Azi e sărbătoare...

...îmi spunea mama în urmă cu mulţi ani, de două ori pe lună, pe 11 şi 26. Se referea amărâta la faptul că bătrânul încasa salariul în acele zile, motiv pentru care plecam cu autobuzul 346 şi-l aşteptam pe tata la ieşirea din schimb. De ce? Pentru că astfel era mai mic riscul ca omul să ajungă târziu acasă, mort de beat. Ce sărbătoare era de fapt? Niciuna...

În afara extrem de rarelor situaţii în care după ziua de salariu urma o ieşire la circ sau pe munte, în rest zilele de salariu erau petrecute acasă, într-o banalitate absolută, mizându-se pe un şablon pe care-l ţin minte şi acum. Bătrânii dădeau vreo 40 de lei (pâinea familiei pe 4 zile) pe o sticlă de coniac de nuci verzi pe care-l consumau singuri sau alături de un alt beţiv de la tata din fabrică. Copii, dacă aveau parte de ceva, se alegeau cu câteva sticle de suc (din cele de 250 ml, dacă şi le mai aminteşte cineva, umplute cu lămâiţă, zmeurată sau cu Quick Cola) şi cu nişte ciocolăţele în plus (pe atunci eram încântat de o ciocolăţică cu glazură albă, Popas o chema; acum sunt mai degrabă împotriva ciocolatei albe, probabil din cauza subconştientului care face conexiuni cu Popas-ul din trecut şi senzaţiile neplăcute care nu apucau să fie decât în mică măsură compensate de gustul dulce).

În rest erau zile obişnuite în care părinţii erau la fel de iubitori, spunându-şi cu mult drag:

-Du-te dracului nenorocito că nu eşti în stare de nimic.
-Am doar două mâini, dacă nu mă ajută nimeni nu pot să fac mai mult.

Copii erau şi ei înconjuraţi de dragoste, în special când îi durea ceva: A prins vulpea rană, auzeam de fiecare dată...

În aceste condiţii, sunt cu siguranţă extrem de exagerat pentru că am dezvoltat un sentiment de respingere al ideii de sărbătoare, indiferent despre ce tip de sărbătoare este vorba, zi de naştere, sărbătoare religioasă, alt eveniment fericit, cică...

Totuşi, în urmă cu vreo 10 ani, eram foarte aproape să mă împrietenesc cu ideea de sărbătoare, insistând atât cât am crezut că am o cât de mică şansă să sărbătoresc ziua în care o întâlnisem prima dată sau ziua ei de naştere. Insistenţe inutile, nu mi s-a permis să sărbătoresc nici la 28 de ani, la fel cum nu mi se permisese nici în copilărie sau adolescenţă. Persoana care, prin atitudinea ei, interzicea era alta dar ideea care stătea la bază era aceiaşi: nu mă bucur de prezenţa ta; nu eşti o persoană importantă pentru mine.

Întâmplarea face ca aseară, de ziua ei, să observ asemănările între modul în care m-au tratat părinţii şi modul în care m-a tratat ea. Ei îi găsesc totuşi o oarecare scuză, pentru mine era o străină. Părinţilor însă mi-e şi acum greu să le găsesc scuze. Cred că sunt din nou exagerat, dat fiind că părinţii nu trebuie sub nicio formă să aibă grijă să furnizeze o stare de bine copiilor lor.

Aseară, de parcă nu era suficient că aveam deja o stare psihică proastă, mă trezesc cu maşina de spălat dansând, gata să dărâme pereţii. Bine că nu spălam eu, cine ştie ce reproşuri m-ar fi aşteptat... Ultima dată când spălasem fusesem inspirat şi anulasem centrifuga. Fuge Daniel la maşină (în timp ce vorbea la telefon cu o p**** pe care, în prostia mea, intenţionam s-o sfătuiesc de bine într-o problemă care-i poate afecta grav viitorul; între timp am renunţat la idee, nu mai dau sfaturi nimănui), încearcă să oprească centrifuga dar nu nimereşte butonul, mă apropii şi eu şi apăs în locul potrivit, să opreşte măgăoaia (dacă în dansul ei nimerea pe picioarele cuiva era belită treaba), se aud înjurături (eu înjur şi specia de la capătul "firului").

-Trebuie să schimbăm maşina de spălat.
-Şi cine o cară? Cine o instalează?
-O instalăm noi. Transportul îl asigură magazinul.
-Sigur. Ţi-o lasă în faţa blocului şi de acolo o aduce dracu!
-O urcă ei sus.
-Şi din ce bani o luăm?
-Dacă trebuie schimbată facem rost de bani.
-De unde? Eu nu am bani.
-Doar nu mă întorc la spălat de mână.

Aha, deci diferenţa între mine şi ei e că eu consum toţi banii de care dispun (cu preţul ăsta am scăpat de reproşurile legate de banii de întreţinere) în timp ce ei adună bani pe care-i consumă doar dacă apare o problemă majoră. De aici rezultă că ei au constant bani de excursii sau petreceri în timp ce eu dau constant din colţ în colţ înainte de salariu iar dacă am o problemă personală care s-ar rezolva uşor consumându-mi o jumătate de salariu sau 5 salarii sufăr în tăcere până găsesc, dacă găsesc o soluţie. Iar dacă odată cineva a băgat bani în curul meu (nu ştiu ce sumă dar m-aş bucura să aflu şi să pot returna în întregime datoria) consideră că îmi poate reproşa la infinit faptul că efortul său financiar nu a dus la rezultatul la care speram. Să-i cer să-mi înţeleagă neputinţa? N-ar avea niciun sens, oamenii din jur nu vor înţelege niciodată ce trăieşti...

Sub altă formă dar tot prostul familiei am rămas...

Urăsc mai mult ca oricând oamenii printre care trăiesc şi puţinii oameni în faţa cărora mi-am pus sufletul pe tavă.

Nimănui nu-i pasă de mine... Nu-i de mirare că au fost ani în care, observând mărunte semne de bunăvoinţă la adresa mea, îmi imaginam că persoana aia mă iubeşte. M-am înşelat copilăreşte! Dar nu am conştientizat asta decât atunci când am aflat, ca teorie, cam ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubit. Acum ştiu că acele persoane învăţaseră să primească şi să împartă sentimente pozitive şi făceau asta cu oricine le pica în cale. Uneori s-a nimerit să le stau eu în cale...

Pe zi ce trece sunt mai convins că nu voi avea niciodată o viaţă de care să fiu mulţumit. Puţinele lucruri pe care am reuşit să le construiesc în viaţa mea s-au dărâmat sau vor fi dărâmate mai devreme sau mai târziu.

Nu inventează nimeni piramidonul de dat colţul? L-aş lua fără regrete!

În jurul lui 1 Mai

Scriam mai devreme despre duminica căpuşelor şi acum este momentul să vă spun o poveste de 1 mai...

Se făcea că, printre puţinii indivizi care munceau luni mă număram eu şi câţiva colegi. Printre clienţi, cu mici excepţii, nu prea am întâlnit oameni la muncă. În aceste condiţii, cu 30 de minute înainte de terminarea oficială a programului un coleg mă-ntreabă dacă plec şi eu pentru că am rămas cam singurul. Pe un ton neutru i-am răspuns: Mult de stat oricum nu mai e. Şi oricum nu mă grăbesc acasă. Nu mă aşteaptă nicio p****, nici berea la rece... Bun limbajul acesta universal. Omul a înţeles ce spun, presupun, mult mai corect şi mult mai rapid decât dacă m-aş fi încurcat în cine ştie ce floricele lingvistice...

Vine şi sfânta sărbătoare de 1 mai (peste care sper că aţi trecut cu bine, bucurându-vă de binecuvântările sfintei FilofBEREA şi ale marelui MICenic Blasfemius în relaxantul cadru al sfântului grătar). Soare, cald, eu în formă suficient de bună încât să-mi doresc să ies pentru o baie de soare. Ca şi în alţi ani, la început de sezon (anul acesta pe 29 aprilie am deschis sezonul de plajă) mi-am ales cu greu locul în care să citesc sub soarele destul de arzător (cam 42 de grade am citit pe termometrul aşezat pe iarbă, lângă mine, în plin soare). După câteva ore o necesitate fiziologică se cerea musai satisfăcută aşa că mi-am strâns plaja şi m-am dus să caut o cuvioasă cabină care să-mi preia deşeurile.

După asta am pornit încă vreo două ore într-o lejeră plimbare, fără să exclud ideea de a-mi muta cearceaful pe altă felie de iarbă şi a sta şi acolo o vreme, citind în continuare despre testul psihologic, cea mai "romantică" lectură din viaţa mea. Pe când decisesem să o iau încet spre casă mă opresc pe o bancă pentru două minute, pentru hidratare. Beau şi, când să pun pet-ul la loc în rucsac, o văd din nou. Cu o seară în urmă ne sincronizasem perfect, ne-am văzut rapid şi ne-am întors reciproc spatele după care ea, după cum am remarcat în urma unei relativ superficiale observaţii ulterioare, şi-a schimbat drumul cu care deja mă obişnuisem, deşi este destul de nou şi, recunosc, relativ surprinzător pentru mine.

Ei bine, pe 1 mai acel scenariu de luni nu mai funcţionează. Mă mai uit odată pentru a-mi da seama dacă este ea sau mă înşel, constat că e ea şi, parcă răsărind din (sub)conştient ideea evitării evitării, îmi pun relaxat rucsacul în spate şi, având grijă să trec pe alee suficient de departe de ea, îmi văd de drum. Şi totuşi, pe aleile înguste te strecori cu greu...

Holograf-Via Istambul
    
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Constat rapid că este însoţită. Mă trezesc gândind că o văd din nou cu altă persoană decât cea lângă care eram obişnuit să o văd. Constat că, dacă de obicei o vedeam însoţită şi, în ciuda faptului că nu-mi convenea deloc, eram nevoit să accept că sunt un cuplu frumos, acum ea este însoţită de o persoană urâtă. Plecând de la ideea că eu sunt singura persoană cu care ieşea fără a avea intenţii de cuplu, am tras concluzia că nu reuşeşte să aibă o relaţie stabilă în ciuda unor calităţi care ar recomanda-o pentru asta (de exemplu, nu mi se pare puţin lucru că ea, asemenea altei cunoştinţe feminine, a făcut de capul ei credit pentru un apartament), motiv pentru care pică uneori în piţiponcenie (grav cuvânt!!!) punându-şi nişte ochelari de soare cu lentile imense (foloseam şi eu cândva ochelari de soare pentru a ascunde direcţia în care privesc) şi lăsându-se însoţită de câte o specie urâtă precum cea cu care am văzut-o acum. Am trecut la un metru de specie, am privit scurt şi pătrunzător către cunoştinţa mea, moment în care mi s-a părut că aud cealaltă persoană întrebând-o dacă nu sunt eu cel cu care, cândva, ea făcea una- alta... Poate mi s-a părut doar... Greu de demonstrat... Ne intersectăm în linişte, eu întorc capul după ce am trecut de ea, o mai privesc odată şi mă duc...

Probabil întâlnirea asta la care nu mă aşteptam mi se trage de la faptul că m-am gândit să-mi prelungesc plimbarea şi prin zona în care, după ce am discutat cu o colegă de serviciu care ştia ce e interesant prin zonă, trăsesem concluzia că s-a mutat vechea mea cunoştinţă. Până la urmă am renunţam la plimbarea printre blocuri noi, locuite de clasa de mijloc a zilei (clasă în care mi-ar plăcea să mă încadrez şi eu dar, în lipsă de ceva mai multă şcoală şi o doză mare de şansă, este puţin probabil să ajung) şi, parcă pentru a-mi demonstra că nu este nici ea plecată din Bucureşti (un sfert de gând o vedea din nou hălăduind prin Europa), am revăzut-o, destul de aproape de noua ei casă.

Cu câteva săptămâni în urmă, dând întâmplător peste nişte fotografii oficiale ale mele, am constatat că, nu mulţi ani în urmă, încă aveam păr suficient pentru a nu-mi face complexe din cauza asta. După megacearta cu ea am fost atât de puternic marcat de evenimente încât pentru o vreme pur şi simplu mi-am smuls părul din cap. Deci, într-o mare măsură, aş putea spune că ei îi datorez fruntea lată care mă caracterizează acum. Mulţumescu-ţi ţie, preacuvioaso! :))

Surpriza zilei a fost că mi-am dat seama că în lumea asta avem loc amândoi. Eu cu sărăcia şi singurătatea mea (mă gândesc câteodată că s-au făcut aproape 18 luni de la ultima ieşire cu o femeie), ea cu relativa bogăţie şi această eternă trecere dintr-o relaţie de cuplu în alta. M-am întrebat dacă trăieşte şi ea o doză de nefericire din cauza acestei instabilităţi relaţionale dar m-am gândit şi că, în lipsa planului de a face un copil, poate nici nu-şi pune altă problemă decât satisfacerea nevoii de intimitate fizică, indiferent dacă asta se întâmplă cu aceiaşi persoană timp de 100 de ani sau cu 4 persoane într-un an.

Şi-am încălecat pe o şa... 

O nouă poveste despre cea mai complexă listă de sentimente pe care mi le-a stârnit cineva (de la admiraţie, dragoste, dorinţă până la ură şi invidie, trecând uneori prin înţelegere şi alte chestii mai dificil de observat şi exprimat).

Şi dacă aş fi ales să salut şi să invit cele două neaşteptate apariţii la o bere? Oare m-aş fi ales cu o privire ucigătoare (care, spre dezamăgirea ei, de data asta nu m-ar mai fi ucis) sau cu nişte comentarii extrem de acide peste care aş fi trecut fluierând? Sau aş fi avut parte de o acceptare destul de surprinzătoare a teribilistei invitaţii?

Bine, oamenii sugerează că cel mai bine mi-ar fi dacă aş ajunge să o văd şi să o tratez ca pe o trecătoare oarecare dar mi-e greu să cred că, într-o zi oarecare, voi ajunge să uit de tot furtuna de sentimente care, uneori, mă cuprinde din nou când îmi amintesc de ea sau când o revăd. Dar încercarea merită făcută...

Voi cum aţi păscut?

În primul rând precizez că mă simt mai liniştit după ce am aflat că nu sunt singurul individ de pe lumea asta care a pierdut undeva în negura timpului senzaţia de Paşte. Mulţumesc, Mi!

În al doilea rând menţionez că zilele trecute am considerat că am în primul rând 3 zile libere.

Şi acum să batem câmpii despre cum am păscut eu...

JOI

Sunt provocat la o discuţie pe teme religioase. Accept aproape total lipsit de chef. Ca dovadă faptul că după câteva cuvinte serioase (nu pot să neg faptul că în altă perioadă a vieţii mă pasiona într-o oarecare măsură fenomenul, citeam cărţi, ascultam cuvintele unui preot sau cuvintele bunicii; din perioada asta am rămas cu ceva informaţii dar între timp m-am lămurit că acestea nu-mi folosesc la nimic) strecuram şi o înjurătură tematică.

VINERI

Stau la birou până la finalul programului. Teoretic puteam împrumuta nişte chei pentru a pleca mai devreme dar pentru câteva zeci de minute nu merita să mă complic. Am ales să plec ultimul pentru că... Stai liniştită că nu te încuiam în firmă! Şi dacă te încuiam nu te lăsam singură...

SÂMBĂTĂ

Mă trezesc devreme, îmi bag ceva cofeină în venă apoi mă apuc de învăţat. Peste câteva ore în care mi-am dat seama că învăţatul cere hrană (simţeam nevoia să ronţăi ceva în timp ce citeam) m-am oprit să mănânc. După ce-am mâncat s-a dus dracu starea de bine. M-am băgat în pat. Curând am simţit că mâncarea dădea semne că ar vrea să iasă pe unde intrase. Am încercat să omor cu nişte suc gustul rău dar s-a dovedit o alegere proastă. Senzaţia de vomă era deja mai intensă aşa că, ceva mai târziu, după ore de chin, am întrebat specialistul în maţe ce pot face. Mi-a dat un dicarbocalm. Situaţia s-a ameliorat aşa că mai târziu m-am dat cu greu jos din pat şi am băut nişte apă plată pe care apoi am combinat-o şi cu o vitamină efervescentă. Am adormit la loc, m-am mai trezit de câteva ori panicat de secreţia gastrică pe care o simţeam aproape să erupă din gură. De fiecare dată îmi propuneam să dorm mai departe cu faţa în sus dar capul mai pica pe-o parte iar secreţia îşi făcea de cap iar. Aşa a trecut noaptea.

DUMINICĂ

Mă trezesc într-o stare mult mai bună decât mă aşteptam. Daniel face ceai cu multă sunătoare, mănânc puţin, beau apoi ne pregătim de o plimbare pe bicle. Ieşim la Cernica.

După 7 km de la plecarea de acasă, deja în pădure, într-o porţiune cu şleauri pe care Daniel a traversat-o, îmi proiectez şi eu acelaşi gest. Nu apuc bine să sucesc ghidonul spre stânga că mă trezesc cu bicicleta inertă sub mine. O privesc atent şi constat că legătura strânsă dintre ghidon şi roată devenise foarte firavă. Strig şi întreb de imbus. Ca niciodată, Daniel nu luase sculele la el. Căscăm ochii pe drum, nu vedem niciun biciclist, constatăm că imbusul (care s-a desfăcut singur deşi părea imposibil să se întâmple aşa) nu merge strâns doar cu mâna aşa că ne trezim fără prea multe opţiuni. O variantă era să merg pe lângă bicicletă până acasă, cu roata bălăngănindu-se în ce direcţie dorea iar cealaltă era să se întoarcă Daniel după scule urmând să revină să mă depaneze. Alege varianta a doua, îmi lasă apă şi ceva dulciuri ca să-mi ţină de urât apoi, pentru aproximativ o oră, dispare. Îmi rezem bicicleta într-un mal de pământ, mă aşez pe nişte frunze uscate dintre care am avut grijă să elimin beţele, aştept, mănânc, beau, mă bucur de vremea bună care făcea situaţia mai suportabilă. Citesc nişte sms-uri, scriu la rândul meu câteva. Mi se răspunde: e bine că eşti bine.

Se întoarce Daniel, constată din nou că e incredibil ce se întâmplase, strânge imbusul, se plimbă puţin să verifice dacă există probleme majore cu direcţia, constată un joc suspect despre care nu ştia încă de unde provine. Totuşi, trage concluzia că pot merge relativ fără griji până acasă. Ne dăm seama că situaţia ar fi fost mult mai periculoasă dacă m-ar fi lăsat direcţia pe şosea, eventual în mijlocul unei intersecţii.

Ieşim în DN3 şi mergem spre casă. Pe drum o dubă a poliţiei rutiere întoarce. După regulament puteam să-mi continui drumul pentru că aveam prioritate. Totuşi, mergând pe principiul pomenit undeva de vulpoi, am frânat şi... am constatat că duba poliţiei a întors atât de larg încât a atins bordura aproape de care aveam eu dreptul să merg. Dacă-mi continuam drumul probabil aş fi fost lovit de acel şofer genial, şi poliţist pe deasupra. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu se pare că am ghinion şi mă lovesc de incompetenţi destul de des...

Aproape de bloc sunt aşteptat şi întrebat dacă merg şi eu la Cristi. Aleg să merg, cu atât mai mult cu cât părea ocazia potrivită pentru o examinare a bicicletei. În câteva minute ajungem la Cristi. Ne salutăm pe placul meu, nesărbătoreşte. Salut şi căţeluşa pensionară care, deşi nu mă văzuse de ceva vreme, părea să mă ţină minte. Restabilim relaţia obişnuită (în care eu o mângăi, o trag de coadă sau de urechi, o alerg) după ce îi iau în palmă o labă din faţă şi mă recomand. Maria era concentrată să se dea în leagăn aşa că mergem în capătul curţii s-o salutăm şi pe ea. Bucuroşi de revedere, ca de obicei. :)

Mâncăm, bem după care... mă confiscă Maria. Ne agităm prin curte, ne jucăm pe calculator, bârfim un pic despre ai mei părinţi...

-Dacă nu ştiu să aibă grijă de ei, cum v-au crescut pe voi?
-Tu ştii cum se face pâinea? Cu făină, apă şi drojdie? Aşa ne-au crescut şi pe noi, au pus multă drojdie.

Se lăsase deja frig, se făcuse aproape beznă, ne pregătim de plecare. Între timp bicicleta fusese verificată într-o oarecare măsură, rămăsese să o verifice mai pe îndelete cu următoarea ocazie. Urcăm în şei şi pornim. Stomacul meu făcea bolboroace... Peste câteva minute se revoltă atât de tare încât sunt obligat să opresc brusc pentru a nu vomita din mers. După sâmbăta în care mâncasem puţin, după duminica în care mâncasem mai mult şi ţopăisem cât pentru o viaţă nu-i de mirare că s-a întâmplat aşa. Ajung acasă într-o stare suficient de bună. Urmează somn. Dorm mai bine ca noaptea trecută.

LUNI

Mă trezesc, mă bărbieresc (nu mai făcusem asta de-o veşnicie) apoi cedez locul în baie bătrânilor care urmau să plece la rândul lor la ce a mai rămas din întâlnirea de familie. Mă anunţ şi eu mai târziu la service-ul sau la cimitirul de biciclete. Ajung, iar joacă, iar tras căţel de urechi, iar mâncat şi băut. După 6 ani revăd omul care se amuza pe seama GPS-ului pe care-l cumpărasem în 2005. Genul de om cu care e uşor să discuţi. Nu m-am mirat deloc să constat că soţia lui este la fel de deschisă în comunicare. Existând mai multe elemente care mă atrăgeau, m-am lăsat mai greu confiscat de Maria. Până la urmă i-am promis că termin paharul de bere, mai pun unul şi-l beau în casă unde urma să ne jucăm iar pe calculator. A aşteptat să termin berea, a aşteptat să umplu din nou paharul apoi a plecat în casă cu paharul ei şi al meu. Am urmat-o. :)

Mai târziu revenim la aer, ne mai jucăm, ne mai dăm în leagăn apoi ne retragem. Suntem conduşi o parte din drum. În câteva minute eram acasă.

Despre bicicletă aflasem că nu-i într-o formă prea bună şi că e de preferat să nu mai umblu cu ea până nu e verificată mai serios în căutarea pieselor care provoacă acea periculoasă slăbire de imbus. Mi se spune că nu rămân fără biclă dar că aproape sigur voi reveni la furca fixă cu care aceasta fusese dotată din fabrică. Trist! :( Şi nici nu prea mai am încredere în bicicletă după faza de sâmbătă. Ar fi cazul să mă gândesc la una nouă fără păreri de rău faţă de cheltuielile făcute în încercarea de a o resuscita pe cea veche. Ultima investiţie o făcusem în roata pe spate (65 lei) după ce, în iarnă, îi schimbasem frânele. Totuşi, pentru bicicleta pe care mi-ar plăcea s-o pot cumpăra, mi-e aproape imposibil să strâng bani având în vedere că am şi alte lucruri, mult mai importante, de făcut. În condiţiile astea nu pot decât să am răbdare până la verdictele mecanicilor după care, în caz de verdict favorabil, rămâne de văzut dacă voi mai avea încredere în bicicletă. Cam greu să mai ai încredere într-o bicicletă după ce te-a lăsat într-un mod incredibil direcţia...

Acasă aduc în discuţie un subiect tratat imprudent de alpinistul casei: ce dobândă la depozit oferă banca Matterhorn? Nu am dreptul să impun altora ce decizie să ia dar consider că am măcar dreptul să-mi spun părerea atunci când cineva apropiat este tentat să facă o mişcare mai puţin fericită. Când vine vorba de bani încerc să mă ghidez după proverbul ăla cu întinsul cât ţi-e plapuma. Poate greşesc şi eu într-o oarecare măsură procedând astfel dar nici să mă împrumut pentru un moft nu mi s-ar părea o acţiune utilă.

A sărbători, sărbătorire...

Era joi seară, 6 ianuarie 2011... Cu un an în urmă mă pregăteam pentru o seară în care încercam să combin obişnuinţa cu, teoretic, utilitatea... Eram obişnuit să merg în Iron City dar am considerat că poate fi util să merg în altă parte înainte... Am considerat atunci, nu am mai considerat acum... Iar în Iron City nu aveam cum să merg pentru că, din cele scrise de Mysha zilele trecute, e în renovare (cred că din cauza asta Ză` Duff cântă în Wings vineri)

Ei bine, joi, zi de muncă, continuare a mizeriei care-mi picase pe cap pe 28 decembrie 2010. Supradoză de furie. Senzaţie de presiune din toate părţile. Toţi par să se dea şefi şi să aibă pretenţii. Nu mai avusesem de mult senzaţia că orice aş face e prost făcut sau cel puţin se găseşte unul care să considere că i se cuvine să judece, individ care să sugereze că nu e bine ce fac...

În sfârşit, se termină programul, mai aveam mult de muncă dar eram EPUIZAT... Câteva vorbe schimbate cu şeful (pe care, de vreo 3 ani, aproape că-l urăsc), pleacă, rămân... Zâmbesc o clipă citind o glumă apoi CAD. Am avut nevoie de aproape o oră până să mă pot opri din PLÂNS şi să pot pleca spre casă... AJUN DE CRĂCIUN DECI...

Ajung acasă... alte bocete... Sărbătoresc oamenii, nu glumă...

-Ţi-e rău?
-Lasă-mă în pace!

Eu mi-am imaginat alt gen de dialog... Înţeleg într-o oarecare măsură ce se întâmplă pentru că am trecut şi eu prin asta... Am gestionat greu perioada aia şi încă mă resimt, chiar dacă în foarte mică măsură... Dacă nu am găsit soluţia perfectă pentru mine ce aş putea sfătui pe altcineva? Dilemă mare...

Tac, sunt trist dar încerc să-mi văd de viaţa mea...

Vineri, sunt în continuare furios la birou... Dimineaţă îmi propun să scriu câte ceva pe blog (pentru că adunasem sentimente negative şi de acasă) şi să scriu un e-mail unei domnişoare frumoase. E-mail-ul era mai important aşa că, după ce l-am trimis, m-am apucat de muncă ceva mai bine dispus.

Aud o vorbă care m-a înfuriat şi mai tare, moment în care am încercat să nu mai deschid gura... Constat că nu are sens să încerc să fac un individ care consideră că i se cuvine totul să acţioneze corect în relaţia cu mine...

Eu, când eşti în concediu, trebuie, sau ar trebui, să muncesc mai mult decât munceşti tu DE OBICEI. Nu am putut decât să sugerez că nu ştie să-şi organizeze munca astfel încât sarcinile care pot fi amânate până mă întorc eu să le amâne. Am mai sugerat că, dacă aş avea o metodă prin care să cuantific munca, i-aş demonstra că nu munceşte mai mult ca mine nici măcar atunci când eu sunt în concediu... Am nişte seminţe de argumente dar... NU AI CU CINE SĂ VORBEŞTI!!!

ZI DE CRĂCIUN DECI... SĂ SĂRBĂTORIM!!!

Sună Putin, mă înfurie momentul, resping apelul, închid telefonul. Peste câteva minute îl redeschid (încerc să reduc starea de izolare) şi, deducând ce avea de transmis, îi scriu un sms urât care descria destul de bine starea mea la acea oră:

"Apreciez intenţia ta dar eu, fără a avea intenţia de a răni sensibilitatea cuiva, mai degrabă i-aş da m*** lui Moş Crăciun decât să sărbătoresc"

Mai devreme dădusem fără să vreau o veste bună unei persoane care, zic eu, merita cu totul altceva... Îmi pare rău atât pentru situaţia mea cât şi pentru faptul că o persoană cu care mai degrabă nu-mi face plăcere să interacţionez poate profita în continuare de slăbiciunile mele.

-Dacă lucrurile merg bine într-un an sau doi aş putea pleca din firmă.
-E bine. Dacă pleci peste doi ani atunci o să plec şi eu. Nu am de gând să preiau tot ce faci tu acum.

Seara, din nou acasă... Comunicarea merge impecabil...

-Ai de spălat?
-Dacă am avea unde să întindem ar fi şi mai bine.
-De acord cu tine dar eu te-am întrebat doar dacă speli pentru că am şi eu multe haine murdare.
-Dacă am avea unde să întindem ar fi şi mai bine.
-Da. Totuşi, nu asta te-am întrebat eu...

(...)

-Pune tu la spălat, am văzut că ai pornit apa la maşină. Eu spăl zilele următoare, cred că mă mai descurc până atunci.
-Nu am pornit-o acum, e pornită de câteva zile.
-Şi nu forţezi ceva la maşină dacă-i laşi presiune câteva zile? Ştiu că maşina nu mai are mult de trăit dar nu mi se pare normal s-o rogi frumos să se strice mai repede.

Genul de situaţie în care te simţi total neputincios. Înţelegi într-o oarecare măsură ce se întâmplă, de ce primeşti astfel de absurde răspunsuri dar... nu reuşeşti să accepţi sau să schimbi lucrurile...

Sâmbătă îmi văd de programul dimineţii apoi, după nu ştiu cât timp (chiar nu mai ştiu când a fost ultima sămbătă în care să fac asta), merg la birou şi, în vreo 4 ore de lucrat în linişte (de obicei nu am linişte pentru că mereu se găsesc măcar doi nemernici care să aibă ceva probleme personale de discutat, ceva glume urlate de făcut, ceva agitaţie de stârnit) şi de înjurat printre dinţi oamenii care au provocat situaţia, reuşesc să fac lumină într-un număr destul de mare de cazuri încurcate. 28 decembrie 2010- 8 ianuarie 2011. Nu am greşit cu nimic dar am avut de muncă ca în perioada sclavagistă... Şi încă mai am de muncă...

CRĂCIUN DECI... SĂ TOT SĂRBĂTOREŞTI ÎN SITUAŢIA ASTA...

Duminică. De vineri nu mai accesasem internetul în interes personal. Am avut internetul căzut şi acasă dar au rezolvat azi dimineaţă cei de la RDS după ce făcusem noi sesizarea aseară, târziu. Mi s-a părut destul de competent omul cu care m-am auzit azi, om care mi-a explicat că se încurcaseră nu ştiu ce porturi în serverele lor... Bine că s-a rezolvat! Altfel nu puteam nici acum să scriu...