Risipă şi depresie sau În defavoarea mea (2)

Nu cred că are sens să analizez problema pornind "de la Adam şi Eva". Sunt de părere că totul a (re)pornit în toamna trecută, când mi-am luat concediu în ideea de a merge câteva zile pe munte. Şi până la urmă s-a ales praful de idee. Şi după ce m-am lămurit că, din nou, nu voi pleca din oraş în concediu, parcă toate au dorit să demonstreze că e mai bine să stau acasă. Într-o ordine oarecare, m-am trezit cu dureri de cap, dureri de dinţi, o unghie încarnată, o ditamai gaura în buget, buletin meteo descurajator, numai lucruri plăcute... Cu greu m-am trezit din "pumni" la finalul toamnei, tocmai la timp pentru a lua un nou pumn în mutră pe 30 noiembrie 2014.

A venit finalul lui 2014 şi mi-am dat seama că am făcut fără să vreau o donaţie CFR-ului. Lucrurile au rămas exact la fel şi în prezent.

A venit primăvara, am renăscut oarecum, am reînceput să alerg, având şi unele emoţii pozitive legate de alergare. Mi-am făcut curaj şi m-am înscris la două curse. Am plătit cam 160 de lei dar, de la momentul înscrierii până azi, starea mea sufletească s-a înrăutăţit serios. Nu exclud varianta în care nu mă voi prezenta nici măcar să-mi ridic cele două kit-uri de start.

În acest moment mi-e clar că nu voi avea parte nici de zilele de munte pe care mi le promisesem în aprilie. Timpul a continuat să se scurgă în defavoarea mea.

Prin urmare, deşi nu mă caracteriza chestia asta, aş putea spune că în ultimele 9 luni am făcut risipă de vreo 220 de volţi (pardon, de lei...) reprezentând munca mea pe o săptămână.

Deşi nu mă încântă situaţia, pot spune cel puţin că m-am străduit să nu consum din alte surse mai mult decât în perioadele în care nu făceam risipă, paguba fiind întrutotul a mea. Dacă mă gândesc şi la faptul că suma aceasta nu reprezintă decât aproximativ jumătate din suma pe care, în viitorul apropiat, mânat de frică, neîncredere, anxietate şi durere va trebui s-o cheltui cumva tot cu titlu de risipă, pot spune că pierderile de până acum nu reprezintă o mare tragedie. Dar totuşi sunt pierderi...

Oricum, parcă în ciuda faptului că, recent, a reapărut o rază de speranţă dintr-o direcţie din care, inconştient, îmi doream mult să apară o veste bună, am constatat destul de rapid că, în capitolele importante ale vieţii mele, acea veste bună e puţin probabil să mă ajute cu adevărat.

Şi până când să mă mint că, în curând, voi călători, voi fi iubit, voi alerga în concurs, îmi voi depăşi propriile mici recorduri, voi reveni în lumea spectacolelor folk, voi reveni în Vama Veche, mă voi bucura de viaţă?

Mi-e clar că singurul adevăr absolut legat de viaţa mea este acela că voi rămâne sărac, batjocorit, umilit, deprimat până în momentul în care voi ajunge să retrăiesc dorinţa intensă de a mă storci de asfalt după o cădere de 30 de metri.

În ciuda eforturilor care, deşi speram să-mi facă mie viaţa mai frumoasă, au sfârşit prin a mă face şi mai invizibil în relaţia cu ceilalţi (dacă nu în alt sens măcar în sensul de a deranja oamenii din jur pe zi ce trece mai puţin) mai devreme sau mai târziu, aici voi ajunge...

Să nu-mi spui că îţi pasă! Oricum nu o să te cred...

Regret...

Nu este o formă prin care să atragi cititorul să parcurgă textul până la capăt dar o să încep cu ideea principală...

ÎMI PARE RĂU CĂ ÎN ACEST MOMENT MAI TRĂIESC!

Sunt extrem de tentat să îl bag pe trăiesc între ghilimele, la fel cum aş face şi cu cuvântul viaţă dacă îl folosesc cu referire la mine.

Îmi pare rău că m-a speriat suficient de tare exerciţiul de imaginaţie făcut în urmă cu câteva săptămâni în care urcam pe pervazul ferestrei de la bucătărie de pe care urma să sar. Chiar şi în imaginaţie, uitându-mă în jos, m-am speriat suficient de tare încât am coborât în camera.

Îmi pare rău că, ieşind pe balcon şi privind în jos m-am văzut atârnând pe aparatul de aer condiţionat al vecinului de jos imediat după imaginata aruncare iar imaginea m-a speriat.

Îmi pare rău că, de fiecare dată când s-a întâmplat să mă îmbăt ca porcul s-a găsit în apropiere cineva care să-mi poarte de grijă, astfel fiind exclus să trec pe nesimţite în moarte. Aproape că-mi pare rău şi de faptul că din acele lecţii am învăţat să nu mai beau niciodată peste puterile mele, de atunci reuşind de fiecare dată să ajung aproape fără emoţii acasă, în rarele momente în care totuşi am mai exagerat alegându-mă doar cu o durere de cap a doua zi.

Îmi pare rău că, în septembrie 2004, în tura cu ghinion din Făgăraş după care Rox se bucura că nu ne-a însoţit, Dorin a fost suficient de bine pregătit pentru situaţii de criză psihologică încât, în ciuda gândului meu care-mi spunea că nu aş regreta deloc dacă aş muri acolo, între Chica Pietrelor şi Şaua Suru, am ajuns întreg jos.

Îmi pare rău că, în vara 2007, într-un alt moment de criză psihologică, a apărut în calea mea Andreea care, prin felul ei de a fi, întotdeauna când ne-am văzut, m-a ajutat să mă relaxez.

Îmi pare rău să constat că problema care s-a nimerit să o capăt la picior acum două luni, problemă care mă înspăimântă suficient de tare încât să nu reuşesc să-mi fac curaj şi să o tratez, îmi pare rău să constat că nu mă omoară, sau cel puţin nu mă omoară în două luni. În schimb, parcă doare pe zi ce trece mai rău, folosindu-mi din ce în ce mai greu piciorul deşi, superbă contradicţie, când instinctul de conservare îmi spune să alerg, reuşesc să alerg. Cine ştie, poate mă omoară mâine... Pentru societate parcă sună mai bine o moarte cauzată de o infecţie decât o sinucidere clară, nu-i aşa? Anonimii lupi moralişti sunt rugaţi să se manifeste dar, dacă e posibil, am rugămintea ca aceşti anonimi iluştrii să aducă şi nişte argumente.

Îmi pare rău că, exceptând foarte puţine persoane, am avut în jurul meu numai nenorociţi, pornind cu preabunii (hei! sper că aţi pus voi ghilimelele!) mei părinţi care mă îndobitociseră într-atât încât să nu mai pot să-mi exprim altă dorinţă decât aceea legată de Gabi care trebuia să se facă bine. Apropo! A avut sens să îmi doresc asta. Dorinţa s-a împlinit. Omul este acum fericitul ocupant al unei garsoniere confort 3 sporit aflată la 2 m sub pământ. Mulţumesc, mami! Mulţumesc, tati! M-aţi obligat să-mi pun cea mai utilă şi realizabilă dorinţă posibilă! Vă iubesc!!!

Şirul de nenoriciţi din jurul meu a continuat cu câteva rubedenii, cu câteva femei pe care, supremă naivitate, le-am perceput ca fiind mult mai bune decât s-a dovedit până la urmă că sunt.

Au mai existat şi nişte la fel de plăcuţi oameni de la firmă, oameni cu care am avut onoarea să interacţionez atât de mult încât acum le păstrez o plăcută amintire, atât de plăcută încât îmi vine să caut fotografii cu ei şi să îi onorez cu o flegmă pe "icoană".

Îmi pare rău că mai exist! Dacă aş fi mai puţin fricos v-aş promite că nu o să vă mai deranjez prea multă vreme... Dar, fricos fiind, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze că exist!

Dilema săptămânii...

A pleca sau a nu pleca la munte duminică 3 iulie 2011???

Deşi mi se părea dezamăgitor, penibil, jenant, ruşinos, mi s-a părut corect să-i scriu vineri lui Cornel că:

"Zilele trecute am incercat sa-mi dau seama in ce masura ma poate incurca intr-o tura de o zi problema pe care am sesizat-o la un deget de la piciorul stang cand m-am intors din Piatra Mare. Fiind eu mai pesimist de felul meu, ma astept la o unghie incarnata sau ceva asemanator, situatie in care, daca as merge acum s-o tratez, m-as alege cu un pansament incomod care sigur m-ar impiedica sa merg pe munte o vreme. In situatia asta mi-am propus sa risc un pic, sa facem tura din 3 iulie si apoi, in functie de ce va spune degetul la finalul turei, sa-l tratez sau sa constat ca m-am alarmat degeaba."

Între timp lucrurile par să se agraveze, ajungând uneori să şchiopătez, zona devenind uneori descurajant de dureroasă. În situaţia asta, deşi mi se pare în egală măsură de jenant, i-am scris azi omului:

"Totuşi, te anunţ că degetul de care-ţi povesteam săptămâna trecută mă deranjează ceva mai tare motiv pentru care s-ar putea ca duminică să nu fiu întrutotul apt de tură. N-aş vrea să-ţi încurc socotelile situaţie în care, dată fiind preferinţa ta deja exprimată în legătură cu plecarea sâmbătă, nu mă supăr dacă alegi să te înscrii la tura postată de Ştefan Drăgoi:
http://www.carpati.org/planificator_ture/predeal_-_susai_-_clabucetul_azuga_-_azuga_02.07/1776/ , tură care m-ar fi tentat şi pe mine dat fiind că nu am urcat niciodată Clăbucetul Azugii. Gândeşte-te şi încearcă să iei decizia care te avantajează cel mai mult."

Dincolo de acest dialog care a rezolvat într-o oarecare măsură ceea ce în altă perioadă a vieţii mele s-ar fi putut transforma într-o foarte dificilă problemă de comunicare, rămâne problema mea, pe care o percep drept destul de complicată. După prima zi de mers în Piatra Mare (vezi una dintre postările precedente) descalţ bocancii, schimb ciorapii şi-mi atrage atenţia o secreţie deja uscată, transparentă, pe partea stângă a unghiei de la degetul mare de la piciorul stâng. Dacă-mi amintesc corect, încă nu era nimic dureros dar ceva părea defect totuşi. Ajung acasă, aproape uit de deget dar peste câteva zile zona devine un pic dureroasă şi, uneori, sângerează (ciorapul lipindu-se de rană cu astfel de ocazii), carnea de lângă unghie umflându-se şi părând mai vascularizată decât de obicei. Îmi dau seama că trebuie să acord atenţie problemei şi îmi pun ceva speranţe în ideea că locul, dezinfectat şi pansat, se va vindeca. Am sperat degeaba pentru că, în ciuda micilor autoîngrijiri pe care mi le-am acordat, carnea a rămas umflată iar degetul pare să doară din ce în ce mai des şi mai tare.

Sâmbăta trecută, deşi îmi era teribil de frică să încerc asta, mi-am luat inima-n dinţi, am pus mâna pe foarfecă şi am ajustat un pic vârful unghiei din zona afectată. Am dezinfectat şi pansat după care am sperat că astfel o să se retragă umflătura. Din nou am sperat degeaba, încercarea mea părând mai degrabă că mi-a înrăutăţit situaţia.

Ieri, după câteva ore de stat pe scaun la birou, m-am ridicat şi am făcut primii paşi şchiopătând. În acel moment a revenit frica de cel mai complicat diagnostic pe care mi-l imaginez: unghie încarnată care cere neapărat intervenţie medicală. Iar de aici lucrurile s-au complicat îngrijorător de mult.

Au ajuns să se combine:

-teama de intervenţii medicale în general,

-teama de o tăietură profesionistă făcută de un chirurg (tăietură pe care mi-o imaginez ca fiind foarte dureroasă, suficient de dureroasă încât să nu pot păstra nemişcat piciorul, situaţie în care simt că mi-aş complica situaţia indiferent de cât de mică ar fi mişcarea mea),

-teama legată de faptul că nu ştiu unde şi în ce condiţii aş putea solicita intervenţia (acte, costuri, programări...),

-teama de acel pansament imens cu care presupun că m-aş alege după intervenţie, pansament care aproape m-ar imobiliza pentru câteva zile sau chiar mai mult,

-teama că în lipsa intervenţiei medicale situaţia mea s-ar putea agrava, devenind de-a dreptul periculoasă,

-constatarea că nu reuşesc să gestionez singur şi eficient situaţia,

-amintirile legate de un membru al familiei care, cu ani în urmă, a avut aceiaşi problemă

Teoretic aş putea profita de acest precedent şi aş putea pune întrebări legate de felul în care s-ar putea rezolva problema mea. Practic nu mă tentează să discut de chestia asta în familie pentru că încă-i percep pe ai mei ca nişte furnizori de critici şi descurajări în timp ce eu am nevoie în această neplăcută situaţie doar de furnizori de informaţii, încurajări, suport.

Mă stresează destul de tare situaţia asta care, ţinând cont de faptul că evenimentele medicale au fost mai degrabă absente din viaţa mea, mă surprinde total nepregătit. Resimt, contextual, o frică aproape paralizantă.

Este genul de situaţie în care consider că este necesară o reacţie rapidă şi corectă de care eu nu mă simt în stare.

Nu am nici cea mai vagă idee despre felul în care voi proceda...

LATER EDIT: A doua zi după ce scriam acest text aud în faţa mea un nene povestind că a fost la doctor pentru o problemă asemănătoare cu a mea, că intervenţia nu a fost dureroasă (bine aici este vorba de capacitatea fiecăruia de a suporta durerea) dar că nu este sigur că-şi va putea îngriji unghia singur, aşa cum era obişnuit, dat fiind că i se recomandase să o taie în viitor într-un anume fel pe care nu l-a mai descris. Deci am auzit şi de bine, şi posibil de rău în acest context.

UPDATE 7 iulie 2011: Problemă în continuare nerezolvată. Nu ştiu dacă este vorba doar de percepţiile mele aiurea sau de o reacţie firească a sistemului muscular dar, de câteva zile, simt ceva tensiune în muşchii piciorului stâng, probabil din cauza poziţiei ciudate în care merg pentru a proteja degetul vătămat.