Recunoaștere pe traseul BB Trail 26 (din cadrul Bușteni Ultra Race)

De când m-am înscris la BB Trail 26 (transformat ulterior în BB Trail 28.3) am avut așa o vagă împresie că m-am băgat la o cursă prea grea și că mă paște un DNF. Cu impresia asta în gând, duminică 24 mai 2026 am profitat de vremea care se anunța suficient de bună (un pic de frig și vânt, în rest tocmai bine de mers) și de încurajarea venită de la Cezar și am făcut o recunoaștere pe traseu, fiind cât s-a putut de atent la track, la detaliile terenului, încercând să anticipez cam cum o să fie în cursă.

Sâmbătă eram aproape să renunț la tura de recunoaștere, consumând mult timp cu urmărirea celor întâmplate la Transylvania 100k, apucând până la urmă să îmi iau bilete de tren, să îmi fac rucsacul și să dorm câteva ore.

Duminică, pe la 3:30, eram deja în picioare pregătind ultimele detalii astfel încât să plec spre gară pe la 5:00. Ajung în gară cam la limită dar prind trenul așa că la 06:09 pornesc spre munte cu IR 1735. La 7:53, cu doar 3 minute întârziere, cobor în Bușteni, traversez calea ferată prin coada trenului, pe Str. Grivița, continui pe Str. Zamorei, în zona Castelului Cantacuzino sunt un pic debusolat (mai mult gândindu-mă la modul în care se va amenaja traseul pentru cursă decât simțindu-mă rătăcit) dar apoi fac stânga pe Str. Castelului și intru curând în pădure, având de ales în capătul străzii din două direcții: spre Valea Fetei și pe marcajul de Zamora. Dat fiind scopul meu, am făcut stânga și am intrat imediat în necunoscut. Mă orientam după track-ul luat de pe site-ul cursei, încârcat în Locus Map și după detaliile hărții din aplicație. Primul reper important era curba la 90 de grade spre dreapta, când ajungeam deasupra Văii Fetei. Am ajuns aici cam după 1,3 km de la capătul străzii Castelului. Pe porțiunea asta au fost câteva chestii care puteau fi interpretate ca alarmante: o bucată bună am avut gard electric pe stânga, semn că ursul dă pe acolo, pe drum erau doar urme de mașini și... de urs, abia am găsit cu greu o urmă care părea de pantof de trail, terenul era destul de noroios și asta promitea probleme de înaintare. În schimb, partea frumoasă e că am sesizat o veveriță alergând în pădure, pe versantul din dreapta pe care îl periam periodic cu privirea de frica ursului.

Odată luată curba, am fost atent la potecile care plecau în sus, în dreapta și la cursurile de apă traversate, pentru că track-ul în lungul unui astfel de curs de apă continua. Am avut vreo două alarme false așa că am pierdut ceva timp cu oprit, scos telefonul, verificat pe Locus, pus telefonul la loc, repornit. Cam după 1 – 1,1 km de la curba 90 grade dreapta ajung la ruinele unei clădiri aparținând de ceva cu Hidro, în dreptul acesteia existând și un pod care părea să traverseze Valea Fetei. Până aici am avut drum forestier unde cam singurul disconfort era dat de noroi. Totul părea să semene cu locul în care urma să părăsesc Valea Fetei așa că m-am oprit, am căscat ochii mari, am observat bine zona și am observat o potecă umedă, la început înierbată, am postat niște poze pentru cei care mă încurajează să călătoresc și să alerg prin reacțiile lor apoi...

Potecuța înierbată intră curând direct pe cursul de apă, înaintarea cerând mai departe efort și atenție. Nu știu de ce, curând am devenit un pic speriat și nervos pentru că traseul ăsta nu prea semăna cu ce credeam eu. De apa prin care călcam nu îmi făceam prea multe griji pentru că eram încălțat în bocanci (cu pantofi de trail, fără membrană, o să fie foarte interesant pe aici) și era oricum destul de cald, dar mă temeam de alunecare pe pietrele și lemnele din apă sau de prins piciorul între cine știe ce crengi aflate sub stratul gros de frunze moarte. N-am mers în viața mea pe un strat așa gros de frunze moarte.

Înaintam cu viteza melcului pe acel teren ciudat când găsesc o porțiune de câțiva metri pătrați, cât de cât uscată, tocmai bună pentru un popas. Mă opresc, dau să postez poze și constat că nu prea e semnal (probabil mergea doar vocea, nu am avut inspirația să încerc, de fapt nici nu prea aveam pe cine să sun), apare un pic de anxietate pe tema asta, îmi ajustez echipamentul, beau un pic (până acasă am băut doar 1,75 litri din cei 2,25 pe care îi luasem la mine), scot bețele și constat că, nu știu cum și unde, am pierdut dopul din vârful unui băț, renunț să îmi fac griji și din cauza asta, o iau mai departe în sus pe pârâiaș. Am încercat să abordez bucata asta de traseu atât cu mers pe marginea apei, când se putea, cât și cu mers prin apă, când nu părea să se arate o variantă mai bună. Nu știu cum ar fi ideal să abordezi bucata asta dar știu că mie mi s-a părut dificilă. Odată scoase bețele parcă a mers mai bine înaintarea dar tot așteptam cu nerăbdare să ies de pe cursul de apă.

După vreo 600 de metri în care m-am chinuit așa, timp în care am observat cu totală surprindere două anvelope aruncate prin nu știu ce fenomen pe acolo, verific a nu știu câta oară track-ul și văd că am depășit un pic curba la stânga mult așteptată. Observ terenul și identific o potecuță firavă care, pentru aproximativ 100 de metri, tot în lungul unui firicel de apă a mers. Mă săturasem până în gât de tipul ăsta de „potecă” pe care mai degrabă o ghiceai decât o vedeai.

În sfârșit, track-ul părăsește cursul de apă și apucă în stânga pe o culme care părea cuminte până pe Vf. Zamora. Direcția generală era ceva gen curbă largă, greu de ținut așa, ochiometric. O vagă urmă de potecă se observa pe o bună parte a acestui segment de traseu, chiar a fost de ajutor pentru orientare. Totuși, din loc în loc erau copaci prăbușiți iar aceștia complicau înaintarea. Mi-am frecat posteriorul de ceva copaci căzuți în tura asta, nu mă mira dacă cedau pantalonii pe care, în grabă, i-am ales prost, foarte prost. Mă tot uitam pe telefon să verific distanța până în vârf dar, oricât urcam, distanța părea să rămână neschimbată. Descurajant…

Pe când mă apropiasem cu greu de Vârful Zamora (distanța de pe hartă scădea, în sfârșit), mi se pare că aud voci din spatele meu și îmi imaginez că sunt alergători care fac la rândul lor recunoaștere pe traseu. Un pic mai sus, ies din pădure și mă bucur să pășesc pe o iarbă plăcută până în Vf. Zamora. Făcusem cam 3 ore din gară până aici. Din urmă, presupușii alergători nu apăreau, în schimb, pe versantul sudic al vârfului, observ câțiva oameni pe marcajul dinspre Bușteni.

Pe aici, văzând sub mine atâtea adăposturi de oi, de vaci, de ce or fi fost, m-am temut de câini și m-am bucurat că nu sunt chiar singur. Totuși, marcajul mergea strategic chiar pe culme, cât mai sus față de adăposturi. În plus, animalele încă nu urcaseră pe munte așa că nici câinii nu erau sus.

Am crezut că în câteva mișcări ajung în drumul de pe culmea principală a Baiului dar în realitate am mai avut nevoie cam de o oră.

De aici, cel puțin pentru o vreme, nu mă mai asteptam la surprize neplăcute. Încercam să mă relaxez cu privire la aspectul timp dar tot eram îngrijorat că merg prea încet, luând în calcul timpul limită de 6 ore pe care îl voi avea la dispoziție în cursă și distanța mai mare a acesteia. Până la urmă, ce o fi o fi! Important e să nu mă accidentez pe 6 iunie și să mă bucur de traseu, indiferent dacă voi reuși să termin în 6 ore sau nu. Până la urmă, cum glumeam recent, cu un DNF toți suntem datori.

Nu știu de ce, rămăsesem cu greșita impresie că odată terminată Culmea Zamora, nu voi mai avea decât accidental de urcat. N-a fost așa. După o bucată cât de cât molcomă pe care am lăsat în dreapta firele de apă care formează mai jos Valea Zamora, mă iau la trântă cu o nouă urcare, din Șaua Baiului înspre Vf. Baiul Mare. După vreo 400 de metri (lungime, nu diferență de nivel) de urcare, timp în care m-a cam depășit toată lumea, drumeți, alergători, bicicliști (cu cei din urmă apucând să și schimb câteva vorbe) ajung în punctul în care track-ul meu făcea 90 de grade dreapta, începând coborârea spre Vf. Cumpătu. La marginea pădurii știam că voi trece pe lângă o stână așa că am avut și aici emoții legate de câini dar, din fericire, stana era pustie. Părea și foarte părăginită, dar ăsta e alt aspect.

Revenind, primii pași de coborâre dinspre Vf. Baiul Mare (nu de pe, pentru că nu l-am atins) au fost cam de dat de-a dura, fiind pantă mare pe un versant cu dâmburi de iarbă și pietre care îți susțineau pașii. Cât o fi ea de coborâre, eu n-aș alerga pe această primă pantă, pentru că ar fi destul de mare riscul să pic în nas. Un pic mai jos în schimb, au fost vreo două porțiuni de plai frumos înierbat în care am luat-o la fugă cât eram eu de în bocanci și cu rucsacul de o zi în spate. Superbe pentru alergat porțiunile alea. Probabil, în cursă, îmi vor lăsa cea mai plăcută amintire.

După vreo 600 m lungime, un vârfuleț de 1815 m altitudine m-a păcălit, în prima fază fiind convins că acela e Cumpătu. După ce am depășit acest 1815, din stânga au apărut mulți drumeți care ieșeau din Valea Rea unde, cel mai probabil, fuseseră la narcise. În realitate, din 1815 a urmat o curbă largă spre stânga la capătul căreia m-am orientat ca să nu pornesc spre Plaiul Tufa care m-ar fi scos în Valea Rea, jos, aproape de confluența cu Prahova. Prin urmare, pe cel mai proeminent plai, cel din stânga, nu aveam voie. L-am depășit apoi am devenit atent că și înainte aveam două golfulețe de pădure iar eu trebuia să apuc spre golfulețul stâng. Ușor – ușor mă apropii de el, observ că e liniște la stână, constat că e o porțiune fără urme de potecă, având posibilitatea să o iei pe unde nimerești, prin iarbă și prin urzici, multe urzici. Dacă eram în pantaloni scurți pe acolo, eram mâncat.

Am luat-o prin stânga stânei apoi am găsit o chestie care aducea vag a potecă și cobora în pădure. Ca direcție generală lucrurile erau clare, tot în jos. Necunoscuta era legată de tipul terenului pe care voi evolua, o potecă clară sau aiurea prin boscheți. Pentru că urma de potecuță am pierdut-o curând, fugind undeva în stânga mea, probabil în lungul marcajelor silvice pe care le observasem o vreme, au urmat cam 1,2 km de trecut aiurea printre copăceii tineri, de sărit peste trunchiuri căzute, de coborât cu grijă pe stratul de frunze moarte, de traversat mici firișoare de apă. Spre final am nimerit fix în Valea Șipa, care nu avea niciun fel de potecă în lungul ei așa că am căutat un pic mai sus, în stânga, prin pădure, o cale cât de cât accesibilă. Câteodată mă gândeam că aș avea mai puțin de pătimit dacă aș avea răbdare să fac suficient stânga încât să revin în track dar terenul nu părea nici pe acolo promițător așa că îi dădeam înainte, la vale. Fapt e că, după aventura asta, habar nu am cum arată Piciorul Calului, dacă e alergabil pe el, dacă e măcar poteca bună, dacă…

În sfârșit, văd drumul forestier. Găsesc o cale să cobor spre el fac dreapta și constat că drumul trece peste Valea Șipa pe pod. Putea fi complicat să ies în drum dacă insistam pe vale… M-am relaxat cât de cât odată ajuns aici, depășisem cu succes porțiunea de pădure prin care, probabil, de obicei umblă doar ursul. Las în dreapta forestierul care urcă o vreme în lungul Văii Șipa, forestier pe care cred că am coborât acum niște ani, într-o tură a lui Bogdan (care a crezut că mă voi orienta bine spre Valea Rea, nu că ne vom trezi pe o vale vecină) apoi trec pe lângă un gard care pare să delimiteze un parc despre care nu am nicio informație (intuind totuși că e zona de relaxare a unor șmecheri, noi Ceaușești), dau de un panou care spune că aia e pădurea familiei regale, motiv pentru care îi transmit acesteia niște vorbe “bune” iar pe când mai aveam vreo 3,5 km de drum forestier până în zona Castelului Cantacuzino, renunț la traseul de concurs și trag spre șosea pe Str. Saielelor. Poate continuam pe traseul de concurs dacă nu era tare noroios acest drum forestier. Am și nimerit după mari ploi, e adevărat. În cursă sper să alerg după o perioadă secetoasă, cred că ar fi mai ușor așa, inclusiv în zona aia imediat după părăsirea drumului forestier din lungul Văii Fetei.

Pentru că nu mai aveam niciun chef să mă orientez, am zis să o iau tot în jos până ajung în DN1. Acum, că mă uit pe hartă, aș zice că a fost cea mai bună decizie, pentru că strada proastă m-a dus mai bine decât asfaltatele cu care s-a intersectat. Trec calea ferată, traversez Prahova apoi ies în DN 1 pe care mă duc în dreapta.

Nu știam ce o să fac mai departe, dat fiind că mai aveam o grămadă de timp până la trenul de 19:32 la care îmi luasem bilet, dar în mare planul era să mă igienizez un pic, să schimb tricoul, să mă odihnesc, să mănânc, să beau.

În fața Parcului Central din Poiana Țapului mă opresc pe o bancă să mă odihnesc și hidratez apoi continui spre Bușteni, las în stânga strada spre Mânăstirea Caraiman de care nu avea niciun chef la ora aia, ajung la ramificația spre telecabină și aici o iau în sus, îmi curăț un pic bocancii în Valea Jepilor, mă opresc mai încolo pe iarbă să mă schimb, tricoul de schimb se pitise undeva prin rucsac așa că am improvizat cu o bluză de polar ca prim strat (oricum se făcuse vreo 17:15 deci se lăsa rece), cobor la loc în DN 1, ajung la gară, tot extrem de devreme părea, mă mai sucesc prin oraș, bag pe sub nas un langoș și niște cafea după ce, sus la Silva, observasem că e închis la Nea Ion, unde mă oprisem în 2019 cu Cristina (aveam timp să mănânc dacă avea deschis, nu că n-aș fi avut sandwich-uri în rucsac dar… mereu e mai bun ce nu ai în rucsac), până la urmă revin în gară și aștept trenul care a sosit cu 24 de minute întârziere.

În spate la Silva am oprit track-ul pe aplicațiile cu care înregistram, normal că la câte aplicații am m-am și încurcat un pic în ele, deci aș putea spune că, din Gara Bușteni până la Hotel Silva am parcurs 25,09 - 26,62 km, am petrecut pe traseu 9:16:50 (din care 4:27:19 - 6:19:24 în mișcare), am câștigat 1458 - 2059 m în altitudine (funcție de aplicație, au cam diferit cifrele).

Ca viteză mică, am avut:

-un minim de 1,41 km/h pe km 6 (se pare că în prima parte de urcare prin pădure spre Vf. Zamora, după ce ieșisem de pe cursul de apă)

-1,50 km/h pe cursul de apă care ocupa toată poteca, imediat după ieșirea din drumul forestier din lungul Văii Fetei

-1,69 km/h prin jungla de pe Piciorul Calului unde pierdusem cam orice urmă de potecă

-1,94 km/h în zona ieșirii din Culmea Zamora în culmea principală a Baiului

-1,98 km/h pe urcarea finală spre Vf Zamora

-2,02 km/h în zona stânei și a intrării în pădure dinspre Vf. Cumpătu

-2,06 km/h cam tot prin jungla de pe Piciorul Calului

-2,19 km/h pe km 12 (urcarea finală din Șaua Baiului spre curba 90 grade dreapta către Vf. Cumpătu)

-2,62 km/h pe km 23 (în lungul DN1, probabil când a trebuit să traversez în căutarea unui trotuar)

-2,63 km/h pe km 20 (pe ultimul sector de drum forestier, înainte să fac stânga pe Str. Saielelor)

-2,70 km/h la final, pe urcarea spre Silva

Viteză mai mare am avut:

-punctual, pe vreo trei segmente scurte, relativ plate sau în ușoară coborâre, pe care am alergat aproape de Vf. Cumpătu, am atins 9,52 km/h

-un maxim de 5,69 km/h puțin înainte să părăsesc DN 1 către Silva

-5,20 km/h pe km 22 (pe ultimul sector al Str. Saielelor până în dreptul Gării Poiana Țapului)

-5,19 km/h pe km 25, în dreptul Parcului Schiel

-4,95 km/h pe km 21, pe Str. Saielelor

-4,65 km/h pe km 8, pe zona relativ plată de după Vf. Zamora

-4,46 km/h pe km 11, de sub Vf. Băiuțu până în Șaua Baiului

-4,26 km/h pe km 2, înainte să ajungă drumul forestier deasupra Văii Fetei

Acestea fiind zise, cu o mai bună orientare facilitată de marcajele de concurs, cu rucsac de alergare vizibil mai ușor și pantofi de trail, aș putea menține mai mult timp acea viteză de aproape 10 km/h pe Cumpătu, m-aș putea apropia de ea pe șosea și drumuri forestiere, poate și pe zonele relativ plate de pe Vf. Zamora și de dinaintea Șeii Baiului, câștigând astfel timp pentru a compensa viteza mică pe care nu prea am cum s-o îmbunătățesc pe sectorul de urcare spre Vf. Zamora, începând cu ieșirea de pe drumul forestier din Valea Fetei. Nu sunt 100 % convins că o să pot astfel termina traseul de concurs în 6 ore dar există șanse să termin la timp.

#Baiului #BușteniUltraRace #BBTrail26 #RecunoaștereTraseu

Din nou prin munţi (Azuga- Sorica- Zamora- Buşteni în 7 ore şi jumătate)

Sâmbătă 29 noiembrie mi se propune pentru a doua zi o tură lejeră prin Baiului. Accept, deşi nu mă luase în stăpânire cine ştie ce elan revoluţionar. Fac rucsacul cu viteza melcului, la final rămân cu nişte mici necunoscute pe care le tratez cu toleranţă la incertitudine, nefiind probleme de viaţă şi de moarte. Mă culc pe la miezul nopţii, dorm până pe la 3:45, mă trezesc cam lipsit de chef dar până la urmă suntem gata să ieşim pe uşă aproape de ora 5. Puţin înainte de plecare îmi bag picioarele în bocanci şi sunt tentat să renunţ la tură din cauza unui disconfort oarecare la piciorul stâng. Tropăi puţin prin casă şi-mi spun că, oarecum la risc, pot totuşi pleca.

Cum ieşim din bloc dăm de polei.

-Pe poleiul ăsta nu ajungem noi la metrou.
-Nu mai mergem? Acum suntem singuri pe traseu deci putem renunţa.

Mai facem câţiva paşi, constatăm că nu alunecă peste tot aşa că-i dăm înainte.

Ajungem la metrou, este sunat Cristi şi stabilim că ne vedem în gară. Ne adunăm în gară 4 oameni, luăm bilete, găsim locuri faine în tren.

Din vorbă în vorbă ne trezim aproape de Azuga şi ne închidem rucsacii. Coborâm pe la 9:30, suntem debusolaţi câteva clipe apoi, printre fulgii care cădeau uşor, pornim spre DN 1 (faţă de sensul de mers al trenului, se merge în dreapta, către partea opusă clădirii gării, traversând şinele prin pasajul subteran, dacă este cazul). Un alt grup se interesa de transport până sub pârtie dar, din tura de acum câţiva ani în care mersesem şi noi cu microbuz până la telegondolă, nu reţinusem detalii despre transport. Fără să mai dau jos din spate rucsacul cer mănuşi iar binevoitorii din grup le caută şi mi le dau. Nu era exagerat de rece (erau cam 0 grade, cred) dar ştiindu-mi mâinile sensibile la frig am profitat de ocazie şi am testat mănuşile din acril cumpărate din Cora cu 15 lei. Dacă vrei să-ţi cumperi mănuşi pentru condiţii mai grele (ca umiditate şi temperatură), te-ar putea tenta acestea.

În DN 1 facem dreapta, dăm curând de o trecere de pietoni pe care traversăm, mai mergem ce mai mergem şi dăm de borna kilometrică de la intrarea pe poteca marcată cu triunghi albastru pe care se urcă până la staţia superioară a telegondolei. Atenţie! Nu este indicator la intrare dar marcajul se observă relativ repede pe un copac aflat în stânga potecii, pe sensul de urcare. O luăm uşor la deal, călcând suficient de atenţi încât stratul de gheaţă de sub puţina zăpadă proaspătă să nu ne provoace alunecări serioase.

Ne oprim puţin în dreptul observatorului de vânătoare, în jurul său am impresia că s-au tăiat nişte copaci peste vară.

Mergând noi destul de liniştiţi, ne taie calea o pasăre măricică. O privire mai atentă a făcut să ne dăm seama că planase peste potecă o bufniţă. S-a ascuns destul de repede în pădure aşa că tentaţia de a-i face fotografii nu a fost dusă până la capăt.

În sectoarele cu potecă îngustă facem slalom printre crengile copacilor, încărcate acum cu modele interesante de zăpadă. Reuşim să ajungem la ieşirea din pădure fără să ne intre pe gât zăpada căzută din copaci.

Ajungem sus, dăm să ocolim vârfuleţul de lângă telegondolă dar ceaţa destul de serioasă ne determină să îl urcăm până la urmă, astfel fiind mai uşor să identificăm traseul.

Trecem pe lângă vreo două grupuri cu copii care se bucurau de zăpadă în apropierea staţiei de telegondolă (probabil urcaseră cu ea până acolo), stăm un pic lângă un om de zăpadă măricel, după ce aproape ignorasem un alt om de zăpadă, micuţ, continuăm pe drum fără să vedem copăcelul izolat pe care-l luam ca reper cu alte ocazii. Urcăm uşor prin ceaţă, ne bazăm pe drumul care se vedea destul de bine, lăsăm pe altă dată parcurgerea culmii peste vârfuri, ne mai aruncăm ochii în jur fără să vedem mare lucru (eu insistam să văd stâna de sub Dutca care-mi stârneşte amintiri interesante dar nu am avut nicio şansă), privim din când în când GPS-ul în care băgasem nişte baterii relativ slabe, motiv pentru care ne-am trezit că aparatul se oprea. Până la urmă am folosit GPS-ul mai mult pentru a verifica din când în când ce distanţă mai avem până la ramificaţia de pe Culmea Zamora. Altă dată, pentru ieşiri de iarnă, voi pune în GPS baterii cu litiu...

Odată cu ieşirea din pădure s-a făcut ceva mai intens simţit gerul (dacă-mi aduc aminte corect, termometrul arăta la un moment dat -3 grade în rucsac) iar vântul de până la 15 km/oră care se anunţa prin prognoze a început să ne "mângâie" la rândul său. Atmosfera era încă plăcută, măcar temperatura se încăpăţâna să rămână mult mai mare faţă de minimele resimţite anunţate spre -17 grade. Au fost momente în care-mi simţeam mâinile reci dar n-am simţit neapărat nevoia unor mănuşi mai groase. Faţa era uneori agresată de vânt dar gluga de goretex a fost suficientă, cagula rămânând în rucsac pe tot timpul turei. Daniel tot insista să mă întrebe cum mă simt cu mâinile, gata să-mi găsească mănuşi potrivite în rucsac, dacă ar fi fost cazul. Mă gândeam atunci că, dincolo de rezistenţa fizică la ger, contează foarte mult şi felul în care este abordat gerul din punct de vedere psihic. Cu cât am mers mai anxios, deprimat sau frustrat cu atât mai neplăcut am simţit gerul de-a lungul anilor...

Deşi până spre telegondolă am mers fără beţe telescopice, le-am cerut până la urmă, poate şi pentru că mă deplasam cel mai încet din tot grupul. Probabil se simte faptul că, în ultimele 4- 5 săptămâni, nu am mai alergat, mulţumindu-mă cu reprize mai scurte sau mai lungi de mers pe jos.

Curând a venit şi momentul scârbos al turei. Sunt servit cu biscuiţi cu rom dar stomacul meu protestează. Nici nu bag bine biscuitele în gură că îl scuip şi apoi vomit un pic.

-Eşti bine?
-Da. Cred că mi-a picat prost mirosul de rom, asta-i tot.

Mai mergem ce mai mergem şi rămâne destul de sigur stabilit că ne vom retrage spre Buşteni, pe Zamora, pentru că oamenii cu bocanci mai puţin competenţi (comparativ cu tehnicii mei, Evolution K de la Bestard) începuseră să simtă umezeală la picioare şi ar fi putut suferi de frig dacă am mai fi mers mult, în condiţiile în care, din clipă în clipă, ne puteam aştepta ca temperatura să scadă. Nici oboseala mea nu prea îndemna la drum lung aşa că am fost mulţumit de varianta aleasă.

Depăşim bifurcaţia spre Petru- Orjogoaia, dotată cu indicator de ceva vreme (eu îl ştiam din martie 2014 dar nu ştiu exact cu cât timp în urmă fusese montat), mai mergem un pic şi sesizăm indicatorul spre Buşteni. Mai devreme Daniel ne arătase cam pe unde dăduse în vară cu botul de pământ, în tura cu bicicleta.

Timid, din ceaţă apare soarele pentru câteva clipe.

Mergând cam pe marginea drumului, piciorul stâng îmi fuge printr-o crustă de gheaţă care masca o groapă (cum o fi apărut acolo nu-mi dau seama). Ea observă, îmi întinde imediat o mână pentru a mă ajuta să mă redresez. Nu am avut nevoie de ajutor (dar s-ar fi putut întâmpla să am) dar ea a demonstrat odată în plus că e de încredere.

Muşchii mei începuseră să doară la fiecare pas. Şi-au revenit oarecum după ce i-am "spălat" cu o băutură izotonică. Probabil am resimţit faptul că, dimineaţă, în drum spre metrou, am alergat pe mici porţiuni, neîncălzit. Mici reprize de alergare am încercat şi pe munte, când mi se părea că am rămas cam mult în urma celorlalţi. M-am gândit din nou la Azuga Trail Race. Până la urmă voi participa şi eu la cursa asta, sper...

Ne lăsăm uşor pe culme, încercăm să ţinem linia stâlpilor cu marcaje care se vedeau rezonabil prin ceaţă. După primul stâlp o luăm cam prea în stânga dar ne redresăm repede nedorind să nimerim în drum. Cu ceva atenţie, ajutaţi şi de urmele celor care trecuseră pe acolo înaintea noastră, reuşim să ne păstrăm pe linia culmii. Poteca pare să ocolească un bot pietros dar eu îmi dau seama târziu de asta. Păşesc ceva mai atent şi depăşesc sectorul din care, sugera cineva, localnicii extrag piatră. Ceilalţi au ocolit mica proeminenţă pe curbă de nivel, prin dreapta. Coborârea începe să-mi solicite piciorul stâng, vătămat de acasă. Strâng din dinţi şi cobor mai departe, în acel moment chiar nu aveam de ales.

Ceva mai jos poteca se transformă în ditamai drumul. Surprinzător... Curând poteca se lasă în stânga, către drum. Noi parcă am fi vrut să mai continuăm o vreme pe culme dar proeminenţele sfârtecate de diverse lucrări nu arătau deloc tentant. Am coborât în drum şi ne-am dat seama că am picat ceva mai sus de construcţiile mai noi sau mai vechi în zona cărora, vara, fac de pază nişte câini fioroşi. Lăsăm în dreapta o mică ramificaţie a drumului, făcută probabil de indivizi care extrag ceva din acea proeminenţă decupată brutal într-o parte. Un marcaj aflat pe o piatră din dreapta drumului ne lămureşte că suntem pe drumul bun. Curând trecem printre construcţiile deja ştiute sau nou apărute apoi intrăm în pădure.

-Ţi-a îngheţat părul. Îmi dai o foarfecă să ţi-l tai? :)
-Să înţeleg că vrei un biscuite cu rom? :)

Lăsăm în dreapta, un pic mai sus faţă de drum, acea ruină de beton din dreptul căreia, acum vreo 4 ani, îmi amintesc că am prins culmea în urcare. Acum e mai dificil să mergi pe culme de acolo, datorită întreruperilor destul de agresive de pe parcurs, cauzate de efortul distructiv al omului. Parcă nu-mi vine să cred cât s-a deteriorat traseul de când nu am mai fost pe acolo...

Deşi nu mai văzusem niciodată maşini pe drumul acela, de data asta au trecut 3 maşini pe lângă noi. Din fericire au trecut pe sectoare în care drumul era suficient de larg încât să încapă maşina fără să treacă prea aproape de noi.

Pe când începusem să ne îngrijorăm vag în legătură cu ora la care vom ajunge în gară observăm o lumină roşie în dreapta drumului.

-Ce-i acolo? Bordel?
-Nu sunt sigur. Profu` de engleză din liceu ştia unde-i bordelul în Buşteni.
-Deci există...

Ajungem în dreptul luminii şi ne dăm seama că acolo este parcul de aventură de care aflasem din nu ştiu ce sursă, parc deschis în anii în care nu mai ajunsesem pe acolo. Privesc zona cu un oarecare interes şi-mi dau seama că traseele se parcurg fiind permanent asigurat cu selbst (sau zelb, pe limba alpiniştilor postmoderni).

Ceva mai jos facem dreapta, înainte mergând drumul care duce la groapa de gunoi. Mi se pare că trebuie să stai extrem de prost cu inteligenţa pentru a arunca gunoiul oraşului în pădure. Încă puţin şi trecem pe lângă Castelul Cantacuzino. Drumul, din ce în ce mai puţin înclinat, rămânea alunecos pe alocuri.

Peste drum de gară tăiem de-a dreptul peste şine, chinuindu-ne puţin pentru saltul de la nivelul străzii la cel al şinelor. Mai conta că, dacă am fi mers încă câţiva metri pe şosea, am fi ajuns la nivelul caii ferate şi am fi traversat lejer?

Ajungem în gară după vreo 7 ore şi jumătate de mers, cu aproape o oră înainte de sosirea trenului regio cu care ne-am retras spre case. Pe tren piciorul s-a răcit de tot aşa că am coborât în Gara de Nord şchiopătând. Închid repede discuţia pe tema asta spunând că o să văd acasă care-i problema. În realitate ştiam destul de exact ce se întâmplă dar din motive pe cât de simple pe atât de complicate am preferat să mă fac că plouă. Oricum, nu-mi mai verificasem piciorul de vreo 3 zile, încă vreo 5 zile după tură trecând până la următoarea verificare în urma căreia nu am motive serioase nici pentru optimism, nici pentru pesimism.

Câteva vorbe despre zăpadă: mică şi destul de tare în prima oră de traseu. Pe măsură ce urcam şi stratul de zăpadă părea să devină mai gros. Când am ieşit din pădure am constatat că zăpada nu acoperise toate proeminenţele ierboase. Sub efectul vântului zăpada era mai groasă pe partea dreaptă a drumului şi aproape absentă pe stânga, într-un sector în care mergeam aproximativ spre sud. Au fost zone cu zăpadă cu crustă la suprafaţă, crustă pe care uneori reuşeam să merg fără să o sparg. Au fost şi zone în care te afundai 20 cm în stratul de zăpadă moale. Zăpada adera destul de puternic la bocanci, din cauza ploii îngheţate care căzuse în ultimele zile. O astfel de zăpadă este dificilă pentru mers, fiind necesar un oarecare efort pentru a păşi. Coborând spre Buşteni am observat că, pe drum, zăpada era bine tasată, favorizând alunecarea drumeţului pe sectoarele mai înclinate.

Cam asta am reţinut dintr-o tură în care, în unele momente, am simţit că nu acolo mi-e locul. Au fost şi momente în care sistemul meu de valori a fost agresat deşi unele convingeri care s-au dovedit exagerate de-a lungul timpului au devenit mai puţin puternice. S-a întâmplat şi să fiu încordat în momente care sugerau mai degrabă relaxarea. S-a întâmplat şi să mă gândesc că am fost puşi la un loc în tura asta de un regizor nepriceput.

Fotografiile au fost făcute de mine, de Cristi şi de Daniel.

Busteni- Sinaia, 7 martie 2010

Traseu: Buşteni- Culmea Zamora- sub. Vf. Baiul Mare- Culmea Cumpătu- Sinaia

Povestea şi fotografiile, aici.