Mojo, episodul 2 (Maria Gheorghiu, 23 februarie 2010)

Ieri dimineaţă mă trezesc obosit după seara tivodărească de luni şi mă gândesc că încă o seară de folk ar putea să mă epuizeze. Aşa că, cu regretele de rigoare, mă gândeam că voi rata seara Maria Gheorghiu din Mojo.

Totuşi, se face seară, poftele mă chemau către Unirii, ora era potrivită, nu am avut prea mult timp de (răz)gândire aşa că am coborât în Mojo pe la ora 20:30.

Ajung pe finalul probelor de sunet. Locul părea destul de aglomerat. Deşi nu identificasem un loc în care să fiu tentat să mă aşez m-am dus după bere şi apoi, fie ce-o fi! Caut cu privirea organizatorii, îi găsesc la bar, stăm un pic de vorbă apoi îmi caut un loc. Identific un loc cu vedere bună spre scenă, mă aşez şi mă apuc de citit (Enright, deşi luasem o pauză cu cartea asta o voi termina zilele următoare şi, mai târziu, probabil voi reveni la ea). O să ţin minte locul, voi mai sta acolo şi cu alte ocazii dacă-l găsesc liber.

"Mă, nu mai citi înainte de concert că pierzi ideea". Răspund într-un mod destul de stupid dar... era mult mai complicat să explic ce/ de ce citesc...

Pe la 21:10 Ovidiu Mihăilescu urcă pe scenă şi o prezintă pe Maria Gheorghiu care-şi începe recitalul cu Mai aproape de tine. Acum, citind versurile, nu găsesc ceva deosebit în text dar aseară, probabil datorită combinaţiei dintre vocea Mariei şi text, aproape se zbârlise părul pe mine de emoţie. Nu resimţisem până atunci puternica încărcătură emoţională a acestei piese.

Înainte de Până la tine (piesă pe care publicul s-a auzit frumos) Maria spune câteva cuvinte despre oamenii din public, despre cei doi preoţi care se aflau în club special pentru recitalul ei (parcă sună ciudat să auzi de preoţi în club dar natura recitalului justifică în mare măsură prezenţa acestora), despre faptul că nu-i place să i se spună doamnă pentru că imediat îşi aduce aminte ce vârstă are, despre omul cu clapele, Radu Graţianu care tocmai urca pe scenă, despre Clara Mărgineanu prezentă şi ea în public. Acum îmi dau seama că nu-mi amintesc cu ce ocazie am ascultat prima dată Maria Gheorghiu dar îmi amintesc două recitaluri ale ei care au produs emoţii fiinţelor cu care eram (cred că am mai povestit eu de un Om Bun şi de un Folk You).

Ce-mi amintesc în schimb este faptul că, la câteva zile după recitalul de la Om Bun (ediţia 2007, cred), Maria Gheorghiu a cântat în aer liber, în faţa TNB, într-un concert de sărbători. Ei bine, am reţinut atunci o chestie contrastantă. Maria, în ciuda frigului, a cântat cât se poate de live deşi spunea că este dificil să cânţi la chitară la acea temperatură. Când nu a mai putut stăpâni chitara şi-a cerut scuze şi, dacă îmi aduc bine aminte, şi-a întrerupt recitalul. Ar fi putut face playback dar a evitat cu eleganţă. În schimb, în acelaşi concert, a fost invitat şi Ducu Bertzi cu trupa. Ei bine, acesta s-a folosit fără jenă de bandă. Cred că de atunci am dezvoltat o doză de antipatie pentru Ducu şi o doză de simpatie în plus pentru Maria.

Revenim la concertul din Mojo care continuă cu Floare de vârtej urmată de două cântece de pe viitorul album Curcubeu.

Remarc un gest care, teoretic, nu este prea des întâlnit. În Mojo, ca şi în alte locuri în care se cântă folk, oamenii fiind de calitate, se remarcă o oarecare grijă pentru a nu-l deranja pe celălalt sau chiar de a-l ajuta un pic. Nu ştiu dacă este cazul să intru în microdetalii care vouă vi se pot părea banale.

Urmează o evocare a Tatianei Stepa, o piesă compusă jumătate pe timpul vieţii Tatianei, jumătate după moartea sa, o piesă parcă mult prea lacrimogenă, Aripi de drum. După asta, pe versurile lui Miron Manega, Adună-mi mamă umbra cu lopata urmată de Strigăt sau un altfel de blestem.

Maria ia o pauză invitând pe scenă un trio feminin, foste eleve în Caragiale, cu voci bune şi o chitară plăcut gâdilată: Ascent. Încep cu Dorul (Banderas ţine ritmul bătând din palme), rămâne apoi pe scenă numai fata cu chitara şi cântă Paiaţa (cele două piese cred că sunt compoziţiile lor) iar la final, revenind la formula de trei, ne cântă Tardive.

Revine Maria pe scenă şi începe seria din folclorul popoarelor cu o piesă pe care Maria o auzise prima dată la Joan Baez.

"Nu mai fii supărat!" aud şi, în secunda următoare, îmi dau seama că făcusem o mare confuzie... Mă gândesc apoi că oamenii ştiu despre tine doar ceea ce percep şi ceea ce înţeleg din atitudinea şi vorbele tale...

Maria Gheorghiu continuă cu un cântec spaniol apoi cu unul irlandez. Urmează alte două cover-uri, supercunoscute de data asta: Dust In The Wind (Kansas) şi Moon Shadow (Cat Stevens).

O nevoie urgentă mă face să urc la parterul clubului aşa că pierd pentru o vreme şirul cântecelor. Următoarea piesă notată, cea pe care am folosit-o pentru prezentarea concertului, cea pentru care venisem în mod special, Vara întâmplător. S-a auzit şi de data asta publicul deşi mai slab decât în înregistrarea din 100 Crossroads. S-a cântat apoi Mulţumire după care Radu Graţianu s-a retras de pe scenă pentru că nu apucaseră să lucreze şi piesele care urmau.

Au urmat Maria de Mangop, o piesă pe versurile lui Olăraşu, Halta nebunilor fericiţi (pe care nu cred că o mai auzisem dar pe care tocmai o întâlnisem pe youtube zilele trecute). S-a continuat cu "o piesă de tăiat venele, mai bine zis Cântec fără rost"; îmi aduc aminte că am mai ascultat piesa asta în concerte... "Dar te-aş mai strânge în braţe pentru ultima oară/ Să-ţi aduci aminte cum a fost".

Din nou Maria Gheorghiu ia o scurtă pauză în timpul căreia l-a invitat în scenă pe Cezar Bălan care a cântat trei piese cu texte faine, una anti Sf. Valentin (al dracu de pesimist realistă) şi două cântece de toamnă, anotimpul despre care mărturisea că l-ar ocoli dacă ar putea să adoarmă când vine toamna şi să se trezească din nou după terminarea ei.

Concertul se apropie de final, Maria Gheorghiu revine cu repriza a treia care debutează cu Ion cel fără de mormânt şi continuă cu o piesă pe care o uitasem pe moment dar, în ultimele luni, după ce am auzit-o preluată în Iron City, mi-a fost tare dragă: Uşa ce-o încui, cântată de Maria în alt ritm decât cel auzit la Folk frate.

Ca bis s-a cântat Drumul Damascului iar finalul a aparţinut unei piese pe textul lui Octavian Paler. "Sărbătoarea s-a terminat" pe la 23:40.

Pornesc pe jos spre casă, absolut întâmplător ajung într-o staţie de troleibuz exact când acesta se oprea în staţie (cred că era deja miezul nopţii, nu credeam să mai circule ceva la ora aia), îl iau până la depou apoi îmi continui plimbarea către casă într-o atmosferă plăcută. Pe drum, un nene îşi certa câinele de rasă care, văzându-mă, s-a apropiat să mă miroasă. Observând că omul îşi înjura câinele din cauza asta i-am spus când am trecut pe lângă el că nu-i nicio problemă. Aproape de casă, un câine maidanez a mers mult timp în paralel cu mine. Arăta inofensiv aşa că nu l-am băgat în seamă iar el a căpătat curaj, s-a apropiat şi aproape a ajuns să "cerşească" o mângâiere. Şi mi-am amintit că tocmai scriam zilele trecute despre nepriceperea mea în a oferi şi a primi afecţiune.

O oră după miezul nopţii cred că eram deja adormit.

Noapte bună!

PS: Am avut şi în Mojo o plăcută surpriză din partea barmanului. :) Mi se lipeşte de suflet şi barul acesta...

Later edit (25 februarie 2010)

Se pare că este recomandat să încerc să mă imunizez şi faţă de unele piese ale Mariei Gheorghiu, aşa cum am reuşit cu Oraţie de nuntă, altă piesă care mă sfârteca cu ceva vreme în urmă.

Pe drum spre casă m-am întâlnit cu ceva biciclişti deci se pare că vine primăvara.

Un fluture pe mână sau Proiectul Tivodar în Expirat

Nu ştiu cum să încep... Probabil am pierdut într-o oarecare măsură obişnuinţa de a scrie despre seri folk...

A fost folk în Expirat, obişnuita seară de luni organizată de acum de Tică. Invitaţii serii au fost cei doi din Proiectul Tivodar. Ajung puţin după 20:00, cârciuma era nici plină nici goală, pe scenă Ştefan şi Alex făceau probe de sunet. Îmi găsesc un loc cu vedere bună spre scenă, mă duc după bere, mă aşez. Încerc să citesc din Enright dar nu prea găseam starea potrivită. Pun cartea la loc în rucsac. De pe scenă pare să se vadă un gest de salut care mi se adresează. Răspund deşi nu era imposibil să fi interpretat eu greşit gestul acela.

Într-o oarecare măsură începusem să mă plictisesc aşa că a picat perfect sosirea celor pe care mi-i anunţase Daniel de duminică seară: Oana şi Florin. Mă mut lângă ei deşi noua poziţie îmi bloca vederea spre scenă. Am stat aşa până la începerea concertului şi puţin după apoi m-am mutat pe culoarul dintre stâlpii din faţa scenei.

Câteva secunde după ce ajunge Oana în club mă trezesc că sare la gâtul meu, eu neînţelegând nici ce face, nici de ce... Să mă bucur? Să intru în panică? :D Am priceput câteva minute mai târziu că era ceva legat de o chestie publicată de mine undeva, în care o citasem. Îi spun că poate să mă omoare dar mai târziu, după ce-l ascult pe Ştefan. :D Uite ce păţeşti dacă te cenzurezi mai puţin decât de obicei! :P

După ce sosesc Oana şi Florin mă trezesc că sună Daniel. A apărut şi el în Expirat pentru că avea de discutat despre o ieşire la munte...

Pe la 21:45 începe concertul. Câteva piese am stat cuminte pe locul meu dar apoi, aşa cum deja spuneam, m-am mutat. Până la urmă, se pare că eram singurul din grup care venise să asculte Proiectul Tivodar. Oana spera să fie o seară de cântece de munte (pentru că, pe Cozia, Mario cântase orice altceva).

Despre cântare nu ştiu dacă vor ieşi prea multe cuvinte... L-am ascultat pe Alex Nichita cântând atât la Aurica (pentru necunoscători, Aurica este vioara lui cu care, din câte ştiu, s-a făcut pentru prima dată remarcat la Folk, frate, în Iron City unde, apropo, miercuri cântă Dragoş Boeru) cât şi la chitară. Fără a avea pretenţia că mă pricep la muzică spun doar că mie-mi place mai mult când Alex cântă la vioară decât atunci când ia în mână chitara.

Tivodar s-a folosit, aşa cum mă obişnuisem, de voce, de chitară şi de muzicuţă. Legat de Tivodar, mă gândeam cât de frumos a evoluat omul în ultimii ani. Mi-l amintesc, să fie 5 ani de atunci, din Preoteasa, de la cenaclul 3 Ceasuri Bune, pe care-l frecventam într-o perioadă când singur, când cu Mirela, când cu Liviu, odată ajungând pe acolo şi Ştefan (alt Ştefan, nu Tivodar). Mai târziu l-am auzit din nou într-una din primele mele seri în Iron City (pe vremea în care nici nu speram că în jurul meu se vor aduna, pe rând, două grupuri frumoase care, din păcate, între timp s-au spart) iar o săptămână mai târziu Ştefan m-a salutat prima dată, de atunci bucurându-mă de fiecare revedere. Anul trecut Tivodar a ajuns să cânte la Folk You, în iarnă a cântat şi la Om Bun. N-am fost nici la Om Bun, nici la Folk You să-i ascult (pe Ştefan şi ceilalţi care au trecut prin Proiectul Tivodar) dar m-a bucurat să citesc că au ajuns acolo.

Revenim la concertul din Expirat... Au fost câteva momente care mi-au plăcut mult.

Deşi înţeleg că o cântă rar, Râpa întreagă, în varianta Proiectul Tivodar a sunat extraordinar! Nu o mai ascultasem niciodată întreagă, în Iron City o începeau dar spre final Alex începea să se joace cu Aurica, joacă de care am avut parte aseară şi după finalul Râpei...

De data asta Tivodar nu şi-a mai luat în serios rolul de Andrieş de serviciu. Din câte ţin eu minte, nu a cântat decât o piesă a lui Andrieş, Cea mai frumoasă zi.

În schimb, în repriza a treia a concertului, după ce răspândise în public foi cu piesele pe care ei ştiu să le cânte, s-a transformat pentru 3 piese în Imre... S-a cântat piesa aia care mă obseda cândva dar despre care nu ştiu nici acum cum se numeşte (Şi totuşi te caut întruna/ Şi totuşi al tău am rămas/Cum soarele caută luna/ Mereu despărţiţi de un pas) după care a urmat Oraţie de nuntă, piesă pe care chiar doream foarte mult să o aud (mulţumesc, Ştefan!) iar mai târziu s-a cântat şi Nebun de alb. Pe Oraţie de nuntă publicul mi s-a părut cam gălăgios dar, cu puţin efort, am auzit destul de bine ce se cânta. Totuşi, după ce că era public puţin (în comparaţie cu concertul Karma din urmă cu câteva săptămâni sau cu concertul Ţapinarii de acum câteva luni), au fost destui cei care nu păreau să aibă vreo treabă cu Proiectul Tivodar. Poate n-o fi Proiectul Tivodar cel mai tare grup de tineri folkişti dar consider că încercarea lor de a face un spectacol plăcut întins pe aproape 4 ore merită apreciată.

S-au mai cântat o grămadă de alte cover-uri printre care mi-a atras atenţia în mod deosebit Strada ta (Iris, o altă piesă- obsesie într-o anumită parte a vieţii), În umbra marelui urs (Phoenix, superb cântată de public), deja obişnuitul Hit The Road Jack la care Ştefan a fost mulţumit de public, Bună dimineaţa mamă (Iulia Guşatu) etc, etc...

Proiectul Tivodar a luat două pauze, timp în care pe scenă au urcat doi omuleţi pe care nu-i cunosc (în prima pauză) şi apoi Puiu Creţu susţinut în ultima piesă de o membră Lemn dulce. Cu Puiu Creţu am mers din nou la strâns de fân...

În public, deşi mă obişnuisem ca în Expirat să fie altfel, destule chipuri cunoscute din Iron City, 100 Crossroads, Mojo, E.Varză. Printre aceste chipuri m-am bucurat să o recunosc pe Mariana (la fel de caldă precum m-a obişnuit de aproape un an) şi, surprinzător (deşi deloc de mirare), în prima parte a concertului, să-l văd pe Mysha (Folk frate, Ză Duff, una din variantele Proiectului Tivodar). L-am remarcat şi pe tipul care a cântat Sighişoara, într-o pauză a concertului Karma, pe fotograful de la Folk frate şi, probabil, pe încă câţiva. Oameni frumoşi!

Sonorizarea a avut de suferit pe alocuri. Au existat şi nesincronizări între Ştefan şi Alex. Noi ştim să cântăm împreună spunea Ştefan, după momente în care, cred eu, simţea că lucrurile nu au mers perfect, probabil în chip de subtilă scuză pentru cei (puţini dar buni) veniţi mai degrabă să-i asculte decât să-i critice. Probabil de la aceste nesincronizări a venit ideea trupei Aproximativ. Oare să fie vorba chiar de viitorul nume al formaţiei Proiectul Tivodar?

Probabil ar mai fi lucruri de spus dar... nu ai cum să acoperi în câteva rânduri povestea acelor ore. La finalul concertului (nu-mi venea să cred că am stat toţi 4 până la final), pe la 1:40, am pornit spre casă. Am mers pe jos până aproape de Unirii apoi ne-am despărţit luând două taxiuri în direcţii diferite. La 3 noaptea eram în pat şi adormeam instantaneu. Am dormit doar vreo 4 ore dar constat că nu mă resimt.

Nu ştiu ceilalţi cum s-au simţit dar mie mi-a plăcut o mare parte din spectacol. Închei mulţumindu-i celei care mi-a atras atenţia asupra acestui concert. Mă bucur că am fost acolo chiar dacă am avut parte şi de o situaţie incomodă despre care nu cred că e cazul să vorbesc public.

A fost frumos aseară! Dacă voi ajunge şi în Mojo, la Maria Gheorghiu, se anunţă încă o noapte obositoare dar plăcută.

Pe curând!

PS: Pe 15 martie, dacă am reţinut corect, este anunţat în Expirat concert Puiu Creţu.

PSS: Şi titlul? Ce logică are? Păi... fiind seară cu intrare (7 lei), a fost şi seară cu ştampile pe mână. Acum, ştampila este în formă de fluture... Încă o am pe mână, chiar dacă este aproape ştearsă...

Later edit (24 februarie): concertul, aşa cum a fost perceput de pe scenă, povestit pe site la Ştefan.

Am uitat să precizez ieri că am scris cronica din memorie. Uneori iau notiţe, în alte situaţii mă las în voia atmosferei...

Cărţi, din nou cărţi...

Din 21 ianuarie, în unele momente de linişte, îmi dau seama că acea discuţie chiar mă pune pe gânduri... Sunt atât de multe lucruri neclare în viaţa mea încât, probabil, îmi va lua o veşnicie până să mă cunosc... Iar dacă eu nu mă cunosc, cum ai putea să mă cunoşti tu? Cu întrebarea asta în gând mă întristez uneori... Pare a fi genul de obsesie de-o clipă, obsesie care-mi strică dispoziţia neutră spre bună care mă stăpâneşte de ceva vreme... Ironic e că mi s-ar putea răspunde cumva în genul "Nu-ţi dai seama dar eu te cunosc mai bine decât te cunoşti tu", la fel de ironic e că nu aş putea crede un astfel de răspuns...

Dar acest intro nu ştiu dacă îşi are locul aici. Aici doream doar să spun că, pe 27 ianuarie, am reuşit să termin Introducere în psihologia mediului. Destul de interesantă carte... Mi-a oferit una dintre modalităţile adaptate prin care pot interpreta unele gesturi care, cândva, mă deprimau şi înfuriau... Cu ceva vreme în urmă, mă gândeam să scriu despre Iron City folosindu-mă de teorii din psihologia mediului, văzând astfel clubul ca un sit comportamental. Abordează într-un mod interesant ideea de mediu acest Gabriel Moser...

Prin urmare, pe 28, profitând de nişte drumuri cu metroul, m-am apucat de una din cărţile primite pe 31 decembrie de la Editura Trei: Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei. Deşi nu am citit decât vreo 40 de pagini, afirm de acum că este o carte surprinzătoare. M-am trezit gândindu-mă la lucruri pe care nu le mai gândisem, poate, niciodată până acum. Mi-am amintit chiar de o discuţie purtată cu Deliana acum nişte luni, discuţie în urma căreia nu am putut fi de acord cu punctul ei de vedere. Ei bine, pare să fi avut dreptate ea... ar fi un drum pe care pot încerca să pornesc... Încep să văd un pic din alt unghi şirul de texte şi discuţii care m-a ajutat anul trecut să privesc mult mai relaxat un capitol mai întunecat al existenţei mele. Aşa cum bănuiam încă înainte de a deschide cartea, îmi dau seama că, după ce o termin eu, cunosc cel puţin o persoană căreia simt că această carte i-ar prinde bine. Am discutat cu ea acum câteva săptămâni, am reuşit să nu ne mai înfuriem reciproc iar eu, poate exagerând un pic, i-am sugerat că ar putea încerca să ierte răul pe care simte că i l-a făcut cineva. Ea e convinsă că nu va putea ierta acea persoană dar... pare să fie o convingere care îi pune mai degrabă piedici decât s-o ajute să depăşească trista perioadă. Deşi ne despart sute de kilometri, tot mă tentează să-i împrumut cartea după ce o termin...

Ca să închei cumva această postare, mă folosesc de un nou citat:

"Încă nu am găsit în textele vechi o relatare care să descrie iertarea ca fiind ceva imoral sau inadecvat"

Robert D. Enright, Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei, Editura Trei, Bucureşti 2008, pagina 40