Am constatat în seara asta că am în mine un inamic pe care nu-l băgasem serios în seamă până acum. Pe scurt, el se cheamă cam aşa: nu reuşesc să-i acord ei dreptul de a avea o relaţie.
Pe lung, sau pe lat, după cum vrea cititorul (nu ştiu de ce am senzaţia că cititoarele sunt pe zi ce trece mai rare pe aici) treaba stă cam aşa....
O văd din nou, o depăşesc apoi, câteva minute mai târziu, doar pe jumătate întâmplător, cu distanţa legală între noi, aproape că picăm ochi în ochi. Mă uit transparent prin ea, se uită transparent prin tot. Îmi păstrez calmul şi-mi spun că este o nouă oportunitate pentru desensibilizare.
Coboară şi, în clipa aceea văd ceva... O văd vorbind cu cineva... În primul moment îmi spun că este doar o persoană care, aşa cum mi se întâmplă şi mie câteodată, o întreabă cum să ajungă dracu` ştie unde. Totuşi, o secundă mai târziu văd că cele două fiinţe au coborât împreună. Scot capul pe uşă şi... tot împreună par... Măi să fie! Asta trebuie verificat, îmi spun... Până când şi până unde (şi asta parcă era dintr-un cântec) vor merge împreună? Ce or avea în comun cele două personaje din figura alăturată? Cad pe gânduri şi încerc să analizez ce simt, ce gândesc...
Ei bine, gândeam cam aşa... Deja nu mă mai afectează în mod deosebit să o văd dar, dacă o văd însoţită, încă doare rrrrrău... De aici concluzia că încă nu am ajuns la stadiul în care i-aş acorda dreptul să aibă o relaţie. De ce? Poate pentru că, deşi ea are sau cel puţin presupun că are o relaţie, eu nici măcar nu mai presupun că am o relaţie. Mă uit în jurul meu şi nu mai găsesc nici măcar o femeie care să-mi placă suficient de mult încât să sper că mâine vom forma un cuplu... Ştiu foarte sigur că, din punctul de vedere al relaţiei de cuplu, sunt mult mai singur decât ajunsesem să mă obişnuiesc în ultimii ani. Ştiu sigur că sunt singur la fel cum ştiu că doar printr-o minune stil lebădă neagră mâine aş putea cunoaşte sau reîntâlni pe cineva cu care poimâine să formez un cuplu.
Deci... pare să fie cel mai logic motiv pentru care mă doare fie şi doar s-o presupun pe ea cuplată... Poate că încă funcţionează şi senzaţia de nedreptate despre care mai vorbeam cândva... Încă mă gândesc că a fost un gest greu de iertat faptul că, odată ce şi-a ameliorat până la un nivel rezonabil aspectele mai puţin fericite ale vieţii, odată ce nu a mai avut nevoie de mine pentru cele 10 minute de uitare, a ales să încerce să dispară din viaţa mea fără să se gândească la faptul că eu încă aş mai fi avut nevoie de ea... Genul de egoism feroce pe care, când se întâmplă să-l întâlnesc şi la mine, îmi provoacă dezgust...
Au trecut vreo două ore de la eveniment. Rememorez acele clipe şi constat că s-a dizolvat aproape toată emoţia...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu