Decembrie 1989

Evit de obicei subiectul decembrie 1989, poate pentru că l-am trăit într-un mod mai degrabă pasiv. Cu câteva ore înainte ca Petre Popescu să apară pe TVR 1 cu scuzele alea penibile venisem cu mama din piaţă, cu un molid pe care urma să-l umplem de beculeţe şi globuleţe. Nu mai ştiu pe ce cale fusesem atenţionaţi că în oraş se întâmplă ceva periculos şi că e bine să nu ieşim din casă. Dacă-mi amintesc corect, câteva zile chiar nu am ieşit din casă. Biletele la circ, luate nu mai ştiu în ce context, probabil prin şcoală, şi-au pierdut importanţa. Spectacolul acela probabil fusese oricum anulat. Cu ochii lipiţi de televizor aşteptam veşti pe care le pricepeam în mică măsură.

Fratele mai mare a trecut în acele zile prin centru. Dacă am reţinut corect, se număra printre cei care alimentau soldaţii.

Tata nu ştiu ce pază făcea în zona blocului. Teoretic, teroriştii pândeau de peste tot. Zvonurile stârneau panica. Se spunea că este prudent să stai departe de fereastră.

Într-o seară, pe la 10, ne trezim cu Nicu Ceauşescu pe ecran. Cred că era la ceva timp după ce părinţii săi fuseseră executaţi în apropiere de Târgovişte, oraşul care avea să-mi marcheze viaţa vreo 10 ani mai târziu. În altă seară l-am auzit pe Iliescu cum se plasează pe lista FSN. Avea să devină primul preşedinte "ales" în România "liberă".

Până la urmă s-a lăsat liniştea. La televizor au început să apară diverşi artişti. Nu ştiu de ce am impresia că au apărut în special oameni care activaseră în Cenaclul Flacăra.

Printre momentele artistice erau repetate obsedant imaginile cadavrelor tinerilor care picaseră în bătaia gloanţelor. Deşi nu în măsura în care se sugera la finalul lui 1989, se pare că în perioada 16- 22 decembrie 1989 chiar a existat un număr de idealişti care a picat în bătaia gloanţelor. Chiar dacă lucrurile au evoluat diferit (cred) de ceea ce au sperat victimele, morţii revoluţiei merită comemoraţi. În acest spirit, aseară, nimerindu-mă oarecum întâmplător prin Piaţa Universităţii (furia m-a scos pentru câteva ore din casă; mi-e "bine"...), am asistat la câteva momente din scenariul care fusese făcut nu ştiu de cine. Am făcut o mică filmare şi câteva fotografii (unele au fost urcate pe FaceBook imediat) apoi m-am retras spre casă.

Anul trecut, cam pe vremea aceasta, aveam şi eu parte de micul meu moment revoluţionar (probabil aţi uitat de Uniţi Salvăm, de Pungeşti, de legea Ponta împotriva Roşiei Montane, de Daniel Barbu şi alte elemente importante din acea perioadă, elemente care au dus, peste un an, la înfrângerea suferită de Victor Viorel Ponta în cursa pentru Cotroceni). Ca şi în cazul revoluţionarilor, probabil se va constata şi în cazul meu că evoluţia ţării nu ţine cont de idealurile celor care am umplut străzile oraşelor mari ale României, duminici la rând, în speranţa că Roşia Montană nu va dispărea.

Pe când mă retrăgeam spre metrou, lângă intrarea de la Geologie apăruse un proiector care afişa imagini ale revoluţiei, pe fondul extrem de celebrului (pe atunci) Vino Doamne! al lui Valeriu Sterian.



Câteva luni mai târziu alte evenimente aveau să "ne pună pe harta lumii", mineriada din 13- 15 iunie 1990. România nu reuşea să-şi găsească drumul. Nu a reuşit nici acum, după 25 de ani trăiţi sub comunismul cu faţă umană.



Şi totuşi, mai există idealişti...

Nu dau doi bani pe Paşte...

Mi-am amintit că, aproximativ anul trecut pe vremea aceasta, explicam de ce mi se pare absurdă religia. Pentru că nu am acum chef să scotocesc după argumente, încerc doar să vă atrag atenţia către postarea de aici. Majoritatea poate aţi citit-o dar, într-o astfel de problemă, poate că se recomandă recitirea exact în acele perioade clasificate drept sfinte.

Bucuraţi-vă de zilele libere dar lăsaţi dracu mieii, ouăle colorate, bisericile şi absurdele forme de salut pascale, postpascale şi postînălţare. Vă garantez că nu o se dărâme nicio biserică în capul vostru din cauza asta.

În altă perioadă a vieţii mai puneam un oarecare preţ pe Paşte, de exemplu în 2005 (vezi aici) sau în 2009 (vezi aici) sau încă nişte ani mai devreme, când cu tura la Văleni de Munte cu bicicletele. Acum, trec printr-o nouă perioadă în care la putere e tristeţea aşa că nu vă aşteptaţi la vreun zâmbet din partea mea până după şirul acesta de zile de care mi-e cam silă.

Zâmbet 5 sau Dâmboviţa oarecum obsesivă

Dâmboviţa (judeţul) a revenit dimineaţă în viaţa mea într-un mod subtil. Două tinere discutau în metrou pe când eu încercam să termin La aniversară (da, mica nuvelă a lui Eminescu). Una spune ceva de două concerte de la Ateneu în care urma să apară (ce mică-i lumea... după Natalia Colotelo Pancec, colega lui Dan Vasilescu din Trupa Acum, mă trezesc cu altă membră a Filarmonicii George Enescu în apropiere). Firesc, îmi amintesc planul pe care îl făcusem în legătură cu concertele simfonice pe care urmează să le ascult la Ateneu. Oare voi respecta planul sau lebedele roz- gălbui mă vor pune în faţa altor provocări?

Cealaltă dă de înţeles că are legătură cu teatrul (sau baletul, nu m-am lămurit exact). În principiu, dorinţa ei este să realizeze un proiect mai vast pe care să-l concretizeze la Teatrul Municipal Târgovişte. Lipsa finanţării şi dificultatea cu care se lucrează cu directorii de teatru din provincie, dispuşi să susţină în special spectacole în care publicul să hăhăie, constituie piedici majore. În plus, având nevoie de un job stabil, ea nu-şi permite să stea 2 luni în Târgovişte pentru a conduce proiectul... Şi aşa se mai pune un băţ în roatele artei...

Dar Târgoviştea nu  mă "vizitează" doar sub aceasta formă...

Pe Facebook, în urmă cu câteva zile, primesc mesaj de la Tănase. Au concert în Târgovişte, La Scriitori... Pentru o secundă m-am gândit că aş putea merge acolo dar lucrurile sunt totuşi un pic mai complicate. Era fain să ajung în sfârşit la Ţapinarii (doar i-am ratat deja de minim două ori pe anul acesta, în Club A şi în Silver Church) dar sunt nevoit să amân momentul revederii.

Cu câteva săptămâni în urmă, într-un articol al lui Gabriel Giurgiu din Dilema veche, era amintită judecătoria din Târgovişte.

Cu nişte ani în urmă, în 2005, am făcut două vizite relativ lungi în judeţul Dâmboviţa. În vară m-am plimbat prin bazinul superior al Ialomiţei, suprapus în bună măsură pe judeţul DB. În primăvară am ajuns în Târgovişte cu bicicleta.

Şi mai în urmă, am cunoscut o femeie din Târgovişte. A generat nişte evenimente interesante faptul că am întâlnit-o.

Cam în aceiaşi perioadă am ascultat pentru prima dată Trooper, în cadrul primei mele vizite în Vama Veche. Actual: în curând, târgoviştenii vor concerta cu noua variantă a Iris-ului în deschidere.

Coborând mai adând în propriul trecut, ajung aproximativ în 1986, la 10 ani. Pe atunci cumpăram un ghid de oraş pentru Târgovişte. Cam în aceiaşi perioadă îmi pica în mână harta turistică a judeţului Dâmboviţa. Prima vizită în judeţ avea să aştepte un pic, cred că până la prima coborâre de la Babele la Peştera, cu familia, după ce ne cazasem la cabana Caraiman. Cât a trecut de atunci nu mai ştiu exact...

Cam asta e povestea mea despre obsedanta Dâmboviţa... Dacă fac o medie a perioadei trecute de la 10 ani până acum, constat că Dâmboviţa mi-a adus multe momente plăcute. Multiplu de zâmbet, aş putea spune...