Anul 2019 în momente speciale

2019 a fost un an teribil de complicat. Mi-am făcut (temporar cel puțin) reintrarea în unele lumi, m-am trezit intrat în lumi noi, am trăit sentimente noi dar m-au revizitat și sentimente vechi, am cunoscut oameni, m-am despărțit de oameni, am acceptat ca posibilă soluție o chestie pe care o consideram inadmisibilă în trecut (dar n-am avut ocazia să pun în practică această acceptabilă soluție pentru că nu s-au îndeplinit toate condițiile), a trebuit să-mi recunosc (în fața mea, cel puțin) limite.

Anul acesta am adunat niște zile interesante petrecute prin munți, majoritatea cu oameni noi. Am mers singur sau cu Daniel, Dan, Dana, Fra, Florin, Andrei, Cristina, Alina, Melinda, Oana. Am făcut de la trasee simple (Măcin, păduri din Bucegi) la unele mai complicate (Retezat turistic și Brâna Portiței până la Portița Caraimanului).

 Anul acesta am încercat pentru prima dată escalada la sală (de la bouldering la escaladă cu asigurare) și aproape că mi-a plăcut. Din povestea asta am rămas cu papucii Simond. Eram la un pas să rămân și cu un GriGri. Probabil papucii se vor dovedi inutili după noua și probabil ultima ieșire la escaladă din 10 ianuarie 2020.

Anul acesta am reajuns la folk. De la Florin Chilian în Tulcea la concerte de amatori în Vama Veche, ajungând apoi la Emeric Imre, Ștefania Iacob, concertul în memoria lui Vali Sterian, seri de cântece de munte și, spre final, un concert de colinde al Mariei Gheorghiu. S-au mai strecurat ieșiri la Târgul de Craciun, cu concerte de diverse genuri.

Anul acesta am avut, în august, un concediu drăguț prin Dobrogea, ocazie în care am descoperit locuri noi (Tulcea, Sulina, Cheile Dobrogei, un traseu în sudul Măcinului) și am redescoperit Vama Veche (în care naturismul a rămas exilat pe o bucată minusculă de plajă). Spre finalul concediului am avut lungi, chiar foarte lungi discuții telefonice cu femeia de care aveam să mă îndrăgostesc nu mult mai târziu.

Anul acesta cineva m-a convins să îmi schimb ținuta, măcar la ocazii. Așa s-a făcut că am băgat câțiva bănuți în câteva cămăși, o masă de călcat și într-un fier de călcat pe care nu pot spune că-l folosesc cu talent (o cămașă călcată de mine arată neșifonată doar dacă e privită din avion). Avea cumva dreptate Daniel, trebuia să-mi găsesc întâi nevastă și apoi să îmi iau cămăși (măcar să am de la cine învăța să le calc).

Anul acesta m-am lăsat agățat (rezultând de aici o poveste teribil de complicată, după care încă am răni sângerând) și am încercat să agăț (fără succes, desigur). Anul acesta m-au revizitat atacurile de panică.

Anul acesta am cunoscut 4 copii, fiecare cu farmecul său. Mi-au rămas în mod special în memorie o adolescentă inteligentă și timidă și o bebelușă mai mare cu degețelele căreia m-am jucat câteva clipe în timpul unui concert.

Anul acesta am mers la două proiecții cu munți, ambele susținute de cunoscuți. Am avut ocazia să stau un pic de vorbă cu un alpinist vechi și priceput.

Anul acesta s-a dezvoltat pentru puțin timp apoi s-a stricat relația amicală cu un cuplu pe care îl știam de niște ani.

Anul acesta am primit neliniști și supărări la serviciu (neliniști legate de o posibilă concediere sau mutare a firmei la o adresă greu de accesat pentru mine și supărări pentru zilele de concediu șterse cu buretele și pentru banii reținuți din salariu din motive care mi-au rămas necunoscute).

La finalul anului am ajuns să nu mă mai bucur de o primă consistentă pentru că nu văd acum nimic spectaculos de făcut cu ea.

A fost primul și probabil ultimul an în care am făcut eforturi financiare serioase pentru a păstra relația cu o femeie (pe care, în nici 5 luni, am pierdut-o). Practic, în cele trei luni pline cu ea (septembrie- noiembrie) am băgat mâna în pensia lui tata destul de adânc, luând un total de 2300 lei (o medie de 766 lei/ lună), comparativ cu celelalte 9 luni ale anului când am luat de la tata 4450 lei (o medie de 495 lei/ lună). Diferența medie de 271 lei/ lună ar reprezenta depăsirile de buget pe care le-am acceptat de dragul ei. Sigur, toți banii ăștia au plătit și distracția mea (concerte, escaladă, munte), nu doar a ei dar, dacă luăm în calcul obiceiurile de consum, distracția mea a costat mai puțin de jumătate din cheltuiala totală. Și e clar că aceste cheltuieli sunt imposibil de dovedit (că doar nu-i ceream semnătură pe suma cheltuită de fiecare dată când ieșeam în oraș împreună) și de recuperat. După vorba aia urâtă, am rămas după povestea aia și nf, și cu banii dați... Nu vorbesc de bani luați pentru că nu i-a furat, doar a acceptat, protestând vag câteodată, să cheltui pentru activitățile comune mai mult decât a cheltuit ea. O socoteală ceva mai exactă a banilor cheltuiți în activități comune cu ea este dificil de făcut, eu fiind teribil de în urmă cu introducerea în calculator a cheltuielilor personale. Pentru că, alături de banii luați din pensia bătrânului, sunt convins că am contribuit și din salariul meu destul de consistent la relația asta care a insistat să nu meargă.

A fost un an în care am constatat că ceilalți nu îmi dau voie să fiu deprimat, trist, demoralizat. Ceilalți nu au nevoie să aibă lângă ei oameni triști. A fost unul dintre motivele declarate pentru fuga ei de către o femeie pe care o plac mult (deși, după unele criterii, este teribil de imperfectă). Am mai constatat că au (re)apărut oameni care m-au susținut moral în momentele de cădere. Puțini dar importanți. Fără ei probabil eram mort între timp.

A fost un an în care am căpătat pentru puțin timp ceva curaj în a relaționa cu o femeie dar până la urmă tot respins am fost. Deși, dacă dau timpul înapoi, parcă o auzisem spunând că nu mă va respinge. Dar cine își mai ține promisiunea în ziua de azi???

Probabil că, în următoarea perioadă, încă voi avea de suferit din cauza ultimelor 5 luni din 2019 dar e posibil să rămân și cu amintirile momentelor relaxante apărute cumva fără inițiativa mea.

A fost un an în care, de ziua mea, am ajuns seara la cineva și am rămas peste noapte.

A fost un an în care m-am depărtat de ai mei pentru a mă reapropia când m-am retrezit singur.

A fost un an în care, un taximetrist oarecare, mi-a sugerat că încă aș avea timp să formez un cuplu cu persoana potrivită. Și chiar am sperat o vreme că asta se va întâmpla dar, din motive pe care cred că mi le pot imputa doar parțial, nu s-a întâmplat.

A fost un an în care persoana pe care ajunsesem s-o iubesc, în loc să-mi răspundă la rândul ei cu iubire, mi-a făcut o imensă listă de defecte care, sugera ea, nu îi permite să se apropie de mine.

A fost un an în care am încercat să iubesc necondiționat dar nu am reușit. Se pare că nu am mentalitate de sfânt...

A fost un an pe care îl închei făcând mici planuri pentru următorul, asigurându-mi bilete la concerte și înscrierea în ture pe munte.

Se pare că refuz să pic definitiv în butoiul cu melancolie, să mă las stăpânit de depresie și, eventual, să mă dau pe mâna vreunui psihiatru sau psiholog. De data asta se pare că voi răzbi doar prin forța mea psihică (atâta câtă este) și cu ajutorul câtorva mai mult sau mai puțin apropiați (Cristi, Răzvan, Andrei, Ion, Florin, Mirela, Mari, Alina, Oana).

Sunt tare curios cum voi ajunge la 44 de ani și la finalul lui 2020. Oare îmi voi găsi, în sfârșit, femeia cu care să rămân definitiv, total, până la capăt? Oare voi reuși să mă mut în sfârșit de la părinți? Oare voi face un cât de mic progres în carieră? Oare voi reuși să-mi construiesc un trup ceva mai puternic?

Apus

Mamă, ce frumos se vede norii ăştia, zice el...

Cine e el? Eu i-aş putea spune +500 lei/ lună faţă de venitul meu sau 1500 lei net pagubă pentru firmă din cauza "competenţei" domniei sale.

După cum vedeţi, cunoaşte atât de bine limba română încât mă miră crâncen simţul artistic care pare bine dezvoltat. Recunosc şi eu că apusul din seara asta arăta cumva. Mi-a fost lene să ies să fac o poză (modestă din punct de vedere tehnic) dar ar fi meritat...

Dacă eram pictor, aveam ocazia să îl fac din pensulă pe colegul meu. Ar fi ieşit un tablou perfect denumit Apus cu manelist.

Planificare nerealistă

Cam aşa s-ar numi ce fac eu de o lună încoace...

Nici nu mai ştiu cu ce a început. Poate cu ideea de a merge la Dârste pe 26 iulie. Tot căutând impresii despre Dârste am aflat că... în vara 2014 campingul e închis. O fi închis sau nu, nu mi-e nici acum clar. Asta pentru că informaţiile de pe internet se bat cap în cap iar adresa de e-mail de pe site-ul campingului se pare că nu mai funcţionează. Îmi era comod să stabilesc o întâlnire acolo dar... n-a fost să fie!

Câteva zile mai târziu urma să-mi iau cort. Bugetul mai mult decât minimalist mă făcuse să acord încredere unui cort vândut de Decathlon cu 100 de lei. Punând cap la cap cheltuielile care ar fi urmat rezulta că trebuie să reduc cantitatea de nutreţ în următoarea perioadă pentru că banii nu ajungeau şi de cort, şi de Dârste, şi de cheltuielile de zi cu zi.

Propun un alt loc de întâlnire, un camping din Bran despre care citisem chestii rezonabile (între timp am citit şi păreri critice la adresa lui). Aici apărea o problemă cu transportul pentru că depindeam de autobuzul din Braşov. De aici a rezultat un refuz (dacă trebuie să merg noaptea nu e bine) şi o propunere venită din partea cealaltă de data asta.

Accept cu entuziasm dar... pe zi ce trecea, îmi dădeam seama că nu îmi permit acea ieşire la 400 km distanţă. Odată cu constatarea asta începeam să regret achiziţionarea Cardului Tren Plus pe care speram să-l amortizez în mare parte prin acea călătorie.

Îmi socotesc banii iar rezultatul insistă să nu se potrivească cu ce aveam nevoie. Încep să-mi socotesc şi timpul şi constat că nu am cum să ajung în Gara de Nord pe la 9 seara, vineri, cu bagajul făcut. În plus, după o săptămână de muncă, nici cu odihna nu stăteam prea bine aşa că o noapte petrecută pe tren era cât se poate de nepotrivită. Combinată cu o zi de sâmbătă în care plănuiam un traseu pe munte de vreo 7 ore, cu o duminică cu program incert şi cu o retragere spre casă care să presupună o altă noapte pe tren urmată de sosirea în Bucureşti la puţin timp înainte de începerea programului la serviciu, toată treaba începea să sune a dezastru total. Adăugând neliniştile legate de aşteptările pe care le aveam fiecare de la acea întâlnire şi nelămuririle cu privire la ce era bine să-mi pun în bagaj, panica a pus stăpânire pe mine aşa că am renunţat la călătorie.

Compensez disconfortul, într-o oarecare măsură, prin cele două ieşiri la munte din iulie. Plănuiesc să încep şi luna august tot cu sâmbete pe munte dar din nou calculele s-au opus planurilor. Din ce în ce mai stresat caut o cale prin care să-mi fac din nou o plăcere. Deşi se răriseră până aproape de dispariţie ieşirile la alergare, am trecut prin Decathlon pentru a-mi cumpăra unele chestii care să mă reapropie de ideea de fugă. E adevărat că mi-am luat aproape tot ce-mi propusesem dar... astfel m-am trezit din nou în faliment. Şi mă gândesc că planific într-un mod tare stupid lucrurile dacă ajung să am batoane proteice în frigider, echipament rezonabil pentru alergare, poftă de sport mai degrabă lipsă, bani aproape deloc şi chef de munte cât casa, într-un moment în care, în următoarele 3 săptămâni, e puţin probabil să fac loc în buget şi pentru bilete de tren.

Cu toate astea îmi propun să-mi iau concediu între 21- 27 iulie. Ca să ce? Ca să stau acasă, bronzându-mă la bec şi ascultând aberaţiile şi gemetele bătrânilor bolnavi (închipuiţi?) ai familiei.

Curând aflu că concediul meu s-ar suprapune cu ocazia cuiva de a merge prin Cazanele Dunării sau prin cazanele de ţuică, nu am înţeles exact. Încă nu eram suficient de furios. Dar au trecut zilele şi s-a rediscutat treaba cu concediile. A rămas că pleacă până pe 20 ca să plec eu după. Imediat îmi sună telefonul. Un client cu care, în ultimul timp, apar diverse probleme. Deja senzaţia de prea plin îşi face apariţia.

Furie 100 %. Ies la aer, pocnesc o scrumieră cu o lovitură de karate pe care nu ştiam c-o ştiu, lovesc astfel simbolic şi inconştient toţi fumătorii care, într-un fel sau altul, îmi afectează viaţa (începând cu tata şi teminând cu retardaţii care fumează în parc, obligându-mă să inspir fumul lor în timp ce alerg). Trec câteva minute până să se dilueze furia. Lasă în urmă o tristeţe supradimensionată, o ură faţă de oameni, o senzaţie puternică de pierdere. Sună iar telefonul, tratez cu suficient calm şi înţelegere problema clientului dar rămân adâncit în dilema concediului.

Să-l iau? Să nu-l iau? Dacă-l iau nu mă aleg cu nicio plăcere, dacă nu-l iau pleacă pe Cazane. Şi totuşi, a trecut un an de când nu mi-am mai luat concediu, am rămas cu zile de concediu neluate din 2011, cealaltă parte are oricum periodic planuri sau probleme deci... din punct de vedere al zilelor de concediu am tot pierdut aşteptând să-i cadă în cap definitivul drob de sare sau, mai puţin simbolic, să moară mă-sa.

Îmi vine să-i transmit să stea dracu` în concediu până pleacă cealaltă dar asta i-ar întări impresia că face ce vrea cu mine. E rău să-mi reafişez vulnerabilitatea, e rău şi să stau în concediu aproape fără un ban în buzunar, e rău indiferent cum pun problema. E genul ăla de dilemă pe care numai rataţii o au...

Şi totuşi, în ciuda calculelor care nu se vor potrivi niciodată, insist să visez să merg cu cortul în Piatra Neamţ, Bicaz, Ceahlău, Călimani, Călimăneşti, să caut microbuze, autobuze, trenuri care să mă ducă în zone pe care îmi doresc să le vizitez... Asta deşi cu un cort ieftin nu prea ai ce căuta pe munte (iar eu nici pe ăla nu-l am) iar unul bun nu găseşti decât printr-un mare noroc mai jos de 500 de lei. Şi o să am eu 500 de lei de dat pe cort când o zbura porcul, o învia mortul şi o face plopul bere... Unde mai pui că sezonul în care sunt campingurile deschise se apropie de sfârşit.

Dar de ce vă povestesc vouă toate astea? În definitiv, sunt convins de multă vreme că nu doare pe nimeni în p*** dacă mă doare pe mine-n p***.

Chiar nu mi-ar părea rău dacă aş muri azi...

O labă mică...

PUBLICITATE

Văd dimineaţă pe câteva maşini un mic afiş lipit. Sper ca lipiciul de pe acest afiş să fi produs daune maşinilor, astfel încât proprietarii să sune pentru a cere... despăgubiri.

Pe afiş scrie aşa:

Sună-mă şi îţi ofer o rată mică cât laba mea.

Foarte inspirat mesaj, nu-i aşa? În definitiv, există un număr mare de bărbaţi care conduc maşini şi care, deşi poate nu recunosc, s-au masturbat mai mult sau mai puţin constant de-a lungul existenţei...

Oare mesajul va vinde credite? Sau va stârni un gând asemănător cu al meu, când mă gândesc la dobânda pe care aş plăti-o pentru un credit? Eu zic că:

SUNT PREA SĂRAC PENTRU A HRĂNI UN BANCHER!

Din nou despre bani

Aud mai devreme nişte comentarii despre scăderile de preţuri la terenuri şi case. Pentru că, de câteva săptămâni, mi-am dat seama că discuţiile despre bani le percep ca fiind teribil de neplăcute, comentez la rândul meu:

Nu ştiu de ce dar când aud discuţii despre lucruri pe care mi le permit şi eu doar dacă achit în TREI vieţi mă gândesc că ori sunt eu tâmpit ori sunt ceilalţi HOŢI. Şi dacă mă mai gândesc puţin, nu mă consider tâmpit...

Discuţia lor a deviat subit către alt subiect...

Obiectiv atins!

Cică nişte militari...

îşi doreau pensii mai mari...

Proteste în România, anul dracului 2012... O armată în miniatură, formată din vajnici bătrânei aflaţi, din punct de vedere statistic (vechea mea obsesie legată de speranţa de viaţă la naştere...), foarte aproape de moarte, protestează pentru pensii mai mari. Cineva dă şi cifre... Cică bietul pensionar se plânge de minuscula pensie de 1500 lei.

De aici... devin subiectiv. 1500 lei reprezintă o sumă cu câteva sute de lei mai mare decât salariul meu actual. Salariul meu, dacă aş reuşi să-l fac să crească (prin obţinerea unei bucăţi de hârtie emisă de o instituţie americană, hârtie care să dovedească faptul că sunt mai priceput decât în prezent în domeniul în care lucrez, hârtie care, dincolo de orele necesare pentru studiu -neplătite- m-ar costa salariul pe aproape două luni), ar rămâne totuşi cu alte sute de lei mai mic decât acea minusculă pensie. Un pensionar, zic eu, are viaţa pe sfârşite deci nu mai are loc de planuri mai mult sau mai puţin geniale, planuri pentru îndeplinirea cărora să fie necesare sume mari de bani. Şi atunci? Ce îi poate face pe acei indivizi să se agite pentru o sumă mai mică sau mai mare în plus?

Pe alt fundal, mă mai irită şi altă speranţă de a căpăta o sumă mare de bani. Îmi sare în ochi de câteva ori pe săptămână o bătrână bolnavă, bătrână care, cu ceva timp în urmă, a avut parte de atenţia unui ziar care i-a dedicat un articol de 2 pagini. Ei bine, bătrâna în cauză afirmă că are nevoie de 62000 Euro pentru nu ştiu ce operaţie. Devin din nou subiectiv şi mă întreb ce locuinţă poţi achiziţiona pe acea sumă... Şi mă întreb iar dacă societatea se simte bine ajutând o fosilă... Şi mă întreb...

Îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg de ce, ca copil sau pensionar, ţi se acceptă solicitări dintre cele mai nerezonabile în timp ce, ca adult, primeşti critici din toate părţile, inclusiv pentru banalul motiv că ai spus cândva, lângă urechea nepotrivită, că un salariu sub 4000 lei este un mare căcat din care nu te alegi cu prea multe...

Oare trebuie să mă simt vinovat că am cunoscut oameni care au astfel de salarii, oameni care-şi permit tururi prin Europa sau chiar sărbători de iarnă petrecute la căldurică, pe o plajă mexicană?

Dacă nu aş fi cunoscut genul acesta de oameni care, la o privire superficială, nu afişau nimic care să sugereze bogăţia, poate aş fi crezut şi acum că ce îmi permit eu este luxul cel mai mare posibil...

Dar i-am cunoscut şi... poate că nu trebuia... Pentru că, după ce i-am cunoscut, încet dar sigur, am început să mă simt cel mai sărac dintre pământeni...

Spuse şi nespuse despre bani (2)

Auzeam pe cineva spunând că a băgat în ultimii 7 ani vreo 70000 lei în casa de vacanţă.

Şi mă gândeam că omul este într-adevăr sărac dacă a cheltuit pe casa de vacanţă echivalentul întregului meu salariu pe aceiaşi perioadă. Pe lângă asta şi-a mai plătit rata la maşină, cheltuielile curente din casă, crăpelniţa (sau mâncarea, ca să folosesc un limbaj mai clar). Sărac lipit, bietul om...

Să văd cum mă criticaţi acum pentru "păcătoasa"-mi invidie...

Spuse şi nespuse despre bani (1)

-Trebuie să-mi mai rotunjesc veniturile cumva. Doar din salariu... vorba lui R, rămâi cu câţiva lei în buzunar a doua zi după ziua de salariu.
-Auzi? Lasă-mă cu R...
-De ce? Tu nu vezi cât munceşte?
-Da dar... pe ce salariu? Este printre cei cu cele mai mari trei salarii din departament.
-Ai dreptate dar M are salariul mai mare ca al lui R şi nu munceşte la fel de mult.
-Nu te contrazic.
-În plus, R are copil deci o mai mare nevoie de bani.
-De ce are el nevoie de mai mulţi bani? Eu cred că am aceleaşi nevoi ca el şi e puţin probabil să mi le pot satisface din salariul încasat. Cât despre copil, scuză-mă că-ţi spun dar... nu i-am f**** eu nevasta ca să îi port de grijă copilului.

Nu prea sunt eu de acord cu teoriile auzite de-a lungul timpului de la bătrânul dar aici se pare că are dreptate. Nu ai cum să te plângi şi tu de lipsa banilor pentru că se găsesc mereu unii mai bogaţi şi mai grăbiţi să se plângă. Ca să fac o comparaţie din seria se poate şi mai rău, este ca şi cum m-aş plânge eu unui cerşetor care locuieşte într-o "casă" de carton sau în canal... Cam aşa tratez eu momentele în care indivizi cu familie, casă, maşină, concedii şi cine ştie câte alte chestii după care probabil salivez şi eu mi se plâng mie de bani.

Cum sunt ei? Egoişti? Nesătui? Tupeişti? Obraznici?

Dar eu, dat fiind că pun în discuţie astfel de subiecte, cum sunt?

Banii- mod de utilizare

După cum spunea un haios fost coleg de serviciu, fiecare este obsedat de ce nu are... sau de ce are senzaţia că nu are, ar completa cineva... sau de ce-i trebuie...

Aşa se explică probabil că de vreo două săptămâni am căpătat o obsesie pentru banii pe care nu-i am dar, cel puţin teoretic, i-aş putea împrumuta. Până de curând nu mă gândisem decât foarte vag la ideea de a împrumuta bani şi atunci îmi puneam problema de a împrumuta maxim un salariu pentru a-mi permite câteva zile de concediu în Ro.

De ceva timp pluteşte în aer ideea de a împrumuta aproape 1000 Euro pentru o călătorie a cuiva apropiat. Deşi nu eram încântat de idee, eram dispus totuşi să mă interesez în ce condiţii i-aş putea face rost de bani, cu atât mai mult cu cât, fiind atins la coarda sensibilă (tu eşti singurul la care pot apela, mi s-a spus), deja părea mai simplu să las raţiunea la o parte şi, după cum spune acea vorbă stupidă, să-mi ascult inima...

Acum două săptămâni, într-o sâmbătă, s-a nimerit să apară o neaşteptată modificare în programul meu, modificare în urma căreia am avut o oră liberă într-o zonă în care nu prea ştiam ce să fac. A venit totuşi iluminarea! Hei, e sâmbătă şi banca ta, cu o agenţie aflată la doi paşi, are program. Fără să fiu pus pe semnat contracte, dorind doar să mă interesez cam cum merge sistemul, merg spre bancă şi constat că şi-a modificat programul de când nu am mai trecut eu pe acolo. ÎNCHIS! Îmi spun că o las pe altă dată şi, câteva clipe mai târziu, m-am trezit reproşându-mi:

Hei! Iar încerci să-ţi laşi baltă interesele şi să-ţi trăieşti viaţa ţinând cont mai mult de ceilalţi? Tu-ţi dai seama că, împrumutând 1000 Euro, ai putea face PENTRU TINE ceva?

Şi mi-am dat seama că aş putea cheltui aşa sumă în câteva moduri:

1) oferind-o persoanei pentru acea călătorie

2) cumpărând pentru mine bicicleta după care salivam acum câteva săptămâni

3) plătind o facultate (sau altă formă de şcolarizare recunoscută pe piaţa muncii) pentru mine sau cineva apropiat dacă aş crede că eu sau altă persoană am sta suficient de bine cu IQ-ul şi cu inteligenţa emoţională încât să o scoatem la capăt cu bine

4) oferindu-mi mie un mai serios tratament stomatologic de care am nevoie dar pentru care nu am găsit până acum nici timpul, nici banii necesari

5) schimbând câte ceva prin casă

6) oferindu-mi mie ceva distracţie (excursii, concerte, cărţi...)

7) cumpărând pentru mine haine ceva mai business

8) lăsând ipohondrul din mine, încă în stare de veghe, să se trezească astfel încât să devin dispus să investesc în analize medicale mai mult, mai puţin sau deloc utile

9) plătind vreo 20 de partide de sex

6 din variantele expuse ar reprezenta cheltuieli pe care le-aş putea face strict pentru mine, una ar reprezenta o cheltuială care, în percepţia mea, ar fi dedicată strict celuilalt, o variantă ar contribui la mărirea gradului de confort pentru 4 persoane şi altă variantă ar putea în egală măsură reprezenta o cheltuială pentru mine sau pentru celălalt.

Admiţând că aş decide să împrumut banii, cred că cel mai uşor mi-ar fi să-i împrumut pentru varianta 3. Totuşi, după ce am demonstrat odată că am stat destul de bine intelectual dar am ratat la nivel emoţional, sunt în mică măsură dispus să cheltui pentru scolarizarea mea. Alte persoane apropiate par, conform percepţiei mele, în egală măsură de nepregătite emoţional, motiv pentru care această variantă pare să fie nerealistă.

În aceste condiţii, pare cel mai prudent să apelez la varianta a zecea, în care pur şi simplu nu aş împrumuta banii.

Pentru această a zecea variantă, caracterizată cumva de non-acţiune, pledează şi teoria pesimistă pe care am emis-o ieri discutând cu un coleg, pe trei sferturi în glumă, pe jumătate în serios, teorie conform căreia, dacă aş împrumuta, ar fi posibil să nu mai pot returna împrumutul deoarece aş putea ajunge să rămân fără loc de muncă dacă nemulţumirile mele ar scăpa de sub control şi ar provoca un suficient de mare conflict cu conducerea firmei, conflict care să facă imposibilă colaborarea dintre mine şi ei în viitor.

Dacă ar fi să cred în instanţe superioare (nu vă gândiţi la sensul juridic, căutaţi mai degrabă un sens pe jumătate spiritual- religios) aş putea spune că a fost un semn faptul că am găsit banca închisă.

Realism...

Zilele trecute unii colegi de muncă se declarau ofticaţi din cauza lipsei primelor de sărbători. Deşi într-o oarecare măsură îi înţeleg, chiar şi atunci când compară salariul pe care-l iau cu salariile şefilor (mi se pare şi mie strigătoare la cer diferenţa uneori), le spuneam că, în locul unei prime de sărbători, aş prefera să-mi fie valorificat potenţialul astfel încât venitul meu permanent să crească, nu numai cel ocazional (prime de sărbători, de vechime).