Cu părere de rău, despre Iron City...

Ieri citesc şi sper să nu fie adevărat. Aseară cineva-mi garanta că s-a închis Iron City, sursa omului fiind chiar Bodi. Acum, deşi în continuare mi-ar plăcea să nu fie adevărat, sunt în mare măsură dispus să accept că Iron City s-a închis. Este genul de moment în care te gândeşti la bilanţuri. Dimineaţă, când m-am trezit din somn, mi-am dat seama că sunt trist gândindu-mă la Iron City, parcă a curs şi o lacrimă. M-am întrebat ce a însemnat Iron City pentru mine şi, în câteva minute, mi-am dat seama că era un loc special.

În Iron City am avut oameni frumoşi lângă mine (Oana, Sandra, Alexa, Florin, Ştefan...), am făcut schimb de zâmbete (devenise un obicei schimbul de zâmbete cu Cristina Andrieş), am fost ţinut minte de oameni de folk (Edi, Tivodar, Tănase...), am zâmbit la piese vesele, am aşteptat piese dragi mie pentru a fi şi eu printre vocile din public care aveau chef de cântat, am plâns când textul unor cântece îmi stârnea amintiri care dureau, am filmat (şi aşa am cunoscut-o pe Mi, a doua voce feminină din Casa cu prieteni), mi-am exersat capacitatea de a scrie cronici de concert, am purtat discuţii plăcute (cu Oana, cu Sandra, cu Mysha... cu acesta din urmă, în aprilie sau mai 2010, cu ocazia unui concert de joi, am avut o discuţie pe care mi-o amintesc şi acum cu mare plăcere), am avut parte de multe saluturi, de urări, de stare de bine, de calm, de armonie, am ascultat-o pe Ioana Munteanu, l-am ascultat pe Emeric Imre, am ascultat-o pe Magda Puskas, am avut plăcerea să-l aud pe Tănase comentând frumos despre cronica mea pentru un concert de-al lor din Green Hours, am ascultat muzică până târziu în noapte, am băut bere, am privit femei frumoase, m-am identificat nu odată, deşi cumva din sens opus (în sensul că el e solid, eu slab), cu Johnnie când spunea, văzând vreun decolteu provocator sau nişte picioare frumoase, ceva de genul "Deşi nu par, sunt şi eu om."

Cu atâtea părţi bune e loc şi de o mică tristeţe care, este necesar să precizez, nu a fost provocată în mod direct de oamenii din club. Mica tristeţe se leagă de faptul că, după atâtea seri minunate, nu m-am ales şi cu o prezenţă feminină care să rămână în viaţa mea, cu care să formez un cuplu, cu care, vorba basmelor, să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi...

Sunt multe lucruri care-mi vor aminti de Iron City. Sper să reuşesc zilele următoare să scriu mai mult despre ce a însemnat acest loc pentru mine.

Deocamdată, pentru mulţimea de seri petrecute acolo, le mulţumesc celor de pe scenă, celor de la bar, celor din public, celor care au scris pe bloguri despre club, celor care au citit cronicile mele, celor care au comentat la ele, celor care au vizualizat clipurile filmate acolo, postate de mine pe youtube, celor care, sub o formă sau alta, întăresc legătura dintre mine şi club.

Fie să renască!

Am scris iar despre Iron City pornind de la ideea că tot ce e bun pare să dureze, din păcate, doar trei ani... 2007- 2010... Atât a trăit Iron City... În amintirea lui, o captură de pe site-ul clubului (din câte ştiu site-ul a apărut cu doar câteva luni în urmă şi, probabil, va dispărea odată cu clubul, deşi mi-ar plăcea ca măcar site-ul să rămână, cu afişele de concert şi cu fotografiile de pe el) şi o captură după cuvintele după care, cu regret o spun, a fost găsit blogul meu azi.

Sper să revăd oamenii de acolo...

Acum îmi dau seama că acest text va trebui editat mai târziu pentru a-l completa cu mulţimi de link-uri...

A fost frumos... Păcat că s-a terminat... Dacă aş fi ştiut că miercurea trecută este ultima seară Folk frate din Iron City aş fi ajuns acolo... Aşa rămâne unda de regret...

Un lucru e sigur. Chiar dacă uneori am lipsit multe săptămâni la rând de acolo, faptul că citeam din când în când că viaţa în Iron City e la fel de frumoasă precum o ştiam îmi dădea o stare de linişte. Acum am rămas fără o ancoră sufletească...

Încerc să nu fiu patetic dar trist sunt... :(

Din nou folk...

Îmi propusesem ca miercuri să trec prin Iron City să văd cum mai arată serile Folk frate. Dar marţi am citit pur întâmplător de concertul Ţapinarii din Club A şi am intrat în dilemă... Unde să merg? În A sau în Iron City? Dar dilema era destul de aproape să fie rezolvată printr-un drum direct către casă pentru că ieri mă cuprinsese din nou o stare fără stare... Am depăşit-o tratând-o cu o doză suficient de mare de indiferenţă. Îmi mai intrase şi invitaţie pe Facebook de la Ţapinari...

Totuşi, după ce am ajuns acasă am făcut un duş şi apoi, lejer echipat, m-am îndreptat spre centru. Mi-am dat seama că neglijasem masa de seară aşa că m-am oprit la o fornetărie pe care am avut noroc să o găsesc deschisă. După ce am mâncat m-am îndreptat spre Iron City unde am coborât puţin după 22:00. Aşa cum mă aşteptam, spectacolul deja începuse. Erau puţini spectatori, atmosfera era foarte respirabilă, chipuri cunoscute nu prea vedeam. La bar, un tip nou sosit probabil în lunile în care nu am trecut eu pe acolo. Ultima dată cred că trecusem prin Iron City pentru concertul Negru Latent din primăvară. Ţinându-mi promisiunea de a nu bea bere, am căutat cu privirea frigiderele cu sucuri. Se pare că voi găsi ceva de băut chiar dacă nu vreau nici alcool, nici cofeină.

Nu mai ştiu pe ce piesă am intrat în club. Ştiu în schimb că m-a surprins prezenţa lui Teddy pe care-l credeam în Vama Veche, la Baza Sportivă. Poate la anul voi ajunge şi eu pe-acolo la ceva concerte... Anul acesta e criză...

După porţia de Mysha, Teddy, Jonnie şi Cristina Andrieş a urcat pe scenă Comănel. A cântat trei piese bine alese: Umbre pe cer (Holograf), Inima mea (Antract), Ţi-am dat un inel (Holograf). Pe ultima au fost amuzante momentele de tăcere pe care Comănel le lăsa în secvenţele cântate de obicei de public.

După asta, atât cât am stat, până puţin după 23:15, au revenit Mysha, Teddy, Jonnie şi Cristina. Legat de Cristina, mi-a plăcut cum au sunat Nebun de alb şi Bună varianta rea cu vocea ei. Legat de piesele astea, deşi cândva îmi provocau furtuni de gânduri, acum am constatat că versurile îmi treceau prin creier şi rămâneau neprocesate. Pare ciudat să nu mai ai la cine/ce să te gândeşti...

Tot cu Cristina a sunat bine şi Cea mai frumoasă zi plus vreo două piese pe care nu-mi aminteam să le fi auzit şi altă dată. Într-una era vorba de femeia copac, mi-ar plăcea s-o mai aud cândva...

Un moment tare, marcat şi de Jonnie (cred) a fost încercarea de Doi bani eşuată în prima fază şi reluată după ce Cristina a anunţat că ştie versurile şi... a urcat pe scenă. Nici eu nu mi-aş fi imaginat-o pe Cristina cântând din Ţapinarii... Cu atât mai puţin mi-aş fi imaginat-o cântând Doi bani... Interesant moment prin care s-a anunţat concertul care urma să înceapă vis-a-vis, concert după care Tănase şi Covei erau aşteptaţi şi prin Iron.

Nu ştiam ce-o să fac dar până la urmă am decis să migrez în Club A aproape de ora la care urmau să cânte Ţapinarii. Am plecat din Iron după ce, tot cu Cristina pe scenă, s-a cântat o piesă la care, de obicei, contribuia Nicoleta. Şi mi-am amintit cu ocazia asta senzaţia penibilă trăită în urmă cu ceva săptămâni... Deşi era greu de ales, m-am îndreptat spre A unde a urmat un alt şir de amintiri...

Pe treptele de la intrare am remarcat afişele pentru următoarele concerte de miercuri, tot în cadrul manifestărilor aniversare Club A 40 de ani. Pe 18, tot de la 23:30, Mircea Vintilă şi Brambura iar pe 25... Travka!!! Mi-am propus să mă duc să-i văd pe cei de la Travka.

Concertul Ţapinarii s-a lăsat puţin aşteptat. Până să înceapă am ascultat câte ceva şi am urmărit chipuri... Mi-am amintit de o ediţie Fotopractica la care mă invitase Andreea dar la care nu am participat. M-a ajutat să-mi amintesc de asta atât un chip care eram destul de convins că e al Elizei pe care, de atunci, nu-mi aduc aminte s-o fi revăzut, cât şi Lemon Tree, piesă pe care o auzisem şi atunci, stând la bere în Hanul cu Tei.

La urcarea Ţapinarilor pe scenă am aflat că era dublă sărbătoare, a clubului A şi a lui Tănase... Interesantă coincidenţă! Concertul, întins pe circa 90 de minute, a fost unul obişnuit, cu piese destul de cunoscute, cu poveşti inserate, cu momente în care era aproape imposibil să nu te amuzi. La Pescăruş, piesă cu care, cred, au început, au existat versuri care mi-au stârnit o neclară emoţie... Asta aşa, că mă lăudam cu faptul că pot asculta Imre fără să mă mai apuce melancolia blegoasă... :D Acum, recitind textul, nu-mi mai amintesc ce fragment mă emoţionase. Oricum, a fost unul dintre extrem de rarele momente în care Ţapinarii mă întristează...

Pe Piesa serioasă, cred, am auzit din nou vorbele pe care mi le aminteam de la concertul din primăvară, din Mojo: fac cunilingus bine şi laba uneori... cu colegii mei de joacă de ce-ai vrut să te f***. Ştiu să se joace cu vorbele băieţii! :)

La Unde eşti s-a modificat un pic povestea... Fata supraponderală găsise un negru care nu avea 60 de kg (jumătatea ei) ci 60 de cm... că doar era negru! :))

În timpul obişnuitelor referiri la antiValentines Day s-a auzit şi dacă data viitoare veniţi cu prietenele (vorbesc de băieţi când mă refer la venit cu prietenele), moment în care mi-am amintit că nu este prima referire a Ţapinarilor la minorităţile sexuale. Şi dacă tot am amintit minorităţile sexuale să notăm şi confuzia pe care o fac ziariştii de la Ring între orientarea sexuală şi competenţele în domeniul consilierii psihologice şi psihoterapiei. Ziariştii afirmau că un ONG care susţine minorităţile sexuale nu ar avea dreptul să consilieze copii abuzaţi sexual. Eu nu mă aşez pe poziţia total opusă dar nuanţez puţin lucrurile... Mi se pare mai puţin important dacă este homo sau heterosexual omul care consiliază, mi se pare mai important ca acesta (omul, nu ONG-ul din care face parte) să fi dobândit cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru consiliere şi psihoterapie participând la formele de instruire agreate de asociaţiile profesionale. Atâta timp cât oamenii au dreptul să practice profesia nu cred că este firesc să vorbim de prozelitism homosexual.

La bis, deja obişnuita Eşti frumoasă dar te strică faţa, Covei a întins de câteva ori microfonul în public după ce Tănase aprecia că, din cauza autocenzurii, publicul se încurca la Avea şi craci şi ţâţe şi cur. Pe piesa asta este tare simpatic gestul lui Covei la Dar fata se intoarce cu fata.

Publicul nu mi s-a părut foarte numeros deşi, din câte-am văzut, mai migraseră câţiva din Iron City. Unii păreau total străini de muzica Ţapinarilor dar, înspre scenă, s-au adunat suficienţi oameni care cunosc piesele suficient de bine încât să creeze o atmosferă faină.

Deşi mă gândisem să revin în Iron City după concertul Ţapinarii, la ieşire am constatat că sunt destul de obosit aşa că am luat-o spre casă... Aveam şi o vagă senzaţie de vomă pe care alte dăţi o puneam pe seama berii. Acum m-am gândit la fum. Până la urmă sper să-mi dau seama de la ce e şi, în măsura posibilului, să frecventez în continuare cluburi evitând în acelaşi timp elementul care-mi face rău. Am luat-o spre casă, pe jos, mergând mai încet decât de obicei. Peste o oră şi jumătate, pe la 3:00, eram în pat...

Probabil mai sunt lucruri de spus dar aseară nu plecasem pregătit pentru a lua notiţe, uitând cu siguranţă o parte dintre elementele pe care mi-ar fi plăcut să le notez.

Mă trezesc dimineaţă, nu foarte obosit... Ajung la birou şi, printre alte treburi, m-am apucat să scriu... Curând am avut parte de un moment după care, pentru câteva minute, am fost supărat. Constat că e destul de greu să trasezi o limită dincolo de care să nu-ţi mai asumi responsabilităţi. Şi când te trezeşti (neoficial) responsabil cu o chestie neplăcută şi un şef îţi aminteşte că "te-a lăsat x responsabil cu încasările" nu ştii dacă e bine să laşi sămânţa de furie să rodească (pentru că, nu-i aşa?, mulţi ştiu să-ţi delege responsabilităţi dar puţini ştiu să te şi recompenseze pentru asta) sau să tratezi relaxat problema după ce ai făcut o precizare calmă gen vedem ce se poate face...

Şi n-am încălecat pe o şa, că-i bicla defectă...

PS: Anul viitor, în GreenHours, bănuiesc că se va ţine concertul aniversar Ţapinarii 10 ani. Aniversarea de 8 ani am văzut-o, cea de 9 ani am ratat-o, sper să ajung la cea de 10 ani.

Obsesia muzicală

Săptămâna asta m-am trezit destul de des fredonând şi fluierând după piesa asta aşa că mi se pare o demnă candidată la titlul de obsesia muzicală a săptămânii:

Zăvoreşte a iubirii stafie... Folk, frate 16 septembrie 2009

A fost o seară plină de surprize. Şi, deşi nu-mi stă în fire să fac asta, încep cu finalul... Spuneam, pe la 2:30, înainte de a urca eu într-un taxi, ea în celălalt, nişte cuvinte importante:

"Nu vreau să mai stau mult în starea asta. Nu mai regret că am fost deprimat atâţia ani, a fost o perioadă în care s-au lămurit nişte lucruri şi asta e o chestie utilă. Acum îmi propun să găsesc strategiile necesare pentru a obţine un job de care să fiu mulţumit, pentru a scăpa de ezitările pe care le am când vine vorba de o relaţie..."

Cam astea mi-au fost cuvintele şi sper să mi le reamintesc dacă se va mai întâmpla să mă prăbuşesc... Şi, dacă nu aş fi fost obosit, dacă n-ar fi fost atât de târziu, dacă nu aş fi fost marcat de repetatele valuri de căldură care m-au cuprins chiar şi în Iron, dacă altele ar fi fost condiţiile cred că aş fi enunţat şi alte direcţii în care viaţa mea trebuie schimbată. Am un set de probleme (nu, nu vorbesc de un Emeric Set- 29 septembrie, ora 22:00, în Iron City), acum ce fac cu el?

Ieri a fost o zi care a stat încă de dimineaţă sub "steagul" Folk, frate. Deşi o parte din mine îmi sugera să plec de la birou către casă (şi asta nu neapărat din cauza stării ciudate date de clipele în care transpiram mult şi mă simţeam încins, din motiv de răceală, probabil) am răspuns pozitiv sms-ului primit de la Oana dimineaţă devreme. Ceva mai târziu am răspuns din nou pozitiv aşa că, pe la 19:00, ne vedem... Nu mergem direct către Iron City pentru că se simţea nevoia unui dialog. Ne-am învârtit un pic prin oraş discutând chestii banale, ocolind fiecare (conştient sau nu) subiecte sensibile.

Ne hotărâm până la urmă să coborâm în club. Se auzea ceva de Zoe Alecu... Destul de pustiu dar nu ne mirăm pentru că era mai devreme decât eram eu obişnuit să ajung (cine m-a pus să o conving să nu mai fugă până acasă înainte de concert? :D). Ştiam de obiceiul Oanei de a veni în club devreme aşa că mă aşteptam s-o găsim deja acolo. Mă uit în colţul obişnuit şi... nu e. Intrigat, explorez mai departe... şi observ la o masă o fată citind. Mă apropii subtil, o salut, facem prezentările (uite un gest pe care nu-l stăpânesc fiind uneori pus în dificultate când merg cu cineva nou într-un loc în care sunt cunoscut) şi ne aşezăm.

"-Oana, iar ai ajuns în club înaintea barmanului? :D
-Nu, barmanul era deja aici.
-Aha, înseamnă că ai stat la colţul străzii şi ai aşteptat să apară după care ai venit şi tu. :D"

Glumim, atmosfera e destinsă. Se menţine buna dispoziţie în ciuda faptului că am primit o întrebare la care speram să se ştie că ştiu răspunsul corect. Deşi pentru o secundă m-a lovit o stare ciudată am răspuns, am deviat în mică măsură firul discuţiei apoi am neutralizat-o. În definitiv problema era modul eronat în care percepeam eu lucrurile şi, dându-mi seama de asta cu ceva timp în urmă, mi-a fost destul de uşor să neutralizez tensiunea care mă cuprindea în faţa subiectului respectiv.

Au fost trei ore de discuţii până la începerea concertului... Rar am mai stat la taifas atât de mult timp acolo... Am experimentat din nou generalizările de anul trecut din Vama Veche... Ca şi atunci, se întâmpla din nou ca discuţia să alunece în direcţii din care nu mai reuşeam s-o întoarcem.

Despre ce s-a cântat cred că am puţine cuvinte de spus. Aşa se întâmpla aproape întotdeauna când nu merg singur, "uit" de notes... Acum era să "uit" şi de aparatul foto cu care până la urmă am filmat câte ceva. Aş începe cu oamenii care, rând pe rând şi în diferite formule, au urcat pe scenă: Mysha, Teddy, Jonnie, Dragoş Boeru, Jenică, Alex, Vlad, Tănase, Nico, Cristinissima.

De-a lungul serii nu m-am simţit marcat de nicio piesă. Au fost ceva sedimente de emoţii dar nimic insistent. Poate că am simţit ceva mai mult pe refrenul:

"Ah, e uitarea o uşă ce-o-ncui
Peste tot ce nu vrei să mai fie
Mai pune o scândură, mai bate un cui
Zăvoreşte a iubirii stafie."
Scândura, M. Gheorghiu

Totuşi, ştiu bine că uşa către poveste nu trebuie încuiată, cel puţin deocamdată. Sper să reuşesc să mă expun amintirilor, să reformulez povestea şi să ajung la concluzii care să-mi deblocheze viaţa pentru că, vorba lui Horia Stoicanu, se pare că destinul mi s-a blocat... Cum mai spuneam şi cu ceva vreme în urmă, nu vreau neapărat să fiu rău cu ea, vreau doar să găsesc o formă în care să fiu bun cu mine.

Discutam până să-nceapă concertul despre Tănase şi, ceva mai târziu, coincidenţa coincidenţelor, îl văd pe Tănase. Nu prea-mi venea să cred dar spusele lui Mysha s-au confirmat deşi nu le considerasem drept o promisiune sau un adevăr absolut. A fost una dintre foarte plăcutele surprize ale serii cu atât mai mult cu cât am fost din nou recunoscut şi apreciat (când mi-a spus de sufletologie-prezentul n-am mai avut cum să ascund faptul că acea cronică eu o scrisesem). M-am simţit un pic anxios în faţa abordării frontale, apoi m-am simţit jenat pentru că nu văzusem un comentariu postat pe blogul meu zilele trecute (m-am tot uitat prin setări dar tot nu mă prind ce trebuie să fac pentru a fi notificat pe mail când am comentarii, aşa cum făcea Y360-ul; în prezent mă uit periodic pe pagina de editare postări şi verific acolo dacă există modificări la numărul comentariilor de la ultimele 25 de postări, rar uitându-mă şi mai în urmă). Am supravieţuit, totuşi. :D

Un moment fain a fost oferit de Tănase cântând Tanţa celor de la Timpuri noi, moment în care mi-am spus din nou că astfel de preluări sună mult mai bine decât a sunat Timpuri noi la Golden Stufstock (cine ştie când voi apuca să scriu şi despre asta...). Altă piesă Timpuri noi (cântată mai devreme, fără Tănase) a fost deja obişnuita Verginica pe care, de data asta, n-am mai fost în voce.

Duo-ul Cristinissima- Vlad a fost considerat de cineva din public drept inacceptabil de lung, dat fiind că "tipul cu tricou în dungi nu prea are voce". Poate că omul are dreptate dar, dată fiind lunga colaborare (nu neapărat în domeniul muzical) între Vlad şi echipa Folk, frate această exagerare este justificată. Oricum, cu ocazia asta, vocea Cristinei Andrieş s-a făcut odată în plus remarcată iar Jonnie a putut face câteva comentarii simpatice. Tot legat de Cristina, au fost preluări pe care le cânta de obicei cu Tivodar, preluări pe care i-am simţit lipsa lui Ştefan. În rest m-am bucurat să o ascult din nou dat fiind că vine destul de rar în Iron. Dar şi când vine... n-o mai dai prea usor jos de pe scenă! :D Faptul că am plecat din Iron mai târziu decât de obicei (lăsând totuşi ceva cunoscuţi în urmă- Alexa, Ştefan carpatistul) se datorează în bună parte Cristinei. Cealaltă "motivă" (hai să inventăm cuvinte precum dessupărarea!) se ştie şi n-are niciun motiv să se simtă vinovată. În ciuda unor mici detalii care ne-au deranjat pe amândoi seara a fost faină chiar dacă eu, uneori, aproape adormeam...

Ceva mai devreme, o formulă pe care nu-mi amintesc să o mai fi văzut: Nicoleta Pălărie, Mysha, Cristina Andrieş (de la stânga la dreapta). Am senzaţia că în formula asta vocile feminine nu se fac suficient remarcate.

Cam astea au fost momentele mai speciale, în rest lucrurile s-au derulat cam cum mă obişnuisem. Poate despre Dragoş ar fi câte ceva de spus (şi el fiind o prezenţă destul de rară la Folk, frate) dar recunosc că n-am reţinut decât că, în afara recitalului iniţial, a mai urcat pe scenă de-a lungul serii.

A mai fost o piesă Vali Sterian după care s-a anunţat concertul din Big Mamou din 21 septembrie.

Pe recitalul Nicoletei s-a anunţat din nou concertul din ianuarie 2010 şi adresa blogului ei, adresă care ieri nu funcţiona (http://nicoletapalarie.blogspot.com).

S-a mai anunţat concertul de marţi 22 septembrie 2009, ora 22:00 cu trupa Nu Acum.

Şi ce s-a mai anunţat? Fireşte, concertul Emeric Set pe care cred că l-am pomenit atât de des încât toată lumea a aflat de el.

Ca piese vedetă, de data asta au lipsit Cântă cucul, Gândacul, Persefona (sau cum a mai botezat-o Jonnie), Pseudofabula, Nebun de alb (aha, deci nu vrei să ţi se spună "iubita mea cu foarte mari probleme"... dar cine ar vrea???).

Ca public, aşa cum remarca şi Oana, destui oameni pe care nu-i cunoaştem din perioada în care mergeam săptămânal în Iron. Printre ei, majoritatea ascultători de folk. Cred c-am revăzut-o şi pe fata în pătrăţele mici- micuţe, negre şi albe... Dar se găseau şi critici care făceau generalizări de genul "oamenii de aici n-au simţ estetic". Aceştia din urmă bănuiesc că ieşiseră la berea de după meci... Sper că nu vor deveni o prezenţă constantă în Iron City... Nu-mi plac oamenii care vin aici puşi pe critici exagerate. Nu zic că serile Folk, frate reprezintă raiul pe pământ dar sunt oricum seri plăcute.

Da, chiar a fost meci (nu ştiu cine cu cine şi pe ce miză), am aflat şi eu de la taximetristul cu care m-am întors acasă, un nene care, nu ştiu cum, mi-a câştigat simpatia. Din noaptea trecută am reţinut o chestie importantă, în caz că nu prind taxi din faţa clubului găsesc unul ori în zona calului lui Mihai Viteazu, ori pe Academiei. Asta aşa, să nu mai alerg până la intersecţia Carol/ Hristo Botev de unde m-am mai îmbarcat uneori.

Ca să închei totuşi obsesiv, deşi ştiam că sunt 0,00000(0) şanse să fie real, am avut senzaţia că-mi văd obsesia în Iron City. Dar am constatat că o strategie bună pentru a depăşi tristeţea provocată de astfel de "vedenii" este să-mi concentrez atenţia pe chitara lui Mysha (şi Rox povestea că are chitară şi zdrăngăne din când în când pe ea... cât am regretat că nu am avut niciodată ocazia s-o ascult...), pe "coregrafia" din public, pe gesturile Cristinei, pe profilul unei femei frumoase.

La revedere, Iron City! Ne revedem miercuri!

Tot ce-i al tău mi se cuvine mie (Folk, frate 9 septembrie 2009)

A trecut concediul aşa că am revenit aseară în Iron City. Asta deşi unele chestii întâmplate marţi seară şi în cursul zilei de ieri m-au făcut să-mi cam treacă pofta de spectacol. Totuşi, pentru că puţin după 20:00 am fost sunat (pe când îmi terminasem treaba pe care o aveam programată şi, oarecum nehotărât, mă-ndreptam spre metrou) şi mi s-a spus "vreau să merg în Iron", programul serii a devenit clar şi poate e mai bine aşa...

Ajung la Unirii pe la 20:30, mă întâlnesc cu ea şi ne punem pe vorbit. Analizăm două situaţii atât de diferite deşi pleacă de la date ale problemei asemănătoare. Curând ajungem în Iron, coborând scările pe o piesă a Tatianei Stepa (Şi totuşi există iubire...) moment în care amintesc faptul că am trăit vestea morţii acesteia cu tristeţe dar cu cât mai puţin patetism posibil.

În zona scenei nu l-am remarcat decât pe Jonnie. Mai târziu i-am sesizat şi pe ceilalţi: Mysha, Teddy, Alex cu Aurica lui, Nicoleta Pălărie, Fram.

Era deja destul de aglomerat. Trecând prin faţa scenei în drum spre bar am remarcat acolo, lângă boxă, chipuri cunoscute... Alexa, Adrian, parcă mai era cineva... Ne-am salutat scurt şi apoi, pentru că aveam multe de discutat, am căutat cu ea un colţ în care să vorbim cât de cât liniştiţi. Până să-l găsim ea mă atenţionează că cineva mă salută insistent. Remarcasem salutul dar, nu ştiu de ce, eram absolut convins că nu mi se adresează. Când m-am apropiat mi-am dat seama că era un alt chip cunoscut, Mariana. N-o mai văzusem de ceva luni, probabil de la concertul Daniel Făt din 100 Crossroads. M-a bucurat revederea. Am profitat de ocazie şi am întrebat când se vor relua serile folk din 100 Crossroads. Am înţeles că serile respective se vor muta în alt club aşa că merită urmărit blogul de aici pentru a afla în timp util detaliile. Deocamdată E- Folk anunţă, pentru 13 septembrie 2009 ora 18:00, o nouă seară de muzică şi poezie sub titlul Pariu pe prietenie. Dacă aseară v-au plăcut Icarus aveţi ocazia să-i reascultaţi duminică. N-am ajuns niciodată la Pariu pe prietenie dar s-ar putea să apar pe acolo duminica asta...

După seria asta de saluturi ne-am retras şi, printre întrebări despre folk, s-a strecurat o continuare a discuţiei de marţi. Aproape de 22:00, când Folk, fraţii s-au urcat pe scenă, ne-am mutat şi noi în zona din care spectacolul putea fi văzut. Ea a mai prins un scaun aşa că am avut şi eu ocazia să n-o mai percep ca fiind foarte înaltă. :)

Cam o oră, până la retragerea ei, nu prea am ţinut minte ce s-a cântat. Ştiu doar că atmosfera era plăcută, ea remarca cât se distrează oamenii de pe scenă (şi, privind atent ce se întâmpla acolo, uneori chiar am remarcat faze haioase), berea curgea pe gât, vocea mea era mult mai vioaie faţă de serile Stufstock-ului, mă simţeam bine într-un mod special pe care nu reuşesc să-l descriu. Şi nu reuşesc să-mi dau seama dacă se întâmpla pentru că era lângă mine acea fată care, cu doi ani în urmă, mi-a făcut o foarte plăcută surpriză într-o noapte de vară sau pentru că a fost o seară mai frumoasă în Iron City. Cred că a fost prima seară Folk, frate la care a participat. Şi părea să-i fie greu să se hotărască să se retragă spre casă. Dar cum drumurile noastre către case mergeau în direcţii diferite a preferat totuşi să se retragă la timp pentru a mai prinde mijloace de transport. Destul de la limită, la fel cum se întâmplase şi marţi seară.

Acum, muzical vorbind, am reţinut cam aşa... După primele piese cântate de echipa Folk, frate a urcat pe scenă, plăcută surpriză şi primă audiţie pentru mine, Mihai Băcanu, un tip care a cântat chestii populare (Maria Tănase, Tudor Gheorghe cu Au înebunit salcâmii...). Aproape de plecarea ei, stranie coincidenţă (pentru că tocmai îi spuneam ceva de piesa asta) s-a auzit una din piesele mele favorite din cele des cântate la Folk, frate: Cântă cucul.

Puţin mai târziu, pe când mă aşezam pe scaunul încălzit de ea, s-a auzit Verginica. Parcă m-am bucurat mai mult de versiunea celor de la Folk, frate decât de recitalul Timpuri Noi din Vama Veche.

După Verginica a fost anunţat concertul Emeric Set din Iron City de marţi 29 septembrie 2009. Imediat după anunţ, moment lacrimogen cu Nebun de alb. După asta, preţ de câteva piese care de obicei nu-mi provocau emoţii extreme, am tot plâns. Cred că de vină era starea mea ciudată calmată la început de prezenţa ei dar care a ieşit la suprafaţă când am rămas singur... "Ne răscoleşte timpul, femeie...", "A venit, a venit toamna..." s-au cântat înainte de recitalul Nicoletei Pălărie petrecut cam între orele 23:15- 23:45. Îi povestisem ei despre vocea faină a Nicoletei şi sper să vină şi ziua în care să se convingă de faptul că nu exageram lăudând-o. Nico a cântat Gândacul Cătălinei Beţa (altă piesă care mi-e tare dragă), Nicio stea de la Laura Stoica, Câmpuri aurii de la Narcisa Suciu strecurând printre ele deja cunoscutul "Şi-am să ard în iad pentru tine...". Firesc, s-a anunţat din nou concertul Nicoletei din 19 ianuarie 2010.

Au urcat apoi pe scenă, pentru prima dată în Iron City, deja pomeniţii Icarus. Au avut un scurt program de cover-uri care a cuprins Opreşte-mă la tine, Cântec cu haiduci, Adio deci pe curând şi încă o piesă.

După ei s-a reîntors pe scenă echipa Folk, frate iar Nicoleta s-a retras din club. Am mai ascultat Persefona (pe care Jonnie a rebotezat-o după animăluţul virtual pe care îl îngrijea Mysha acum 8 ani) şi Pseudofabula (Roşu şi Negru) după care am plecat spre casă.

Mi-au lipsit câteva voci mai rare în Iron City (Tivodar, Cristinissima, Ioana Munteanu, Dragoş Boeru, Alinele) dar m-am şi bucurat de momentele în care Aurica a fost o prezenţă importantă.

Am mers pe jos până la intersecţia cu Hristo Botev apoi am luat un taxi. Pe la 1 noaptea eram acasă, în pat. Şi am dormit destul de bine.

Făcând un rezumat lichid, a fost seara în care, spre final, am ajuns să fac o combinaţie interesantă: bere cu Pepsi.

În seara asta am din nou program, voi fi în Green Hours pentru concertul celor de la Trei Parale. Deşi sunt deja obosit după 3 seri în care am ajuns târziu acasă consider că merită efortul.

Treceţi batalioane române Carpaţii!

Venind dimineaţă spre serVICIU, la Piaţa Victoriei, sesizez în apropiere un tip fredonând destul de amuzat refrenul din titlu, neuitând să o întrebe pe fata de lângă el dacă ştie cântecul. Răspunsul negativ al ei nu l-a împiedicat să fredoneze în continuare. Omul avea un aspect absolut banal dar, după o seară de folk, n-aveam cum să-l ignor dat fiind comportamentul lui "prostesc". Zâmbet de dimineaţă...

Aseară deci, după o oră de senzaţii amestecate, plec spre Iron City având la mine nişte hârtii pe care simţeam nevoia să le ascund dar, neavând rucsacul la mine, n-aveam unde... Tiberiu, uite ce mi-ai făcut! :D Trec din nou pe lângă SB-XX-ROX... Deja devine sâcâitor obiceiul acelei maşini de a-mi sta în cale! :))

Ajung în centru fără nicio grabă. Mă opresc la o fornetărie, "rumeg" ceva apoi cobor în Iron. Ajung pe la 21:00 un pic terorizat de gândul că voi întâlni vreo persoană mai apropiată care mă va întreba ce conţin hârtiile alea... În momentul acesta chiar nu vreau să vorbesc despre ele... Ca şi în cazul altei postări de zilele trecute, Satanic- Vals şi Ana ştiu, măcar aproximativ, despre ce e vorba.

Cântarea a început aproape de 10. Atmosfera era cumva specială. Avea să spună Jonnie că este vorba de o nouă Iron- aniversată, Argentina pe numele ei dacă am înteles eu discursul lui Jonnie. Cu ocazia acelei aniversări a ajuns la Folk, frate şi Eugen Avram... Până la miezul nopţii n-a cântat dar n-ar fi exclus să o fi făcut după... Interesant e că nu s-a cântat nici din piesele lui Eugen Avram.

S-a început cu Aşteptăm nopţi mai lungi să ne putem şi noi iubi (ciudat cum, după atâta vreme, habar nu am care e titlul piesei), o piesă atât de bine cântată de public încât Jonnie a fost încântat. Ciudat la piesa asta să o auzi cântată de oameni (care par) singuri... Ce emoţii încearcă astfel de oameni ascultând/ ascultându-se?

Cred că această primă piesă a serii a fost momentul în care m-am "ancorat" cu privirea de o tânără cu păr negru, cu o bluză în pătrăţele mici- micuţe, albe şi negre. Toate motivele pe care le-aş folosi eu în faţa mea legat de faptul că nu am încercat să comunic cu ea sunt false. Nu mi-ar fi fost mai uşor nici dacă ea ar fi băut bere (e clar că nu m-a ţinut la distanţă o doză de Pepsi), nici dacă ar fi fost îmbrăcată un pic mai provocator (dacă priveam în jur găseam şi astfel de spectatoare care păreau singure dar... la ce-mi folosea?), nici dacă m-aş fi trezit că mă priveşte...

Ca şi atunci, la concertul Emeric Set (aici ar fi nevoie de un link către blogul de pe yahoo profiles dar mă cam grăbesc şi nu pot să-l caut), plecarea acestei fiinţe a lăsat un mic gol în mine... Nu pot aborda persoana dar simpla ei prezenţă îmi oferă o stare de bine... Ca să zic aşa, mă bucur pur şi simplu de peisaj. :)

Pentru că la prima piesă am cântat atât de frumos Jonnie ne-a răsfăţat cu o a doua piesă pe care ne-am putut folosi vocile, o piesă tare dragă mie, Cântă cucul. A ieşit fain!

Ce-a mai urmat reprezintă un amestec de amintiri risipite despre 2 ore de spectacol.

Jonnie, probabil ca răspuns la acele comentarii răutăcioase apărute pe blogul Folk, frate cu săptămâni în urmă, afirma că e fain să priveşti publicul de sus, de pe scenă, pentru că ai ocazia să vezi o mulţime de decoltee mai cuminţi sau mai adânci... Cum era aia? "Deşi nu par, sunt şi eu om...". În definitiv din ce motiv ar purta o femeie un decolteu provocator? Poate pur şi simplu, simţindu-se privită/ admirată/ dorită, se simte validată ca femeie... Sună logic ce spun?

M-am bucurat să aud din nou Verginica... Cu ceva vreme în urmă, în Iron City, părea destul de la modă Tanţa... Uite că acum e Verginica în top urmând, în timp, să se audă de pe scena din Iron şi alte piese faine ale celor de la Timpuri Noi... Acum o săptămână parcă s-a auzit şi Perfect...

După o absenţă oarecare a reapărut în Iron şi Dragoş Boeru... Dacă de obicei mă enervau un pic melancoliile din piesele lui, de data asta am ascultat cu oarecare calm totul şi am constatat că sunt cântece plăcute dacă nu abordezi textele cu rea- voinţă. Iar acea veche piesă a Andei Călugăreanu de care mă bucuram şi pe vremea celor 3 Ceasuri Rele din Preoteasa m-a încântat şi de data asta. "Poartă-se copii bine? Că de nu îi bag în sac..."

Aproape de miezul nopţii a urcat pe scenă şi Folk, sora Nico Pălărie. Îmi place modul în care e promovată în contextul concertului pe care-l va susţine în ianuarie 2010. Data? O găsiţi la comentariile postării numite Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat. Am mai spus că are o voce specială. Printre altele, a cântat o altă piesă care mi-e tare dragă, Gândacul Cătălinei Beţa. S-a mai auzit o piesă sensibilă, din repertoriul Tatiana Stepa/ Magda Puskas...

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii am urcat la suprafaţă. Şi nu ştiu dacă m-a făcut să plec ideea de aniversare sau doar oboseala şi relativa stare de rău... Fapt e că, odată ieşit la suprafaţă, mă trezesc strigat. Ca şi prima dată când mi s-a adresat Ştefan (carpatist important) am fost tentat să-ntreb: "Ne cunoaştem?". A fost plăcut să stăm un pic de vorbă.

Dintre cei ascultaţi aseară mi-i amintesc pe: Teddy, Mysha, Jonnie, Alex (parcă Aurica a sunat mai bine ca data trecută), Nico, Fram, Bodi.

A fost plăcut, calm, fără emoţii extreme. N-am ajuns nici în culmea fericirii, nici pe culmile disperării (cum am păţit-o în Ce mi-ai făcut, Ioana?). Poate am regretat un pic că, în afara celor de pe scenă şi a lui Ştefan nu au mai fost în club şi alţi oameni pe care să-i simt apropiaţi. Am vaga senzaţie că mi-e dor de cineva în mod special... Şi în acelaşi timp mi se pare absurd să-mi fie dor...

Am plecat spre casă pe jos, nu mă simţeam prea bine aşa că aveam nevoie de aer... Pe la 1:30 eram acasă, în pat. Curând adormeam...

Final de zi! O zi în care am citit 3 SMS-uri pe care le lăsasem necitite de mult timp şi care sunau exact aşa cum mă aşteptam... Treptat, poate scap de SMS-urile şi e-mail-urile rămase necitite de atâta timp... În definitiv, odată cu trecerea timpului, cele scrise acolo nu ar mai trebui să provoace emoţii puternice... Mă feresc de emoţii puternice? Aşa se pare...

Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat… (Folk, frate! 12 august 2009)

Pe 20 noiembrie 2008 am avut o postare cu acelaşi titlu (schimbata fiind doar data) pe vechiul blog de pe Yahoo 360 (incompletul transfer al postării aici). Acum uite că mă aflu în pană de inspiraţie şi, la acelaşi stimul, vin cu acelaşi răspuns...

Deci a fost o nouă seară Folk, frate! După o zi liniştită a urmat o seară plăcută în ciuda faptului că am scurtat-o în comparaţie cu miercurea trecută.

Înainte de a ajunge acasă îmi picase în ochi Adevărul de seară unde, pe ultima pagină, era prezentat Proiectul Tivodar. Am bănuit că este numărul de ieri, l-am găsit şi eu şi... surpriză! În ciuda bunelor intenţii, ziarista a comis-o! Cu consecvenţă, a făcut confuzie între Mysha şi Ştefan, aşa cum se vede încă din prima pagină disponibilă aici. Îmi propusesem să le scriu pentru a le semnala eroarea, aşa cum am făcut când apăruse ştirea că în 100 Crossroads urmează să cânte trupa de blonde numită Karma (realitatea fiind că în Crossroads urma să cânte Karma din Giurgiu) dar nu am apucat. Mă-ntreb totuşi dacă şi-au dat seama şi singuri de eroare. :D

Am ajuns pe la 9:30 PM deşi mi-ar fi plăcut să ajung mai devreme. De ce? Pentru că înaintea concertului mi se părea firesc să se audă Tatiana Stepa. Şi aşa a fost... Doar că atmosfera apăsătoare pe care o intuiam nu s-a confirmat. Nici nu m-am mai uitat la ceas când Teddy, Mysha şi Jonnie au urcat pe scenă.

A fost o seară cu câteva piese de care mi-era dor (Cântă cucul, Pseudofabulă, Gândacul, Ploaia care va veni, Cea mai frumoasă zi, Umbra), cu mai multe chipuri cunoscute în public, cu mai puţină bere (am plecat din club pe la 1 noaptea, după a doua bere), cu Mysha care mi s-a adresat parcă mult prea politicos (bine, m-am obişnuit cu oamenii plini de bun simţ din Iron City unde, că tot a venit vorba, s-ar putea să ajung şi luni pentru o chestie care încă nu pricep exact ce vrea de la sufletul meu), cu Adrian pe care nu-l mai văzusem de 8 luni, cu un mic regret pentru că nu ne-am reunit trei oameni din gaşca de toamna- iarna trecută (un pui de dor de vremurile alea...), cu un cântec- testament al Tatianei Stepa în timpul căruia am stat cu capul plecat şi aproape am uitat de berea pe care-o aveam în mână. Cred că acest cântec- testament a reprezentat cel mai emoţionant moment al serii. A fost forma în care Iron City a ţinut un moment de reculegere în memoria Tatianei...

Cântec pentru tine nu m-a mai emoţionat ca data trecută deşi, pentru o clipă, gândul a fugit din nou către părul ei...

Verginica m-a bucurat tare mult, e o piesă pe care am plăcut-o de la prima audiţie, în urmă cu muuuuuulţi ani. Am cântat-o, cu mici rateuri, aproape de la cap la coadă... În public, probabil la fel de vechi ascultător de Timpuri Noi, un om pe care, pentru o clipă, am crezut că-l cunosc... Am "comunicat" folosind sticlele de bere ca interfaţă. Hai noroc!

Pe piesele preluate de la Andrieş mă-ntrebam unde-i Tivodar, responsabilul cu Andrieşu` la fel cum săptămâna trecută, auzindu-l pe Tivodar, mă-ntrebam unde-i Cristinissima.

Nico a fost iar în voce. Legat de ea, am aflat că va avea un concert, doar ea şi chitara, undeva în prima parte a lui 2010, într-o sală de 800 de locuri (Teatrul Creangă să fie?). Sunt convins că va ieşi frumos acel concert.

Alex şi Aurica au fost mai puţin în formă faţă de săptămâna trecută dar au avut totuşi câteva momente bune.

Jonnie a avut din nou ochelarii aburiţi de nu ştiu ce "peisaj". Parcă-l aud săptămâna trecută, dintr-o cauză asemănătoare, spunând: "Deşi nu pare sunt şi eu om". Cam aşa eram şi eu tentat să spun aseară... Uneori e dificil să urmăreşti ce se întâmplă pe scenă dacă în jurul tău se află 2- 3 persoane care te atrag altfel...

S-au cântat din nou Păpuşarii iar la refren, tot din cauza PMS-ului pomenit în JN de Tănase, s-a auzit din nou "Şi totuşi Ţapinarii cine sunt?". De când am citit de mica ceartă între Tănase şi Folk, frate mi-a părut rău. Dacă m-aş gândi doar la faptul că, aproape un an în urmă, pe blogul lui Tănase era promovat un concert Semne în Iron şi tot ar fi perfect raţional regretul. Intenţionam să mă duc la acel concert dar nu ştiam unde-i clubul. Am întrebat într-un comentariu, Tănase a răspuns, eu n-am reuşit să ajung la Semne dar măcar am aflat unde-i Iron City. La ceva vreme, profitând de faptul că m-am întâlnit cu Adriana în Gara de Nord (marmota era de vină) chiar într-o seară de miercuri, am zis că e momentul să văd cum sunt serile folk din Iron. Şi de atunci, cât pot de des, vin la Folk, frate! Într-o oarecare măsură, "vinovat" pentru asta e Tănase. Poate cândva se va reface o prietenie care, zic eu, s-a stricat doar dintr-o pană de asertivitate.

S-au mai auzit ceva piese Olăraşu (semn al prezenţei lui Teddy), s-a incercat şi ceva Holograf, s-a auzit din nou Viţa de Vie...

Pe scenă i-am remarcat pe următorii: Jonnie, Mysha, Teddy, Alex, Fram Renul Polar, Nico. Au mai fost cu siguranţă şi alţii dar... mi se scurtează şi mie memoria uneori.

La plecarea mea clubul era încă suficient de plin. După cum spuneam, pe la 1 noaptea ies afară, sesizez absenţa taxiurilor (cele apărute pe stradă erau comandate), o iau încet spre Universitate. Pe gardul Palatului Şuţu expoziţie foto Epson şi oraşul.ro. Poze destul de faine, printre autoare aflându-se şi două montaniarde, Minnie şi Cătălina. Casc ochii la ele (unele chiar merită văzute; vă recomand să vă aruncaţi un ochi dacă ajungeţi în zonă) apoi trec pasajul şi mă opresc câteva minute pe o bancă în parcul de lângă Colţea. Merg apoi mai departe şi, la colţul cu Hristo Botev (la doi paşi de 100 Crossroads) găsesc taxi. La 1:30 eram deja acasă... Şi am dormit până pe la 6:30.

Ioana, ce mi-ai făcut???

Până să ajung acasă remarc în Adevărul de seară citit peste umărul cuiva un articol legat de Vama Veche. Iau şi eu ziarul şi, lăsând la o parte articolul despre cutremurul de dimineaţă, caut să văd ce scrie despre Vamă. Sar peste cearta cu Tucă şi rămâne doar ideea de cort pe plajă, idee care mă tentează şi-n vara asta. Am un concediu, ce fac cu el??? Oare voi ajunge, singur, la mare???

Fac popas acasă cam o oră apoi plec spre centru. Dorul de Folk Frate mă luase la rost de câteva zile. Pentru comoditate las acasă rucsac şi borsetă, plec doar cu acte, chei, bani, şerveţele şi telefon strecurate prin buzunare. În metrou, chiar în dreapta mea, se aşează o viitoare arhitectă. Instrumentele care le purta pe umărul stâng interacţionau uneori cu braţul meu. Nu mă deranja, mai degrabă mă emoţiona. La fel cum mă emoţiona/ excita mai devreme, în drum spre casă, frecarea dintre braţul meu şi al unei domnişoare oarecare. Am ezitat ceva până s-o privesc, semiadormită. O prezenţă plăcută deşi nu avea nimic care să-ţi sară insistent în ochi. Aproape de Unirii se trezeşte, îşi dă seama că m-a împuns cu instrumentele şi-şi cere scuze. Îi spun că nu-i nicio problemă apoi mă ridic. Îmi mai arunc o privire spre ea, în oglindă. Da, uneori nu pot privi omul în faţă... Parcă-mi pare rău să plec de lângă ea fără să fi încercat un pui de conversaţie. Oare, pentru mine, va avea mereu un puternic potenţial anxiogen ideea de a aborda un om?

Cobor, mă uit la ceas, în ciuda aşteptării de peste 10 minute la metrou (l-am pierdut la câteva secunde pe celălalt) constat că e puţin trecut de 21:30 deci e posibil să ajung în Iron City înainte de începerea cântării. Deloc grăbit mă îndrept într-acolo. Mă simt un pic ciudat pe stradă...

Ajung, în boxe se auzea ceva Iris. Publicul cânta, atmosfera era deja faină. Cobor scările, sesizez că e destul de aglomerat culoarul către bar aşa că trec prin faţa scenei încercând să-mi croiesc drum. Nu ştiu de ce mă terorizează trecerea asta prin faţa scenei... N-apuc să fac doi paşi şi fetele printre care treceam mă atenţionează că sunt strigat. Cine să fie? Ştefan, ca de obicei! Bucuros de revedere! Ne salutăm apoi fug la bar. Deşi era relativ liber clubul am preferat să stau în picioare în prima parte a concertului care a început curând cu Cântec pentru tine. Pe scenă Mysha, Jonnie şi, deja?, Alex cu Aurica.

Au trecut luni de când nu mai ajunsesem pe aici... Totuşi, deşi nu prea mai recunoşteam oamenii din public, atmosfera era aceiaşi. La un moment dat, sesizez un chip care-mi pare teribil de cunoscut. Ceva mai târziu chipul se apropie îndreptându-se spre o masă. Da, e Liviu. Îl salut, se instalează apoi îşi dă seama că nu mai are ţigări. Mă-ntreabă dacă ies cu el după ţigări să mai stăm de vorbă. Las berea (era deja a doua, prima a curs aproape instantaneu pe gât) în paza prietenei lui şi ne-ndreptăm spre ieşire. Din nou sunt strigat. Ioana! Altă plăcută revedere! O întreb dacă va cânta, îmi spune că va urca pe scenă mai târziu. Îmi dau seama că mi-era dor s-o ascult... Ce bine că m-am mişcat până-n Iron City! Liviu e un pic mirat că m-am oprit din drum, o vede pe Ioana şi-i spune ceva de genul "Te ştiu! Ştiu şi de unde te ştiu!". Cred şi eu că o ştie. De când a debutat la Om Bun (decembrie 2007 era? interesante amintiri am de la acea ediţie...) Ioana este ştiută de din ce în ce mai mulţi oameni buni...

Merg cu el pe străduţele înguste din centrul vechi povestind de una, de alta... La primul loc unde aveau ţigări era coadă aşa că ne-am continuat drumul către alt magazin. Ajungem, ia ţigările, pe mine mă apucă o senzaţie ciudată la stomac. Mai mergem câţiva metri şi vomit. Offff! Totuşi, faţă de Liviu nu mi-e ruşine. Se mai întâmplă după bere, când ies din fum la aer curat şi mă grăbesc un pic. Altfel ar fi stat lucrurile dacă lângă mine, în clipa aia, ar fi fost Rox. Ori aş fi intrat în pământ de ruşine ori pur şi simplu nu s-ar fi întâmplat să vomit. Cu Rox am băut întotdeauna puţin şi lent. Chiar îşi exprima cândva nemulţumirea pentru faptul că-mi ia cam mult timp să beau o bere, idee din care eu ar fi trebuit să înţeleg, probabil, că doreşte să scurtăm întâlnirile... Îmi revin în câteva secunde şi apoi ne-ntoarcem în Iron. Mă aşez lângă Liviu, la masa lor.

Pe scenă era acum şi folk sora Nico. Era în voce. A sunat plăcut... "Şi-am să ajung în iad pentru tineeeee". Ne-a arătat că ştie şi cu chitara (cred că nu o mai văzusem cu chitara în mână până acum dar, la aşa voce, nu mi se părea neapărat necesar să se descurce şi la chitară).

A urcat apoi pe scenă Tivodar cu al său proiect în căutare de nume. A sunat plăcut, ca de obicei. Iar jumătate din Râpa continuată instrumental şi rămasă până la urmă nefinalizată a sunat superb. Cu ocazia asta am avut parte de o intervenţie faină a cuplului om- vioară (Alex şi Aurica despre care tot citeam în ultima vreme pe blogul folk frate dar nu-mi imaginam că sună atât de bine).

Un pic mai târziu Jonnie o anunţă pe Ioana. Deci DA! Piese pe care le mai auzisem, piese pe care nu le mai ţineam minte sau piese pe care nu le mai auzisem. Mă ajut ca şi altă dată de blogul de Vama Veche în căutarea textelor auzite aseară:

Epilog (de vorbă cu floarea), piesă nouă la care Ioana ne cerea să o uităm dacă încurcă textul. O fată din public a sesizat eroarea şi a precizat că o iertăm, nu o uităm. A sunat plăcut, mi-am dat seama că citisem deja poezia pe blog dar nu ştiam că a făcut şi muzică pentru ea.

Vânzătorul de vise

De vorbă cu Micul Prinţ, Ursul de pluş, Cotidian, piese pe care le-am auzit cam în fiecare recital al Ioanei.

Cotidian o ştiu chiar de la Om Bun, a fost una dintre piesele cântate în concurs...

Dar despre recitalul Ioanei altceva aveam a spune. Fiinţa asta a reuşit să mă emoţioneze puternic... Nu, nu cu acea piesă faină din Cenaclul Flacăra despre Ion, ţăran român (nu-i găsesc textul pe net...), nici cu piesele deja pomenite... De data asta Ioana m-a răscolit cu o piesă în care... "ea e frumoasă şi te iubeşte..." N-am reţinut altceva din piesa asta dar sper să o mai aud cândva... Acum am ascultat-o gândind "da, e frumoasă dar nu mă iubeşte". Şi nu ştiu dacă textul, vocea Ioanei sau gândul meu au avut un procent mai mare de "vină" dar am început să plâng. Iar faptul că plânsul meu n-a atras atenţia nimănui, n-a provocat nici vreo compătimire, nici vreo curiozitate, nici vreun reproş m-a făcut să-mi accept emoţiile fără să mă învinovăţesc de prea multă sensibilitate. Nici că se putea mai simplu spus... Rox e frumoasă şi nu mă iubeşte. Un motiv suficient de puternic pentru a plânge...

La piesa următoare, aşa cum am mai păţit cândva, în 100 Crossroads, un ochi plângea, altul râdea. A urmat, dacă nu mă înşel, De vorbă cu Micul Prinţ. M-am înveselit un pic dar multe piese de atunci încolo dispărusem în lumea mea...

Poezie, muzică, suflet... cu aşa piese sufletul chiar e lăsat să iasă din trup încarnat într-un zâmbet sau într-o lacrimă. Pentru astfel de momente nu cred că voi găsi vreodată cuvintele potrivite pentru a adresa mulţumiri...

Cum a continuat seara nu prea mai ştiu. Fapt e că a venit vremea când Ioana s-a strecurat printre folk fraţi şi... s-a auzit Oraţie de nuntă... Nu mi-am dat seama după primul vers ce piesă e (am o scuză, n-am mai ascultat de mult Imre) dar am recunoscut-o curând şi... din nou am plâns... Simbolic, s-a închis cercul... Ioana- Emeric Imre- Ioana... Dacă nu ar fi fost ea poate n-aş asculta nici acum cu atenţie muzica lui Imre... Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc! :)

Un alt moment plăcut al serii a fost, pentru prima dată auzit de mine în Iron City, Cerbul. Nu mai ştiu cine mi-a trimis cândva un mp3 cu piesa asta, nu ştiu cine-o cântă în playlist-ul de pe carpati.org dar stiu că m-am bucurat s-o aud.

"Piesa-i gata, trag oblonul..." Pe la 3 noaptea, pe când în club mai eram doar vreo 10 oameni, folk fraţii au coborât de pe scenă. Pentru prima dată am stat de la cap la coadă la o seară folk frate. Am luat un taxi chiar din faţa clubului şi peste un sfert de oră eram acasă. Am adormit instantaneu...

Dimineaţă m-am trezit destul de târziu, m-am aruncat jos din pat dar am constatat că trupul mi-e greu... Se pare că exagerasem... fie cu numărul berilor, fie cu ora la care am ajuns acasă, fie cu altceva...Mai târziu am oscilat între dureri de cap şi de stomac, pe lângă tentaţia unui pui de somn. Totuşi, nefiind treburi prea urgente la birou, m-am putut odihni cât de cât. Iar seara, după ce am făcut ceva cumpărături, am tras un somn care m-a repus pe picioare. Aşa că, miercurea următoare, cred că voi repeta experienţa.

Şi uite aşa, acum, la 36 de ore după seara folk frate, voi posta acest text. Nu înainte de a aminti că alt refren m-a dus cu gândul la altă femeie... "Cu părul tău aş vrea să mă joc şi eu..." Genul de păr pe care n-ai cum să-l uiţi...

5 ore de folk, 4 beri, o plimbare în miez de noapte, 2 ture la budă (mai spuneam eu cândva că am o problemă cu toaletele... uite că nici în Iron nu n-a mâncat WC-ul :D), 2 reprize de plâns... Cam aşa ar suna un rezumat...

Îmi propusesem să povestesc acum şi despre evenimentele care au ajutat prima mea ieşire în Iron City, ieşire de la care cred că se face aproximativ un an, dar voi scrie cu altă ocazie despre asta...

Iar cu titlu de tristă noutate de ultimă oră, aud că a murit Tatiana Stepa :( Cred că e simplă coincidenţă faptul că, în ultimele săptămâni, am ascultat cântecele ei mai mult decât în orice altă perioadă. Îmi pare rău că nu voi mai putea s-o aud într-un concert de club... Dar va rămâne amintirea recitalului ei de la Maratonul Preoteasa şi al celui de anul trecut de la Folk You.

Dumnezeu s-o odihnească!