Introducere
"De fiecare dată când se apropie Paştele şi Crăciunul, mă simt defazată. De Paşte nu spargem ouă cu catolicii şi protestanţii, pentru că ţinem la strămoşescul calendar ortodox. În acelaşi timp, Crăciunul nu-l sărbătorim cu restul ortodocşilor, pentru că am adoptat calendarul pe stil nou. Înţelege cineva ceva de aici? Probabil avem cel mai ciudat timing al sărbătorilor din tot arealul creştin: nici complet în stil nou, nici de tot în stil vechi. E ceva tipic românesc în această poveste. (M. Ş.)"
Extras din rubrica Cu ochii în 3,14 în Dilema Veche nr. 270, 16- 22 aprilie 2009
Ei bine, citind zilele trecute acest text, am constatat că se mai pierd şi alţii în diferenţele astea de calendar care, uneori, mă enervează şi pe mine. Dat fiind că, atât cât am fost educat din punct de vedere religios, am fost învăţat să consider calendarul pe stil vechi ca fiind corect, nu voi afirma aici, acum altceva. Dar, gândindu-mă la ortodocşii pe stil vechi şi pe stil nou m-am surprins întrebându-mă care ramură are mai mulţi adepţi în Europa şi chiar în lume. Îmi poate recomanda cineva vreo statistică pe tema asta? Chiar aş fi curios să aflu dacă, privind lucrurile global, sunt minoritar sau majoritar în lumea ortodoxă... Să fie la mijloc efortul pe care-l fac pentru a-mi clădi o identitate? Probabil...
Dacă eşti curios să vezi cam care-i treaba cu stilul vechi (am mai întâlnit oameni care au cerut explicaţii şi, atât cât m-am priceput, le-am explicat) îţi poţi arunca o privire aici.
Povestea
Biserica
Ieri seară plec de la muncă spre Militari. Aşa cum m-am obişnuit în ultima vreme, simt nişte chestii ciudate prin stomac atunci când, după servici, îmi propun să merg undeva. Acum senzaţiile erau parcă mai puternice decât de obicei, poate pentru că nu mai mersesem de ani de zile în acea direcţie cu metroul (iar faptul că, în urmă cu un an şi ceva, ajungeam relativ des în zonă, cu alt scop, mi se pare nerelevant în actualul context).
"De fiecare dată când se apropie Paştele şi Crăciunul, mă simt defazată. De Paşte nu spargem ouă cu catolicii şi protestanţii, pentru că ţinem la strămoşescul calendar ortodox. În acelaşi timp, Crăciunul nu-l sărbătorim cu restul ortodocşilor, pentru că am adoptat calendarul pe stil nou. Înţelege cineva ceva de aici? Probabil avem cel mai ciudat timing al sărbătorilor din tot arealul creştin: nici complet în stil nou, nici de tot în stil vechi. E ceva tipic românesc în această poveste. (M. Ş.)"
Extras din rubrica Cu ochii în 3,14 în Dilema Veche nr. 270, 16- 22 aprilie 2009
Ei bine, citind zilele trecute acest text, am constatat că se mai pierd şi alţii în diferenţele astea de calendar care, uneori, mă enervează şi pe mine. Dat fiind că, atât cât am fost educat din punct de vedere religios, am fost învăţat să consider calendarul pe stil vechi ca fiind corect, nu voi afirma aici, acum altceva. Dar, gândindu-mă la ortodocşii pe stil vechi şi pe stil nou m-am surprins întrebându-mă care ramură are mai mulţi adepţi în Europa şi chiar în lume. Îmi poate recomanda cineva vreo statistică pe tema asta? Chiar aş fi curios să aflu dacă, privind lucrurile global, sunt minoritar sau majoritar în lumea ortodoxă... Să fie la mijloc efortul pe care-l fac pentru a-mi clădi o identitate? Probabil...
Dacă eşti curios să vezi cam care-i treaba cu stilul vechi (am mai întâlnit oameni care au cerut explicaţii şi, atât cât m-am priceput, le-am explicat) îţi poţi arunca o privire aici.
Povestea
Biserica
Ieri seară plec de la muncă spre Militari. Aşa cum m-am obişnuit în ultima vreme, simt nişte chestii ciudate prin stomac atunci când, după servici, îmi propun să merg undeva. Acum senzaţiile erau parcă mai puternice decât de obicei, poate pentru că nu mai mersesem de ani de zile în acea direcţie cu metroul (iar faptul că, în urmă cu un an şi ceva, ajungeam relativ des în zonă, cu alt scop, mi se pare nerelevant în actualul context).
În sfârşit, controlez cât pot situaţia şi-mi propun să limitez scopurile serii în cazul apariţiei unui disconfort extrem (psihologii pot citi anxietate în loc de discomfort extrem). Ajung la Păcii, încerc să-mi amintesc drumul pe care aveam să merg şi, oarecum surprinzător, regăsesc şi elemente cunoscute. Un parc nou, o veche benzinărie, o nouă biserică (nu ştiu dacă doar mie mi-a lăsat senzaţia de sorcovă acea biserică împodobită cu beculeţe de la intrarea pe Str. Mărgelelor), alte construcţii mai vechi şi mai noi, străzi cu marcaje pe ele, asfaltate, drum lung cam de 15 minute... Cu ani în urmă mi se părea mai scurt... Îmi amintesc care sunt cele două străzi pe care puteam face stânga, o regăsesc pe prima, o regăsesc şi pe a doua. Reţinusem denumirile. Ciudate aceste jocuri ale memoriei...
Ajung, pun telefonul pe vibraţie (deşi de obicei nu sună mai nimeni la mine). După nici eu nu mai ştiu câţi ani, revin, încercând să regăsesc sentimentul religios (mai devreme găseam un mic ajutor în acest sens, o apropiere între religie şi psihologie, ambele lucrând în direcţia bunei înţelegeri între indivizi), la biserică. Am ales special seara de 6 ianuarie (ajun de Crăciun pe stil vechi) dat fiind că, zilele trecute, îmi notasem senzaţia plăcută pe care o simţeam la finalul slujbei din ajun de Crăciun când preoţii cântă colinde...
Fără prea multe cuvinte, afirm doar că această revenire mi-a provocat un oarecare disconfort (vorbesc aici tot de anxietate, aţi putea să vă imaginaţi că-mi crează disconfort ideea de a îngenunchia, spre exemplu, dar nu e cazul) dar am preferat să mă expun situaţiei. Dacă mă voi întoarce acolo curând sau cândva rămâne de văzut. Oricum, aseară, puţin după 22:00 când am luat metroul spre centru, eram departe de starea de linişte pe care o dobândeam în astfel de ocazii cu ani în urmă. Şi mă-ntrebam dacă se potriveşte, dacă mi-ar face bine sau rău să trec şi prin Iron City.
Dar până la Iron City, câteva cuvinte despre felul în care am perceput biserica... Ei bine, după atâţia ani, strada din faţa mânăstirii am regăsit-o asfaltată. Cu ani în urmă, fiind o stradă noroioasă, ţin minte că am văzut călugării cărând cu roaba pietriş pe care-l împrăştiau pe stradă astfel încât credincioşii să nu se împotmolească. Grijă faţă de aproapele şi umilinţă...
Biserica o ştiam cu mare parte din pereţii interiori nepictată. Ei bine, acum e pictată cea mai mare parte iar treaba asta chiar m-a surprins plăcut aproape imediat după intrarea în biserică. Poate pentru că, pe stâlpul lângă care am stat, stă scrisă singura rugăciune pe care am reţinut-o dintr-o carte scoasă la Editura Anastasia şi citită cândva demult... Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
După atâţia ani, asta fiind chiar după dorinţa mea, am ajuns acolo singur. Nici nu m-am intersectat cu vreo rubedenie pe acolo. Cred că situaţia asta mi-a permis odată în plus să mă expun.
Dar până la Iron City, câteva cuvinte despre felul în care am perceput biserica... Ei bine, după atâţia ani, strada din faţa mânăstirii am regăsit-o asfaltată. Cu ani în urmă, fiind o stradă noroioasă, ţin minte că am văzut călugării cărând cu roaba pietriş pe care-l împrăştiau pe stradă astfel încât credincioşii să nu se împotmolească. Grijă faţă de aproapele şi umilinţă...
Biserica o ştiam cu mare parte din pereţii interiori nepictată. Ei bine, acum e pictată cea mai mare parte iar treaba asta chiar m-a surprins plăcut aproape imediat după intrarea în biserică. Poate pentru că, pe stâlpul lângă care am stat, stă scrisă singura rugăciune pe care am reţinut-o dintr-o carte scoasă la Editura Anastasia şi citită cândva demult... Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
După atâţia ani, asta fiind chiar după dorinţa mea, am ajuns acolo singur. Nici nu m-am intersectat cu vreo rubedenie pe acolo. Cred că situaţia asta mi-a permis odată în plus să mă expun.
Aseară le-am simţit lipsa bunicilor... M-am simţit puţin tensionat amintindu-mi că, ultima oară când ajunsesem acolo, era vorba de înmormântarea bunicului... A fost o zi tare tristă atunci... Poate şi din cauza asta, peste ani, am evitat să merg şi la înmormântarea bunicii... Odată cu bunicii parcă s-a dus şi o mare parte din amintirile frumoase din copilărie...
M-am simţit jenat şi atunci când mi-am dat seama, după nu mai ştiu ce gest mărunt al părintelui Flavian, că acesta nu mă recunoaşte. Firesc de altfel, au trecut ani... La extrema cealaltă, m-am bucurat când am recunoscut glasul părintelui în timpul slujbei.
Nu ştiu cum va continua relaţia mea cu biserica dar simt că experienţa de aseară a fost utilă.
Iron City de Sf. Ion (stil nou)
Un lucru era sigur, nemaitrecând prin Iron City din octombrie, simţeam nevoia şi de puţin folk. Aşa că mă dau jos la Unirii, constat că era ora suficient de târzie încât trebuia să hotărăsc repede ce fac, constat revenirea unei stări de disconfort dar ies totuşi la suprafaţă şi mă îndrept spre Iron City. Ajung întrebându-mă dacă însoţesc starea de folk cu starea de bere sau cu starea de suc.
Era aproape 23:00, cântarea cred că începuse de o oră. Cârciuma plină, parcă nu o mai văzusem de mult atât de plină la ora aceea... În partea de jos a scărilor erau oameni aşezaţi, pe culoarul către bar era relativ liber dar în faţa barului şi spre scenă... plin! Ajung destul de greu la bar, îmi iau obişnuita bere, îmi găsesc cât de cât locul şi-mi propun să stau în club doar preţ de o bere.Am rămas până la urmă preţ de două beri pentru că acolo se întâmplau lucruri de care chiar mi-era dor...
Curând după sosirea mea urcă pe scenă Costică David. Cred că nu-l mai auzisem de la noaptea Folk frate din Diham, din decembrie 2008 aşa că mă felicit că am venit. Ca niciodată, constat că-mi amintesc ceva versuri ale cântecelor lui. Un grup aflat undeva în stânga părea să se bucure chiar mai mult decât mine de prezenţa lui Costică.
Puţin timp după Costică urcă pe scenă şi Cristina. Urechile erau deja îndreptate către scenă dar spectacolul vizual creat de Cristina şi Jonnie cerea şi atenţia ochilor. Ca de obicei, chestiile faine petrecute pe scena din Iron capătă un plus când apare acolo şi Cristina.
Am mai remarcat o noutate la Folk frate, un om cu flautul. Mi-au plăcut intervenţiile acestuia care par a compensa cumva plecarea sau absenţa temporară a lui Alex.
Vlad a fost chemat la un moment dat pe scenă şi s-a cântat acea piesă Timpuri Noi scrisă în amintirea tatălui lui Dan Iliescu.
Atmosfera a fost tare faină. Oamenii din jurul meu erau toţi frumoşi. Privirea îmi zbura liberă peste chipurile şi trupurile tinerelor frumoase din jur. Nu mă simţeam deloc vinovat indiferent dacă priveam nişte picioare, un decolteu sau un chip plăcut.
Muzical vorbind nu cred că s-au întâmplat lucruri noi. La miezul nopţii ar putea fi totuşi o noutate, În grădina lui Ion, în cinstea lui Jonnie. Mai târziu, Cântă cucul, cu publicul într-o formă fantastică. Nebun de alb a ieşit la fel de fain, pentru mine existând un motiv în plus de bucurie, nu am mai simţit nimic trist în faţa acelui Tot ce-i al tău mi se cuvine mie.
Pe la 1:40, aproape de scenă, s-a sesizat un mic conflict între câţiva oameni din public. Oamenii barului i-au izolat/ evacuat pe cei implicaţi şi, la plecarea mea din club, aşa cum deja scriam pe blogul Folk frate pe la 2 noaptea, i-am auzit pe aceia cerându-şi reciproc scuze (sincere, sper) după care, după toate probabilităţile, au coborât împreună înapoi în club. Le doresc să revină în Iron City fără a mai lăsa loc de certuri inutile. Nu am nici cea mai vagă idee de la ce pornise supărarea lor dar îmi imaginez că era vorba de un mărunţiş peste care au trecut uşor
Din punctul meu de vedere (cât aş vrea să explic şi de ce dar... ceva mă reţine totuşi) au mai existat 3 momente deosebite. Secundele în care Mysha şi Orhan (nu-mi imaginasem că m-a remarcat şi el) m-au salutat şi mi-au urat La mulţi ani (neştiind ei că urările lor pică în cel mai potrivit moment posibil) şi deja obişnuitul scurt schimb de zâmbete cu Cristina. Celor trei, mulţumiri suplimentare pentru seara frumoasă! :)
Ca o concluzie, a fost un ajun de Crăciun reuşit, chiar dacă a fost o schimbare de atmosferă cam prea bruscă, trecând de la miros de tămâie la bere şi miros de fum... De la Chestie (mersul la biserică) la Loc (Iron City, aşa cum bine bănuiseră Oana şi Kaas)...
În încheiere, celor care au (oameni care ţin stilul vechi, oameni care au sărbătorit Sf. Ion, zi de naştere sau orice altceva) sau nu ceva de sărbătorit, le doresc tot binele din lume! Să vă trăiţi viaţa, pe cât posibil, în armonie cu cei din jur!
Atmosfera a fost tare faină. Oamenii din jurul meu erau toţi frumoşi. Privirea îmi zbura liberă peste chipurile şi trupurile tinerelor frumoase din jur. Nu mă simţeam deloc vinovat indiferent dacă priveam nişte picioare, un decolteu sau un chip plăcut.
Muzical vorbind nu cred că s-au întâmplat lucruri noi. La miezul nopţii ar putea fi totuşi o noutate, În grădina lui Ion, în cinstea lui Jonnie. Mai târziu, Cântă cucul, cu publicul într-o formă fantastică. Nebun de alb a ieşit la fel de fain, pentru mine existând un motiv în plus de bucurie, nu am mai simţit nimic trist în faţa acelui Tot ce-i al tău mi se cuvine mie.
Pe la 1:40, aproape de scenă, s-a sesizat un mic conflict între câţiva oameni din public. Oamenii barului i-au izolat/ evacuat pe cei implicaţi şi, la plecarea mea din club, aşa cum deja scriam pe blogul Folk frate pe la 2 noaptea, i-am auzit pe aceia cerându-şi reciproc scuze (sincere, sper) după care, după toate probabilităţile, au coborât împreună înapoi în club. Le doresc să revină în Iron City fără a mai lăsa loc de certuri inutile. Nu am nici cea mai vagă idee de la ce pornise supărarea lor dar îmi imaginez că era vorba de un mărunţiş peste care au trecut uşor
Din punctul meu de vedere (cât aş vrea să explic şi de ce dar... ceva mă reţine totuşi) au mai existat 3 momente deosebite. Secundele în care Mysha şi Orhan (nu-mi imaginasem că m-a remarcat şi el) m-au salutat şi mi-au urat La mulţi ani (neştiind ei că urările lor pică în cel mai potrivit moment posibil) şi deja obişnuitul scurt schimb de zâmbete cu Cristina. Celor trei, mulţumiri suplimentare pentru seara frumoasă! :)
Ca o concluzie, a fost un ajun de Crăciun reuşit, chiar dacă a fost o schimbare de atmosferă cam prea bruscă, trecând de la miros de tămâie la bere şi miros de fum... De la Chestie (mersul la biserică) la Loc (Iron City, aşa cum bine bănuiseră Oana şi Kaas)...
În încheiere, celor care au (oameni care ţin stilul vechi, oameni care au sărbătorit Sf. Ion, zi de naştere sau orice altceva) sau nu ceva de sărbătorit, le doresc tot binele din lume! Să vă trăiţi viaţa, pe cât posibil, în armonie cu cei din jur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu