Zâmbet (11) sau Biciclista

O seară de vineri, acum vreo două săptămâni. Plec de la birou în starea aia în care îţi este total indiferent dacă eşti sunat să ţi se anunţe o megamoştenire din partea mătuşii Tamara sau dacă îţi pică un bolovan în cap şi te ucide pe loc.



Într-o astfel de seară, privind absent într-o direcţie întâmplătoare, remarc pe contrasens (faţă de direcţia mea de deplasare, pe trotuarul din partea opusă) o biciclistă. Nimic nou. O biciclistă cu înfăţişare plăcută plecând pedalând de la birou. Totuşi, acum tânăra întoarce capul spre mine şi pare să schiţeze un zâmbet. Cred că apuc să-i răspund la rândul meu cu un zâmbet apoi mă întreb de unde vine senzaţia că aş cunoaşte-o. Să fie o activistă ecologistă pe care să o fi remarcat la protestele din toamna 2013? Să fie o ascultătoare de folk pe care să o fi remarcat în vreun club? Să fie alpinistă? Nu am nici cea mai vagă idee... Peste vreo 10 zile aveam s-o revăd, fără ca ea să mai schiţeze vreun gest.

Oricum, zâmbetul din acea seară a reuşit să-mi schimbe pentru o vreme starea de spirit. Păcat doar că zâmbetul ei este o simplă picătură în paharul cu întâmplări gri care-mi populează viaţa.

La câteva zile, într-o dimineaţă, văd o puştoaică mergând spre birou pe skateboard. Mai văzusem bicicliste, tinere pe trotinetă, tipe coborând din taxiuri sau alte vehicule, mai mult sau mai puţin aproape de intrarea în clădire. Totuşi, parcurgerea ultimilor metri spre birou pe skateboard n-o mai remarcasem. Încă o dovadă, promiţătoare, că nu toţi oamenii au minţile la fel de înguste.

Firesc, mi-am amintit de un cântec pe care-l prindeam uneori pe MTV cu mulţi ani în urmă...

Moş Crăciun pe bicicletă

Eram duminică prin centru, căutând de-ale gurii pe la prăvăliile cu produse mai mult sau mai puţin tradiţionale. Ieşind din Lipscani către Calea Victoriei mă trezesc în faţă cu nişte biciclişti îmbrăcaţi în haine de Moş Crăciun. Prima reacţie a fost de surpriză apoi de oarecare interes. Am observat astfel că ţintele Moşilor biciclişti erau copii apăruţi în drumul lor. Aceştia erau abordaţi şi, dacă am remarcat corect, primeau un mic cadou. Unul dintre copii, un bebeluş dus în cărucior de părinţii săi, a început să plângă când a fost abordat de Moş. Şi totuşi...

N-am vrut să te sperii

se scuză Moş Bicicletă în timp ce îi oferea cadoul...

Interesantă ideea bicicliştilor! :)

INCREDIBIL!!! TUDOR CHIRILĂ pedalează prin PANTELIMON!!!

Ce ziceţi? Mi-a ieşit un titlu în stilul celor mai accesate ştiri din presa online românească???

Totuşi, nu este cazul să vă simţiţi trădaţi. Informaţia este cât se poate de adevărată. Detaliile le găsiţi chiar pe blogul solistului de la Vama.

Nu dau doi bani pe Paşte...

Mi-am amintit că, aproximativ anul trecut pe vremea aceasta, explicam de ce mi se pare absurdă religia. Pentru că nu am acum chef să scotocesc după argumente, încerc doar să vă atrag atenţia către postarea de aici. Majoritatea poate aţi citit-o dar, într-o astfel de problemă, poate că se recomandă recitirea exact în acele perioade clasificate drept sfinte.

Bucuraţi-vă de zilele libere dar lăsaţi dracu mieii, ouăle colorate, bisericile şi absurdele forme de salut pascale, postpascale şi postînălţare. Vă garantez că nu o se dărâme nicio biserică în capul vostru din cauza asta.

În altă perioadă a vieţii mai puneam un oarecare preţ pe Paşte, de exemplu în 2005 (vezi aici) sau în 2009 (vezi aici) sau încă nişte ani mai devreme, când cu tura la Văleni de Munte cu bicicletele. Acum, trec printr-o nouă perioadă în care la putere e tristeţea aşa că nu vă aşteptaţi la vreun zâmbet din partea mea până după şirul acesta de zile de care mi-e cam silă.

Obsesia muzicală- Conexiuni- Mai rămâi puţin

Deşi ştiu că a pedalat cândva am constatat marţi că nu are suflet de biciclistă. Altfel nu-mi explic de ce mergea cu seninătate exact pe pista de biciclete trasată pe aleea din parc. Sau poate este o problemă simplă din seria lipsă de atenţie îndreptată către detalii. Oricum, a  scăzut în ochii mei...

Şi mai e un lucru căruia nu-i pot găsi logica: motivul pentru care, din cele x femei care mi-au plăcut suficient de mult încât să-mi doresc să joace un rol important şi permament în viaţa mea, o revăd aproape exclusiv pe aceasta...

Am întâlnit un psihotic

O zi caldă în care-mi făceam obişnuita baie de soare. Eram în căutarea unui loc liniştit în care să mă pot aşeza să citesc. Stau o clipă locului şi privesc după raţe. La fel cum, cu câteva săptămâni în urmă, mă oprisem să privesc trei ţestoase. Apare un nene în vârstă cu chef de vorbă. Cred că mi-a devenit pe loc simpatic pentru că omul era însoţit de o bicicletă (un DHS destul de jalnic, cel mai probabil o bicicletă ieftină). Cum o discuţie despre spaţii verzi era potrivită într-un parc, cu aşa ceva a debutat şi discuţia noastră. Dar continuarea...

-Domnule, nu vezi că în ţara asta toţi au voie să te omoare şi să te fure?
-Nu ştiu dacă lucrurile stau neapărat aşa. Probabil dumneavoastra aveţi mai multe informaţii despre această problemă. Îmi puteţi spune câţi dintre cunoscuţii dumneavoastră au fost omorâţi?
-Unul singur. La spital. L-au înjunghiat doctorii în inimă şi apoi au acoperit gaura cu un plasture să nu iasă sângele.
-Incidentul este în mod categoric regretabil. Totuşi, statistic vorbind, cât reprezintă acest cunoscut ucis de doctori exprimat în procente?
-Puţin. Cam 2- 3 %.
-Şi din acest incident izolat aţi tras concluzia că toţi au voie să vă omoare? Am senzaţia că exageraţi un pic.
-Nu exagerez de loc. Nişte nenorociţi vor să mă omoare.
-Să înţeleg că aveţi dovezi în acest sens?
-Da. Eram odată cu bicicleta pe trotuar, lângă trecerea de pietoni. Am aşteptat cinci minute, o maşină a aşteptat şi ea lângă mine. Exact când am început să traversez maşina a pornit în trombă şi m-a lovit. M-a aruncat la 20 de metri.
-Deci în 2- 3 metri maşina a prins o viteză atât de mare încât impactul v-a aruncat la 20 de metri. Înseamnă că era o maşină performantă dacă a avut atâta forţă.
-Da.
-Şi spuneţi că s-a întâmplat pe trecerea de pietoni?
-Nu. Eram la colţul străzii care este tot aia cu o trecere de pietoni.
-Îndrăznesc să vă contrazic. În intersecţii nu se aplică exact aceleaşi reguli ca la trecerile de pietoni. La colţul străzii ai dreptul să traversezi ca pieton dar nu ai prioritate.
-Ba a vrut să mă omoare!
-Sunteţi de acord să discutăm şi despre cealaltă convingere a dumneavoastra, legată de faptul că în ţara asta toată lumea are voie să vă fure?
-O să dovedesc că e aşa.
-Vă întreb la fel ca în cazul crimelor, aţi avut cunoscuţi care să fi fost victime ale unor furturi.
-Chiar eu am fost furat!
-Îmi pare rău. Au existat şi alte persoane în jurul dumneavoastra care să fi fost furate.
-Nu. Dar eu am fost furat de 5 ori. De 5 ori mi-au furat bicicleta.
-Nu-mi place deloc să aud de furturi de biciclete. Pedalez şi eu şi e clar că nu mi-ar plăcea să-mi fure cineva bicicleta. Îmi povestiţi în ce condiţii v-au fost furate?
-De pe scara blocului. N-am loc în casă aşa că ţin bicicleta pe hol.
-Presupun că aveţi casa aglomerată. Aţi putea totuşi încerca să găsiţi un loc în casă şi pentru bicicletă, aşa ar fi mult mai greu de furat.
-Păi nu mă lasă nevastă-mea!
-Nici pe balcon nu vă lasă?
-Pe balcon e plin de flori.
-Nu aţi putea renunţa la o parte din flori, în locul creat urmând să ţineţi bicicleta?
-Nu mă lasă nebuna. E casa ei, am luat-o cu doi copii. Ce era să fac dacă am p*** mică?
-Afirmaţi că soţia este nebună. Puteţi demonstra asta?
-Nu ştiu ce o apucă. Cred că-i pun ăştia ceva în mâncare.
-Aştia fiind persoane apropiate, care au acces în casă?
-Nu. Ăştia de la magazin.
-Sugeraţi că la magazin mâncarea este contaminată cu pastile care provoacă nebunia?
-Nu ştiu dar e posibil.
-Aţi remarcat în jurul dumneavoastra, printre vecini de exemplu, persoane care se comportă asemănător cu soţia?
-?!?
-Întreb pentru că, după mintea mea, vecinii este destul de probabil să se aprovizioneze de la acelaşi magazin de la care cumpără şi soţia. În această situaţie, dacă mâncarea este contaminată, ar putea deveni şi vecinii nebuni.
-Domnule, nu ştiu de ce, ăştia vor să mă omoare. M-au obligat să fac o radiografie ca să mă omoare. Am vrut să mă feresc, i-am minţit spunând că am făcut-o deja dar ei nu m-au crezut şi m-au obligat să o fac. Au venit cu o maşină şi m-au luat de la uşă.
-Deci v-au făcut acea radiografie în urma căreia trebuia să muriţi.
-Da.
-Când s-a întâmplat asta?
-?!?
-Acum câteva zile, acum câteva luni, acum câţiva ani?
-Era prin 1994- 1995.
-Deci acea radiografie mortală v-a fost făcută în 1995 iar dumneavoastra, după 16 ani, încă trăiţi. Cum vă explicaţi?
-M-au păzit îngerii...
-Îmi pare rău, eu nu sunt de acord cu teoria asta legată de îngerii păzitori deci pe tema asta, oricât am discuta, nu cred că putem cădea de acord.
-Domnule, tu nu înţelegi. Tu eşti de-al lor...
-Eu încerc doar să-mi dau seama pe ce vă bazaţi în convingerile pe care le aveţi.
-Stai să-ţi mai spun una, cu asta sigur te conving.
-Nu ştiu dacă mă convingeţi neapărat dar puteţi să-mi spuneţi.
-Mi-au băgat odată microfon în măsea. Şi nu ştiam de ce mă doare măseaua. Am scăpat de durere doar după ce am scos-o.
-Deci aţi scos măseaua în care era microfonul. Aţi găsit în ea microfonul?
-Nu. Am aruncat-o.
-Deci nu aveţi o dovadă a faptului că acea măsea conţinea un microfon.
-Ăştia mă urmăreau, nu ştiu de ce.
-N-aş vrea să vă supăr dar eu văd lucrurile astea dintr-o altă perspectivă. Părerea mea e că viaţa dumneavoastra normală este întreruptă din când în când de scurte episoade psihotice.
-Paranoia.
-Nu m-aş referi neapărat la paranoia pentru că nu m-am documentat prea mult pe tema asta. Din cele citite de mine rezultă că este mai realist să vorbim despre episoade psihotice.
-E clar! Eşti de-al lor! Eşti mason, evreu şi securist. Altfel înţelegeai!
-Îmi pare rău dar, dacă discutăm în astfel de termeni, nu consider necesar să mai continuăm conversaţia. Eu mă retrag. Vă doresc să aveţi parte cât mai mult timp de bicicletă şi să fiţi suficient de sănătos încât să mergeţi cu ea încă mulţi ani de acum încolo.


Mă urnesc şi încerc să mă depărtez de bătrân pe o direcţie pe care să nu fiu uşor de regăsit. Într-o mică măsură mă temeam că omul o să fie tentat să mă urmărească în încercarea de a mă convinge că aştia chiar vor să-l omoare dar îl păzesc îngerii. Câteva minute mai târziu se întâmplă să mă regăsească. Îmi arunc o scurtă privire în spate şi observ că mă ocoleşte cu bicicleta. Când ajunge în dreptul meu îl aud:

-Vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Nu am vrut să vă deranjez. Îmi cer scuze.
-Staţi liniştit că nu-i nicio supărare.
-Îmi cer scuze că v-am supărat.
-Dinspre partea asta nu vă faceţi griji. Nu m-am supărat deloc.


Mă depăşeşte, îşi vede de drum, îmi văd la rândul meu de drum. Regăsesc un mic petic de iarbă pe care mă mai aşezasem la plajă şi, în mijlocul lui, găsesc acum un rahat. Şi mă gândeam că e mai rezonabil să mă supăr pe nesimţitul care n-a văzut toaletele, preferând să-şi facă nevoile pe iarbă decât să mă supăr pe bietul bătrân care pare-se că a avut multe supărări la viaţa lui.

Şi acum sper să nu mă întrebe nimeni dacă chiar sunt evreu, mason şi securist. :)

Voi cum aţi păscut?

În primul rând precizez că mă simt mai liniştit după ce am aflat că nu sunt singurul individ de pe lumea asta care a pierdut undeva în negura timpului senzaţia de Paşte. Mulţumesc, Mi!

În al doilea rând menţionez că zilele trecute am considerat că am în primul rând 3 zile libere.

Şi acum să batem câmpii despre cum am păscut eu...

JOI

Sunt provocat la o discuţie pe teme religioase. Accept aproape total lipsit de chef. Ca dovadă faptul că după câteva cuvinte serioase (nu pot să neg faptul că în altă perioadă a vieţii mă pasiona într-o oarecare măsură fenomenul, citeam cărţi, ascultam cuvintele unui preot sau cuvintele bunicii; din perioada asta am rămas cu ceva informaţii dar între timp m-am lămurit că acestea nu-mi folosesc la nimic) strecuram şi o înjurătură tematică.

VINERI

Stau la birou până la finalul programului. Teoretic puteam împrumuta nişte chei pentru a pleca mai devreme dar pentru câteva zeci de minute nu merita să mă complic. Am ales să plec ultimul pentru că... Stai liniştită că nu te încuiam în firmă! Şi dacă te încuiam nu te lăsam singură...

SÂMBĂTĂ

Mă trezesc devreme, îmi bag ceva cofeină în venă apoi mă apuc de învăţat. Peste câteva ore în care mi-am dat seama că învăţatul cere hrană (simţeam nevoia să ronţăi ceva în timp ce citeam) m-am oprit să mănânc. După ce-am mâncat s-a dus dracu starea de bine. M-am băgat în pat. Curând am simţit că mâncarea dădea semne că ar vrea să iasă pe unde intrase. Am încercat să omor cu nişte suc gustul rău dar s-a dovedit o alegere proastă. Senzaţia de vomă era deja mai intensă aşa că, ceva mai târziu, după ore de chin, am întrebat specialistul în maţe ce pot face. Mi-a dat un dicarbocalm. Situaţia s-a ameliorat aşa că mai târziu m-am dat cu greu jos din pat şi am băut nişte apă plată pe care apoi am combinat-o şi cu o vitamină efervescentă. Am adormit la loc, m-am mai trezit de câteva ori panicat de secreţia gastrică pe care o simţeam aproape să erupă din gură. De fiecare dată îmi propuneam să dorm mai departe cu faţa în sus dar capul mai pica pe-o parte iar secreţia îşi făcea de cap iar. Aşa a trecut noaptea.

DUMINICĂ

Mă trezesc într-o stare mult mai bună decât mă aşteptam. Daniel face ceai cu multă sunătoare, mănânc puţin, beau apoi ne pregătim de o plimbare pe bicle. Ieşim la Cernica.

După 7 km de la plecarea de acasă, deja în pădure, într-o porţiune cu şleauri pe care Daniel a traversat-o, îmi proiectez şi eu acelaşi gest. Nu apuc bine să sucesc ghidonul spre stânga că mă trezesc cu bicicleta inertă sub mine. O privesc atent şi constat că legătura strânsă dintre ghidon şi roată devenise foarte firavă. Strig şi întreb de imbus. Ca niciodată, Daniel nu luase sculele la el. Căscăm ochii pe drum, nu vedem niciun biciclist, constatăm că imbusul (care s-a desfăcut singur deşi părea imposibil să se întâmple aşa) nu merge strâns doar cu mâna aşa că ne trezim fără prea multe opţiuni. O variantă era să merg pe lângă bicicletă până acasă, cu roata bălăngănindu-se în ce direcţie dorea iar cealaltă era să se întoarcă Daniel după scule urmând să revină să mă depaneze. Alege varianta a doua, îmi lasă apă şi ceva dulciuri ca să-mi ţină de urât apoi, pentru aproximativ o oră, dispare. Îmi rezem bicicleta într-un mal de pământ, mă aşez pe nişte frunze uscate dintre care am avut grijă să elimin beţele, aştept, mănânc, beau, mă bucur de vremea bună care făcea situaţia mai suportabilă. Citesc nişte sms-uri, scriu la rândul meu câteva. Mi se răspunde: e bine că eşti bine.

Se întoarce Daniel, constată din nou că e incredibil ce se întâmplase, strânge imbusul, se plimbă puţin să verifice dacă există probleme majore cu direcţia, constată un joc suspect despre care nu ştia încă de unde provine. Totuşi, trage concluzia că pot merge relativ fără griji până acasă. Ne dăm seama că situaţia ar fi fost mult mai periculoasă dacă m-ar fi lăsat direcţia pe şosea, eventual în mijlocul unei intersecţii.

Ieşim în DN3 şi mergem spre casă. Pe drum o dubă a poliţiei rutiere întoarce. După regulament puteam să-mi continui drumul pentru că aveam prioritate. Totuşi, mergând pe principiul pomenit undeva de vulpoi, am frânat şi... am constatat că duba poliţiei a întors atât de larg încât a atins bordura aproape de care aveam eu dreptul să merg. Dacă-mi continuam drumul probabil aş fi fost lovit de acel şofer genial, şi poliţist pe deasupra. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu se pare că am ghinion şi mă lovesc de incompetenţi destul de des...

Aproape de bloc sunt aşteptat şi întrebat dacă merg şi eu la Cristi. Aleg să merg, cu atât mai mult cu cât părea ocazia potrivită pentru o examinare a bicicletei. În câteva minute ajungem la Cristi. Ne salutăm pe placul meu, nesărbătoreşte. Salut şi căţeluşa pensionară care, deşi nu mă văzuse de ceva vreme, părea să mă ţină minte. Restabilim relaţia obişnuită (în care eu o mângăi, o trag de coadă sau de urechi, o alerg) după ce îi iau în palmă o labă din faţă şi mă recomand. Maria era concentrată să se dea în leagăn aşa că mergem în capătul curţii s-o salutăm şi pe ea. Bucuroşi de revedere, ca de obicei. :)

Mâncăm, bem după care... mă confiscă Maria. Ne agităm prin curte, ne jucăm pe calculator, bârfim un pic despre ai mei părinţi...

-Dacă nu ştiu să aibă grijă de ei, cum v-au crescut pe voi?
-Tu ştii cum se face pâinea? Cu făină, apă şi drojdie? Aşa ne-au crescut şi pe noi, au pus multă drojdie.

Se lăsase deja frig, se făcuse aproape beznă, ne pregătim de plecare. Între timp bicicleta fusese verificată într-o oarecare măsură, rămăsese să o verifice mai pe îndelete cu următoarea ocazie. Urcăm în şei şi pornim. Stomacul meu făcea bolboroace... Peste câteva minute se revoltă atât de tare încât sunt obligat să opresc brusc pentru a nu vomita din mers. După sâmbăta în care mâncasem puţin, după duminica în care mâncasem mai mult şi ţopăisem cât pentru o viaţă nu-i de mirare că s-a întâmplat aşa. Ajung acasă într-o stare suficient de bună. Urmează somn. Dorm mai bine ca noaptea trecută.

LUNI

Mă trezesc, mă bărbieresc (nu mai făcusem asta de-o veşnicie) apoi cedez locul în baie bătrânilor care urmau să plece la rândul lor la ce a mai rămas din întâlnirea de familie. Mă anunţ şi eu mai târziu la service-ul sau la cimitirul de biciclete. Ajung, iar joacă, iar tras căţel de urechi, iar mâncat şi băut. După 6 ani revăd omul care se amuza pe seama GPS-ului pe care-l cumpărasem în 2005. Genul de om cu care e uşor să discuţi. Nu m-am mirat deloc să constat că soţia lui este la fel de deschisă în comunicare. Existând mai multe elemente care mă atrăgeau, m-am lăsat mai greu confiscat de Maria. Până la urmă i-am promis că termin paharul de bere, mai pun unul şi-l beau în casă unde urma să ne jucăm iar pe calculator. A aşteptat să termin berea, a aşteptat să umplu din nou paharul apoi a plecat în casă cu paharul ei şi al meu. Am urmat-o. :)

Mai târziu revenim la aer, ne mai jucăm, ne mai dăm în leagăn apoi ne retragem. Suntem conduşi o parte din drum. În câteva minute eram acasă.

Despre bicicletă aflasem că nu-i într-o formă prea bună şi că e de preferat să nu mai umblu cu ea până nu e verificată mai serios în căutarea pieselor care provoacă acea periculoasă slăbire de imbus. Mi se spune că nu rămân fără biclă dar că aproape sigur voi reveni la furca fixă cu care aceasta fusese dotată din fabrică. Trist! :( Şi nici nu prea mai am încredere în bicicletă după faza de sâmbătă. Ar fi cazul să mă gândesc la una nouă fără păreri de rău faţă de cheltuielile făcute în încercarea de a o resuscita pe cea veche. Ultima investiţie o făcusem în roata pe spate (65 lei) după ce, în iarnă, îi schimbasem frânele. Totuşi, pentru bicicleta pe care mi-ar plăcea s-o pot cumpăra, mi-e aproape imposibil să strâng bani având în vedere că am şi alte lucruri, mult mai importante, de făcut. În condiţiile astea nu pot decât să am răbdare până la verdictele mecanicilor după care, în caz de verdict favorabil, rămâne de văzut dacă voi mai avea încredere în bicicletă. Cam greu să mai ai încredere într-o bicicletă după ce te-a lăsat într-un mod incredibil direcţia...

Acasă aduc în discuţie un subiect tratat imprudent de alpinistul casei: ce dobândă la depozit oferă banca Matterhorn? Nu am dreptul să impun altora ce decizie să ia dar consider că am măcar dreptul să-mi spun părerea atunci când cineva apropiat este tentat să facă o mişcare mai puţin fericită. Când vine vorba de bani încerc să mă ghidez după proverbul ăla cu întinsul cât ţi-e plapuma. Poate greşesc şi eu într-o oarecare măsură procedând astfel dar nici să mă împrumut pentru un moft nu mi s-ar părea o acţiune utilă.

Săptămână oarecum calmă

Au existat săptămâna asta câteva momente în care am fost tentat să scriu. Dintre acestea, mă opresc la trei:

1- plec dimineaţă de acasă spre job, de pe sensul celălalt observ venind trei cursiere cu oameni coloraţi pe ele. Seara plec de la birou şi văd o domnişoară în fustă pedalând. Cobor la metrou şi aud un anunţ. Se spunea că, seara, este permis accesul cu biciclete în metrou şi în timpul săptămânii. Condiţia rămâne aceiaşi, urcarea în metrou să se facă pe prima uşă a acestuia. Eu zic că este o veste bună. :)

2- miercuri seară mă opresc la Unirii să iau gogoşi şi, cu ocazia asta, am parte de două plăcute revederi: Sorin şi Liviu. A urmat o lungă discuţie despre folk, joburi, munţi, Vămi Vechi, chirii şi alte lucruri importante din viaţa unui om. Deşi am ajuns acasă mai târziu decât mă aşteptam, deşi am evitat să decid spontan să rămân în centru la o bere, îmi pare bine pentru aceste revederi întâmplătoare.

3- Lasă-l că şi ăsta e amărât! Zilele trecute a stat acasă pentru că... avea mătreaţă. Dacă nu crezi întreabă-l pe x. Nu-i de mirare că îl consider dificil pe individ, nu-i de mirare că omul nu-şi dă seama când face gafe, nu-i de mirare că insistă în prostia lui, nu-i de mirare că, suficient de rar încât să uit în mare măsură precedentul episod, mă mai cert din când în când cu el după care, o vreme, suntem zgârciţi cu cuvintele pe care ni le adresăm. Astfel de momente mă fac să mă simt mult mai bine în pielea mea, în comparaţie cu perioadele în care consideram că eu greşesc când se stârneşte vreo ceartă.

Semne de primăvară sau prima plimbare pe bicicletă din 2011...

Ieri, deşi bătea un vânt destul de neplăcut, dat fiind că mi se eliberase ziua (câteva ore m-am întrebat dacă sună sau nu, n-a sunat, nu am avut de muncă), dat fiind că şoselele erau curate iar temperatura era primăvăratică, ne-am luat bicicletele şi am plecat într-o scurtă plimbare.

Pot deci nota că sâmbătă 12 februarie 2011 am făcut primii 10 km pe bicicletă din acest an. Am fost cu Daniel într-o scurtă tură de IOR. Mi-am testat frânele şi am constatat că, atâta vreme cât roata este cât de cât centrată (aşa cum este cea din faţă) frânele îşi fac bine treaba. Pe spate însă am constatat că roata este mai descentrată decât o văzusem noi în ianuarie, când am montat frânele (despre asta, aici) motiv pentru care, pentru o ieşire mai serioasă, este necesar s-o înlocuim. Deşi părea treabă simplă, din ce a găsit Daniel pe site-urile magazinelor de biciclete reiese că e puţin mai complicat. Mi se pare din nou aiurea să resuscitez o bicicletă cu care merg de vreo 10 ani, bicicletă pentru care se găsesc mai greu piese de schimb dar pe moment nu am o soluţie mai bună. Un Cube Acid nu se încadrează în bugetul meu iar o biclă nouă dar ieftină nu prea mă tentează.

După multe luni în care nu am mai pedalat şi în care nu am ajuns nici prin IOR am constatat că-mi place în continuare să merg pe bicicletă dar şi că IOR-ul este pe zi ce trece mai asfaltat. Este neplăcut pentru mine să găsesc în parc din ce în ce mai puţină iarbă dat fiind că, în perioadele cu temperaturi spre 25 de grade, îmi place să ies acolo la plajă şi, uneori, prefer să fiu cât mai departe de ceilalţi oameni veniţi acolo cu acelaşi scop.

În rest, balta încă îngheţată, raţele şi pescăruşii din zonele cu gheaţa topită, alergătorii şi bicicliştii ofereau o imagine plăcută.

Am mai constatat şi că, în lipsa antrenamentului, a căra pe scări bicicleta mea presupune un efort neplăcut de mare.

Mai departe, câteva poze banale...

Bicla altcuiva, mai bună ca a mea

Frână V- Brake Avid Single Digit 5

Frână V- Brake Avid Single Digit 5

Daniel. În dreapta se vede ce a mai rămas din zona de "aterizare" a bicicliştilor care coborau de pe Dealul cu Dor

Bicicletele se odihnesc

Biciclistul se odihneşte şi el...

... privind păsările de pe lac şi...

... în special obişnuitele raţe, embleme ale parcului

Biclă resuscitată, aştept primăvara! :)

Nu prea am avut starea potrivită pentru a scrie pe blog în ultimele zile. M-am lăsat dus de tentaţia odihnei, de reparaţia bicicletei, de problemele de serVICIU (de aproape două săptămâni trăiesc o situaţie care mă înfurie rău de tot la birou dar... sper să ies cu bine din ea şi să revin la interesele mele care se cer satisfăcute), de imaginea iernii (zăpada îmi place dar vântul şi gheaţa de pe trotuare nu-mi plac), de amintiri despre care îmi propuneam să şi scriu dar nu apucam, de proiectatul bilanţ al lui 2010, de lista de dorinţe pentru 2011, listă pe care am aşezat vreo 49 de vreau să...

Totuşi, pornisem să scriu despre bicicletă... Ei bine, după câteva luni în care a stat cuminte rezemată de dulap a venit vremea reparaţiilor... Daniel, pe la finalul anului trecut, într-un raid prin magazinele de biciclete, a cumpărat şi cele de trebuinţă pentru bicla mea.

A venit şi ziua de 1 ianuarie 2011 când ne-am apucat de reparat şi am adus bicicleta într-o stare care o face numai bună de încălecat. Deşi bicicleta e veche, arată destul de jalnic şi, teoretic, nu mai merita să bag prea mulţi bani în ea am ales să cumpăr frâne v- brake bune (din cele citite pe site-urile de specialitate Avid Single Digit 5 părea o alegere foarte bună), manete noi şi... să sper că este rezolvabilă şi problema cu jocul din ghidon.

Pentru că de ceva timp mi-am propus să învăt şi eu câte ceva despre reparaţia bicicletei, îi spusesem lui Daniel că vreau să fiu acasă când îmi schimbă frânele pentru a vedea ce e de făcut. Când ne-am apucat de treabă am cerut să mi se spună ce e de făcut după care să încerc eu să fac treaba. Am constatat că frânele vechi s-au demontat destul de uşor (deşi lipsa mea de îndemânare la capitolul mânuit chei şi inbusuri s-a făcut simţită) dar când a venit vremea să le montăm pe cele noi am lucrat mai puţin şi am observat/ cerut explicaţii mai mult. După cum mă aşteptam, reglajele relativ fine i-au solicitat din plin nervii lui Daniel, motiv pentru care, după reglarea frânei pe faţă, am sugerat să o lăsăm pe cealaltă pe altă dată. Până la urmă ne-am mai chinuit un pic şi, ca bonus, m-am trezit şi cu jocul din ghidon rezolvat. Dacă nu era gheaţă pe stradă, duminică am fi scos bicicleta la plimbare pentru un mic test post-reparaţie. Pentru că părea destul de alunecos, am ales până la urmă să stăm în casă în aşteptarea unor zile mai calde care să usuce strada. De aici titlul postării... :)

Cu ce probleme ne-am confruntat? Au fost câteva...

-Lipsa sculelor potrivite nu ne-a permis să tăiem într-un mod profesionist teaca şi cablul.
-Căpăcelele metalice montate în capăt de teacă ne-au enervat puţin pentru că, deşi frâna era nouă şi bună, cauciucul din acele căpăcele făcea ca totul să meargă ca şi cum aş fi avut montate nişte frâne antice. Problema s-a rezolvat după ce am acţionat de câteva ori frâna, acţiune după care acel cauciuc a cedat suficient de mult încât să lase cablul să circule.
-În punguţa frânei am avut neplăcerea să găsim acele mici ţevi metalice în forma sfertului de cerc suficient de prost concepute încât cablul să intre în ele într-o poziţie uşor ciudată. Tot acele ţevi erau atât de aiurea dimensionate încât a trebuit să renunţăm la căpăcelul din capetele tecilor care intrau în ele.
-Despre saboţii vânduţi la pachet cu frâna am aflat că sunt destul de slabi dar momentan nu mă pronunţ cu privire la calitatea lor. Voi merge şi, când va trebui să-i schimb (încerc să contorizez câţi kilometri voi pedala până atunci) voi aprecia dacă au fost buni sau slabi. Oricum, planul meu este să cumpăr şi nişte saboţi profesionali, care reacţionează bine şi pe vreme umedă, ceva de genul celor de aici.
-Am constatat că am roţile destul de descentrate motiv pentru care cursa manetei de frână este suficient de lungă încât să nu fiu nevoit să merg cu roţile înfrânate.
-Reglaje au trebuit făcute din toate părţile posibile (şurubelul de pe braţul frânei, sabot, şaibele de pe sabot, filetul de la maneta frânei, inbusul care fixează cablul pe braţul frânei)

Cam asta am avut de spus. Mi-ar fi plăcut să am şi poze cu frânele vechi şi cu cele noi dar... nu am apucat să fac poze. Poate cu altă ocazie...

Şi dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici meritaţi un premiu. Mai jos aveţi filmarea făcută de George Hari Popescu în prima plimbare în grup din 2011, plimbare făcută de vreo 35 de curajoşi chiar pe 1 ianuarie.



Profit de ocazie pentru a reaminti că George Hari Popescu şi a lui Ciclopromenadă nocturnă m-au reapropiat de bicicletă în toamna 2009. Pentru mine a însemnat mult acea plimbare...

Şi cadrul, domnule Livesley??? :P

Întrebarea din titlu mi-a răsărit într-o circumvoluţiune în timp ce citeam ultimele pagini din Tulburări severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, carte pe care, după peste o lună de când o începusem (primele pagini le citeam pe 11 octombrie 2010), am terminat-o azi...

Interesant e că, din cartea asta, am rămas cu o chestie interesantă de la început (citatul din Freud pe care-l pomeneam într-o postare recentă) şi cu alta de la final. Între cele două momente pot spune că mi-a mai reţinut atenţia într-un mod aparte capitolul despre hărţuire care m-a făcut să retrăiesc într-o oarecare măsură o perioadă mai tulbure din viaţă.

Dar să revenim la bicicletă şi să notez aici fragmentul care m-a făcut să-mi pun întrebarea din titlu:

"La fel, schema unei biciclete include lista componentelor sale, adică roţile, pedalele, şaua, frânele şi ghidonul, şi înţelegerea modului în care aceste componente acţionează împreună."

W. John Livesley în Tulburările severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, volum coordonat de Bert van Luyn, Salman Akhtar şi W. John Livesley, Editura Polirom 2009

Un an...

Mă găndeam duminică seară la un rezumat al ultimului an, cu puţine şi mici bune şi, probabil, câteva rele...

Am învăţat să exprim unele lucruri, învăţând în acelaşi timp că există cuvinte care nu primesc răspuns. Am făcut exerciţiul acesta de 4 ori, ultima dată într-un lung sms trimis duminică seară, moment după care, oarecum surprinzător, s-au terminat lacrimile... Sunt în mare parte (dar nu în totalitate) convins de adevărul celor scrise în lungi e-mail-uri sau pe sms.

Am învăţat că unii oameni te apreciază suficient de mult încât dispariţia ta, pentru o vreme, din lumea lor, să nu dilueze până la dispariţie relaţia. Acestora nu pot decât să le mulţumesc pentru că, prin gesturi aparent mărunte, reuşesc să provoace clipe de bucurie.

Am învăţat că, exprimând lucruri incomode, unii oameni aleg să nu te mai contacteze, să nu te mai urmărească. Aici aş da un exemplu banal, o listă de persoane care-mi urmăreau nişte update-uri, listă care s-a redus cu două persoane cu care, la rândul meu, simt că aş mai avea extrem de puţine lucruri de vorbit.

Am învăţat că unii bătrâni sunt atât de convinşi de corectitudinea gesturilor pe care le fac încât insistă în unele obiceiuri deşi, cred eu, am dat cel puţin odată de înţeles că nu mă bucură deloc gesturile lor atâta vreme cât aceste gesturi vin, după părerea mea, prea târziu... Şi aşa seara de duminică a fost, pentru mine, la fel de urâtă precum m-am obişnuit în ultimii ani, strict din cauza unor condiţii generale şi a părinţilor care, deşi încearcă ceva, nu ştiu şi nici nu au mijloacele necesare să facă bine ce-şi propun. În plus, părerea mea este că degeaba fac acum ce fac de moment ce gândurile mele la adresa lor, datorită impresiei generale lăsate de ei în 34 de ani, sunt mult prea rar binevoitoare. Să spunem că accept faptul că nu au intenţionat să aibă asupra mea influenţa negativă pe care au avut-o dar... lipsa intenţiei sunt de părere că poate compensa doar în mică măsură vina lor...

Am învăţat că e trist dar nu cu adevărat tragic să renunţi (definitiv sau doar pentru o vreme doar timpul va demonstra) la cele mai puternice şi mai vechi pasiuni.

Am redus aproape de tot consumul de alcool şi cofeină. În săptămâna trecută, după berea de marţi (plăcută întâmplare) a urmat, din cauza stării de agitaţie induse de senzaţia că orice aş face fac prost, doza de Red Bull de sâmbătă. Nici nu mai ţin minte de când nu mai pusesem gura pe Red Bull... Trist regres... :(

Am lăsat unora impresia că viaţa mea este mult mai bună decât în urmă cu câţiva ani. Ei bine, aceştia se înşeală. Viaţa mea e la fel de seacă doar că, ştiind acum că oamenii din jur de obicei nu mă pot ajuta, am ales să exprim mult mai rar ce simt.

Am aflat că uneori nu există o decizie mulţumitoare în situaţii în care eşti rupt între nevoia satisfăcută de un semn de bunăvoinţă din partea cuiva (individ sau grup) şi nevoia de a-i urla acestuia că nu ai nevoie de acel gest atâta vreme cât gestul reprezintă o simplă discontinuitate, nu o regulă.

Un an în care, uneori, am râs atât de mult încât ajungea să mă doară capul din cauza asta. Totuşi, reprizele de râs nu au schimbat din temelie viaţa mea deci le declar inutile.

Un an în care nu am mai cunoscut niciun om care să-mi stârnească în mod deosebit interesul.

Un an în care am aflat că a organiza o tură pe carpaţi.org sau a participa la un concurs de biciclete nu reprezintă o plăcere orgasmică.

Am învăţat că oamenii te plac uneori pentru cine ştie ce chestie măruntă pe care o faci bine dar nimeni nu te place suficient de mult încât să poţi considera că ai o relaţie serioasă bazată pe iubire, respect, încredere reciprocă şi asumarea responsabilităţii.

Un an în care am sperat şi am pierdut speranţa.

Un an în care am observat că oamenii refuză să-ţi acorde dreptul de a-ţi numi singur priorităţile. Da, mi s-a reproşat că nu mai merg la munte dar persoana care mi-a reproşat nu ştie, sau poate ştie şi nu înţelege, de ce nu mai pot şi nu mai vreau să merg...

Un an în care persoane de la care aşteptam semnale pozitive şi-au bătut joc de mine neţinând seama de nevoile mele. Mai mult decât atât, m-au "ajutat" să ajung în imposibilitatea de a-mi satisface vechi pasiuni (şi vorbesc aici de bicicletă şi munte, explicaţii în plus voi da probabil altă dată).

Un an în care am ajuns să mă compar cu nişte "ierbivore" adică persoane consumatoare de etnobotanice şi, culmea, să consider că îmi este defavorabilă comparaţia...

Încercând o concluzie, consider că a fost mai degrabă un an trist...

Prin urmare, nu mă mir deloc că l-am încheiat aşa cum mă obişnuisem, fără senzaţia că am ce sărbători de ziua mea, cu dorinţa ca părinţii să renunţe în sfârşit la obiceiul lor idiot prin care încearcă să-mi dea senzaţia că aş fi important pentru ei deşi şampania şi tortul lor nu mai satisfac demult vreo nevoie puternică de-a mea. Sper să nu treacă prea multe zile până când aceste semne ale "fericitei" mele aniversări să dispară din frigider. Oricum, nu am nici cea mai vagă intenţie să pun în gură vreo picătură de şampanie sau să mănânc o linguriţă de tort. Simt falsul urlând din cele două şi consider că ar fi de-a dreptul masochist din partea mea să accept fixaţia lor şi să le las impresia că mă bucur şi dau din coadă, ca un maidanez nenorocit, pentru o picătură de "afecţiune".

Accept semne de afecţiune, de altă natură decât cele din obiceiurile părinţilor, din partea unor persoane cu care nu consider că mi se cuvine să am o relaţie profundă. Dar din partea celor care mi-au distrus viaţa, deşi rolul lor era să mă pregătească pentru o viaţă frumoasă, nu pot accepta acum aşa ceva.

Din toate astea cred că rămâne doar amintirea poate singurei aniversări în care speram să se schimbe frumos viaţa mea. Povestea acelei aniversări, pentru cei care nu mă cunosc de prea multă vreme, este scrisă aici. Mă gândeam acum că aş putea căuta fotografiile din acea tură şi le-aş putea posta pe undeva să le vedeţi şi voi...

La FânFest pe biciclete...

Organizatorii FânFest au avut o idee tare faină, un marş pe biciclete între Cluj Napoca şi Roşia Montană. Detalii despre acţiune, aici.

Uneori sunt bune drumurile cunoscute...

Actualizare 1 august 2010: Aseară, în IOR, poliţia şi SMURD-ul veniseră pentru un înecat. Am auzit asta în timp ce, printre reprize de ploaie, făceam plajă. Deci, contrar celor afirmate de mine aseară, prezenţa acelor maşini în parc avea sens. Accidentul avusese loc între (pen)Insula Vacilor şi cealaltă (pen)insulă. Prin urmare, azi, cei de la BGS încercau să nu mai permită scăldatul pentru că, ziceau, li s-a atras atenţia să fie atenţi în special la pescari şi cei care vor să se scalde. Dacă te-ai întrebat vreodată care-i rolul lor, ai aflat acum...

Am făcut aşa, din comoditate sau din alte motive, de nenumărate ori... Am aşteptat până am simţit că problema trebuie rezolvată repede, foarte repede...

Am pornit săptămâna trecută pe drumuri mai rar bătute sau chiar nebătute (de exemplu, nu-mi imaginam să merg prea curând într-un magazin Hervis). Am fost urmărit de ghinion... Prin urmare, pentru săptămâna asta mi-am propus să termin cu experimentele şi să mă-ntorc unde ştiam că este aproape imposibil să nu am succes. Revin la Grisport, producătorul de încălţăminte care l-am utilizat cel mai des în ultimii vreo 6 ani. Şi aici, firesc, la un preţ corespunzător bugetului meu (cealaltă pasiune a mea, marca Bestard, pe care o recomand în special pentru bocancii de iarnă de care sunt superîncântat, îmi este pe moment mai greu accesibilă), mi-am găsit pantofi de trekking cu care să-i înlocuiesc pe cei vechi, tot Grisport, care începuseră să dea semne de slăbiciune la ceva timp după ce i-am chinuit la Prima evadare, prin bălţi şi noroaie. În sfârşit, am scăpat de o grijă, cel puţin pentru o vreme!

Revin acasă, mănânc, mă mai învârtesc în jurul cozii apoi încerc să profit de căldură şi fug în parc pentru două ore de plajă. În parc, linişte, suficient de linişte încât să pot parcurge câteva pagini de Dilema veche. Singura chestie care mi s-a părut exagerată şi fără rost a fost faptul că poliţia şi pompierii/ SMURD au dat o tură prin parc deşi, după atâţia ani în care am bântuit prin IOR, nu cred că era necesară prezenţa maşinilor respective. Altfel, am avut ocazia să privesc o mulţime de biciclete ieşite la plimbare. Am identificat o familie (cred) de 5 persoane, toţi pe biciclete. Am găsit în parc şi un motiv de tristeţe, am văzut prea târziu un afiş care anunţa o seară cu filme proiectate de GreenPeace. Mi-ar fi plăcut să le văd şi eu dar... poate s-o repeta evenimentul şi, din nou poate, mă va anunţa şi pe mine cineva de el... Păcat că am lăsat să se dilueze relaţia cu oamenii apropiaţi de GreenPeace cu care mă vedeam cu ani în urmă...

Întorcându-mă de la plajă, în metrou, aruncat pe jos, un Adevărul de seară care, pe ultima pagină, avea un titlu care m-a făcut să zâmbesc: Ariel Constantinof sună adunarea, un articol despre Bikewalk, desigur... Pentru că nu am găsit articolul pe site, vă las link către alt articol legat de Ariel.

Ajung acasă gândindu-mă că oamenii din GreenPeace, cei care participă la Bikewalk şi alte plimbări în grup pe biciclete, cei care ascultă folk sau merg pe munte sunt oameni frumoşi pe care merită să-i frecventezi. Totuşi, îmi dau seama că acum am nişte necesităţi care, fără să excludă legătura cu oameni precum cei pomeniţi mai devreme, mă fac să relaţionez mai rar cu ei pentru că, dincolo de pasiunile promovate de ei (comune cu marile mele pasiuni), nevoile mele sunt un pic mai complexe şi, în acelaşi timp, dificil de satisfăcut...

Tristeţea unei biciclete...

Zilele trecute, cu ocazia schimbării stăpânului unei biciclete, am auzit o poveste tristă...

Vânzătorul trebuia să scape de bicicleta pe care nici nu apucase să pedaleze prea mult pentru că bicla nu îşi găsea locul în casa omului. Locuind 3 oameni în 2 camere, una dintre femei protesta de fiecare dată când se "împiedica" de bicicletă. Prin urmare, aceasta a fost exilată şi, cu prima ocazie, vândută.

Ei bine, comparam cazul acesta cu situaţia mea. Cu unele compromisuri, la mine îşi găsesc locul 3 biciclete în 2 camere, cu 4 oameni care convieţuiesc destul de paşnic printre ele.

Revenind la bicicleta omului, sper ca aceasta să se acomodeze cu noul stăpân (reciproca fiind de dorit în egală măsură) iar stăpânul să se bucure de biclă încă multă vreme de acum încolo... Pe noul stăpân aud că este posibil să-l întâlniţi la Bikewalk. Eu nu cred că voi ajunge sâmbăta asta pentru că am nişte treburi pe care este posibil să le finalizez suficient de târziu încât să nu am timp să rezolv problema bicicletei. Dar mă bucur oricum de succesul obţinut de organizatorii Bikewalk. Acum, aşa cum deja au scris şi alte bloguri, Bikewalk a crescut mare!

E ud oraşul...

Actualizare:

Când am plecat de la birou am sesizat că intersecţia Fabrica de Glucoză cu George Constantinescu era impracticabilă pentru pietoni. Baltă până la trotuar... Aveai nevoie de cizme de cauciuc pentru a trece... Prin urmare, am făcut un mic ocol până la metrou, ocazie cu care am observat aranjamentele vegetale făcute pe Petricani.

În plus, am mai observat un biciclist şi o biciclistă.

Biciclistul am senzaţia că nu-l văd pentru prima dată pe vreme nefavorabilă. Acum priveam cum mergea încet, prudent, prin baltă. Ce nu puteam trece eu ca pieton trecea el pe bicicletă. Toată stima! Cu bălţile alea cred că-mi lăsam bicicleta la birou în locul lui...

Aproape de metrou, o biciclistă. Pedala relaxată...

Sunt curios cum o să arate George Constantinescu mâine...

____________________________

Nu ştiu în alte părţi ale oraşului cum e dar aici, în nord, mai devreme ploua cu găleata, bătea un vânt suficient de puternic încât să rupă crengi din copaci şi chiar copăcei cu totul. A fost şi ceva grindină. Rar mi-a fost dat să văd aşa perdea compactă de apă...

Ziua a treia, şi ultima (cred) sau Cu bicla la psiholog...

Poţi să te gândeşti că a mea bicicletă a picat în depresie sau tocmai a descoperit că e maniaco- depresivă sau suferă de anxietate de performanţă (când era mai tânără făcea mai des trasee lungi, acum nu mai poate, săraca...). Mai poţi să te gândeşti că micul accident de joi a avut loc datorită instinctului de sinucigaşă pe care nu-l bănuiam la bicicleta mea.

Până la urmă un pic de adevăr este în presupunerile astea doar că... problemele bicicletei sunt cât se poate de fizice... un joc în ghidon şi frânele pe spate mai puţin eficiente decât aş dori. Cum nu sunt mecanic de felul meu, cred că problemele astea mă vor determina să mă întorc în metrou de luni... Şi cât de bine era pe bicicletă, om printre caroserii fără chip, fără personalitate...

Aşa păţeşti când te ancorezi în trecut. Nu mai găseşti piese pentru bicicletă (eu nu mă pricep dar aşa mi s-a spus) sau găseşti piesele care nu sunt tocmai potrivite montarea lor necesitând compromisuri (asta e tot din auzite), nu reuşeşti să faci planuri de viitor, rămâi ancorat în amintiri cu oameni care ţi-au fost cândva dragi, cu alţii pe care îi apreciai dar pe care ai ajuns cu timpul să îi urăşti, cu alţi oameni despre care, deşi te-au dezamăgit cândva, mai păstrezi amintiri plăcute.

Ei, gata cu pălăvrăgeala! Era vorba de bicicletă... Ei bine, m-am obişnuit ca la întoarcerea acasă să atârn casca pe cadrul bicicletei, astfel devenind aproape imposibil s-o mai uit acasă. Prin urmare, drumul dus- întors pe care l-am avut de făcut a decurs fără incidente. Doar la întoarcere am avut un insight. Depăşind pe stânga o maşină care făcea dreapta mi-am amintit fulgerător de căzătura de joi seară. Când am trecut pe lângă aripa spate- stânga a maşinii m-am imaginat căzând din nou şi, odată trecut, am răsuflat uşurat. Deci asta s-a întâmplat, nu am frânat când omul a făcut dreapta în faţa mea, nici direcţia nu am schimbat-o suficient...

Prin urmare, pe vreme bună la dus şi pe un pic de ploaie la întors, am adunat pe ciclocomputer următoarele detalii:

Dus- 5,55 km parcurşi în 20 minute şi 36 secunde cu o medie de 16,81 km/oră şi o maximă de 26,2 km/oră. Am mers foarte lejer pentru că, făcând pentru prima dată sectorul respectiv de traseu pe bicicletă, nu ştiam cât voi face pe drum.

Ajung, leg bicicleta (deşi sunt şi eu tentat să afirm că cel mai bun antifurt eşti tu, după cum citeam într-un articol de pe bicla.ro), rezolv ce aveam de rezolvat apoi...

Întors- 5,52 km parcurşi în 21 minute şi 41 secunde, cu 16,23 km/oră viteza medie (cred că se simţea ploaia şi indiferenţa faţă de ora la care urma să reajung acasă, cei doi factori m-au făcut să nu mă grăbesc deloc), 25,4 km/oră viteză maximă şi, după resetul de miercuri seară, 49 km odometer.

Aproape de 11:00 eram deja acasă, mă aşezam pe pat şi cădeam într-o melancolie blegoasă de zile mari... Mai târziu m-am întins în pat, am adormit şi, pentru câteva ore, am scăpat de gânduri. Gândurile au revenit pe la 16:30 când m-am trezit, mi-am amintit că am rufe de spălat, m-am gândit cu o undă de regret că nu ajung nici azi la Lecturi urbane. Nu-mi dau seama ce se întâmplă dar e a nu ştiu câta oară când îmi propun să merg la Lecturi urbane şi mă răzgândesc până la ora evenimentului... E şi asta o problemă, printre altele...

Care altele? Păi... m-am cam săturat să mă ascund după deget aşa că o să vă spun. Voi scrie atât pentru cei care bănuiesc câte ceva cât şi pentru cei care nu şi-au bătut capul pe subiectul acesta. Voi scrie cât pot eu de simplu şi de clar despre nişte probleme destul de supărătoare încât ameliorarea lor să constituie o prioritate pentru mine. Da, chiar este o prioritate deşi a lucra la asta este uneori dureros, aşa cum s-a dovedit azi şi, de-a lungul vremii, în alte zile de sâmbătă...

Concret, este vorba de nişte boli (din păcate sunt chiar boli, apar în diverse sisteme de clasificare ale problemelor de sănătate, nu sunt, aşa cum ar fi fost mai puţin trist, simple mofturi) care se cheamă cam aşa: fobie socială, TAG, personalitate dependentă. Cei care şi-au bătut cât de cât capul cu psihologia înţeleg despre ce e vorba. Cei care se declară împotriva psihologiei pentru că "prea au psihologii convingerea că le ştiu pe toate" probabil nu vor înţelege niciodată. Cei aflaţi între cele două "extreme"... despre ei nu ştiu acum ce aş putea să scriu. Ei bine, pornind de la aceste denumiri destul de tehnice, am parte de o grămadă de probleme în viaţa de fiecare zi. Mi-ar lua o veşnicie să vă dau doar câteva din mulţimea de exemple care dovedesc cât am de pierdut dacă las situaţia să degenereze... Prin urmare...

Acum o să înţelegeţi probabil de ce am consumat (precizare importantă, am consumat timp, nu am pierdut timp) o grămadă de timp citind sute, chiar mii de pagini de psihologie. Este firesc, atunci când ajungi să conştientizezi o problemă, să cauţi soluţii pentru rezolvarea ei. Cu greu, lovindu-mă de diverse idei preconcepute şi alte dificultăţi, am început şi eu să caut soluţii prin toamna lui 2007. Atunci, din diverse motive (acum aş vorbi de rezistenţă la terapie şi de o alianţă terapeutică care nu s-a putut stabili), am renunţat după câteva luni. Un scurt rezumat al acelei perioade, aici şi aici.

Acum, mai exact în trecutul recent, m-am întors la ideea de psihoterapie în urma unor incidente nu tocmai plăcute. Adevărat, am schimbat tipul de psihoterapie. La fel de adevărat este că, de data asta, am ameliorat până la a o face suportabilă o problemă care mi-a stricat 3 ani şi ceva din viaţă. Prin urmare, deşi nu e deloc uşor, mi-am propus ca măcar de data asta să merg înainte, să am răbdare, să fiu cât mai activ posibil în direcţia ameliorării diverselor probleme care, din când în când, mă reîntorc în plin coşmar.

Deşi nu mi-e întotdeauna uşor să accept asta, consider că merită să sacrific câte ceva pentru a-mi apropia relativul succes. Prin urmare, las mai jos pe lista priorităţilor dorinţe care, pe moment, sunt dificil de împlinit. Ies mai rar pe munte, renunţ pentru o vreme la ideea unei biciclete noi, cumpăr mai rar cărţi, ies mai rar la concerte (asta nu e o treabă chiar bună pentru că, în contextul fobiei sociale, o ieşire în club poate aduce diverse oportunităţi pentru a experimenta contactul cu ceilalţi)... Ca simplu exemplu, calculând cu oarecare aproximaţie, constat că o bicicletă aşa cum am ajuns să-mi doresc după Prima evadare m-ar costa cam 6 luni de psihoterapie sau salariul pe 2 luni.

Voi ce aţi face în locul meu? V-aţi sacrifica pentru o pasiune care nu aduce decât satisfacţii de moment sau pentru ceva care ar putea aduce rezultate mulţumitoare (rezultate mulţumitoare, nu minuni, este preferabil să ai aşteptări realiste în situaţii de genul celei trăite de mine) pe termen mediu- lung?

Mi-e destul de clar că nu o să fie deloc uşor să repar ce am lăsat să se strice în peste 25 de ani de viaţă. Dar consider că, eu în faţa mea, sunt dator să fac încercarea asta.

Azi am ajuns la psiholog cu bicicleta... O mică premieră... Şi de aici a pornit această mică (???) poveste pe care, într-o formă mai elaborată, intenţionam să o scriu de vreo 3 luni.

Şi aşa constat că s-a terminat o zi în care am petrecut destule minute gândindu-mă din nou că nu am chef să comunic cu nimeni, nu am chef să mă întâlnesc cu nimeni, gândindu-mă că va trece ceva timp până voi recăpăta dispoziţia necesară pentru a sta la poveşti.

Ziua a doua...

Mă trezesc dimineaţă, constat că picioarele se simt bine, e clar că plec tot pe bicicletă. Daniel încearcă să-mi îndrepte ghidonul aşa cum spunea că face de obicei în astfel de situaţii, adică fără să-l slăbească din imbus. Ei bine, n-a mers. A pus mâna pe imbus, a slăbit şi îndreptat ghidonul şi, pentru situaţia în care ghidonul mi s-ar părea în continuare puţin strâmb, mi-a dat un imbus să-l pun în rucsac.

Când am ieşit pe uşă mama m-a sfătuit să merg atent cu bicicleta, sfat care m-a enervat suficient încât să-i răspund în scârbă că NU o să fiu atent. Faza asta mi-a adus aminte că, între dragoste şi ură, ceea ce simt pentru ea (şi pentru tata) este mai degrabă ură.

La 9:10 plecam din faţa blocului şi pedalam, fără incidente de data asta, pe traseul obişnuit. Ajungeam la birou la 9:40 după aceiaşi 9,05 km parcurşi în 29 minute şi 6 secunde cu o viteză medie de 19,12 km/oră şi o maximă de 34,3 km/oră. În canalul de pe Petricani cineva aruncase o cracă, ca s-o semnalizeze cică... Pe Colentina o pietoană trecea pe roşu iar un şofer a frânat atât de gălăgios înainte de aceasta încât m-am speriat un pic pentru că maşina a frânat fix în faţa roţii mele care aştepta lângă refugiul de tramvai să vină verde.

Acum, la 18:10, mă pregătesc să plec spre casă. Această postare o să fie editată pentru a menţiona şi detaliile despre întoarcere.

Dar până atunci, o precizare importantă. Deşi nu m-am speriat foarte tare aseară, azi am ţinut neapărat să iau casca pe cap. În plus, mă gândesc să investesc curând şi în genunchiere şi cotiere, pentru situaţia în care voi mai cădea cu bicicleta.

Întoarcerea a fost de asemenea liniştită. Nu ştiu dacă dintr-un pui de superstiţie sau din alt motiv, am ocolit de data asta Doamna Ghica, ieşind în Colentina prin Teiul Doamnei. Ştiam că în această zonă există o patiserie dar... era închisă. Greu cu patiseriile pe traseul acesta...

La întoarcere am parcurs 9,54 km în 40 minute (plus 10 minute staţionări) cu o viteză medie de 15,19 km/oră şi o maximă prudentă de 26,4 km/oră. M-a şi plouat un pic dar... nu am simţit nevoia să scot pelerina din rucsac.

Pe drumul de întoarcere, nu pentru prima dată, am aşteptat mult până să trec intersecţia de la Socului unde este permanent verde pentru cei care virează dreapta iar eu... având dificultăţi cu încadrarea pe bandă, aştept cu bicicleta mai mult decât aş aştepta ca pieton. Poate pare ciudat dar, când sunt pieton, traversez mult mai relaxat faţă de situaţiile în care, pe lângă mine, mai am şi grija bicicletei care are cm un metru lungime şi mă tem mereu că ar putea fi agăţată de vreo maşină dacă forţez traversarea.

Tot la întoarcere, două momente aiurea cu pietoni.

Odată mi-a ieşit capul unui pieton de după o dubă parcată. Atât eu (îngheţat din frână) cât şi el am rămas blocaţi. Mi se pare că şi-a cerut scuze sau a emis oricum un mesaj de acest gen iar eu i-am zâmbit. Era de înţeles graba omului, ploua...

A doua fază se putea termina prost dacă pietonul nu ar fi fost atent. Mergeam, destul de tare, pe o alee paralelă cu şoseaua. Din dreapta apare destul de rapid un pieton. Nu apuc să frânez, ocolesc doar puţin prin stânga punctul în care credeam că ar fi putut ajunge. N-am ajuns într-o situaţie extremă pentru că, deşi destul de târziu, pietonul m-a văzut venind în viteză şi a îngheţat pe loc. Nu ne-am ciocnit şi este foarte bine că s-a terminat aşa. O ciocnire ar fi fost dureroasă atât pentru mine cât şi pentru celălalt.

Culmea, deşi într-o situaţie asemănătoare am fost apostrofat (pe nedrept, ziceam eu atunci, pentru că mergeam pe şosea, nu pe trotuar) de data asta nu s-a auzit nicio vorbă în urma mea.

Chiar mi se povestea în urmă cu câteva săptămâni o ciocnire biciclist- pieton în urma căreia pietonul a fost lovit (nu ştiu cât de superficial) iar biciclistul s-a ales cu julituri. În povestea auzită era vorba de un pieton dintr-o turmă care se încăpăţânase să treacă pe roşu pentru că nu se apropia nicio maşină...

Am putea trage concluzia că pietonul nu se teme decât de maşini şi, probabil, motociclete?

Prima zi, primul incident...

După cum scriam miercuri într-un comentariu, pe 7 iulie mi-a expirat abonamentul de metrou şi mi-am propus să nu îl reînnoiesc momentan, în ideea de a merge o vreme doar cu bicicleta.

Zis şi făcut! Joi dimineaţă mă trezesc, termin cu micile pregătiri obişnuite pentru plecarea la muncă apoi mă apuc să mut din buzunare în rucsac diversele chestii pe care le consider utile, îmi umplu cu suc bidonul de bicicletă, pun în rucsac pelerina în locul umbrelei, pun pe picioare benzile reflectorizante, leg şireturile astfel încât să nu mi se poată agăţa în pedale (am păţit-o odată şi pe asta, mi s-a agăţat un şiret în pedală şi era să cad când am vrut să cobor pe bicicletă), uit casca şi ochelarii de care oricum nu sunt mulţumit (e clar că nu mi-am format automatisme legate de mersul pe bicicletă, mereu uit câte ceva, ba ochelarii, ba casca, ba lichidele sau antifurtul), cobor scările şi, după o întârziere neaşteptat de mare datorată pregătirii bagajului, la 9:15 plecam din faţa blocului spre birou.

Pe drum, ca de obicei, mici incidente. Pe Fundeni, la XXL, unde de obicei nu merg semafoarele, un jeep părea să vireze stânga de pe sensul celălalt. Mă opresc şi, constat că omul întoarce. Rămân totuşi blocat iar din maşina care venea din dreapta mi se face semn să trec. Şi trec... prin spatele acesteia...

Intrând pe Petricani sesizez un canal descoperit nesemnalizat.

În sfârşit, ajung la muncă după ce traversez Şos. Petricani mai repede decât alte dăţi. De data asta am prins o breşă în coloana celor care mergeau înainte şi m-am postat paralel cu maşinile care aşteptau să se elibereze sensul celălalt pentru a vira la stânga. Am virat şi eu stânga odată cu ele.

Intru în birou la 9:41. Nu-mi venea să cred că făcusem doar 26 de minute pe drum. Mai exact, datele de pe ciclocomputerului cu odometer-ul proaspăt resetat erau următoarele: 9,05 km parcurşi în 26 minute şi 37 secunde cu o viteză medie de 20,77 km/oră şi o maximă de 34,7 km/oră prinsă probabil pe una dintre coborârile de pe Fundeni.

Spre finalul programului de muncă mă simţeam obosit, eram şi puţin nervos, îmi cam venea să vomit şi mă îngrijoram puţin gândindu-mă la drumul până acasă. Am mai şi stat peste program pentru a rezolva nu mai ştiu ce chestie personală (cred) aşa că am plecat pe la 19:20. Am făcut până acasă fix 40 de minute dar... a fost un pic de aventură pe drumul acesta...

Primul pas greşit a fost la încadrarea spre Doamna Ghica. Aici m-am trezit intenţionând să-mi continui drumul pe contrasens. Am trecut cu greu pe sensul potrivit, m-am văzut şi pe Doamna Ghica aşa că lucrurile păreau să fi revenit la normal. Puţin mai târziu m-am oprit lângă un container galben să arunc pet-ul din rucsac. Îmi continui drumul şi, aproape de intersecţia cu Colentina, accident!

Deşi nu pot spune că am fost suficient de atent încât să fi reţinut toate detaliile, povestea sună cam aşa. Merg pe lângă trotuar. Aproape de o stradă care se ramifica în dreapta pur şi simplu nu văd decât în ultimul moment o maşină care circula încet în faţă. Mă înscriu în ocolirea acesteia dar intru cu roata din faţă în aripa spate- stânga a maşinii. Mă trezesc la jumătate de metru în faţa bicicletei. Nu am avut timp să mă sperii. M-am gândit doar, căzând pe palme, că a fost o idee fericită să-mi cumpăr mănuşi. M-am ridicat, am încercat să-i sugerez prin semne şoferului că nu sunt lovit şi m-am întors spre bicicletă. M-am retras pe trotuar, m-am gândit să o iau pe lângă bicicletă până acasă dar până la urmă mi-am dat seama că drumul e lung. Deşi aveam ghidonul puţin strâmbat din cauza impactului, am urcat pe bicicletă şi, pe o bretea laterală, am pornit mai departe. Din maşina pe care o lovisem sunt întrebat dacă m-am lovit. Îi spun omului că sunt OK, că şoferul nu are nicio vină (ciudat, mai degrabă mă gândeam la vină decât la alte lucruri) pentru că eu nu am fost atent şi... nu l-am văzut. Faţă de felul în care au reacţionat cei din maşină, tot respectul!

Cam asta cred eu că s-a întâmplat. De oboseală, sau poate că din cauza felului în care mă alimentasem, nu am fost suficient de atent încât să opresc la timp în spatele maşinii sau să ocolesc în siguranţă prin stânga ei, aşa cum fac de obicei.

Prin urmare, după episodul de ieri, trag concluzia că, în trafic, oboseala şi neatenţia sunt marii duşmani.

Ajung acasă, intru şi întreb de apă oxigenată pentru că simţeam ceva julituri pe picior. Firesc, că aşa e la mine acasă, nu am găsit... Aşa că, profitând de faptul că lovitura fusese suficient de uşoară, am coborât la farmacie după apă oxigenată, comprese, pansamente.

Daniel, deşi cred că era vizibil faptul că sunt întreg şi aproape nevătămat, m-a întrebat imediat dacă m-am lovit rău, dacă am avut cască (nu o aveam, credeam că e vizibil faptul că am lăsat-o din grabă acasă, atârnată în cui), dacă ştiu care a fost cauza accidentului. Îi spun că a fost vorba doar de neatenţia mea şi că incidentul nu are nicio legătură cu frâna pe spate despre care tocmai îmi spusese cineva la birou că nu pare prea eficientă. Iar despre ghidonul strâmb îi spun că mi-am imaginat că am nevoie de un imbus cu care să-l slăbesc şi apoi să-l aşez la loc. Iar cum plec eu fără scule, mizând şi pe faptul că o cheie sau altă chestie de genul acesta este oricum inutilă dacă o folosesc eu, e clar că nu aveam imbusul respectiv la mine.

Revin acasă, mă dezbrac, spăl zonele care păreau rănite, constat că apa caldă producea usturimi undeva sub genunchiul stâng, spăl şi cu săpun (deşi, sincer să fiu, nu eram convins că e bine să procedez aşa), mă şterg şi apoi vin cu apă oxigenată. Pun apoi două bucăţi de pansament pe zonele care usturau şi care bolboroseau vizibil la contactul cu apa oxigenată şi apoi încerc să fac planul serii. Intenţionam să merg la cumpărături dar nu am mai avut chef după micul accident.

Pe la 21:00 mă apucam să scriu postarea pe care o termin abia acum. Mai târziu am mâncat apoi am trecut la somn după ce am adus bicicleta în cameră. Mă gândeam să plec şi vineri pe bicicletă dacă constat că rănile sunt suficient de puţin dureroase.

Pentru drumul de întoarcere acasă ciclocomputerul zicea că am mers 9,86 km în 34 minute şi 49 secunde cu o viteză medie de 17,78 km/oră şi o maximă de 32,7 km/oră. Odometerul arăta 19 km. Din timpul de mers rezultă că nu am pierdut mai mult de 5 minute cu micul accident.

Hai! Dă-ţi două palme şi recunoaşte că e mai greu decât credeai!

Cine crede că e simplu să-ţi schimbi obiceiurile cred că se înşeală. Pentru că azi a fost o zi în care am fost mai degrabă trist şi tensionat decât vesel şi relaxat, singura insulă de bine fiind oferită de imaginea de mai jos, am revenit la Red Bull, consumând una după alta două doze. Prin urmare, pare mai rezonabil să-mi propun să beau, pentru o vreme, doar odată pe săptămână pentru că, definitiv, se pare că încă nu mă pot lăsa de el...

Asta e! Îmi dau două palme virtuale şi îmi recunosc parţiala autoînfrângere... :(

Iar imaginea care m-a bucurat este următoarea:


Mulţumesc, Bikepress! :)