Dezvoltarea personală, frecție la picior de lemn?

Am fost relativ recent, printr-un destul de ciudat concurs de împrejurări, la un seminar despre motivație. Am pornit într-acolo setat pe gândul că nu sunt motivat pentru a face una sau alta dar și curios să văd cam ce teorie a chibritului va fi făcută acolo.

Îmi fac intrarea relaxat, în ciuda emoțiilor legate de faptul că persoana cu care urma să merg acolo avea telefonul închis deci nu aveam nici cea mai vagă idee dacă are probleme, dacă va ajunge aici, dacă telefonul închis este un act gândit sau pură întâmplare.

Destul de curând după ce lectorul a început să-și facă treaba a apărut primul semn că ceva nu este în regulă. N-am conștientizat atunci, pe loc, dar, cu timpul, mi-am dat seama că este cumva discriminatorie abordarea conform căreia dezvoltarea personală este destinată doar celor care își satisfac cu succes nevoile de bază din piramida lui Maslow și care vor să mai urce un pic. După părerea mea, cea mai mare nevoie de dezvoltare personală o au tocmai cei care sunt la limita supraviețuirii. Aceștia însă... doar în mod extraordinar au bani pentru ea.

Ei bine, se pare că eram singurul pe acolo care a trăit/ trăiește în condiții în care e greu spre imposibil să-mi satisfac nevoile de bază. Am fost de multe ori flămând, am suferit de frig, am avut un adăpost neprietenos (și nu mă refer aici la adăpostul minimalist oferit de cort când plecam în excursii sau la dormitul în afara cortului când am ținut neapărat să-i ofer Roxanei locul meu din cort în cele câteva zile în care ne putea însoți), am fost respins sub toate formele și cu toate pretextele posibile și imposibile, am fost oricum numai iubit, îngrijit, ocrotit nu.

Să trecem totuși peste acest aspect discriminatoriu și, până la urmă, neconstructiv și să prezentăm pe scurt ideile cu care a venit lectorul în fața noastră.

Întâi am aflat oarecum cu suprindere că toată lumea este motivată. Diferența este dată de nivelul motivației, optim sau suboptim. Deci persoanele nemotivate ar fi de fapt motivate suboptim.

Mai departe s-au prezentat situații în care nivelul motivației este diferit. Țin minte că am notat un nivel scăzut de motivație în situațiile în care trebuie să port de grijă oamenilor care nu mă inspiră. Motivație mai serioasă, optimă probabil, am notat că aș avea când merg pe munte, când alerg, când mă cațăr.

S-a prezentat apoi un model, SEMIARC, care a fost descompus în elemente și explicat pe scurt (cu promisiunea apariției unui material mai vast cu care să putem lucra ulterior).

S ar reprezenta Scopul. Scop pe care ni s-a sugerat să ni-l definim dacă nu am făcut-o deja. Ei bine, în prima fază am considerat că viața mea nu are nici un scop dar, ulterior, m-am gândit că păstrarea și îmbunătățirea relației cu Cristina ar putea fi scopul vieții mele. Pentru că, zicea omul ală, scopul nu are sens decât în relație, într-o situație în care scopul influențează ceva mai mult decât strict viața ta (exagerând, unii și-au formulat ca scop să găsească resurse de hrană cu care să sature milioanele de oameni subnutriți).

M-am trezit subit cu un scop al vieții. Nu știu dacă, pe termen lung, asta o să folosească la ceva dar atunci, în scop pedagogic, a fost în regulă să îl definesc.

E ar reprezenta Economul, partea aia a psihicului care te invită să faci economie de efort în situațiile în care te-ai programat să gândești că nu vei avea succes (gânduri gen “niciodată nu o să fiu academician”). Se pare că acest econom trebuie concediat, dat fiind că nu-ți permite să pornești pe drumuri noi. Dar până și gândul să-l concediezi e un gând greu...

Ideea e să scapi de gânduri limitative care, după cum analizasem și în TCC, te țin pe loc. Scăpăm de niciodată, de e obligatoriu, de trebuie, de este imposibil și, brusc, avem o viață mai bună. Asta e teoria. Ca de obicei, cu practica e mai greu...

M sugerează un concept pe care recunosc că nu prea l-am priceput: mindfulness. E o chestie ciudată, în genul meditației fără subiect religios. Pare să aibă origine asiatică și să fie foarte popular în prezent în occidentul civilizat. Era acolo o imagine drăguță care sugera că, atunci când un cuplu își plimbă prin parc câinele, singurul care ajunge la mindfulness este câinele care se bucură de tot ce-l înconjoară în timp ce oamenii se lasă conduși și atunci de griji.

I nu mai rețin ce dorea să definească.

A era Alegerea. Se sugera că până și cea mai nasoală sarcină care ne este cumva pusă în cap poate căpăta o aură de dezirabil dacă o prezinți în sensul alegerii. Alegi să faci treaba neplăcută acum, o amâni suportând consecințele, renunți la ea, suportând de asemenea consecințele. O tanti din public a venit cu un exemplu penibil. Sugera că e nenorocire pentru ea să calce rufe și că ar avea o soluție, nu neapărat de dorit dar posibilă: externalizarea. Deci ar fi ales să externalizeze. Eu aș fi ales să nu calc dacă aș fi avut un atât de mare disconfort pornind de aici. De fapt, o mare parte din viață, chiar am ales să nu calc. A trebuit să-mi bată subtil obrazul o femeie drăguță ca să cumpăr un fier de călcat și să încep să-l folosesc, cu stângăcie, înainte de momentele în care urmează s-o revăd.

Deci unor astfel de cucoane mofturoase li se adresa seminarul? Trist!

R era Reconectarea sau ceva în genul ăsta. Dacă am reținut exact se referă la recăpătarea tendinței spre acțiuni altă dată plăcute dar în prezent abandonate din cine știe ce motive. M-am reconectat cu cățărarea (pentru care nu aș zice că am avut vreodată talent), intenționez să mă reconectez cu alergarea, m-am reconectat oarecum cu muzica folk ascultată prin cluburi.

C se referă la Competență. Și se pornea în teoria competenței de la ideea că perfecționismul este o boală, el silindu-te mereu să te consideri insuficient pregătit pentru a face un pas sau altul în viață. Aici am cam fost lovit în soartă. Sunt atât de multe situații în care mă feresc să acționez pentru că nu mă simt suficient de pregătit...

Cum să aspiri la un job mai bine plătit dacă nu ești blindat cu licențe, certificări, diplome și medalii?

Cum să ceri o femeie de soție dacă nu simți că i-ai putea asigura o calitate a vieții satisfăcătoare?

Cum să sari pe o femeie dacă simți că nu-i vei putea oferi un orgasm?

Cum să scapi pe altcineva de depresie dacă tu parcă te-ai afunda pe zi ce trece mai mult în ea?

Cum să te antrenezi pentru a obține un corp decent când tu nu te simți capabil să schimbi tot ce trebuie schimbat pentru ca antrenamentul să nu se întoarcă cumva împotriva ta?

Cam cu asta am rămas din povestea cu motivația. N-aș zice că mă așteptam la minuni dar nici la apariția unor neliniști nu mă așteptam. Ca în multe alte situații de viață, mă întreb dacă a fost o alegere bună să merg la acest seminar.

Text măzgălit pe la începutul săptămânii și publicat sâmbătă, după o minimă revizuire.

 

Păreri care nu-mi folosesc la nimic...

-Ştii ce mi-a zis x despre y?
-Presupun că nu mă interesează dar poţi să-mi spui, că nu am de unde să ştiu.
-Mi-a zis că are o energie de om nebun.
-Probabil că ştie ceva psihologie fiinţa chiar dacă nu cred să fi studiat aşa ceva.
-Ştie, pe timpuri era altfel organizat sistemul de învăţământ în domeniu.
-Acum hai să vorbim despre părerea mea despre y. Spune-mi, eşti de părere că y este mai degrabă o persoană interesată strict de sine sau o persoană interesată şi de nevoile celorlalţi?
-Eu văd că nu o interesează aproape deloc nevoile celorlalţi.
-Cam asta e şi părerea mea. Tocmai citeam că este un criteriu în baza căruia se poate diagnostica o tulburare severă de personalitate...

O astfel de discuţie purtam pe la începutul săptămânii dar văd că nu are niciun efect faptul că ne-am pus de acord cu privire la o persoană cu care interacţionăm dar faţă de care avem totuşi comportamente vizibil diferite. Eu conversez cât mai scurt cu putinţă cu y, considerând că e vizibil pentru orice posibil martor faptul că y îmi provoacă scârbă. În schimb persoana care deschisese discuţia pare uneori a locui în oraşul corean Pup- Un- Kur, preluând din obiceiurile locuitorilor acestui oraş virtualo- real... Iar treaba asta nu m-ar deranja dacă nu aş sesiza că locuitorii acestui oraş par să aibă viaţa mult mai uşoară în comparaţie cu a mea... Viaţa e uneori nedreaptă, zic eu... Iar cu unii viaţa e nedreaptă cam prea des... Trist dar adevărat!

Obscen?!?

"F***-te în gură viaţă cu cine m-a blestemat! M-am săturat!"

Un astfel de discurs vag aud atât de des încât... la rândul meu m-am săturat!

Căutând totuşi o justificare pentru acel ciudat punct de vedere, consider că nemulţumirea vag exprimată se datorează faptului că omul fie nu-şi identifică corect realele nevoi (poate puţin diferite de simpla satisfacere a unor pasiuni producătoare de adrenalină), fie că nu reuşeşte să-şi satisfacă aceste nevoi...

Pe cealaltă parte, acele nevoi (superficiale, zic eu) pe care omul şi le satisface cu o periodicitate acceptabilă eu nu mi le-am mai satisfăcut de 100 de zile şi ceva. Şi uite că nu m-am săturat de această situaţie. De ce? Pentru că am ales să încerc să identific nevoile mele reale şi, astfel, îmi permit să trec cu relativă relaxare peste nesatisfacerea nevoilor producătoare de adrenalină pe care le consideram cândva cele mai cele mai dintre cele mai...

Uneori sunt bune drumurile cunoscute...

Actualizare 1 august 2010: Aseară, în IOR, poliţia şi SMURD-ul veniseră pentru un înecat. Am auzit asta în timp ce, printre reprize de ploaie, făceam plajă. Deci, contrar celor afirmate de mine aseară, prezenţa acelor maşini în parc avea sens. Accidentul avusese loc între (pen)Insula Vacilor şi cealaltă (pen)insulă. Prin urmare, azi, cei de la BGS încercau să nu mai permită scăldatul pentru că, ziceau, li s-a atras atenţia să fie atenţi în special la pescari şi cei care vor să se scalde. Dacă te-ai întrebat vreodată care-i rolul lor, ai aflat acum...

Am făcut aşa, din comoditate sau din alte motive, de nenumărate ori... Am aşteptat până am simţit că problema trebuie rezolvată repede, foarte repede...

Am pornit săptămâna trecută pe drumuri mai rar bătute sau chiar nebătute (de exemplu, nu-mi imaginam să merg prea curând într-un magazin Hervis). Am fost urmărit de ghinion... Prin urmare, pentru săptămâna asta mi-am propus să termin cu experimentele şi să mă-ntorc unde ştiam că este aproape imposibil să nu am succes. Revin la Grisport, producătorul de încălţăminte care l-am utilizat cel mai des în ultimii vreo 6 ani. Şi aici, firesc, la un preţ corespunzător bugetului meu (cealaltă pasiune a mea, marca Bestard, pe care o recomand în special pentru bocancii de iarnă de care sunt superîncântat, îmi este pe moment mai greu accesibilă), mi-am găsit pantofi de trekking cu care să-i înlocuiesc pe cei vechi, tot Grisport, care începuseră să dea semne de slăbiciune la ceva timp după ce i-am chinuit la Prima evadare, prin bălţi şi noroaie. În sfârşit, am scăpat de o grijă, cel puţin pentru o vreme!

Revin acasă, mănânc, mă mai învârtesc în jurul cozii apoi încerc să profit de căldură şi fug în parc pentru două ore de plajă. În parc, linişte, suficient de linişte încât să pot parcurge câteva pagini de Dilema veche. Singura chestie care mi s-a părut exagerată şi fără rost a fost faptul că poliţia şi pompierii/ SMURD au dat o tură prin parc deşi, după atâţia ani în care am bântuit prin IOR, nu cred că era necesară prezenţa maşinilor respective. Altfel, am avut ocazia să privesc o mulţime de biciclete ieşite la plimbare. Am identificat o familie (cred) de 5 persoane, toţi pe biciclete. Am găsit în parc şi un motiv de tristeţe, am văzut prea târziu un afiş care anunţa o seară cu filme proiectate de GreenPeace. Mi-ar fi plăcut să le văd şi eu dar... poate s-o repeta evenimentul şi, din nou poate, mă va anunţa şi pe mine cineva de el... Păcat că am lăsat să se dilueze relaţia cu oamenii apropiaţi de GreenPeace cu care mă vedeam cu ani în urmă...

Întorcându-mă de la plajă, în metrou, aruncat pe jos, un Adevărul de seară care, pe ultima pagină, avea un titlu care m-a făcut să zâmbesc: Ariel Constantinof sună adunarea, un articol despre Bikewalk, desigur... Pentru că nu am găsit articolul pe site, vă las link către alt articol legat de Ariel.

Ajung acasă gândindu-mă că oamenii din GreenPeace, cei care participă la Bikewalk şi alte plimbări în grup pe biciclete, cei care ascultă folk sau merg pe munte sunt oameni frumoşi pe care merită să-i frecventezi. Totuşi, îmi dau seama că acum am nişte necesităţi care, fără să excludă legătura cu oameni precum cei pomeniţi mai devreme, mă fac să relaţionez mai rar cu ei pentru că, dincolo de pasiunile promovate de ei (comune cu marile mele pasiuni), nevoile mele sunt un pic mai complexe şi, în acelaşi timp, dificil de satisfăcut...

Două nevoi

Aseară am constatat că, printre multe altele, am şi două nevoi egale şi într-o oarecare măsură de sens contrar. Una dintre ele, conform solicitării pe care am primit-o şi la care am răspuns pozitiv, va fi satisfăcută mâine. Dar ce ne facem cu cealaltă?