modul în care s-a documentat ea pentru traseul ăsta. Practic, eu am făcut doar act de prezenţă, ea s-a ocupat de detaliile transportului şi orientării.

Valea Doftanei pare o Vale a Cerbului ceva mai aerisită. Am văzut în apropierea drumului destule maşini parcate, corturi, familii ieşite la aer. Pentru firile mai sedentare sau pentru oamenii obosiţi pare superdrăguţ să arunce în maşină de-ale gurii, un cort şi nişte pături şi să stea un week-end pe aici... Există totuşi, zic eu, riscul să te viziteze ursul... Ceva mai târziu, şoferul autobuzului cu care am ajuns în Câmpina avea să ne spună că ursul coboară spre localitate toamna târziu, când coboară oile din munte şi se coc prunele. Peste vară, teoretic, domnul Urs stă în partea de sus a pădurii.

Continuăm mersul printre pietrele şi praful drumului. Nu ne mai plăcea ce simţeam sub tălpi. Nu ne plăcea nici că nu aveam o idee exactă despre cât timp trebuia să mergem pe drumul ăla. Când din stânga s-a simţit deodată un miros de hoit sau de gunoi în putrefacţie situaţia a devenit de-a dreptul câh. Bine că nu a durat mult până a revenit la normal mirosul...

Apare asfaltul, apar semne de circulaţie, ea sugerează că nu mai e mult... Ajungem la o bifurcaţie. Un indicator de lemn părea să sugereze că e bine să mergem în dreapta. Eram gata să muşc momeala când ea a propus să facem stânga, pe unde părea şoseaua mai bună. Parcă s-a uitat şi pe hartă dar nu mi-e clar ce a văzut acolo. Peste câteva minute un nene care conducea un vehicul interesant s-a oprit la semnul ei şi ne-a confirmat că e bine pe unde mergem. Ceva din atitudinea lui a făcut-o pe Raluca să creadă că mai e mult de mers. Şi a mai fost...

Pe când ne plictisisem de tot de şosea iar curba aia esenţială insista să nu apară, Raluca mai întreabă un gospodar cât mai e până la staţia autobuzului (dacă am observat eu corect după ce am revenit de pe munte, este vorba de staţia Cap linie Bran care apare pe google maps la N45,351332 E25,732508) şi află că mai e un pic. Pe la 16:40 eram deja în staţie, ea fiind bucuroasă că a găsit aici şi un coş de gunoi în care a putut lăsa ambalajele pe care le adunase de pe munte. După vreo două încercări mai mult sau mai puţin de succes, eu m-am cam lăsat de sportul ăsta dar asta nu înseamnă că nu-i apreciez în continuare pe cei care, la finalul traseului, au certitudinea că au lăsat muntele puţin mai curat.

S-a dovedit că, din punctul în care s-a terminat marcajul (foarte bun prin pădure, ceva mai rar dar suficient în zona de păşune, marcaj mai mult decât mulţumitor pentru un om obişnuit să umble prin Baiului orientându-se cu harta, busola, GPS-ul sau... Alina) am mai avut de mers pe drumul judeţean vreo 4 km. De aici a rezultat că, de la staţia superioară a telegondolei, am mers fix 6 ore şi 29 de minute (incluzând rarele şi destul de scurtele pauze). S-au mai adăugat, mers, cei 2,2 km din Câmpina şi cei circa 3 km între gara şi telegondola din Azuga.

Autobuzul a fost punctual, şoferul s-a dovedit un om de treabă, la 17:00 începeam lungul drum către Câmpina, având vreo 34 km. Ocupând locuri în faţă, am avut ocazia să admir zona parcursă pentru prima dată pe lumină (data trecută eram aici pe întuneric, în spatele unei Dacii papuc care a avut bunăvoinţa să ne pescuiască până la Câmpina). Şoseaua evoluează frumos, sunt sectoare cu serpentine strânse care îţi cam pun la încercare echilibrul, îngustimea şoselei îţi dă uneori emoţii în curbe (dar am observat că şoferii nu obişnuiesc să forţeze, lăsând celuilalt conducător timp suficient pentru a se plasa cât mai pe margine), văcuţele care se întorc de la păscut sunt tratate cu eleganţă de şofer, pe malul lacului Paltinul (sau Păltinoasa, nu mi-e clar care e denumirea corectă) observăm cum zona de plajă se învecinează cu pădurea (adică poţi să bei o bere la umbră dacă te-a bătut prea mult soarele în cap; totuşi, nu am observat dacă ai de unde să cumperi berea), pe stânga apar uneori formaţiuni stâncoase interesante, când ajungi sub baraj te simţi copleşit de imensitatea acestuia (în cazul unui accident cred că s-ar inunda şi Ploieştiul). Ştiu că toate elementele frumoase din jur erau văzute astfel şi din cauza bucuriei datorate unei ture reuşite aşa că, pentru o opinie mai obiectivă, mi-am propus să revin în zonă cândva.

Ajunşi în Câmpina, oraşul care pare imens văzut din autobuz, şoferul ne permite să coborâm mai aproape de gară şi ne ajută să ne orientăm. Am plecat pe jos cam de aici: N 45,132117 E 25,734947 şi am mai mers cale de 2,2 km până la gară (N 45,132248 E 25,711567). Pe drum, aşa cum îi stă bine unui om care s-a documentat măcar un pic, am observat intrarea în Parcul Miţu- Chiţu şi ramificaţia spre muzeele Nicolae Grigorescu şi B. P. Hasdeu. Imediat după cotitura de la stadion, pe dreapta străzii mi s-a părut interesant că era destul spaţiu verde. Mai devreme, parcă înainte de intersecţia Str. Nicolae Grigorescu/ Str. Plevnei mi-a plăcut părculeţul de pe partea stângă (unde, se pare, Maricica sărbătorea căsătoria cu Gogu) urmat de terenurile de tenis.

Ce să mai, Câmpina pare un oraş frumos! Singurul mic deranj au fost doi biciclişti care mergeau pe trotuar şi răcneau să li se facă loc, deşi locul lor era pe şosea, câţiva metri mai încolo. În comparaţie, pietonii din Azuga care s-au nimerit în spatele nostru cât mergeam spre telegondolă mulţumeau când le făceam loc, simţindu-i în spate.

Pe drum, ne imaginăm ce trasee am mai putea face, ţinând cont de posibilităţile de ejectare. Ce aiurea e că sunt trasee drăguţe pe care e mai complicat să le parcurgem tocmai pentru că nu prea avem cum să ne ejectăm...

Odată ajunşi la gară, observ că e parcat un taxi în zonă. Deci există speranţa că, dacă mai ajung pe aici, pot merge de la gară până într-un punct sau altul din oraş cu un taxi, nefiind nevoit să merg pe jos până la autogara de pe Str. Petroliştilor sau cine ştie până în ce alt punct. Ne aranjăm biletele, mergem pe peronul de la linia 6 şi admirăm un maidanez drăguţ până soseşte R 3010. Plecăm din Câmpina la 18:40, sosim în Bucureşti la 20:41.

Pe peron, fără ca persoana văzută să semene prea mult cu ea, am senzaţia că o văd pe Alina. Raluca îmi sugerează să-i trimit un mesaj…

-A trecut mult timp, acum are familie, copil, puţin probabil să mă mai ţină minte…

-Oamenii cu care mergi pe munte nu-i uiţi.

-S-ar putea să ai dreptate, poate o să-i povestesc că am făcut din nou traseul ăsta. Şi, dacă sunt  norocos, s-ar putea să-mi propună…

Nu scriu aici ce mi-am imaginat că ar putea să-mi propună Alina dar, bazându-mă pe o propunere din trecut (pe care am refuzat-o într-un stil cam măgăresc), nu ar fi imposibil. Raluca ştie la ce m-am gândit şi cred că e suficient.

Ne despărţim curând. Sper să ne revedem prin munţi, că prea a fost frumos...

DATE TEHNICE

Traseu: Staţia Superioară a Telegondolei de la Azuga- Sub. Vf. Urechea- Sub Vf. Cazacu- Şaua Cazacu- Vf. Ceauşoaiei- Sub Vf. lui Petru- Sub Vf. Orjogoaia- Lac Orjogoaia- Plaiul Orjogoaia- Valea Doftanei- Trăisteni

Durata: 6 ore 1/2

Marcaj: cruce roşie, suficient de bun dacă e vizibilitate OK şi lipseşte zăpada

Puls minim: 77 bpm

Puls mediu: 109 bpm

Puls maxim: 157 bpm

Calorii consumate: 1853 kcal

Pagube estetice: a doua zi m-am trezit că, pe mâini, mi-au rămas urme de la manşetă şi de la ceas, contrastând cu bronzul din zonele descoperite. Şi eu care zâmbeam în sinea mea observând că s-a bronzat Raluca în conformitate cu geometria tricoului. Uite că la mine au ieşit mai “horror” dungile. :)

La soare mă pot uita...

La soare mă pot uita dar la tine ba, îmi spun, în glumă, la interval de câteva minute, duuă persoane...

Câteva cuvinte, nevinovate, suficiente pentru a-mi aminti de altă voce care folosea, acum vreo 7 ani, aceleaşi cuvinte. Diferenţa este că atunci nu puteam să le iau în glumă, motiv pentru care-mi stârniseră aşteptări care, un an mai târziu, s-au dovedit total nerealiste.

Cât de urât ţi se poate schimba viaţa în doar 7 ani...

Aşa mi-am amintit că, în urmă cu exact 7 ani, undeva pe culmea principală din Munţii Baiului, mă chinuiam să merg pe zăpadă întărită, fără colţari, pe urmele ei. Mi-am mai amintit cum am dormit atunci în cort, pe Vf. Baiul Mare (unul dintre cele trei, cu altitudini puţin diferite), la -16 grade Celsius. Mi-am mai amintit cum, obsesiv, albedoul revenea pe buzele ei la fiecare copac cu zăpadă topită la bază.

Câteva luni mai târziu aveam bocanci de iarnă, tehnici (îi am şi acum dar pe an ce trece sunt mai rar folosiţi), aveam colţari şi experimentam mersul cu ei în zone care puteau fi abordate relativ lejer (Baiului, Cota 2000).

Câţiva ani mai târziu, în primăvara 2014, urcam pentru prima dată la colţari şi piolet o vale nemarcată uşoară (Valea Albă).

Niciun aspect dintre cele de mai sus nu mi-au schimbat în mod deosebit viaţa. Dar mi-aş fi dorit să se întâmple aşa...

Din nou prin munţi (Azuga- Sorica- Zamora- Buşteni în 7 ore şi jumătate)

Sâmbătă 29 noiembrie mi se propune pentru a doua zi o tură lejeră prin Baiului. Accept, deşi nu mă luase în stăpânire cine ştie ce elan revoluţionar. Fac rucsacul cu viteza melcului, la final rămân cu nişte mici necunoscute pe care le tratez cu toleranţă la incertitudine, nefiind probleme de viaţă şi de moarte. Mă culc pe la miezul nopţii, dorm până pe la 3:45, mă trezesc cam lipsit de chef dar până la urmă suntem gata să ieşim pe uşă aproape de ora 5. Puţin înainte de plecare îmi bag picioarele în bocanci şi sunt tentat să renunţ la tură din cauza unui disconfort oarecare la piciorul stâng. Tropăi puţin prin casă şi-mi spun că, oarecum la risc, pot totuşi pleca.

Cum ieşim din bloc dăm de polei.

-Pe poleiul ăsta nu ajungem noi la metrou.
-Nu mai mergem? Acum suntem singuri pe traseu deci putem renunţa.

Mai facem câţiva paşi, constatăm că nu alunecă peste tot aşa că-i dăm înainte.

Ajungem la metrou, este sunat Cristi şi stabilim că ne vedem în gară. Ne adunăm în gară 4 oameni, luăm bilete, găsim locuri faine în tren.

Din vorbă în vorbă ne trezim aproape de Azuga şi ne închidem rucsacii. Coborâm pe la 9:30, suntem debusolaţi câteva clipe apoi, printre fulgii care cădeau uşor, pornim spre DN 1 (faţă de sensul de mers al trenului, se merge în dreapta, către partea opusă clădirii gării, traversând şinele prin pasajul subteran, dacă este cazul). Un alt grup se interesa de transport până sub pârtie dar, din tura de acum câţiva ani în care mersesem şi noi cu microbuz până la telegondolă, nu reţinusem detalii despre transport. Fără să mai dau jos din spate rucsacul cer mănuşi iar binevoitorii din grup le caută şi mi le dau. Nu era exagerat de rece (erau cam 0 grade, cred) dar ştiindu-mi mâinile sensibile la frig am profitat de ocazie şi am testat mănuşile din acril cumpărate din Cora cu 15 lei. Dacă vrei să-ţi cumperi mănuşi pentru condiţii mai grele (ca umiditate şi temperatură), te-ar putea tenta acestea.

În DN 1 facem dreapta, dăm curând de o trecere de pietoni pe care traversăm, mai mergem ce mai mergem şi dăm de borna kilometrică de la intrarea pe poteca marcată cu triunghi albastru pe care se urcă până la staţia superioară a telegondolei. Atenţie! Nu este indicator la intrare dar marcajul se observă relativ repede pe un copac aflat în stânga potecii, pe sensul de urcare. O luăm uşor la deal, călcând suficient de atenţi încât stratul de gheaţă de sub puţina zăpadă proaspătă să nu ne provoace alunecări serioase.

Ne oprim puţin în dreptul observatorului de vânătoare, în jurul său am impresia că s-au tăiat nişte copaci peste vară.

Mergând noi destul de liniştiţi, ne taie calea o pasăre măricică. O privire mai atentă a făcut să ne dăm seama că planase peste potecă o bufniţă. S-a ascuns destul de repede în pădure aşa că tentaţia de a-i face fotografii nu a fost dusă până la capăt.

În sectoarele cu potecă îngustă facem slalom printre crengile copacilor, încărcate acum cu modele interesante de zăpadă. Reuşim să ajungem la ieşirea din pădure fără să ne intre pe gât zăpada căzută din copaci.

Ajungem sus, dăm să ocolim vârfuleţul de lângă telegondolă dar ceaţa destul de serioasă ne determină să îl urcăm până la urmă, astfel fiind mai uşor să identificăm traseul.

Trecem pe lângă vreo două grupuri cu copii care se bucurau de zăpadă în apropierea staţiei de telegondolă (probabil urcaseră cu ea până acolo), stăm un pic lângă un om de zăpadă măricel, după ce aproape ignorasem un alt om de zăpadă, micuţ, continuăm pe drum fără să vedem copăcelul izolat pe care-l luam ca reper cu alte ocazii. Urcăm uşor prin ceaţă, ne bazăm pe drumul care se vedea destul de bine, lăsăm pe altă dată parcurgerea culmii peste vârfuri, ne mai aruncăm ochii în jur fără să vedem mare lucru (eu insistam să văd stâna de sub Dutca care-mi stârneşte amintiri interesante dar nu am avut nicio şansă), privim din când în când GPS-ul în care băgasem nişte baterii relativ slabe, motiv pentru care ne-am trezit că aparatul se oprea. Până la urmă am folosit GPS-ul mai mult pentru a verifica din când în când ce distanţă mai avem până la ramificaţia de pe Culmea Zamora. Altă dată, pentru ieşiri de iarnă, voi pune în GPS baterii cu litiu...

Odată cu ieşirea din pădure s-a făcut ceva mai intens simţit gerul (dacă-mi aduc aminte corect, termometrul arăta la un moment dat -3 grade în rucsac) iar vântul de până la 15 km/oră care se anunţa prin prognoze a început să ne "mângâie" la rândul său. Atmosfera era încă plăcută, măcar temperatura se încăpăţâna să rămână mult mai mare faţă de minimele resimţite anunţate spre -17 grade. Au fost momente în care-mi simţeam mâinile reci dar n-am simţit neapărat nevoia unor mănuşi mai groase. Faţa era uneori agresată de vânt dar gluga de goretex a fost suficientă, cagula rămânând în rucsac pe tot timpul turei. Daniel tot insista să mă întrebe cum mă simt cu mâinile, gata să-mi găsească mănuşi potrivite în rucsac, dacă ar fi fost cazul. Mă gândeam atunci că, dincolo de rezistenţa fizică la ger, contează foarte mult şi felul în care este abordat gerul din punct de vedere psihic. Cu cât am mers mai anxios, deprimat sau frustrat cu atât mai neplăcut am simţit gerul de-a lungul anilor...

Deşi până spre telegondolă am mers fără beţe telescopice, le-am cerut până la urmă, poate şi pentru că mă deplasam cel mai încet din tot grupul. Probabil se simte faptul că, în ultimele 4- 5 săptămâni, nu am mai alergat, mulţumindu-mă cu reprize mai scurte sau mai lungi de mers pe jos.

Curând a venit şi momentul scârbos al turei. Sunt servit cu biscuiţi cu rom dar stomacul meu protestează. Nici nu bag bine biscuitele în gură că îl scuip şi apoi vomit un pic.

-Eşti bine?
-Da. Cred că mi-a picat prost mirosul de rom, asta-i tot.

Mai mergem ce mai mergem şi rămâne destul de sigur stabilit că ne vom retrage spre Buşteni, pe Zamora, pentru că oamenii cu bocanci mai puţin competenţi (comparativ cu tehnicii mei, Evolution K de la Bestard) începuseră să simtă umezeală la picioare şi ar fi putut suferi de frig dacă am mai fi mers mult, în condiţiile în care, din clipă în clipă, ne puteam aştepta ca temperatura să scadă. Nici oboseala mea nu prea îndemna la drum lung aşa că am fost mulţumit de varianta aleasă.

Depăşim bifurcaţia spre Petru- Orjogoaia, dotată cu indicator de ceva vreme (eu îl ştiam din martie 2014 dar nu ştiu exact cu cât timp în urmă fusese montat), mai mergem un pic şi sesizăm indicatorul spre Buşteni. Mai devreme Daniel ne arătase cam pe unde dăduse în vară cu botul de pământ, în tura cu bicicleta.

Timid, din ceaţă apare soarele pentru câteva clipe.

Mergând cam pe marginea drumului, piciorul stâng îmi fuge printr-o crustă de gheaţă care masca o groapă (cum o fi apărut acolo nu-mi dau seama). Ea observă, îmi întinde imediat o mână pentru a mă ajuta să mă redresez. Nu am avut nevoie de ajutor (dar s-ar fi putut întâmpla să am) dar ea a demonstrat odată în plus că e de încredere.

Muşchii mei începuseră să doară la fiecare pas. Şi-au revenit oarecum după ce i-am "spălat" cu o băutură izotonică. Probabil am resimţit faptul că, dimineaţă, în drum spre metrou, am alergat pe mici porţiuni, neîncălzit. Mici reprize de alergare am încercat şi pe munte, când mi se părea că am rămas cam mult în urma celorlalţi. M-am gândit din nou la Azuga Trail Race. Până la urmă voi participa şi eu la cursa asta, sper...

Ne lăsăm uşor pe culme, încercăm să ţinem linia stâlpilor cu marcaje care se vedeau rezonabil prin ceaţă. După primul stâlp o luăm cam prea în stânga dar ne redresăm repede nedorind să nimerim în drum. Cu ceva atenţie, ajutaţi şi de urmele celor care trecuseră pe acolo înaintea noastră, reuşim să ne păstrăm pe linia culmii. Poteca pare să ocolească un bot pietros dar eu îmi dau seama târziu de asta. Păşesc ceva mai atent şi depăşesc sectorul din care, sugera cineva, localnicii extrag piatră. Ceilalţi au ocolit mica proeminenţă pe curbă de nivel, prin dreapta. Coborârea începe să-mi solicite piciorul stâng, vătămat de acasă. Strâng din dinţi şi cobor mai departe, în acel moment chiar nu aveam de ales.

Ceva mai jos poteca se transformă în ditamai drumul. Surprinzător... Curând poteca se lasă în stânga, către drum. Noi parcă am fi vrut să mai continuăm o vreme pe culme dar proeminenţele sfârtecate de diverse lucrări nu arătau deloc tentant. Am coborât în drum şi ne-am dat seama că am picat ceva mai sus de construcţiile mai noi sau mai vechi în zona cărora, vara, fac de pază nişte câini fioroşi. Lăsăm în dreapta o mică ramificaţie a drumului, făcută probabil de indivizi care extrag ceva din acea proeminenţă decupată brutal într-o parte. Un marcaj aflat pe o piatră din dreapta drumului ne lămureşte că suntem pe drumul bun. Curând trecem printre construcţiile deja ştiute sau nou apărute apoi intrăm în pădure.

-Ţi-a îngheţat părul. Îmi dai o foarfecă să ţi-l tai? :)
-Să înţeleg că vrei un biscuite cu rom? :)

Lăsăm în dreapta, un pic mai sus faţă de drum, acea ruină de beton din dreptul căreia, acum vreo 4 ani, îmi amintesc că am prins culmea în urcare. Acum e mai dificil să mergi pe culme de acolo, datorită întreruperilor destul de agresive de pe parcurs, cauzate de efortul distructiv al omului. Parcă nu-mi vine să cred cât s-a deteriorat traseul de când nu am mai fost pe acolo...

Deşi nu mai văzusem niciodată maşini pe drumul acela, de data asta au trecut 3 maşini pe lângă noi. Din fericire au trecut pe sectoare în care drumul era suficient de larg încât să încapă maşina fără să treacă prea aproape de noi.

Pe când începusem să ne îngrijorăm vag în legătură cu ora la care vom ajunge în gară observăm o lumină roşie în dreapta drumului.

-Ce-i acolo? Bordel?
-Nu sunt sigur. Profu` de engleză din liceu ştia unde-i bordelul în Buşteni.
-Deci există...

Ajungem în dreptul luminii şi ne dăm seama că acolo este parcul de aventură de care aflasem din nu ştiu ce sursă, parc deschis în anii în care nu mai ajunsesem pe acolo. Privesc zona cu un oarecare interes şi-mi dau seama că traseele se parcurg fiind permanent asigurat cu selbst (sau zelb, pe limba alpiniştilor postmoderni).

Ceva mai jos facem dreapta, înainte mergând drumul care duce la groapa de gunoi. Mi se pare că trebuie să stai extrem de prost cu inteligenţa pentru a arunca gunoiul oraşului în pădure. Încă puţin şi trecem pe lângă Castelul Cantacuzino. Drumul, din ce în ce mai puţin înclinat, rămânea alunecos pe alocuri.

Peste drum de gară tăiem de-a dreptul peste şine, chinuindu-ne puţin pentru saltul de la nivelul străzii la cel al şinelor. Mai conta că, dacă am fi mers încă câţiva metri pe şosea, am fi ajuns la nivelul caii ferate şi am fi traversat lejer?

Ajungem în gară după vreo 7 ore şi jumătate de mers, cu aproape o oră înainte de sosirea trenului regio cu care ne-am retras spre case. Pe tren piciorul s-a răcit de tot aşa că am coborât în Gara de Nord şchiopătând. Închid repede discuţia pe tema asta spunând că o să văd acasă care-i problema. În realitate ştiam destul de exact ce se întâmplă dar din motive pe cât de simple pe atât de complicate am preferat să mă fac că plouă. Oricum, nu-mi mai verificasem piciorul de vreo 3 zile, încă vreo 5 zile după tură trecând până la următoarea verificare în urma căreia nu am motive serioase nici pentru optimism, nici pentru pesimism.

Câteva vorbe despre zăpadă: mică şi destul de tare în prima oră de traseu. Pe măsură ce urcam şi stratul de zăpadă părea să devină mai gros. Când am ieşit din pădure am constatat că zăpada nu acoperise toate proeminenţele ierboase. Sub efectul vântului zăpada era mai groasă pe partea dreaptă a drumului şi aproape absentă pe stânga, într-un sector în care mergeam aproximativ spre sud. Au fost zone cu zăpadă cu crustă la suprafaţă, crustă pe care uneori reuşeam să merg fără să o sparg. Au fost şi zone în care te afundai 20 cm în stratul de zăpadă moale. Zăpada adera destul de puternic la bocanci, din cauza ploii îngheţate care căzuse în ultimele zile. O astfel de zăpadă este dificilă pentru mers, fiind necesar un oarecare efort pentru a păşi. Coborând spre Buşteni am observat că, pe drum, zăpada era bine tasată, favorizând alunecarea drumeţului pe sectoarele mai înclinate.

Cam asta am reţinut dintr-o tură în care, în unele momente, am simţit că nu acolo mi-e locul. Au fost şi momente în care sistemul meu de valori a fost agresat deşi unele convingeri care s-au dovedit exagerate de-a lungul timpului au devenit mai puţin puternice. S-a întâmplat şi să fiu încordat în momente care sugerau mai degrabă relaxarea. S-a întâmplat şi să mă gândesc că am fost puşi la un loc în tura asta de un regizor nepriceput.

Fotografiile au fost făcute de mine, de Cristi şi de Daniel.

Singur pe munte 4 (cred) sau Prima dată pe Vf. Clăbucetul Azugii (raport de tură 26 iulie 2014)

NOTĂ: Acest jurnal conţine link-uri către produse potrivite cu textul, disponibile în magazine online. Daţi click şi studiaţi oferta magazinelor. Sigur găsiţi ceva interesant de cumpărat! :)

Traseu: Azuga- Drum Forestier Cazacu (cu întoarcere)- Drum Forestier Valea Azugii (cu întoarcere)- Drum Forestier Limbăşelul Mare- Vf. Clăbucetul Azugii- Cabana Susai- Predeal

Data: 26 iulie 2014

Marcaj:

-marcajul nesimţitului (câteva pet-uri pe marginea potecii spre Vf. Clăbucetul Azugii)
-fără (pe drum forestier Cazacu şi drum forestier Valea Azugii)

-bandă albastră (din DF Limbăşel până aproape de Vf. Clăbucetul Azugii)

-bandă roşie (forestieră, probabil, în continuarea benzii albastre până aproape de Vf. Clăbucetul Azugii)

-punct roz neoficial (cel mai probabil marcajul de concurs pentru Azuga Trail Race; prezent aproape pe tot segmentul cu marcaje, în paralel cu BA, BR, TA)

-bandă albastră (de sub Vf. Clăbucetul Azugii, prin pădure, până la bifurcaţia spre Vila Trifoiul)

-triunghi albastru (de la ramificaţia spre Vila Trifoiul până la Cabana Susai)

-bandă roşie (Cabana Susai- Predeal)

Durata: 8 ore din care popasuri aproximativ o oră

Distanţa parcursă: 25 km (conform track GPS imperfect)

Cronologie:

09:23- ajung în Gara Azuga

10:14- se termină asfaltul, intru pe DF Cazacu

11:07- mă întorc pe DF Cazacu

12:26- mă întorc pe DF Valea Azugii

12:40- intru pe DF Limbăşelul Mare

14:45- ajung pe Vf. Clăbucetul Azugii

15:30- ramificaţie Vila Trifoiul în dreapta

16:00- depăşesc cabana Susai

17:30- ajung în Gara Predeal

Cu gândul la Azuga Trail Race, mi-am propus de ceva vreme să fac o recunoaştere a traseului de concurs. Profit de o sâmbătă în care erau disponibile atât GPS-ul cât şi aparatul foto şi mă pregătesc de tură. Iau de pe site-ul ATR track-urile de concurs, mă supăr pe ideea lor de a pune track-uri de 1000 puncte pe site (pentru GPS-ul meu cu 500 puncte doar un track se potrivea integral), îmi propun să editez cele două track-uri de 1000 puncte pentru următoarea ocazie (pentru tura de sâmbătă deja nu mai aveam timp să fac asta), iau biletul de tren de vineri seară, fac rucsacul, citesc prognoze, apuc să şi dorm vreo 3 ore.

Sâmbătă mă trezesc cu noaptea în cap, pe la 5 ies pe uşă, înainte de 6 eram deja în gară. În metrou parcă se spărsese conducta cu gagici mişto. Urc în trenul regio format din doar trei vagoane, găsesc loc şi pentru mine şi pentru rucsac, treptat se umple tot trenul. Se pare că, sâmbătă dimineaţă, ar fi necesar un tren mai lung. Conducta de gagici mişto se pare că avea drum şi prin tren. Pe măsură ce se umplea locul începeau să se dezlege şi limbile aşa că am avut parte de conversaţie plăcută pe timpul călătoriei. Discuţiile s-au învârtit în special în jurul munţilor, a traseelor şi a sporturilor care se pot practica pe ei (aşa am aflat că unul nu înţelege care-i plăcerea căţărătorului iar altul are genunchiul avariat, motiv pentru care nu-şi permite să practice alergarea montană), ne-am dat cu presupusul despre Padina Fest despre care întreba un nene mai în vârstă cu care aveam să cobor în Azuga, fost profesor de sport, după cum aveam să aflu mai târziu (mi-a spus asta când, mărşăluind pe străzile Azugii, i-am lăudat condiţia fizică), am discutat despre orientare (cu harta, GPS-ul, busola, ocazie pentru a povesti faza cu drumul către Curmătura Fiarelor transformat în drumul de Zănoaga datorită faptului că, având la mine hartă şi GPS, mă dezorientasem pentru că-mi uitasem dezactivat neuronul) dar şi despre politică şi politici economice. Spre mulţumirea mea, niciunul nu părea fan Ponta. Nu am identificat nici un pro-Băsescu, existând mai degrabă o tendinţă spre Băsescu- scepticism sau spre anti-Băsescu combinată cu anti-Ponta. Concluzia politică a zilei: singurul politician care a făcut ceva pentru popor este Tăriceanu care a introdus cota unică de impozitare în urma căreia românii s-au ales cu nişte bani în plus în portofel.

Îmi amintesc şi eu că, acum câţiva ani, m-am trezit cu net-ul un pic mărit dar recunosc că nu mai ştiu nici când s-a întâmplat asta, nici cine era pe atunci prim- ministru.

La Buşteni, partenerii de conversaţie se împuţinează, doi coborând aici. Schimb cu Doru numerele de telefon (cine ştie, poate mai călătorim şi altă dată stând la poveşti) după ce aflu cum îşi semnalează ei apropierea de locul în care coboară: Uite stânca! Ei îşi propuseseră să urce prin Mălăeşti către Omu- Scara, urmând să doarmă în refugiu. Pentru duminică se gândeau la Valea Cerbului.

La Azuga, cumva pe fugă (încă eram prinşi de conversaţie) cobor împreună cu profesorul de sport. El urma să urce Sorica şi să coboare pe drumul afinarilor. Mergem într-un ritm destul de alert pe strada care trece pe sub pârtii, după ce depăşim locul în care se dărâmase (recent, probabil) fosta fabrică de bere. Comentăm despre industria care a murit în Azuga, profesorul mai întreabă câte-un localnic una-  alta, se opreşte scurt la două magazine pentru a-şi completa bagajul. În momentul în care lăsăm în stânga o stradă cu indicator spre Păstrăvărie (ştiam că acolo trebuie să ajung în prima fază, în urma documentării rapide din cursul zilei de vineri) profesorul spune că şi prin dreapta tot la Păstrăvărie se ajunge. Merg în continuare cu el până sub Sorica unde el începe să urce pârtia.

Câteva minute mai târziu văd stupizenia aia de panou care anunţa TransBaiu. La cum văd eu lucrurile, pare a fi vorba despre o autostradă pentru oi. Problema e că, dacă punem oile să urce până la stână pe asfalt, ar trebui să le dăm şi pantofi de alergare cu gel. Parafrazând-o pe Ada Milea, vom spune că oaia Asics vrea să sară TransBaiu la primăvară.

Se termină asfaltul, intru pe DF Cazacu. Exact aici, am observat acasă studiind track-ul de la Azuga Trail Race, din dreapta coboară drumul afinarilor, nemarcat. Parcă aveam treabă cu DF Valea Azugii dar... până la urmă dă şi ăsta acolo, credeam eu. Pe GPS se vedea că sunt paralel cu track-ul dar... dădeam vina pe eroare. Urc cât urc şi dau de ramificaţie la stânga. Intru pe ea şi ajung pe malul râului într-o poiană în care lumea ieşise la plajă şi la grătar. Am picat şi eu printre ei, cu rucsacul în spate, cam ca musca în lapte. Tot în zona aia văd un pod dar îl ignor. Mai târziu aveam să-mi dau seama că podul ală m-ar fi dus pe drumul cel bun. Mă mişc mai departe pe DF Cazacu. O grămadă de biciclişti coborau cine ştie de unde. Şi aici se spărsese conducta de gagici mişto urcate în şa. Din când în când mă strecor printre bălţile şi noroaiele de pe drum. Încă o ramificaţie în stânga, intru şi pe asta, tot spre malul râului ajung dar de data asta mult deasupra lui, cu o pantă emoţionantă de peste 45 de grade coborând spre râu. 

Pe aici reţin o poiană nepopulată, aflată la 50 m de drum. Peste vale se vede clar un drum mai bun decât cel pe care mergeam eu. Văd şi pe acolo biciclişti. Fac o poză cu zoom.

Începe să-mi fie clar că drumul pe care merg rămâne pe stânga răului (geografic) iar drumul către Păstrăvărie merge pe dreapta. Totuşi, sub un impuls neclar argumentat, merg înainte. Ajung la o curbă a drumului, cu ceva iarbă pe stânga, relativ bună pentru un popas. Popas să fie! Beau câte ceva (aveam la mine energizant de la Rieni, apă plată de la Voslauer, suc făcut din pastile efervescente de la Isostar şi Oshee cu vitamine şi minerale –varianta cu magneziu n-o mai aveam prin casă iar bugetul era cam la limită aşa că am fost obligat să renunţ la ea-), elimin excesul de umiditate din organism irigând un copac, îmi pun un sandwich în buzunar şi îmi propun în sfârşit să mă întorc din drum, convins deja că DF Cazacu nu are de gând să mă scoată unde aveam eu treabă. Parcă m-aş plimba mai mult pe el cu altă ocazie.

Câteva minute mai târziu ajung în dreptul poienii pe care o descoperisem mai devreme. Fac dreapta şi descopăr, coborând spre râul Azuga, un şir de trepte care se opresc în boscheţi, lângă ruina unei construcţii. 

Drumul bun se vedea frustrant de aproape dar bariera de ciulini părea de nepenetrat. Arăta mai descurajant decât o virgină pregătită să plece la mânăstire. O macetă-mi trebuia! Pe malul celălalt oamenii par ieşiţi la plajă. Ce ciudat! Oamenii lenevesc la plajă iar eu bălăuresc ca disperatul cu 9 kg în spate. Revin în poiană, stau şi eu o vreme la plajă dar soarele începe să se joace cu mine. 

Când aruncă raze printre copaci, când se piteşte după un nor. Fac câteva selfie-uri.

Încerc să recuperez din timpul pierdut cu bună ştiinţă alergând uşor la vale. Este plăcută senzaţia dar curând trebuie să reduc viteza. N-am plămânii potriviţi pentru aşa efort. Aproape de poiana în care picasem peste oamenii ieşiţi la plajă observ o scurtătură înierbată a drumului. Intru pe ea deşi constat curând că este cam noroioasă. Trec prin fel de fel de mocirle şi, curând, constat că am făcut o foarte proastă alegere cu scurtătura aia. Fac doi paşi (bine că au fost doar doi) printr-o mocirlă care mi-a trecut de bocanc. Mă uit cu milă la bocancii acoperiţi până sus de noroi şi la ciorapii albi imprimaţi acum ca nişte dalmaţieni. Revin în DF Cazacu, mai merg puţin pe el şi ajung la podul pe care-l ignorasem mai devreme. Acum nu-l mai ignor, pare să ducă unde vreau eu. Dau să fac dreapta după pod când constat că, în stânga, pe partea stângă, către vale, tâşneşte apă din ceva. Ajung acolo, constat că este o conductă înţepată, încerc să-mi curăţ bocancii dar din cauza presiunii apei mă stropesc ca dracu` şi sunt nevoit să renunţ. Revin la pod şi intru pe varianta de drum care, speram, chiar duce la Păstrăvărie. Ceva mai sus drumul se apropie de apă. Cobor la apă, agit puţin bocancii prin râu în speranţa că se vor mai curăţa puţin. 

Şi pe DF Valea Azugii dau de biciclişti. În plus, pe aici apar şi maşini parcate, oameni ieşiţi să se bronzeze, să citească, să se aerisească, să culeagă diverse plante (medicinale, probabil). Printre ei tot trece, nu mă prind cu ce scop, o maşină a Jandarmeriei. Ajung la ramificaţia DF Limbăşel. Văd indicatoarele spre cabanele Susai şi Gârbova. 

Nu ştiu cum citisem eu un jurnal al unui grup urcat pe Clăbucetul Azugii de am înţeles că nu trebuie intrat pe Limbăşel, poteca de vârf pornind undeva după păstrăvărie. Prin urmare depăşesc păstrăvăria şi casc ochii în stânga după dorita potecă. În stânga observ pante destul de abrupte pe care nu mă imaginam urcând prea uşor. Mai merg ce mai merg şi versantul din stânga devine pe alocuri pietros şi aproape vertical. 

Mă gândesc să prind o potecă după ce mai scade panta. Văd un firicel de apă pe care părea că se poate merge dar un impuls de moment mă face să-l evit. Mai urc un pic pe drum şi, precum pe DF Cazacu, decid în al 12-lea ceas să mă întorc înainte de a ajunge la mama dracului (a se citi Vila Trifoiul, de exemplu).Pe partea cealaltă a râului observ ruina construcţiei despărţită de apă prin rândul de ciulini. 

Într-un loc mai ferit un cuplu pare să facă nudism. 

Revin la DF Limbăşel. De data asta îmi propun să intru pe el. Imediat după ruina de gard din spatele păstrăvăriei văd o bandă albastră pe un pom. Mai văd un x care părea să arate drumul greşit pentru ATR. Deci aici s-ar face dreapta. Atenţie la cei doi câini mari ai păstrăvăriei, sugera un jurnal. Iar eu încă nu scosesem beţele telescopice de pe rucsac. Nu aud nicio lătrătură dar asta nu mă făcea să stau total relaxat. Trec Valea Limbăşelului prin apă (mică, din fericire) intru pe o porţiune cu vegetaţie imensă (dacă era un câine la 2 m de mine nu aveam nicio şansă să-l văd), văd pe direcţia logică de mers o balustradă care părea să te ajute să urci o pantă mai abruptă (cam dur începe urcuşul către Clăbucetul Azugii; ideea de a urca pe acolo mă cam stresează în perspectiva concursului). Totuşi, marcajul nu se mai vede. În schimb, pe malul râului, pare a se croi o potecă. Mă uit pe GPS, nu pare poteca bună. Track-ul începe să urce într-un unghi pe care nu reuşesc să-l identific în teren. Intru totuşi pe poteca de pe malul râului şi constat că se înfundă după câţiva metri. Mi-e lene să mă întorc la balustradă. Mă uit la GPS şi trag concluzia că, dacă o iau drept în sus, pe linia de cea mai mare pantă, ar trebui să ajung în marcaj. Pornesc la deal şi încep să regret că nu am scos deja beţele. Mă opresc după un copac unde locul părea cât de cât plat, dau jos rucsacul, reglez beţele apoi o iau la deal cu tracţiune 4*4. Altă viaţă! Soarele tocmai atunci se trezeşte să iasă dintre nori aşa că, până ajung la marcaj (partea frumoasă e că am ajuns la marcaj, după cum mă aşteptam), transpir din greu.

Ajuns în marcaj, pe drumul bun, pe culmea care se profila suficient de clar încât să poată fi urmărită şi în lipsa marcajului turistic şi al celui de concurs (cel puţin aşa am crezut eu, că bulina roz aplicată destul de des pe copaci este marcajul pentru ATR). După atâta bălăureală sunt fericit şi liniştit la ideea că, pe o hartă din Azuga, banda albastră apărea ca fiind aplicată până la Susai. Nu mai e loc de rătăciri începând de aici. Merg ce merg pe banda albastră, prin pădure, atent la zgomotele care se aud din când în când. Când trosniturile mă fac să mă gândesc la urs scot câteva vorbe în speranţa că nu voi da nas în nas cu jivina. După trosnituri de obicei urma un fâlfâit de aripi. Îmi vine inima la loc. Ştiu că de păsărică nu am de ce să mă tem.

Urc într-un ritm bun, sau cel puţin aşa aveam impresia. Câteodată mă ajut şi de beţe dar parcă în mai multe situaţii mă bazez doar pe picioare, beţele neatingând pământul. E cald! Pe potecă este pustiu. Nimeni nu pare să urce în urma mea, nimeni nu pare să se apropie dinspre vârf. Deşi, acasă, nu mă gândeam neapărat că voi fi singur pe potecă, gândul că mă trezesc acum singur nu-mi provoacă stres. Cumva chiar începe să-mi placă ideea.

Încep să mă gândesc la ideea unui contact mai intim cu natura. Rumeg câteva minute ideea apoi mă opresc şi scot tricoul transpirat. Îl leg de rucsac, să se usuce cât de cât. Ascult pădurea, nu detectez nici un sunet care să indice un turist în apropiere. Şi dacă, totuşi... Fie ce-o fi, cred că am învăţat să-mi cer scuze când este cazul aşa că asta o să fac dacă o să întâlnesc pe cineva. Rămân aproape gol, acoperit doar de rucsac, de borseta de la brâu (care, la nevoie, acoperea în faţă cam cât un slip), de şosete şi de bocanci. Urc cu spor, verificând din când în când dacă se apropie cineva din faţă sau din spate. Poteca se menţine pustie, soarele se strecoară uneori printre crengi, aerul mă mângâie plăcut pe trup. Percep un tip de plăcere care nu are legătură cu instinctul sexual. Naturism în toată puterea cuvântului, parcă mai naturism decât naturismul oarecum sexualizat practicat în Vama Veche. Fain!

Merg o vreme urmând marcajul perfect aplicat. Vine totuşi şi clipa în care dispare banda albastră (probabil marcatorii nu au apucat să finalizeze traseul) dar rămân punctele roz şi, de nicăieri, apar nişte urme de bandă roşie care par ba marcaje turistice învechite, ba marcaje forestiere sau delimitări de bazine hidrografice. Merg pe aceste semne, continuând pe culmea bine profilată. Ies într-o poiană. În poiană nu mai este nici urmă de potecă. Încerc să păstrez direcţia generală de mers. Consult track-ul şi văd că traseul de concurs face în apropiere un colţ prin care ocoleşte vârful. Merg oarecum la ghici prin poiană până remarc silueta care părea să fie vârful Clăbucetul Azugii. Vegetaţia ierboasă îmi mângâie picioarele. În stânga, printre conifere, fuge marcajul de concurs. Intru pe el dar îmi dau imediat seama că acela nu urcă vârful. Mă întorc şi continui prin poiană. Urc pe marginea pădurii, pe unde se remarcă acum o firavă potecuţă. Parcă recunosc poiana asta din filmările de anul trecut, din concurs. Alergau oamenii pe aici, nu glumă! Mi-e greu să cred că aş putea avea pe aici ritmul lor. 

Încep să se audă tunete. Dinspre cerul parţial noros încep să mă viziteze câţiva stropi. Mă refugiez sub un molid. Era cam înghesuit locul dar măcar eram adăpostit de ploaie. Plouă cu soare. Dintr-un unghi pică, din alt unghi te mângâie soarele. Interesantă senzaţia. Las rucsacul la adăpost în timp ce eu, încă nehotărât, mă mişc când sub stropi şi soare, când sub molid, trăind plăceri nebănuite. Beau, fac poze, simt că se lasă rece aşa că pregătesc hainele. 

Să pun şi goretexul? Parcă nu-i atât de ud şi de rece… Să schimb tricoul? Parcă s-a uscat cât de cât cel cu care am urcat. Decid să nu apelez la hainele uscate păstrate într-un sac, pe fundul rucsacului. Îmbrac pantalonii şi tricoul cu care urcasem. 

Chiloţii stăteau de mult într-un buzunar al rucsacului. Până la finalul turei aveam să-mi reamintesc că plasa care dublează pantalonii obişnuieşte să producă rosături în zonele delicate care se udă atunci când ne ninge şi ne plouă şi ne udă până la ...glezne, vorba cântecului...



Cu chiloţi de bumbac transpiri prea tare, fără te alegi cu rosături. Şi aşa, şi aşa, tot te alegi cu disconfort... Cred că merită testaţi  chiloţii din sintetic, vânduţi de magazinele pentru sportivi.

Mai sus observ două pete care par siluete umane. Dispar repede deci nu îmi e clar ce au fost, dacă au fost. Poate a fost doar o iluzie.

Scot un sandwich şi încep să urc încet. Nu prea-mi prieşte mâncatul din mers aşa că bag jumătate de sandwich în borsetă şi uit de el până la tren. Iar am mâncat puţin... De când am plecat de acasă până am ajuns înapoi în Bucureşti  am mâncat două sandwich-uri cu pâine de la Vel Pitar (cea feliată, în pachet verde) şi cu caşcaval relativ ieftin, de la ProdLacta, un baton proteic de la Isostar şi atât. În schimb, de băut am băut suficient, cred. Ceva mai mult de doi litri de lichid, în combinaţia mai sus pomenită. M-am întors iar cu o sticlă de Voslauer nedesfăcută, o nouă dovadă a unui nu tocmai perfect management al bagajului. Mai aveam la mine o ciocolăţică cu alune de la Heidi, un baton energizant de la Isostar, un baton de cereale de la Isostar şi două sandwich-uri. Şi cu acestea din urmă m-am întors acasă.

Când silueta vârfului devine mai clară mă apropii cu intenţia de a ajunge cât mai sus posibil. Ajung pe un platou relativ larg în mijlocul căruia găsesc cele două lemne lungi care, din ce am citit, stăteau cândva în picioare pentru a marca (pentru cine?) vârful. Filmez un tur de orizont, observ pârtiile de la Azuga, cabana Gârbova pitită sub Clăbucetul Taurului, ruina de la Clăbucet Plecare, cabana Susai. E interesant să se vadă toate de aici. Chiar se vede frumos de pe vârf. În plus, cabanele din jur îţi dau încredere că te vei orienta bine până la ele. Încredere căpătată parcă în ciuda pădurii în care urmează să te reafunzi în curând, pădure în care devine problematic să păstrezi direcţia, doar vizual. 

În stânga observasem ruinele unei stâne. Coborând de pe vârf mă apropii de ele, trecând între timp printre câteva depresiuni pe care sunt tentat să le pun pe seama tasării. Un loc părăsit! Mă bucur să-l găsesc aşa! Am scăpat de riscul întâlnirii cu câinii de la stână. Sau cel puţin aşa cred. După ce fotografiez zona in care la Azuga Trail Race se instalează un punct de control (sau de hidratare- revitalizare, nu am reţinut exact) constat că, şi mai în stânga, ceva mai jos, se află o altă construcţie, de data asta destul de solidă. În jurul ei, cai. Undeva în curte detectez un câine. 

Resimt o mică doză de teamă aşa că aplic tehnica Stoenică: încerc să merg cât mai departe de animale şi de stână. Observ pe GPS că poteca de concurs ar căpăta aici direcţie aproximativă spre est aşa că eu mă menţin pe direcţie aproximativ nordică în ideea de a o întâlni mai jos, fără să fac bucla spre stâna unde mă aştepta posibilul câine rău. Las în stânga caii, cobor pe un versant oarecum abrupt, înierbat, văd poteca mai jos, ajung în ea şi... fac dreapta. Curând depăşesc un izvor plăcut amenajat (deci datorită lui se face punct de hidratare la stână) după care poteca se afundă din nou în pădure iar marcajele bandă albastră şi bulină roz reapar. 

 

După câteva minute consult din nou GPS-ul şi constat că am revenit pe traseul de concurs şi, implicit, mă aflu pe drumul corect către Susai. Pe jos, în destul de desele zone noroioase, urme numeroase de oi. Deci, pe lângă caii deja observaţi, sunt şi oi pe aici. În cazul acesta mă aştept să fie şi câini, probabil alături de turma care se află acum cine ştie pe ce coclauri. 

Ceva mai jos, încep să apară dilemele de orientare. Într-un loc banda albastră mergea oarecum înainte dar nişte săgeţi, una roz, una verde, indicau undeva în stânga, pe o potecă vizibilă. Aleg să merg înainte, bulina roz mă convinge că am ales bine, GPS-ul confirmă că mă aflu pe track. În alt loc mă trezesc în faţa unui triunghi albastru care vine din dreapta. În coborâre se ajunge la Vila Trifoiul, în stânga ar trebui să se ajungă în Susai. Totuşi, ca marcaj turistic rămâne doar triunghiul albastru, banda albastră dispărând cu desăvârşire. 

Îmi imaginez că nu s-a considerat necesar să se suprapună două marcaje pe acel segment de traseu aşa că-mi pun baza în noul marcaj, şi el însoţit de bulina roz. Intru pe poteca cu borduri despre care citisem în aceiaşi scurtă documentare de vineri. Scurtă dar extrem de utilă pentru că m-a pregătit cumva pentru aceste posibile erori de orientare.

GPS-ul, fie pentru că erau bateriile pe terminate, fie pentru că în apăsam eu din greşeală butonul de închidere (în încercarea de a-l prinde cât mai sus pe breteaua rucsacului, în speranţa că va prinde semnal mai bun) mi s-a închis de câteva ori între Vf. Clăbucetul Azugii şi Predeal. Prin urmare, track-ul nu este prea precis.

În jurul meu continua să tune deci nu m-aş fi declarat deloc suprins dacă ar fi început o ploaie serioasă. Totuşi, nu mă alarmez. Nici măcar nu scot geaca de goretex la suprafaţa rucsacului. Merg în continuare, câteodată ca teleghidat, către Susai. 

Nu-mi imaginasem că e atât de lungă poteca spre Susai. Vine şi momentul în care ies într-o poiană în care observ triunghiul roşu care merge pe traseul Susai- Lac Găvan, traseu pe care l-am refăcut recent, în cadrul unei ture de primăvară, cu cortul, spre Munţii Neamţului. Firesc, fac stânga însoţit fiind de încă câteva marcaje. Apar anexele de la Susai, apar şi turişti. Pe jos văd un ambalaj de gel PowerBar. Probabil a fost descalificat un concurent din cauza lui. Sau, aflându-se aproape de CP Susai, a fost luat de vânt din punctul de control unde concurentului îi era permis să lase ambalajul.

Până să intru pe poteca de Cioplea un grup mă întreabă de poteca spre Clăbucet Plecare. Le spun că, din ce-mi amintesc, trebuie mers spre Cioplea până se ramifică în stânga crucea albastră. Pe acolo urcaseră dar, probabil, nu fuseseră suficient de atenţi. Oricum, apreciez că au ştiut pe cine să întrebe. Poate că nu era chiar greu să aleagă, eram singurul care venea din pădure, cu rucsacul în spate, setat pe mers rapid, într-un stil care inspiră cunoaştere a locurilor şi încredere.

Merg o vreme în paralel cu ei dar capăt viteză iar grupul rămâne în urmă. Încep să apară şi pe aici mountain bike-uri. Plăcute apariţii! Tunetele par să se intensifice şi să se apropie, apar şi câţiva stropi. Ajung la bifurcaţia crucii albastre, mă opresc, beau ceva, scot geaca de goretex, o îmbrac, strâng rucsacul şi plec exact după ce sunt ajuns de grupul care dorea să meargă spre Clăbucet Plecare. Le arăt poteca apoi ne despărţim.  

În câteva minute începe o ploaie torenţială. Zâmbesc . Nu în felul în care mă obişnuisem în restul zilei dar percep şi această ploaie ca fiind plăcută. Câteodată prind viteză la vale, mulţumit de felul în care aderenţa bocancilor Grisport mă ajută şi de felul în care controlez coborârea. 

Ploaia aia torenţială părea să fie exact ce-mi trebuia la un final de tură începută în zonă călcată pentru prima oară şi terminată într-o zonă străbătută de multe ori, fie iarnă, fie vară. Ajung în Predeal, o iau pe stradă la vale, la o curbă la dreapta decid sa merg înainte deşi amintirile îmi spuneau că de obicei făceam dreapta, constat curând că mă apropii de zona pârtiilor, ajungând astfel la sud de gară, comparativ cu strada care ducea la nord de gară dacă aş fi făcut curbă. Ploaia parcă slăbise în intensitate. De lângă o construcţie mă latră un maidanez pe care-l fac să tacă fâlfâind beţele prin faţa lui. Ajung pe trecerea de sub calea ferată, fac dreapta spre gară, ajung exact la timp ca să văd un tren de Bucureşti. Până să citesc eu că este regio de 17:30 trenul plecase. Mă uit pe tabelă, identific un interregio după care trebuia să aştept aproape o oră. Merg la casă şi întreb dacă următorul tren spre Bucureşti este interregio, iau bilet la el, mă retrag să-mi pun ordine în hârtii şi, cumva în ultima clipă, citesc biletul. Văd că în mai puţin de 15 minute trenul meu urma să fie atât sosit cât şi plecat. Văd că e anunţat la linia 1 aşa că ies pe peron şi-l aştept. În câteva clipe apare interregio Braşov- Constanţa despre care nu-mi dădusem seama că trece prin Bucureşti. M-am considerat norocos că am înţeles la timp pentru ce tren luasem bilet. Dacă rămâneam setat pe cel de 6 şi ceva…

La plecarea de acasă, îmi propusesem să fac integral traseul de 20 km de la Azuga Trail Race. Din cauza timpului pierdut pe forestiere a trebuit să reconfigurez traseul, lăsând jumătate din traseul cursei neparcurs. Se pare că mai am de lucrat la spiritul de competiţie. :) 

Urc în tren înainte să fi apucat să şterg şi să strâng beţele. Vagonul este aproape gol, am loc suficient să mă desfăşor. Fără grabă, îmi pun lichid la îndemână, scot jumătatea de sandwich, mănânc, beau, mă relaxez, arunc la coş câteva ambalaje, curăţ beţele cu şerveţele umede, aproape de Bucureşti le pun pe rucsac, cobor imediat după o tipă încălţată în Ekiden 50.

Ajung acasă, scot din rucsac tot ce era “perisabil” apoi mă culc. Duminică dimineaţă spăl bocancii, nu sunt prea mulţumit de felul în care am reuşit să scot noroiul din ei dar nici să-i spăl cu detergent nu vreau. Ciorapii care arătau foarte scorţos am ales să-i arunc. Ce să mai speli la ei? Descarc GPS, descarc fotografii, mănânc, ies la plajă şi mă întorc acasă exact la timp pentru a evita torenţiala care avea să înceapă. Pe mine m-a prins doar o ploaie cu picături mari dar rare. Tipăresc cu Daniel câte ceva pentru tura lui în Alpi, mănânc, trec la somn.

Final de week-end!