Lecturi urbane- 12 octombrie 2010 (prima editie LU la care particip)

Acum câteva zile, prin Facebook (se pare că avea dreptate Bruno Medicina când spunea, cu mult timp în urmă, că tot ce e important în internet va ajunge cumva pe Facebook), sunt anunţat de porţia de lecturi urbane care urma. Ca şi în alte ocazii de acest fel m-am gândit să merg şi eu să citesc în metrou. Totuşi, până azi, din motive pur subiective (anxietatea este o chestie subiectivă? eu sunt de părere că da), nu ajunsesem.

Duminică, amintindu-mi de invitaţia primită, mi-am dat seama că nu am nicio carte pe care s-o citesc în prezent aşa că am luat măsuri şi am căutat o carte pe care s-o încep luni (nu ştiu de ce, mi s-a părut întotdeauna penibilă ideea de a începe o carte la Lecturi urbane, preferând mai degrabă să continui lectura deja începută în altă zi). A rezultat că ieri m-am apucat de Tulburările severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, volum coordonat de Bert van Luyn, Salman Akhtar şi W. John Livesley şi în care am constatat cu plăcere că scrie şi vechea mea nouă cunoştinţă, Otto F. Kernberg (Editura Polirom, 2009). Citisem deja vreo 30 de pagini care, inutil de precizat, mi-au reţinut deja interesul şi mi-au promis o carte captivantă pe care sigur o voi termina din prima lectură, când am ajuns la Unirii 1 venind dinspre Unirii 2 la câteva minute după 19:00.

Văzând mulţimea adunată pentru LU m-am bucurat doar pe jumătate. Cu siguranţă o parte din mine a întârziat în mod special sosirea mea acolo, în speranţa că lucrurile se mutaseră deja într-un metrou. M-am apropiat timid, m-am mai învârtit în jurul cozii pe peron dar eram totuşi atent la mişcarea grupului care urma să se urce în metrou curând. A sosit şi clipa în care oamenii care-şi asumaseră mai mari sau mai mici roluri de organizatori au anunţat discret oamenii cu cărţi în mâini că urmează să urcăm în primul metrou lung care merge spre Dristor.

Cu aceiaşi discreţie au fost atenţionate şi cele două tinere care deja citeau de zor, aşezate în fund pe peron, rezemate de un stâlp. Cred că e imaginea cea mai faină pe care am văzut-o în seara asta, acele două fete atât de pasionate de lectură încât şi-au găsit o poziţie confortabilă de citit într-un spaţiu totuşi nededicat acestei activităţi.

Se mai anunţă că e bine să ne risipim astfel încât să fim prezenţi pe toată lungimea metroului. Asta m-a bucurat un pic pentru că am avut ocazia să mă depărtez de nucleul de la jumătatea peronului şi, în acelaşi timp, să rămân printre participanţii la LU.

Urcăm, în jurul meu mai erau câteva persoane care citeau, m-am agăţat de o bară de sprijin cu o mână, mâna cealaltă ţinând cartea. Scurt moment de disconfort, îmi dau seama că îmi tremură mâna cu cartea... Încerc să mă relaxez dar tot nu reuşeam să ţin cartea suficient de nemişcată încât să pot citi. Încerc o priză mai punctiformă şi reuşesc să stăpânesc cât de cât situaţia.

Înainte de Dristor, cu aceiaşi discreţie, am fost anunţaţi că ne dăm jos. Din poveştile de la ediţiile trecute ale Lecturilor urbane am aflat că se obişnuia trecerea pe magistrala cealaltă, la Dristor 2 şi continuarea călătoriei cu un vagon pe care urma să-l luăm, simbolic, în stăpânire. Indicaţiile organizatorilor au confirmat bănuiala mea.

Din nou mă depărtez de grup dar în câteva minute aveam să fiu din nou înglobat în el. Vine metroul nostru, urcăm. Eu îmi iau locul obişnuit lângă uşă, la cap de vagon. În jur apar de-ai noştri. Se fac poze, se împart cărţi. Am ocazia să aud mici discuţii plăcute cu cei care apreciau acţiunea.

-Aveţi cărţi de vânzare?
-Nu. Avem cărţi de dat.
-Ce cărţi?
-La alegere.

Omul îşi alege o carte apoi îi sunt spuse câteva cuvinte despre acţiune. Din ce auzeam eu era încântat şi presupun că, la o ediţie următoare, va reveni în gaşca cititorilor. Auzeam asta în timp ce încercam să descifrez sensul unei fraze în care mă împiedicasem.

Metroul pleacă din staţie, sala de lectură pe roţi purta zeci de oameni către o destinaţie care a rămas necunoscută pentru mine. Pe la Iancului mi-am dat seama că stomacul mi s-a revoltat aşa că, regretând acest ciudat ghinion, nu am mai reuşit să mă concentrez la citit, gândul fugind mai degrabă către nevoia imediata... Unde găsesc o toaletă??? Mi-am dat seama imediat că mă salvează toaleta de la Piaţa Victoriei aşa că m-am mai relaxat puţin şi am mai citit câteva rânduri.

Cobor un pic trist, transpirat, îmi rezolv nevoia apoi, deja fără chef, m-am îndreptat spre casă. La Dristor, în metroul în care am urcat, dau din nou peste oameni care citeau. Mi-am dat seama curând că veneau de la Lecturi urbane. O fată din stânga mea era "trădată" de semnul de carte LU. Simbolic, în ciuda nedoritei întreruperi, se pare că am fost la Lecturi urbane până la capăt. Nu pot spune că am simţit cine ştie ce chestie extraordinară dar a fost plăcut să văd metroul împânzit de oameni frumoşi citind.

Chiar dacă am ratat atâtea ediţii, îmi propun să nu le mai ratez şi în continuare.

După seara asta, din cauza stomacului, mă întreb cât de mult este cazul să mă îngrijoreze chestia asta, mă întreb dacă e tot vreo problemă de neuroni întorşi pe dos care-şi fac de cap în perioadele mai emoţionante (sau cu potenţial anxiogen sau cum mai vreţi voi), mă întreb în ce măsură este vorba de o problemă somatică, îmi propun să încep curând să monitorizez ce, cât, cum, când mănânc în încercarea de a identifica situaţiile care duc la accidente precum cel din seara asta.

Prietenii de pe Facebook mă vor anunţa şi data viitoare când se organizează Lecturi urbane. Sper să fiu din nou prezent...

Cenuşă în cap... Sau ar fi trebuit să fie Lecturi Urbane...

Pentru început îi adresez scuze lui Vulupe, unul din susţinătorii acţiunii.

Pe cât de încântat de idee eram zilele trecute când îmi anunţam prezenţa la Lecturi Urbane, pe atât de blegit m-a găsit seara trecută. Faptul că am reuşit să citesc un mesaj care suna mai plăcut decât îmi imaginam, faptul că am reuşit să-i răspund la prima citire (evitând evitările care-mi sunt caracteristice), ei bine, lucrurile astea nu au reuşit să mă relaxeze prea mult.

Prin urmare, deşi am plecat de la birou la ora potrivită, n-am participat la Lecturi Urbane. Chestia asta se constituie într-un nou reper important al existenţei mele. Un reper care seamănă cu cel de care mi-am amintit zilele trecute, un reper pus acum vreo 5 ani... Aş vrea să caut acum acel mesaj, pe care sper să-l mai am, în care descriam problema şi primeam un răspuns. Dar datorită filtrelor şi filtruleţelor din firmă va trebui să caut de-acasă textul şi... acasă nu prea mai am chef de căutat ajungând deja obosit după agitaţia zilei...

Să încercăm totuşi să readucem amintiri şi gânduri mai proaspete. Plec deci din firmă, mă opresc să mă alimentez, mănânc în metrou, ajung la Unirii 2. [Later edit: Mă salută un tip pe care, contrar obiceiului pe care mi-l formasem pentru situaţiile în care nu recunoşteam persoana care mă aborda, nu-l mai întreb de unde ne ştim. Mi-am dat seama totuşi că este vorba de o cunoştinţă recentă pentru că mă-ntreba de ieşiri pe bicicletă. Cred că şi întâlnirea asta m-a agitat un pic.] Scotocesc prin rucsac după carte, mă îndrept spre Unirii 1, cobor pe peron, în prima fază nu observ nimic ciudat, mă plimb pe toată lungimea peronului în căutarea unui chip (nu, nu acel chip care alt traseu), în trecere observ un grup compact, depăşesc grupul fără să arunc priviri insistente (ba chiar evitând să privesc acei oameni), ajung la capătul peronului, mă întorc, mă gândesc să plec acasă... N-o fac, iau primul metrou spre Dristor 2, este ora 19:02.

Mă apuc să citesc, îmi dau seama că grupul Lecturi Urbane nu a urcat în acel metrou, mă gândesc să cobor câteva staţii mai târziu şi să-i caut în următorul metrou în ideea de a mă alătura lor chiar şi mai târziu. Continui să citesc, deodată nu mă mai pot concentra, pun cartea în rucsac, ajung pe bucata de drum pe care o "împart" cu ea, devin atent, nu apare, mă uit la ceas, aş putea să aştept un pic dar renunţ la idee.

Cobor la Dristor 2, trec în Dristor 1, aici un alt grup masiv, sesizez la timp că tot despre Lecturi Urbane este vorba, mă "ascund", ei urcă în metroul de Unirii (probabil grupul s-a împărţit în două, o parte plecând spre Dristor 2, cealaltă spre Dristor 1... cine ştie? voi afla probabil de pe blogurile care oglindesc evenimentul), eu plec spre graniţa Bucureştiului cu porumbul...

Mă-ntreb ce m-a făcut să nu mă lipesc de grup, nu-mi pot da un răspuns rezonabil, mai trec o poziţie pe lista ocaziilor în care comportamentul meu a fost dezadaptat, simt vină, regret, o oarecare jenă, ajung acasă privind în pământ, fără poftă de mâncare, supărat... Supărat poate şi pe faptul că nu am trecut prin Mojo pentru seara Beatles... Am dormit agitat...

Azi îmi propusesem să finalizez repede postarea asta în încercarea de a descrie cât mai exact ce am făcut şi simţit ieri. Ca şi în alte ocazii de acest gen, înainte de a mă apuca de scris, mi-am aruncat o privire pe alte bloguri. Iar pe al meu am revenit târziu.

Între timp, printre chestii triste sau haioase, am văzut care este invitata serii Folk frate. Zoia Alecu... o voce faină, o fiinţă care a avut un recital superb acum câteva săptămâni, la teatrul de vară (ăla din parcul de lângă stadionul Lia Manoliu), în ziua de după încercarea de recital Olăraşu din Iron City. Ziua în care am avut plăcerea s-o cunosc pe Mi, fiinţă pe care am reîntâlnit-o în evarză la acea seară carpaţi.

Deci 25 noiembrie 2009, ora 21:43, Iron City, Zoia Alecu. Dat fiind că voi fi aproape de centru pe la 21:00, mi-aş face drum şi prin Iron City pentru un recital fain (cred că va fi 15 lei intrarea) şi o bere... Asta aşa, că tot s-au făcut 4 săptămâni fără seri folk la care să fi mers... Nu pot sta chiar tot timpul concentrat, trebuie să mă mai şi relaxez din când în când...

Lecturi urbane

Uite ce chestie faină am găsit prin blogroll. Cică marţi 24 noiembrie se citeşte în metrou. Adunarea la ora 19:00, pe peron la Piaţa Unirii 1. Se va citi, din câte am înţeles de pe diverse bloguri, pe traseul Unirii- Grozăveşti- Dristor 2. Oricum, chestiile de organizare se mai pot observa şi la faţa locului, important e să fim acolo şi să citim.

Eu am aflat de acţiune de aici.

Voi? Veţi veni?

Cerc vicios

Aseară, din nou "vecina". De data asta aş putea s-o aşez în 2 perechi de ghilimele. Am văzut-o la îmbarcare, m-am temut să urc aproape de ea astfel încât s-o pot ţine sub observaţie, odată ajuns la finalul călătoriei am constatat din nou că dispăruse. Nu ştiu de ce eram tentat să-mi imaginez că aş fi încercat să stau de vorbă cu ea odată ajuns oarecum pe teren propriu...

Azi dimineaţă părea ora potrivită. Încerc să nu mă concentrez pe chestia asta. Totuşi, îmi arunc privirea în jur şi, în ciuda faptului că mă aşteptam s-o văd atât de aproape încât s-o pot atinge cu mâna, m-am trezit cu ea destul de departe, pierdută în aglomeraţie. Primul gând a fost să ajung la ea şi să-i spun cu reproş: "Deci mă eviţi!"

Am încercat apoi să revin la citit şi am mai putut trece prin câteva pagini. Cobor, coboară... Încerc să mă păstrez relaxat şi să nu-ntorc capul după ea. Nici n-a fost nevoie. Am văzut-o la un metru în faţa mea cum dispare pe scara rulantă. Şi dusă a fost! Am mai apucat s-o văd cum trece prin porţile de ieşire din staţie şi apoi a dispărut în mulţime.

E clar că mă evită... :((

Revedere

Mai exact revederi...

Aseară, 18:35, Piaţa Victoriei. Prin urmare, o altă oră critică. Într-un grup de 3 femei, "vecina" pe care o recunosc după acei ochelari şi după tunsoarea aparte. Îmi propun să profit de ocazie şi să aflu mai exact unde stă. Cu ce scop? Nici eu nu ştiu. Oricum, nu cred că voi avea curaj vreodată să iniţiez o conversaţie cu ea. O caut cu privirea după ce cobor la Dristor şi n-o văd. Când cobor din celălalt metrou o caut iar. Nu e! Deci şi-a schimbat traseul şi asta... Mi-e ciudă! Povestea scapă de sub controlul meu.

Ajung acasă. Mă enervez dintr-un mărunţiş. Plec! Caut în agendă numerele de telefon ale celor cu care urma să plec sâmbătă în tură. Găsesc trei numere, le scriu sms în care anunţ că mi-au cedat nervii şi, în starea asta, prefer să rămân acasă. Închid imediat telefonul. Intuiesc că mi s-a pus deja etichetă de neserios. Oricum n-ar înţelege nimeni ce mi se întâmplă aşa că orice altă explicaţie e zadarnică.

Dimineaţă deschid telefonul după o revedere pe care simţeam că trebuie s-o localizez cât mai exact în timp. Sesizez 3 mesaje noi. Două ar putea fi confirmări de primire (a treia o primisem deja aseară) iar al treilea bănuiesc că e răspuns. Evit să-l citesc. Ajung la servici şi... sună telefonul. Apăs roşu apoi îl închid din nou. Pur şi simplu nu vreau să vorbesc cu nimeni! E jenant să încurc tura oamenilor dar n-am ce face. Aş vrea să pot fugi de tot! Oricum sunt străin de tot ce se-ntâmplă în jurul meu... Cred că voi ţine închis telefonul câteva zile, voi evita messengerul, voi evita să mă loghez pe unele site-uri unde aş putea fi văzut online.

Tot dimineaţă, ceva mai devreme (8:17), Piaţa Muncii. Sesizez la următoarea uşă o bluză roşie care-mi reţine atenţia. Pare a fi Rox. Se deschide unghiul, capul ei se întoarce cu câteva grade, mă conving că e ea. Încerc să schiţez un zâmbet. Cred că nu prea îmi iese. Nu mai pot să citesc. Bag cartea în rucsac şi încerc să îmi păstrez calmul.

Peste câteva minute. Piaţa Victoriei. Dinamica mulţimii mă aduce cu doi paşi în spatele ei. Consider că am o faţă suficient de tristă încât să nu merite s-o abordez. Deşi mi se părea OK s-o trimit mâine la munte în locul meu. Totuşi, tac. Pe scara rulantă rămân mult în urma ei. Sesizez când face stânga şi decid s-o urmăresc. Vreau să aflu în ce clădire intră. Se opreşte curând la un chioşc din staţia metroului. Încerc să nu fiu văzut cât timp a stat şi şi-a cumpărat nu ştiu ce. Întorc capul peste câteva secunde către acel chioşc şi văd că a plecat. În viteză avansez şi o caut cu privirea. Bluză roşie, geantă mică, neagră, blugi, o chestie (probabil eternele mărgele de lemn) atârnată de gâtul ei. O reperez rapid, măresc viteza păstrând cât de cât distanţa dintre noi. Dreapta, stânga, tot înainte... încerc să urmăresc intrările astfel încât să văd unde dispare ea. Culmea, merge tot înainte. Traversează în staţia lui 45, vine tramvaiul. Ea urcă. Se aşează pe scaun, probabil m-a şi văzut pentru că în acel moment eram total surprins şi descoperit. Era 08:40. Deci lucrează undeva pe linia lui 45 şi începe programul cel mai probabil la ora 9:00. De terminat cred că termină la 18:00. Dacă stă câteva minute peste program atunci, în funcţie şi de circulaţia tramvaiului, poate ajunge seara la Victoriei oricând între 18:30- 19:30. Aşa se explică faptul că n-am mai văzut-o seara de o grămadă de vreme. Şi totuşi, cum aş putea s-o urmăresc atât de mult timp? Cum aş putea să aflu unde coboară din tramvai fără a încerca (încercare imposibilă dacă ţin neapărat să nu fiu văzut) să urc în acelaşi tramvai cu ea? Se pare că de data asta nu mai pot afla unde lucrează. Din nou pierd controlul situaţiei. Mă întorc dezamăgit, supărat, nervos către metrou. Cobor în staţie. Îmi dau seama că nu pot nici acum să citesc. Noroc că pusesem dimineaţă în borsetă mp3 playerul. Îl scot, bag căştile în urechi, dau volumul la maxim. Aproape că nu conta ce auzeam. N-aveam niciun chef de Costică David dar l-am lăsat să-mi picure în ureche până am ajuns la birou.

Pare că a obţine informaţii despre viaţa Roxanei a rămas singurul meu scop serios. Restul sunt simple anexe care-mi ocupă timpul dintre revederi.

Iar acum jumătate de gând mă întreabă dacă mai plec la munte... Ei bine, mâine nu cred că voi pleca. Să afirm din nou că nu voi mai urca pe munte niciodată poate ar fi riscant, mi-am mai spus-o şi altă dată urmând să mă contrazic (săptă)lunile următoare.

E rău ce se întâmplă cu viaţa mea... Rău, rău! :(

Nunta în cer

Dimineaţă, în metrou. Urcă o tânără care se rezeamă lângă uşă, umăr la umăr cu mine. Citesc. Citeşte. Eu Pendulul, ea Nunta în cer de Eliade. De obicei îmi plac oamenii care citesc Eliade aşa că mi-a reţinut atenţia şi ea. La coborâre o privesc mai atent. Îmbrăcată în negru... Nu-mi pot reţine un gând... nuntă în cer cu black bride... Ciudate asocieri face domnia sa, creierul...