Acum câteva zile, prin Facebook (se pare că avea dreptate Bruno Medicina când spunea, cu mult timp în urmă, că tot ce e important în internet va ajunge cumva pe Facebook), sunt anunţat de porţia de lecturi urbane care urma. Ca şi în alte ocazii de acest fel m-am gândit să merg şi eu să citesc în metrou. Totuşi, până azi, din motive pur subiective (anxietatea este o chestie subiectivă? eu sunt de părere că da), nu ajunsesem.
Duminică, amintindu-mi de invitaţia primită, mi-am dat seama că nu am nicio carte pe care s-o citesc în prezent aşa că am luat măsuri şi am căutat o carte pe care s-o încep luni (nu ştiu de ce, mi s-a părut întotdeauna penibilă ideea de a începe o carte la Lecturi urbane, preferând mai degrabă să continui lectura deja începută în altă zi). A rezultat că ieri m-am apucat de Tulburările severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, volum coordonat de Bert van Luyn, Salman Akhtar şi W. John Livesley şi în care am constatat cu plăcere că scrie şi vechea mea nouă cunoştinţă, Otto F. Kernberg (Editura Polirom, 2009). Citisem deja vreo 30 de pagini care, inutil de precizat, mi-au reţinut deja interesul şi mi-au promis o carte captivantă pe care sigur o voi termina din prima lectură, când am ajuns la Unirii 1 venind dinspre Unirii 2 la câteva minute după 19:00.
Văzând mulţimea adunată pentru LU m-am bucurat doar pe jumătate. Cu siguranţă o parte din mine a întârziat în mod special sosirea mea acolo, în speranţa că lucrurile se mutaseră deja într-un metrou. M-am apropiat timid, m-am mai învârtit în jurul cozii pe peron dar eram totuşi atent la mişcarea grupului care urma să se urce în metrou curând. A sosit şi clipa în care oamenii care-şi asumaseră mai mari sau mai mici roluri de organizatori au anunţat discret oamenii cu cărţi în mâini că urmează să urcăm în primul metrou lung care merge spre Dristor.
Cu aceiaşi discreţie au fost atenţionate şi cele două tinere care deja citeau de zor, aşezate în fund pe peron, rezemate de un stâlp. Cred că e imaginea cea mai faină pe care am văzut-o în seara asta, acele două fete atât de pasionate de lectură încât şi-au găsit o poziţie confortabilă de citit într-un spaţiu totuşi nededicat acestei activităţi.
Se mai anunţă că e bine să ne risipim astfel încât să fim prezenţi pe toată lungimea metroului. Asta m-a bucurat un pic pentru că am avut ocazia să mă depărtez de nucleul de la jumătatea peronului şi, în acelaşi timp, să rămân printre participanţii la LU.
Urcăm, în jurul meu mai erau câteva persoane care citeau, m-am agăţat de o bară de sprijin cu o mână, mâna cealaltă ţinând cartea. Scurt moment de disconfort, îmi dau seama că îmi tremură mâna cu cartea... Încerc să mă relaxez dar tot nu reuşeam să ţin cartea suficient de nemişcată încât să pot citi. Încerc o priză mai punctiformă şi reuşesc să stăpânesc cât de cât situaţia.
Înainte de Dristor, cu aceiaşi discreţie, am fost anunţaţi că ne dăm jos. Din poveştile de la ediţiile trecute ale Lecturilor urbane am aflat că se obişnuia trecerea pe magistrala cealaltă, la Dristor 2 şi continuarea călătoriei cu un vagon pe care urma să-l luăm, simbolic, în stăpânire. Indicaţiile organizatorilor au confirmat bănuiala mea.
Din nou mă depărtez de grup dar în câteva minute aveam să fiu din nou înglobat în el. Vine metroul nostru, urcăm. Eu îmi iau locul obişnuit lângă uşă, la cap de vagon. În jur apar de-ai noştri. Se fac poze, se împart cărţi. Am ocazia să aud mici discuţii plăcute cu cei care apreciau acţiunea.
-Aveţi cărţi de vânzare?
-Nu. Avem cărţi de dat.
-Ce cărţi?
-La alegere.
Omul îşi alege o carte apoi îi sunt spuse câteva cuvinte despre acţiune. Din ce auzeam eu era încântat şi presupun că, la o ediţie următoare, va reveni în gaşca cititorilor. Auzeam asta în timp ce încercam să descifrez sensul unei fraze în care mă împiedicasem.
Metroul pleacă din staţie, sala de lectură pe roţi purta zeci de oameni către o destinaţie care a rămas necunoscută pentru mine. Pe la Iancului mi-am dat seama că stomacul mi s-a revoltat aşa că, regretând acest ciudat ghinion, nu am mai reuşit să mă concentrez la citit, gândul fugind mai degrabă către nevoia imediata... Unde găsesc o toaletă??? Mi-am dat seama imediat că mă salvează toaleta de la Piaţa Victoriei aşa că m-am mai relaxat puţin şi am mai citit câteva rânduri.
Cobor un pic trist, transpirat, îmi rezolv nevoia apoi, deja fără chef, m-am îndreptat spre casă. La Dristor, în metroul în care am urcat, dau din nou peste oameni care citeau. Mi-am dat seama curând că veneau de la Lecturi urbane. O fată din stânga mea era "trădată" de semnul de carte LU. Simbolic, în ciuda nedoritei întreruperi, se pare că am fost la Lecturi urbane până la capăt. Nu pot spune că am simţit cine ştie ce chestie extraordinară dar a fost plăcut să văd metroul împânzit de oameni frumoşi citind.
Chiar dacă am ratat atâtea ediţii, îmi propun să nu le mai ratez şi în continuare.
După seara asta, din cauza stomacului, mă întreb cât de mult este cazul să mă îngrijoreze chestia asta, mă întreb dacă e tot vreo problemă de neuroni întorşi pe dos care-şi fac de cap în perioadele mai emoţionante (sau cu potenţial anxiogen sau cum mai vreţi voi), mă întreb în ce măsură este vorba de o problemă somatică, îmi propun să încep curând să monitorizez ce, cât, cum, când mănânc în încercarea de a identifica situaţiile care duc la accidente precum cel din seara asta.
Prietenii de pe Facebook mă vor anunţa şi data viitoare când se organizează Lecturi urbane. Sper să fiu din nou prezent...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu