Cu câini

1- Şoricarul cu ADHD

O staţie de metrou, o tânără şi un şoricar care nu păreau să facă parte din decorul obişnuit. Tânăra părea să încerce, fără mare succes, să-l dreseze pe cuţu. Una dintre probe era cea în care stăpâna se depărta de câine iar acesta trebuia să stea liniştit pe scaunul pe care fusese aşezat. Căţelul stătea liniştit câteva secunde după care, în anxietatea lui de câine (după cum spunea Saramago despre Găsit, eroul patruped din Peştera), devenea agitat şi era gata să fugă către stăpână în cazul în care aceasta nu ar fi dat semne că s-ar întoarce rapid.

Vine metroul, tânăra şi şoricarul urcă. Dragoste mare între cele două fiinţe... Şoricarul îşi capătă locul lui pe scaun după ce fata aşează o haină pe care urma să stea câinele. Dar ADHD-ul nu-i dădea pace aşa că haina a devenit rapid total inutilă iar stăpâna şi-a luat "iubitul" în braţe încercând să-i reducă agitaţia.

Comentarii de cârcotaş:

Oare cu ce era mai prejos scaunul din staţie, care nu fusese protejat cu haina de eventualele labe sau păr de cuţu comparativ cu cel din tren, care, în măsura în care câinele a permis, a fost protejat? Să fie vorba de agenţii de pază care, câteodată, mai fac observaţie celor care exagerează într-un fel sau altul?

Oare de ce cuţu nu avea botniţă, nici nu era ţinut în lesă, aşa cum prevăd normele de convieţuire om- animal susţinute de acea penibilă campanie de pe ecranele din staţiile de metrou, campanie care încearcă să popularizeze un comportament decent cu privire la animale, deja acceptat în metrou? Chiar de Paşte, în 2009, scriam despre un iepure plimbat cu metroul într-o cuşcă destul de comodă, cred eu. Cine e curios găseşte textul în arhiva din decembrie 2009.

Oare toţi cei ce călătoresc cu metroul sunt la fel de toleranţi ca cele două persoane care au fost linse de potaia din braţele fetei?

Doar mie mi se pare că, în societatea românească, animalele domestice au mai multe drepturi decât oamenii?

2- Cuţu din lift

Deşi nu-mi stă în fire să folosesc liftul la mine-n bloc pentru că nu mă încântă nici aşteptarea, nici eventuala socializare convenţională cu un vecin sau altul, zilele trecute am coborât cu liftul care a făcut o oprire suplimentară faţă de ce aveam eu nevoie. În staţia intermediară urcă o fată cu un câine. Ne salutăm şi, observând cât de aproape de uşile care urmau să se închidă întreb:

-De obicei e atent să nu fie prins între uşi?
-Nu prea e...

Parcă simţind că vorbim despre el, căţelul devine agitat, mă miroase apoi sare cu lăbuţele pe piciorul meu. Eu mă amuz (deşi nu sunt atât de "intim" cu câinii încât să-mi placă un astfel de comportament al lor) iar fata îl ceartă:

-Parcă făceai pe tine... Acum nu te mai grăbeşti?
-Poate tocmai din cauza asta e aşa agitat...
-Nu prea e ora lui dar dacă a cerut afară a trebuit să ies.

Uşile se deschid, căţelul se îndreaptă spre ieşirea din bloc mult mai puţin grăbit decât presupunea stăpâna lui. Îi văd îndreptându-se către grădină şi-mi imaginez cum căţelul este civilizat şi nu vrea să-şi facă nevoile pe asfalt.

Comentariu cârcotaş: faptul că îşi face nevoile pe pământ nu înseamnă că este normal să ne împiedicăm de răhăţeii produşi de el atunci când, ca bipezi, tropăim şi noi pe iarbă sau pe alei de pământ.

3- Am căţel dar mi-e frică de câini

O familie cu două fetiţe plimbă, în lesă, un câine de talie mijlocie. De pe iarbă apare un câine lup, liber, fără botniţă, care dă să se joace cu câinele fetiţelor. Acestea se sperie şi dau drumul lesei, câinele lor rămânând liber câteva secunde. Tatăl, atent, agaţă lesa şi încearcă să-şi liniştească fetele care deja se speriaseră de lup. Stăpâna lupului apare şi ea, îşi controlează destul de bine câinele, îşi cere scuze, calmează spiritele astfel încât, la final, toată lumea e calmă şi fiecare patruped îşi vede de forma lui de plimbare.

Comentariu cârcotaş: dacă fetele sunt obişnuite cu câini, nu era firesc să-şi păstreze calmul atunci când a apărut lupul?

4- Căţelul de la firmă

Un căţel mic, pui, mare căcăcios, foarte iubit de colege. Cineva, mai atent la cuşca animalului, îmi spune că, deşi câinele este superhrănit şi mângâiat, în cuşca lui nu curăţă nimeni motiv pentru care acolo este plin de rahat.

Comentariu cârcotaş: oare acele colege atât de sufletiste, în cazul în care ar avea un copil, l-ar hrăni dar nu l-ar spăla şi la fund după ce ar face în (sau pe lângă) scutec?

Concluzie

Cam are dreptate Cristian Ghinea, în acel articol din Dilema veche în care apreciază că românii sunt sălbatici chiar şi atunci când par civilizaţi şi îşi arată dragostea pentru animale.

Împăcarea cu Lăbuş

Sâmbătă a fost o zi cu trei chestii bune.

1) Coborând scările am dat din nou de şoricarul care mă muşcase acum câteva săptămâni. M-a lătrat şi acum dar în rest am controlat situaţia.

2) În drum spre... am dat de o maşină SB-XX-ROX... Inutil de precizat că eram la doi paşi de casa ei... M-a cuprins un pui de melancolie dar a trecut repede... Şi am reuşit să stăpânesc dorinţa de a o suna... N-ar fi sunat absolut penibil să-i spun că am sunat-o să întreb dacă s-a mutat în Sibiu? :))

3) L-am cunoscut pe Tiberiu

A fost şi o chestie neplăcută. N-am putut să rezolv problema calculatorului unui prieten. Dar cel puţin ştiu ce am de făcut pentru a o rezolva. Şi sper să i-l pun "pe picioare" până plec în concediu...

De ce urâm potăile (2)

Deci câinii din vecini chiar au ceva cu mine... Şi adevărul e că nu găsesc o modalitate rezonabilă prin care să-i fac să dispară. Şi mă oftic! Cu atât mai mult cu cât azi am ajuns să urlu la una din cele două cucoane proprietare de câini. Şi nu mă oftic pentru că am urlat la ea, mă oftic doar pentru că am ajuns să mă gândesc că e ceva în atitudinea mea care aţâţă câinii, am ajuns să îmi acord singur o bilă neagră pentru fiecare enervare serioasă şi... uite că încă mă enervez din nimicuri...

Trecând mai departe, la un colţ de bloc, mă trezesc din nou lătrat. Ei bine, dacă tot aveţi grijă de câini, dacă tot umpleţi străzile cu excremente de patruped, dacă tot trăim în ţara în care omul are mai puţine drepturi decât animalul, măcar puneţi botniţe animalelor când le lăsaţi libere! Dacă nu mă latră sau muşcă puteţi să le pupaţi şi în bot!

De ce urâm potăile

Uneori e mai bine să te închizi în casă, să rămâi în pat cu perna pe cap şi să nu mai ştii nimic de nimeni... Altfel, rişti să păţeşti ca mine, să declari, pe tăcute, război câinilor... Ies din casă şi, aşa cum mi-e obiceiul, pornesc pe scări până jos. La etajul 5, două potăi. Una, un caniche negru şi simpatic, mă obişnuisem că mă latră de câte ori mă vede. Nu ştiu de ce dar măcar s-au creat nişte reflexe legate de acel câine. A doua, mai mică, un şoricar de care nu-mi aminteam, s-a dovedit mai îndrăzneaţă. Prin urmare, mi-a aplicat o muşcătură. Am zis că nu m-a atins serios şi, după ce a apărut stăpâna javrei şi i-am spus în viteză că potaia a muşcat, mi-am văzut de drum. Şi totuşi, nu era chiar aşa superficială muşcătura. Coborând scările, după ce îmi examinasem în viteză piciorul, am constatat că e ceva dureros pe-acolo. Ajung jos, mai merg câţiva paşi, ridic din nou pantalonul şi observ sânge. Deci a muşcat serios, deşi pe blugi n-a lăsat semn. Storc rana, dau cu puţină salivă apoi îmi văd de drum.

Deşi nu mi se pare deloc în regulă să fiu muşcat de un câine în general, şi cu atât mai anormal consider să fiu muşcat de un câine de apartament nu cred că am cine ştie ce măsuri să iau în urma acestui incident pe care, probabil, îl voi uita în câteva zile. Într-o lume în care animalele au mai multe drepturi decât oamenii, dacă aş face scandal aş avea tot eu probleme... Prin urmare, tăcere...

Neliniştitor e faptul că, de ceva timp, au reînceput să mă latre câinii prin oraş. Se vede treaba că simt ei ceva ciudat la mine... Culmea e că, în turele prin munţi, câinii de la stânele pe lângă care trec nu reacţionează exagerat de dur. Pur şi simplu latră dar nu mă simt decât rareori în real pericol. În timp ce, la câţiva metri de casă, sunt muşcat de un şoricar nenorocit.

Una e sperietura trasă în faţa unui câine serios, un ciobănesc mioritic pe care, cândva, am insistat să-l cunosc şi alta e să te muşte un câine de casă, din vecini.

Urăsc potăile!

Episodul 2, ajung acasă şi... din nou probleme... Mănânc şi mă trezesc cu ceva ciudat între dinţi. Merg imediat să verific dacă a mai cedat vreo parte din dinţii mei cei artificiali şi constat, oarecum relaxat, că nu era decât o chestie asemănătoare cu o scobitoare pe care o conţinea pâinea din care muşcasem.

Câini şi scobitori ar trebui să se numească postarea asta. Dar, de dragul lui Cărtărescu, am adaptat titlul acelei cărţi care o enerva pe Cristina acum câteva zile...