Festivalul Naţional de Muzică Folk Om Bun 2012- ziua 1

INTRO

Ziua-mi începuse prost, cu pană de apă caldă şi cu o apă rece atât de rece încât părea imposibil de utilizat. Socoteam că am plănuit degeaba să am concediu în zilele festivalului pentru că, în lipsa apei calde, asta nu era de ajuns pentru a-mi produce un aspect proaspăt. Până la urmă m-am descurcat cumva şi, cred, am apărut la Nottara având un aspect decent.

Înainte de a ajunge la teatru, pentru că-mi calculasem destul de relaxat timpul, am avut vreme de un nou vin fiert în Piaţa Universităţii (pe seama vinului fiert am făcut o observaţie în parcul IOR: paharele mici nu au volumul declarat pe afişele cu preţuri, sunt, cel puţin cele pe care le-am băut eu, cu 50 ml mai mici; observaţia din IOR nu pare să fie valabilă şi în Piaţa Universităţii). De aici, trecând prin faţa Teatrului Naţional, am avut ocazia să observ în treacăt un mic grup de antibăsişti. Cred că m-aş fi alăturat şi eu grupului, în altă seară, dacă mi s-ar fi demonstrat înainte că, sub alt preşedinte, şefii m-ar plăti dublu iar femeile care mi-au plăcut s-ar duela pentru a mă câştiga.

Termin vinul, merg în continuare spre teatru mărind un pic pasul pentru că drumul s-a dovedit mai lung decât îl apreciasem eu. Şi nu doream să întârzii la întâlnirea cu folkiştii din concurs care, eram convins, vor reprezenta şi anul acesta surprize plăcute. Stomacul îmi bolborosea încă de acasă cumva ciudat, nu era tocmai confortabil să-l simt aşa dar... situaţia era oricum departe de tragedie.

CONCURSUL

Maria Gheorghiu s-a lăsat aşteptată până puţin după ora 18:00. Probabil mai erau mici detalii tehnice de pus la punct înainte de începerea concursului. Între timp mi-am aruncat periodic privirea prin sală, parcă în căutarea unor chipuri cunoscute. Primul chip cunoscut, undeva într-o lojă, s-a dovedit a fii Ştefan Tivodar. L-am văzut rar în ultimii ani aşa că m-am bucurat să-l revăd.

Ceva mai devreme, înainte de a mă aşeza pe locul incredibil de bun pe care mi-l procurasem, am trecut pe lângă o puştoaică despre care mi-am imaginat că, aproape sigur, urmează să participe la concurs, dată fiind chitara din dotare. Bănuiam că are aproximativ vârsta Ştefaniei Iacob, una dintre plăcutele suprize tinere din concursul de anul trecut.

În sfârşit, Maria Gheorghiu apare pe scenă şi începe să prezinte... Primul concurent, parcă prea bătrân pentru un concurs (dar, tocmai din acest motiv, cu atât mai demn de laudă pentru încercare), cu nişte texte simpluţe dar, după cum le descria chiar el, protestatare. Surprinzător pentru mine a fost că omul a avut nevoie de microfon pentru chitară, chitara lui fiind simplă, clasică, incredibil de clasică, amintindu-mi de chitara bunicului. Un bătrân cântând bătrâneşte, Mircea Mocanu din Aleşd, un chitarist decent, ceva mai slab ca voce. Ne-a cântat Harap Alb şi Făt Frumos în economia de piaţă şi Niciun dracULA.

Cu numărul doi în concurs, un nume legat de cenaclul Totuşi Iubirea (un episod folk de care sunt total străin), Trio Bană, un tătic (voce, chitară, muzicuţă) cu două fete cu voci plăcute. Vocile tuturor mi s-au părut destul de bune (la fete aproape ajunsesem să identific vocea înaltă, blondă, din stânga şi vocea ceva mai joasă, brunetă, din dreapta) dar cu instrumentele tăticul nu mi s-a părut extraordinar pregătit. Piesele cântate de ei, care mi s-au părut un pic cam lungi, au fost Bradul de Crăciun şi Lehamite.

Numărul trei în concurs, Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. De Cosmin auzisem dar nu cred că apucasem să-l şi ascult. Ştiam doar că cel puţin una dintre cunoştinţele mele din lumea folk s-a declarat îndrăgostită de muzica lui Cosmin Vaman. Cei doi oameni au cântat un folk plin, întreg, primit foarte fain de public. Sunt de părere că Alexandra (o voce plăcută, faină şi ca prezenţă scenică) şi Cosmin vor lua cu siguranţă un premiu anul acesta la Om Bun. Au cântat De ce nu apar folkiştii la televizor (o piesă cu text din categoria haz de necaz) şi Drumul.

Numărul patru în concurs, Ioana Bărbuliceanu, este chiar chitarista care exersa când am trecut pe lângă ea la intrarea în sală. Am aflat că are 12 ani şi că a avut succes de 1 Decembrie când a cântat imnul naţional în faţa a 12000 de oameni. Prezentarea pe care i-a făcut-o Maria Gheorghiu mi-a produs o supradoză de simpatie la adresa Ioanei, folkista revoluţionară revenită, preţ de un concurs, la vremea copilăriei. Prima ei piesă din concurs a fost Zăpadă. Piesa a doua nu am reţinut cum se numea dar a fost prezentată ca o piesă având ca text cuvinte cu tâlc. Ioana, o chitaristă mică, revoluţionară, puternică şi înţeleaptă, o extraordinară reprezentantă a generaţiei ei.

Numărul cinci în concurs, provocându-mi un mare zâmbet, Proiectul Tivodar în formula în care-i auzisem în vară, la Folk You: Ştefan, Ioana şi Alex. Au cântat Ştiu şi Catalog. Pe Catalog am observat într-un târziu că Ştefan cântă cu capodastru. Alex a făcut minuni, ca de obicei, cu vioara lui iar Ioana a completat totul cu o voce cumva... Un final de seară de concurs cum nu se putea mai plăcut! Oare va primi Tivodar până la urmă trofeul, aşa cum crede Maria Gheorghiu că-şi doreşte? Oricum, insistenţa lui mă bucură.

RECITALURILE

Primul recital a fost susţinut de Florin Săsărman, un nume care nu-mi spunea mare lucru până ieri. A început cu Întoarcerea acasă, pe versurile lui Adrian Păunescu şi a continuat cu un program de colinde finalizat cu o colindă neteologică cu care mi-a redus un pic din simţul anti-Crăciun. În rest, strict muzical vorbind, nu am ce-i reproşa.

Al doilea recital, Walter Ghicolescu şi Adrian Grădinaru. Pe Walter îl cunoşteam ca nume dar nimic din muzica lui nu-mi pătrunsese definitiv în memorie, Adrian nu îmi spunea absolut nimic. Am fost atent la ei, încercând să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele despre folk şi am constatat că sunt doi muzicieni interesanţi. Au cântat, pe versurile lui Nichita, Popas în alt cântec apoi, pe versurile lui Minulescu (piesa chiar începând cu Ion Minulescu recitând), Cu toamna în geam. Mai târziu mi-au reţinut pentru câteva clipe atenţia versurile de la Prezent retro şi orchestraţia de la Singur pe drum. E greu să adormi când nimeni nu-i cu tine...



Nu ştiu cum ar fi sunat recitalul fără Grădinaru, omul orchestră, îmblânzitor de chitară, clapă, vioară şi discret vocalist.

Seara a continuat cu un nume relativ mare, Andrei Păunescu şi Totuşi. Andrei a apărut însoţit de baterist şi basist. A fost prezentat ca proaspăt autor de volume de poezie: Iobag la patron, iobag la stat şi Zodiacul cu femei.

S-au cântat piesele care dau titlurile noilor volume de poezii dar şi Te văd (care a avut de suferit fără Jelena la voce), Amor cubist (special pentru publicul care a preluat refrenul ceva mai slab comparativ cu anul trecut) şi, pe post de bis, într-o manieră cât se poate de rock (incredibil de receptiv publicul de data asta), Suntem aroganţi.





Al patrulea recital, omul care m-a încântat pe 3 decembrie 2012, Alexandru Andrieş, de data asta cât se poate de singur, cu chitara. Am auzit din nou Fata din nord (Girl From The North Country- Bob Dylan), chiar dacă, printr-un mic truc, Andrieş a prezentat-o ca primă audiţie, uitând parcă faptul că a cântat-o şi la Excelsior, am mai auzit Oxford Town- Bob Dylan (La Cugir... în varianta Andrieş, apreciată de Vali Sterian după cum spunea arhitectul de pe scenă), piesa care m-a înfuriat de-a dreptul în 2008, E minunat să fii avocat. Am mai reţinut un mic fragment de text, mă faci să mă simt singur când dispari, revenirea pe scenă deşi recitalul părea deja terminat (revenire fără stativul cu texte, un moment rar în care Andrieş a cântat din memorie), referirile destul de dese la Alifantis şi chestia spartă în timpul recitalului său. Chitara mea a făcut asta? Altă dată, când vreţi să faceţi percuţie în public, apelaţi la instrumente mai discrete.

Girl From The North Country

Well, if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Well, if you go when the snowflakes storm,
When the rivers freeze and summer ends,
Please see if she's wearing a coat so warm,
To keep her from the howlin' winds.

Please see for me if her hair hangs long,
If it rolls and flows all down her breast.
Please see for me if her hair hangs long,
That's the way I remember her best.

I'm a-wonderin' if she remembers me at all.
Many times I've often prayed
In the darkness of my night,
In the brightness of my day.

So if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Sursă text: https://www.youtube.com/watch?v=9n83VFE83kM

Finalul serii a aparţinut lui Nicu Alifantis, bun prieten al lui Andrieş. Recitalul acesta m-a lăsat aproape fără cuvinte. Cred că este cel mai fain recital folk la care am asistat vreodată. Un moment interesant a fost Ce bine că eşti, minunat preluată de public, după care Alifantis, într-o încercare de autoironie probabil, a comentat: N-o să înţeleg niciodată cum puteţi cânta inepţiile astea... Serios, mie mi-a luat mult timp să le învăţ. 

Un alt moment fantastic, începutul Emoţiei de toamnă la care Alifantis a cântat pe marginea scenei, la doi metri de mine, fără microfon, înfrăţindu-şi vocea cu cele trei sute de voci din public.

Profesionistul din Alifantis s-a observat şi când a lăsat să se audă mmm-ul publicului de pe Decembre.

Recitalul părea gata când sala, în picioare, deloc dispusă să plece chiar atunci spre casă, ni l-a mai adus pe Alifantis pentru două cântece. Primul, de pe singurul vinil Alifantis pe care l-am ascultat, Piaţa Romană nr. 9 (cu textul lui Andrieş, dacă-mi amintesc corect, dovadă a prieteniei lungi dintre cei doi), urmat de Balada dromaderelor, cu pasaje complexe de chitară.

Nu cred că greşesc dacă afirm că Nicu Alifantis a fost cel mai bun chitarist al serii. În plus, a fost şi cel mai domn dintre domnii care au fost pe scenă, fiind singurul pe care l-am observat sărutând mâna Mariei Gheorghiu.

Cam aşa s-a termina concertul de ieri:



Înainte de final, o posibilă explicaţie legată de un aspect care m-a nemulţumit (vezi link-ul din postarea de ieri), preţul biletelor. Dacă anul trecut prezentarea începea cu menţionarea sponsorilor iar în sală erau diverse cearceafuri cu numele sponsorilor, anul acesta se pare că Victor Socaciu nu a reuşit să găsească sponsori şi, în special din acest motiv, preţul biletului aproape s-a triplat. Mi-ar plăcea să aflu că s-au mărit şi premiile celor care vor câştiga concursul dar, cu criza asta, pare greu de crezut. Oricum, deja mi se pare mai puţin supărător faptul că, pe 5 decembrie, a trebuit să bag mâna mai adânc în buzunar pentru a-mi plăti biletele.

Peste 3 ore începe seara a doua de Om Bun. Dacă lucrurile merg bine, mâine la ora asta veţi avea o nouă cronică.

Primele poze de la Folk You

Am început să pun pe Facebook fotografii din concediul petrecut în Vama Veche la începutul lunii.

Primul album se referă la concertul trupei amicului Tivodar:

http://www.facebook.com/media/set/?set=a.453637621336616.105769.100000711457221&type=3&l=ad8259177f

Chinezoaica lui Ovidiu sau Săptămâna folk

Sunt zile-n care oamenii sunt teribil de tentaţi să spună poveşti despre când, cum şi cu cine şi-au tras-o... Într-o astfel de zi, auzind o poveste (care, cel puţin de câteva săptămâni încoace, pare nemuritoare), am pus în discuţie ideea de sex interrasial şi mintea mi-a fugit imediat la Ovidiu Mihăilescu şi Chinezoaica Tzi Tzen Ceai (dacă era româncă o chema Tzi Tzen Ciorbă, probabil :D). Pentru că oamenii din jurul meu rar sunt la curent cu ce se întâmplă în zona de mijloc a folk-ului...



Dacă tot m-am apucat de scris, să anunţ şi concertele interesante de săptămâna viitoare:

Marţi 17 ianuarie 2012, ora 20:30, seara tinerilor folkişti în Mojo (Adela Ţiţescu, Marius Daşcău şi Ioana Pânzariu)

Joi 19 ianuarie 2012, ora 20:00, concert Emeric Imre în Club Aida (dacă am identificat corect clubul, este vorba de forma actuală a clubului în care, dacă îmi amintesc corect, au debutat cei de la Folk frate cu nişte ani înainte de a-i descoperi eu)

Vineri 20 ianuarie 2012, ora 21:30, Proiectul Tivodar în Big Mamou

Sunt destul de tentat de toate cele trei concerte dar până atunci este mult timp aşa că nu promit că voi ajunge la vreunul. Spun doar că mi-ar plăcea să ajung atât în Aida cât şi în Big Mamou dar şi să redescopăr Mojo.

Proiectul Tivodar în Art Jazz Club (16 februarie 2011)

Din seria mai bine mai târziu decât niciodată, o încercare de descâlcire a celor scrise în timpul concertului Proiectul Tivodar din Art Jazz Club din 16 februarie 2011...

Singura referire la acest concert de până acum este prezentă aici.

S-a nimerit să fie o seară expunere... Nu ştiam mai nimic despre Art Jazz Club... Cea mai puternică idee era povestea unei seri petrecute acolo de Nicoleta în urmă cu vreo 3 ani... Totuşi, conform noii reguli după care încerc să mă ghidez, încerc să merg la concerte şi în alte cluburi decât cele cu care sunt deja obişnuit şi care îmi mai pot oferi puţine surprize... Concertul PT a fost ocazia perfectă pentru o nouă experienţă.

Ajung cu ceva timp înainte de ora la care Ştefan anunţase că va începe concertul. Intru pe uşa care-mi aducea a intrare într-o scară de bloc, văd o scară undeva în dreapta, cobor şi mă trezesc într-un decor destul de sobru, total necunoscut. Mă opresc la bar să mă interesez de bere şi... aflu că aici se joacă după alte reguli în comparaţie cu cluburile mele de suflet (Iron City, Club A, Mojo, El Primer Comandante, Expirat, 100 Crossroads). Dacă în cluburile cu care eram obişnuit se întâmpla să îmi iau de băut şi apoi să-mi caut locul aici servirea este stil restaurant, exact genul de regulă care mă indispune pe mine în mare măsură. Prin urmare, după ce întreb pe unde sunt locurile nerezervate, mă aşez pe o canapea confortabilă apoi o domnişoară plăcută vine şi preia comanda. Cum în locuri noi merg de cele mai multe ori (pre)setat pe bere, meniul mi-a fost recitat în câteva secunde iar alegerea a fost simplă. Până să mă aşez fac deja un schimb de priviri cu Ştefan pe care nu-l mai văzusem/ascultasem de multă vreme. Vine berea, eu studiez locul şi constat că, odată scăpat de prejudecăţi, îmi place atmosfera, decorul, faptul că nu este înghesuială. Aceiaşi domnişoară încasează ceva mai târziu biletul de intrare. Locul se aglomerează (în limita în care poţi să vorbeşti de aglomeraţie acolo), Ştefan îşi găseşte câteva minute să stăm de vorbă, constat că în public sunt câteva chipuri cunoscute care par să-l urmărească pe Tivodar oriunde cântă.

Aşa cum mi se întâmplă de cele mai multe ori când am ocazia să schimb câteva vorbe cu oameni de folk, profit de ocazie pentru a afla ce se mai întâmplă în acea lume. Aud de data asta că Ştefan cântă de 6- 7 ani la chitară (un calcul simplu arată că îl ştiu aproape de la primele lui cântări, cele din Preoteasa, de la vechiul cenaclu 3 Ceasuri Bune, probabil din cauza asta am ajuns să ne simpatizăm reciproc), că plănuieşte să înregistreze cu Alex primul album al Proiectului Tivodar în luna aprilie, că în Ploieşti concertele ies mereu fain (chiar îmi trecuse prin cap să merg la Ploieşti acum câteva săptămâni, pentru un concert de-al lor) dar încă nu se ştie dacă vor participa şi anul acesta la Festivalul Castanilor, că Ştefan "aude" în cântecele lor şi alte instrumente pe care, pe moment, nu le auzim şi noi dar urmează să le... Chiar sunt curios cum va suna Proiectul Tivodar când Alex, pe lângă chitară şi vioară, va poposi şi în faţa pianului. Pe album mi s-a spus că vor apărea ceva invitaţi care vor genera un sunet mai plin. Mai aud că Ştefan şi Alex intenţionează să-şi cumpere nu numai instrumente noi dar şi restul chestiilor necesare pentru concert (microfoane şi alte chestii). Deocamdată a făcut un pas în direcţia asta Alex care a apărut cu o vioară cu un aspect cam ciudat.

Remarc un profil oarecum cunoscut. Fie eram un pic neatent, fie nu era unghiul potrivit, fapt este că nu mi-am dat seama cine e decât când m-a remarcat la rândul lui şi a venit să stăm un pic de vorbă.

-De când fan Tivodar?
-Cred că-l ascult prima dată. M-a convins prietena.

Dacă e să o judec doar din punct de vedere muzical, pot spune că a ajuns pe mâini bune vechiul meu prieten... Discutăm câteva minute de una, de alta... Îi povestesc despre măreţul meu plan şi mă mir că înţelege puţin mai greu decât mă aşteptam despre ce vorbesc.

Ne propunem să ne mai vedem prin ture sau la beri... Totuşi, din experienţă, pot spune că odată cuplaţi oamenii au din ce în ce mai puţin timp de petrecut între prieteni. Mi-a luat ceva timp până să accept chestia asta. În definitiv o relaţie trebuie întreţinută, dezvoltată iar asta... ocupă mult timp. Este firesc să fie aşa. Acum pot accepta că, dincolo de momentele în care am găsit elemente de legătură între noi, prezentul oferă mai puţine ocazii de revedere. Deşi uneori e neplăcut să constaţi că aşa stau lucrurile, este firesc ca fiecare să aibă viaţa lui, priorităţile lui, să ajungă să-i trateze pe ceilalţi ca simple anexe la proiectul personal. Teoria asta o consider valabilă şi acceptabilă pentru încă câţiva oameni (atât bărbaţi cât şi femei) pe care îi vedeam/ auzeam mai des cândva dar cu care acum mă mai văd rar sau deloc. Există relaţii care merg doar atâta vreme cât oamenii implicaţi în ele nu au prea clar propriul proiect personal.

Începe concertul... Au urmat piese proprii şi preluări, altele decât cele care mi- au atras atenţia în acel concert din Expirat de anul trecut. Deşi eram cu notesul pe masă, pentru prima dată la un concert Tivodar, nu mai reuşesc să descifrez prea exact ce încercam să exprim acolo. Prin urmare, textul ar putea să semene tot cu o cronică din amintiri...

Preluările erau de multe ori introduse cu acel "fiecare piesă ne-a adus câte ceva şi sperăm să nu le stricăm prea tare". S-au cântat Soldier of Fortune (una dintre piesele preferate de Alex care a folosit chitara electrică), In the Sunshine Let She`s Gone (cu Alex interpretând la acea ciudată vioară), Who Wants to Live Forever, In My Secret Life (cântată doar de Ştefan, mare amator de Leonard Cohen din câte aud), Nothing Else Matters (le-a ieşit superb!), Working Class Hero... Din muzica noastră a existat o preluare din Doru Stănculescu.

Dintre piesele lor am notat: Acasă, N-ai să vii, Autoportret (cu Alex la vioară), Drumuri, Catalog (interesant prezentată, cu Alex revenit la vioară, pe piesa asta am avut senzaţia că Alex se simte mai bine când cântă la vioară decât atunci când ia chitara în mână, senzaţia asta am avut-o comparând poziţia în care cântă la fiecare instrument, în picioare şi cumva mândru la vioară şi aplecat, cumva absent, la chitară)... când tristeţea se duce...

La Cordonul ombilical (o piesă cu text fain) ni s-a promis că, în altă ocazie, îl vom vedea pe Alex cântând la pian piesa asta. Auzisem deja că Alex nu este în cea mai bună formă, situaţie în care au considerat că este mai bine să nu experimenteze... am ignorat prea mult elementul conversaţie... între noi cordonul ombilical nu se va tăia niciodată... şi aşa revin amintiri cu ea spunând că NU ne leagă un cordon ombilical...

A urmat o piesă care mi-a amintit de Pescăruş de la Ţapinarii după care am auzit o parte a Odei în metru antic. Mai târziu, o piesă mai nouă în formula Ştefan+ Alex, Nerostitul... şi liberi veţi fi să ucideţi ce nu puteţi îmblânzi... apoi, pentru prima dată prezentată în public, o piesă la care trupa încă lucrează, Umbra, cântată acum doar de Ştefan.

A urmat pauza în timpul căreia s-au depărtat singurele persoane din public care au deranjat (dacă aş fi fost doar eu deranjat puteam presupune că sunt exagerat de supărăcios dar am mai văzut spectatori strâmbând din nas privind către ele), două fete care, de când s-au aşezat, exact în faţa mea, au vorbit într-una deranjând într-o oarecare măsură ceilalţi spectatori veniţi să asculte muzică, nu vorbe. Ce bine! :)

Îmi curge nasul din ce în ce mai deranjant, aş mai bea ceva, întreb de ceva fierbinte şi, având de ales, cer un ceai.

Spre final, înainte de anunţul care mi-a smuls o onomatopee fericită despre concertul Cantos la care ar fi fost fain să ajung dar n-am ajuns, Oameni de lut... ai libertate dar nu eşti liber... o altă viaţă să-ţi convină...

Mă pregătesc de plecare. Constat că stăpânesc în mică măsură gesturile mărunte care fac omul de la bar să simtă că ai ceva să-i spui dar, deşi m-am simţit mai puţin confortabil, am constatat că stângăciile mele n-au reprezentat pentru nimeni un capăt de ţară. Nici măcar pentru mine... :)

Plec din AJC, constat că mai am chef de cântare aşa că mă mut în Iron City unde am mai petrecut câteva clipe faine.

De ce o astfel de cronică întârziată? Simplu! Pentru că Ştefan merită o cronică, chiar şi aşa, mult mai târziu decât obişnuiam s-o scriu în alte ocazii...

Sunt ocupat cu altceva în seara asta deci nu pot merge la concertul din Preoteasa cu el, Alex, Ada Milea şi încă un nume dar am simţit nevoia să scriu despre el de ziua lui.

La mulţi ani, Ştefan Tivodar!

Aproximativ aceiaşi Casă cu prieteni în altă casă (Casa cu prieteni în Indie Club- 17 martie 2011)

Altă casă, componenţă îmbunătăţită (a plecat Afti la Cluj dar... au venit alţi doi oameni în locul lui), un sunet mai plin, un nou concert Casa cu prieteni. Aşa ar suna un rezumat al serii de ieri. Persoanele cu mai puţină răbdare se pot opri aici. În schimb, persoanele cu mai multă răbdare sau care sunt pur şi simplu curioase pot citi şi rândurile care urmează.

După 2 luni fără concerte Casa cu prieteni, timp în care lor li s-a făcut dor de public iar publicului, într-o oarecare măsură, i s-a făcut dor de ei, vine anunţul foarte fain conceput preluat atât pe blogurile oamenilor din trupă cât şi pe site-urile gen 24 Fun.

Pentru că, după cum scria un spectator de la Folk frate pe blogul său, ochii care nu se uită se văd, mi-am propus să merg şi eu la concert dacă pregătirile pentru Etna nu impun să rămân acasă pentru a încurca şi eu cu câte ceva (pardon, pentru a da o mână de ajutor). Ajung aseară acasă, mă asigur că bagajele se fac şi în lipsa mea, trimit un e-mail în care încerc să lămuresc o problemă despre care, probabil, voi scrie cândva şi aici, mă mai sucesc puţin prin casă apoi, cu notesul, pixul şi harta zonei în care se află clubul în buzunar plec făcându-i în ciudă vremii umede care parcă insista să mă ţină-n casa cu neamuri. Îmi găsesc şi un drum care să evite str. Mătăsari, pe care treceam doar în serile de folk din primăvara trecută. Faine amintiri am de atunci! :) Găsesc cel mai potrivit drum în condiţiile în care s-a nimerit să traversez la Iancului de la tramvai spre stânga. Ajung acolo după ce recunosc câteva puncte găsite pe google maps. Exact la intrarea pe Inişor (mi-am amintit că pe aici funcţiona cândva studioul de înregistrări al lui Vali Sterian) mă latră un câine dintr-o curte moment în care îmi dau seama că sunt aproape ajuns.

Intru pe porţile colorate ale Indie Club, îmi dau seama că vara poate fi tare plăcut să stai la o bere pe terasă, studiez casa în căutarea intrării, până la urmă găsesc o uşă, întreb de concert şi... în câteva secunde coboram scările şi, după ce-l salut pe Dragoş, descopăr o incintă mică, înghesuită chiar care, la prima vedere, m-a făcut să strâmb puţin din nas. Constat că bar e doar sus aşa că-mi găsesc un loc apoi urc după bere. Observ cu plăcere că există agăţători pentru haine pe pereţi. Îmi deleg hainele groase să-şi ia ţeapă în locul meu apoi încerc să mă acomodez cu masa joasă, scaunul jos şi... pernuţa de sub fund. Pentru orice eventualitate îmi aşez la îndemână pixul şi notesul apoi încep să beau.

Muzica era bună, cu mult Phoenix în program. Trupa nu părea să fi urcat pe scenă pentru probele de sunet. O voce din public constata că e 9 şi ceva iar concertul... încă nu începuse. Peste puţin timp apare Mi...

-Mă bucur că ai venit. Acum să sperăm că putem să şi cântăm. Nu merge sunetul. A căzut şi curentul de câteva ori. A venit şi patronul clubului să vadă ce se poate face.
-Dacă nu merge sunetul atunci ne aşezăm toţi pe jos în jurul scenei şi ascultăm ca la cabană.
-Ne-am gândit şi noi la asta dar e mai greu aşa. E şi fum...
-Da, cu fum e mai greu să ţină vocile... Oricum, important e să nu se strice vreun echipament din cauza căderilor de curent. Din ce-mi spunea Ştefan Tivodar cândva, nu sunt deloc ieftine.

Începe concertul, se umple locul cât de cât (în ciuda spaţiului mic tot ar mai fi încăput câţiva oameni), încet dar sigur atmosfera se încălzeşte. Nu trece mult timp până încep să notez. Eram convins că nu mai ascultasem până atunci Oameni răi dar... cred că m-am înşelat. Mai târziu am fost convins că am mai auzit piesa asta şi în alte concerte... Noi doi cred că facem parte din acelaşi soi de oameni răi... Ascultând asta m-am gândit că m-aş putea considera o parte a unui cuplu de oameni răi dacă mă alătur unei anume persoane. Mi s-a părut destul de haioasă ideea. E rea, sunt rău, lumea ne încape pe amândoi, nu e nicio catastrofă...

În condiţiile astfel create... poate să vină şi primăvara sub forma toamnei modificate pentru a chema soarele, căldura, albastrul şi... ieşirile la un tip sau altul de plimbare. Să mă depărtez de tine-aş vrea, dar nu pot mai mult de atât... Ei bine, un fragment din piesa asta a constituit obsesia muzicală a dimineţii... Şi ce mă alinţi, şi ce mă mai minţi... Brrrrr! Acum îmi aduc aminte de nişte mincinoase (măcar în parte) zile răsfăţate. Dar sunt în curs de decatastrofizare şi alea...

Mai târziu... mi-am amintit de acea copilă frumoasă şi zăpăcită numită Vera. Casa cu prieteni au preluat o piesă Bosquito, Pas cu pas. Mi-am amintit de Vera care mi-a dat cândva să ascult Ocean sau Două mâini sau... nu mai ţin minte acum cum se chema piesa şi... m-a surprins foarte tare după ce mi-a spus că am ascultat Bosquito. Nu credeam atunci, în vara 2002, că Bosquito cântă şi chestii sensibiloase.

Mi: Urmează două piese tocmai bune pentru atmosfera asta intimă... Şi urmează Besame mucho (iar îmi amintesc acel articol al lui Cosaşu în care am citit pentru prima dată despre acest celebru cântec) şi Puştoaico, pe care am perceput-o cumva personal dar care m-a şi amuzat dat fiind că mi-am amintit varianta Folk frate cu m-ai înşelat cu seminţele... :D

Înainte de pauză (tocmai bună pentru aprovizionare şi eliminare de lichide) a existat deja obişnuitul recital al lui Dragoş, cel care, din baia cu prieteni, se îndreaptă încet dar sigur spre sufrageria cu prieteni. :) După o piesă de gaşcă pe care publicul părea să simtă ceva a urmat o primă audiţie despre o altă ea care, cândva, reprezenta ceva în viaţa mea... Ei bine, i se potriveşte foarte bine este foarte greu să dai din şunci pe munte celei care, în vara 2009, declara că ar vrea să ne însoţească în Ceahlău. Totuşi, recunosc că acest comentariu răutăcios este într-o oarecare măsură din seria strugurii sunt acrii... La final notam că piesa pare puţin cam prea misogină. :) În acelaşi registru gras (bineeeee! hai să scot gras şi să-l înlocuiesc cu corpolent! :D) s-a încadrat şi Balada gogoşarului. După ea a urmat un Joc în care are loc şi o siluetă perfectă, chiar dacă vocea e infectă. Sigur nu era vorba de omul de pe scenă pentru că silueta nu i-am studiat-o dar vocea, chiar dacă nu e perfectă, este numai bună pentru astfel de cântări.

La revenirea pe scenă a Casei cu prieteni în formulă completă am constatat că, pe Nebunie, Mi nu renunţă la pietrele pe care le reţinusem de la cântarea din Mojo din octombrie 2010 (se poate căuta cronica în arhiva blogului). Puţin mai târziu a revenit purpuriul de munte. :) Iar spre miezul nopţii... Fiecare zi fără tine... Am simţit că piesa asta îmi este dedicată. :)

Pe parcursul serii m-am gândit că ar fi plăcut să mă însoţească cândva la un concert Casa cu prieteni o fiinţă drăgălaşă pe care n-am mai văzut-o de o grămadă de vreme dar pe care sper s-o revăd până la urmă.

Mă retrag din clubul în care am făcut mici boacăne uitându-mă pe afişele concertelor următoare. Sâmbătă e seară folk, azi era ceva cu o Dilemă (nu am reţinut exact dar... oricum nu puteam ajunge pentru că am o lucrare întârziată pe care vreau s-o aduc în seara asta aproape de final), marţea mi se pare că e seară folk cu Vampiru (pe care nu l-am mai ascultat de o grămadă de vreme, de la o seară cu cântece de munte în Mojo, cred).

Tot despre concerte viitoare, chiar Casa cu prieteni anunţă ceva pentru joia următoare. E de urmărit pagina lor de Facebook sau... programul din EPC. :D

Este un pic aiurea faptul că, în unele seri, dacă vreau neapărat să ies pe undeva, oferta este atât de consistentă încât devine greu de ales. Ca exemplu, pe 23 martie avem atât concert Magda Puskas în Iron City cât şi concert Ada Milea, Proiectul Tivodar şi încă un nume în Preoteasa. Unde să mergi? Că ofertele sunt în egală măsură de tentante! Acum m-am uitat şi la programul din El Primer Comandante şi am găsit concert Dragoş Boeru miercuri...

Mâine, 19 martie, pe lângă deja pomenitul concert folk din Indie există şi aniversarea Semne din Evarză (rectific; conform celor scrise aici, aniversarea Semne este pe 22 martie, marţi, la concurenţă cu seara folk din Mojo şi cu seara de teatru din Lăptărie).

Şi astfel de situaţii apar din ce în ce mai des. Este bine că se mişcă folk-ul dar... este pe zi ce trece mai greu de ales unde mergi. Eu am început să aleg uneori după locul unde se ţine concertul. Aşa s-a nimerit să ajung în Art Jazz Club la concertul Proiectul Tivodar de acum câteva săptămâni, aşa s-a nimerit să ajung aseară în Indie. Aleg uneori locuri noi din dorinţa de a mă expune la diversitate şi în încercarea de a mă simţi bine în locuri necunoscute.

Ajung acasă pe la 1 noaptea după ce pe drum îmi arunc iar o privire către acel bloc de pe Iancului. Mă strecor în pat pe lângă rucsacul lui Daniel pregătit de drum după ce mănânc două bucăţi de Nestle After Eight. Dorm până pe la 7 apoi mă pregătesc de muncă...

De la Tivodar la Folk, frate! cu pauză de aerisire :)

După zile agitate chiar era nevoie de o seară printre oameni normali. I-am căutat, aşa cum m-am obişnuit de câţiva ani, printre oamenii de folk. Am fost la Proiectul Tivodar unde mi-a făcut plăcere să-i revăd pe Ştefani (Tivodar şi vechiul amic montaniard şi biciclist) şi pe Alex după care am trecut prin Iron City unde am găsit oameni faini, o cântare faină, o atmosferă plăcută în care, dacă nu ar fi urmat o zi de muncă, aş fi rămas până la ziuă.

Pe la 2 noaptea eram acasă. Aş fi scris mai multe dar... sunt alte priorităţi la ora asta... Poate mai pe seară revin cu o cronică serioasă. :)

Proiectul Tivodar în/ cu Micul Paris (concert Iron City, joi 25 martie 2010)

Ca şi data trecută, o minusculă cronică din amintiri...

Întâmplarea a făcut să merg miercuri în Iron City. La plecare am văzut anunţul pentru joi şi... m-am gândit că merită să merg, cu atât mai mult cu cât nici vineri nu trebuia să mă trezesc de dimineaţă.

A meritat odată în plus să merg pentru că, pe seară, m-am trezit cu un telefon de la vechiul prieten Ştefan (prietenia cu Ştefan cred că este cam la fel de veche precum prietenia virtuală cu Cristina, singurele prietenii despre care îmi amintesc că datează din liceu... 15 ani, poate chiar peste...) care s-a anunţat şi el în Iron City. L-aş fi putut vedea şi sâmbătă ori marţi, la concertul Alinei Manole sau la concertul Fox Studis dar nici lui nu i-a trecut prin cap să-mi spună că merge, nici eu n-am ieşit în acele seri.

Destul cu paranteza deschisă şi, probabil, niciodată închisă. Revenim în Iron City unde am ajuns aproape de 21:00 deşi ştiam despre cântare că va începe, cel mai probabil, pe la 22:00. Dar o bere în plus n-a stricat (deşi azi dimineaţă am avut o mică durere de cap, din cauza ei, probabil) iar discuţia cu Ştefan care a apărut câteva minute după mine, pe motor, dotat cu obişnuitele parabuba, discuţia deci a fost tare plăcută.

-Tot te mai gândeşti la tipa aia?
-Nu. Acum e mult mai bine.
-Te-ai întins prea mult...
-Până la urmă mi-am dat seama că relaţia nu are viitor dar... constatând asta m-am înfuriat. De la furie au început cu adevărat problemele. Dar a trecut în mare măsură.
-Ştiu. Şi mie mi se întâmplă să nu iasă o relaţie. Sufăr o vreme dar apoi îmi revin.

Până la urmă, dorite sau, uneori, de nedorit, este vorba de sentimente care fac din noi oameni.

Mai merită precizat că Ştefan Tivodar mi-a sărit în ochi foarte curând după ce ajunsesem în club? Cred că a devenit deja un obicei să ne salutăm şi, când situaţia permite, să schimbăm câteva vorbe. :) Un concert pe lună spunea Ştefan că e suficient. Până la urmă ştiu ei mai bine de ce nu dau concerte mai des. Oricum, e clar că, în momentul în care aflu de un concert de-al lor, dacă nu apare cine ştie ce urgenţă, sunt acolo!

Despre public pot spune că a fost destul de puţin dar înţeleg că aşa a fost şi marţi, la Fox Studis. Chipurile erau, cam în jumătate din situaţii, cunoscute. Oricum, faţă de precedentul concert Proiectul Tivodar la care am asistat, de data asta publicul chiar venise să îi asculte. Prin urmare, aş putea trage concluzia că am fost puţini dar buni!

Despre concert, cu obişnuita mea lipsă de competenţă în domeniul muzical (e clar că nu pentru mine fusese scrisă Balada cronicarului de muzică uşoară, eu măcar recunosc care-mi sunt limitele competenţei :D), voi preciza puţine lucruri.

Piesele cântate au fost de data asta mai multe de-ale Proiectului Tivodar şi mai puţine preluări. Ascult rar (aproape exclusiv în concerte) compoziţiile lor, dar pot spune că, deşi îmi sunt aproape necunoscute, sună plăcut. Iar preluările au sunat la fel de bine ca de obicei. Vedetă printre preluări, Râpa, în varianta specifică pentru cei doi. Acum, sincer să fiu, am avut o ezitare, m-aş fi referit nu la Râpa ci la Străinul, aşa cum ne-a învăţat miercuri seară Vali Moldovan dar m-am gândit că, la fel cum am avut eu nevoie de atâta vreme pentru a afla adevăratul titlu, este posibil să existe încă mulţi ascultători de folk care nu ştiu cum sună Străinul dar au ascultat de multe ori Râpa.

Faţă de data trecută, când sugeram că Alex ştie mai bine vioară decât chitară, acum sunt de părere că omul se pricepe în egală măsură şi la chitară dar, pur subiectiv, de cele mai multe ori apreciez mai mult momentele când o "gâdilă" pe Aurica.

Concertul Proiectul Tivodar a avut două părţi, în pauza dintre acestea cântând, în formulă restrânsă (3 din 5 oameni, dacă am reţinut corect), cei de la Micul Paris. Nu pot spune că-i cunoşteam dar constat că au sunat bine. Pentru mine, recitalul lor a reprezentat o nouă încercare. De ce? Pentru că, la câteva săptămâni de când am auzit-o în Expirat, trăind atunci senzaţii ciudate, mai degrabă negative, de data asta Rochia uşor nu mi-a mai creat nicio reacţie advresă. Probabil sunt pe cale de a mă imuniza şi la această piesă...



În Micul Paris am avut surpriza să văd cântând un om pe care-l remarcasem prima dată în e.varză, nu mai ştiu cu câtă vreme în urmă. Din nou mică-i lumea...

A venit şi momentul în care Ştefan s-a retras spre casă. Am fost tentat să mă retrag şi eu curând dar... am rămas. Deja publicul era mult mai puţin decât la început. Şi recunosc că a fost foarte bine că am avut răbdare să stau până la 1 noaptea pentru că finalul concertului Proiectul Tivodar l-a reprezentat o piesă experiment în care am avut surpriza să-l văd pe Alex cântând pe chitara electrică cu arcuşul. Nu-mi imaginam că voi vedea vreodată aşa ceva. Concluzia? Fain experiment!

După acest concert am rămas şi cu o amintire concretă, un mic pliant pe care l-a distribuit Mariana în public, pliant de care aproape uitasem dar mi-am reamintit ducând mai devreme mâna la buzunar şi simţind ceva lucios. Nu ştiu cine a avut ideea acestui pliant dar ştiu că ideea este cât se poate de bună. Uitându-se pe el, Ştefan mi-a pus o întrebare care, într-o oarecare măsură, m-a amuzat: Cine-i Aurica? Eu o cunoşteam pe Aurica de câteva luni, de când, înainte de a o asculta, am citit de ea pe blogul Folk frate.

Iar dacă e să fac o comparaţie între Ştefan şi Alex, cei doi membrii PT, am constatat că Alex cântă cu ochii deschişi în timp ce Ştefan poate fii surprins de multe ori cu ochii închişi. Nu-mi dau seama dacă jocul ochilor are vreo legătură cu atenţia îndreptată predominant către sine sau către ceilalţi. Chiar ar fii interesant să poţi pătrunde în mentalul celor doi şi să-ţi dai seama ce se ascunde în spatele acestui joc. Altfel, ca postură generală, Alex pare la fel ca în primul concert în care l-am văzut. Ştefan în schimb, nu ştiu dacă doar mi s-a părut mie sau au observat şi alţii asta, pare să fie mai vertical pe scenă faţă de alte concerte din care mi-l amintesc. Iar treaba asta, probabil, arată faptul că se simte din ce în ce mai bine acolo, cu chitara în braţe, muzicuţa la îndemână şi microfonul în faţă. Şi, părerea mea, cu cât se va simţi mai bine pe scenă, cu atât mai bună va fii prestaţia sa în viitoarele concerte. Iar o prestaţie pe zi ce trece mai bună, sper eu, le va aduce un public mai numeros.

Ne revedem şi luna viitoare, probabil!

Succes, Ştefan! Succes, Alex! Să ne revedem cu bine!

Later edit: o mică galerie foto găsiţi aici. Mulţumiri celor de la ForeverFolk! :)

Un fluture pe mână sau Proiectul Tivodar în Expirat

Nu ştiu cum să încep... Probabil am pierdut într-o oarecare măsură obişnuinţa de a scrie despre seri folk...

A fost folk în Expirat, obişnuita seară de luni organizată de acum de Tică. Invitaţii serii au fost cei doi din Proiectul Tivodar. Ajung puţin după 20:00, cârciuma era nici plină nici goală, pe scenă Ştefan şi Alex făceau probe de sunet. Îmi găsesc un loc cu vedere bună spre scenă, mă duc după bere, mă aşez. Încerc să citesc din Enright dar nu prea găseam starea potrivită. Pun cartea la loc în rucsac. De pe scenă pare să se vadă un gest de salut care mi se adresează. Răspund deşi nu era imposibil să fi interpretat eu greşit gestul acela.

Într-o oarecare măsură începusem să mă plictisesc aşa că a picat perfect sosirea celor pe care mi-i anunţase Daniel de duminică seară: Oana şi Florin. Mă mut lângă ei deşi noua poziţie îmi bloca vederea spre scenă. Am stat aşa până la începerea concertului şi puţin după apoi m-am mutat pe culoarul dintre stâlpii din faţa scenei.

Câteva secunde după ce ajunge Oana în club mă trezesc că sare la gâtul meu, eu neînţelegând nici ce face, nici de ce... Să mă bucur? Să intru în panică? :D Am priceput câteva minute mai târziu că era ceva legat de o chestie publicată de mine undeva, în care o citasem. Îi spun că poate să mă omoare dar mai târziu, după ce-l ascult pe Ştefan. :D Uite ce păţeşti dacă te cenzurezi mai puţin decât de obicei! :P

După ce sosesc Oana şi Florin mă trezesc că sună Daniel. A apărut şi el în Expirat pentru că avea de discutat despre o ieşire la munte...

Pe la 21:45 începe concertul. Câteva piese am stat cuminte pe locul meu dar apoi, aşa cum deja spuneam, m-am mutat. Până la urmă, se pare că eram singurul din grup care venise să asculte Proiectul Tivodar. Oana spera să fie o seară de cântece de munte (pentru că, pe Cozia, Mario cântase orice altceva).

Despre cântare nu ştiu dacă vor ieşi prea multe cuvinte... L-am ascultat pe Alex Nichita cântând atât la Aurica (pentru necunoscători, Aurica este vioara lui cu care, din câte ştiu, s-a făcut pentru prima dată remarcat la Folk, frate, în Iron City unde, apropo, miercuri cântă Dragoş Boeru) cât şi la chitară. Fără a avea pretenţia că mă pricep la muzică spun doar că mie-mi place mai mult când Alex cântă la vioară decât atunci când ia în mână chitara.

Tivodar s-a folosit, aşa cum mă obişnuisem, de voce, de chitară şi de muzicuţă. Legat de Tivodar, mă gândeam cât de frumos a evoluat omul în ultimii ani. Mi-l amintesc, să fie 5 ani de atunci, din Preoteasa, de la cenaclul 3 Ceasuri Bune, pe care-l frecventam într-o perioadă când singur, când cu Mirela, când cu Liviu, odată ajungând pe acolo şi Ştefan (alt Ştefan, nu Tivodar). Mai târziu l-am auzit din nou într-una din primele mele seri în Iron City (pe vremea în care nici nu speram că în jurul meu se vor aduna, pe rând, două grupuri frumoase care, din păcate, între timp s-au spart) iar o săptămână mai târziu Ştefan m-a salutat prima dată, de atunci bucurându-mă de fiecare revedere. Anul trecut Tivodar a ajuns să cânte la Folk You, în iarnă a cântat şi la Om Bun. N-am fost nici la Om Bun, nici la Folk You să-i ascult (pe Ştefan şi ceilalţi care au trecut prin Proiectul Tivodar) dar m-a bucurat să citesc că au ajuns acolo.

Revenim la concertul din Expirat... Au fost câteva momente care mi-au plăcut mult.

Deşi înţeleg că o cântă rar, Râpa întreagă, în varianta Proiectul Tivodar a sunat extraordinar! Nu o mai ascultasem niciodată întreagă, în Iron City o începeau dar spre final Alex începea să se joace cu Aurica, joacă de care am avut parte aseară şi după finalul Râpei...

De data asta Tivodar nu şi-a mai luat în serios rolul de Andrieş de serviciu. Din câte ţin eu minte, nu a cântat decât o piesă a lui Andrieş, Cea mai frumoasă zi.

În schimb, în repriza a treia a concertului, după ce răspândise în public foi cu piesele pe care ei ştiu să le cânte, s-a transformat pentru 3 piese în Imre... S-a cântat piesa aia care mă obseda cândva dar despre care nu ştiu nici acum cum se numeşte (Şi totuşi te caut întruna/ Şi totuşi al tău am rămas/Cum soarele caută luna/ Mereu despărţiţi de un pas) după care a urmat Oraţie de nuntă, piesă pe care chiar doream foarte mult să o aud (mulţumesc, Ştefan!) iar mai târziu s-a cântat şi Nebun de alb. Pe Oraţie de nuntă publicul mi s-a părut cam gălăgios dar, cu puţin efort, am auzit destul de bine ce se cânta. Totuşi, după ce că era public puţin (în comparaţie cu concertul Karma din urmă cu câteva săptămâni sau cu concertul Ţapinarii de acum câteva luni), au fost destui cei care nu păreau să aibă vreo treabă cu Proiectul Tivodar. Poate n-o fi Proiectul Tivodar cel mai tare grup de tineri folkişti dar consider că încercarea lor de a face un spectacol plăcut întins pe aproape 4 ore merită apreciată.

S-au mai cântat o grămadă de alte cover-uri printre care mi-a atras atenţia în mod deosebit Strada ta (Iris, o altă piesă- obsesie într-o anumită parte a vieţii), În umbra marelui urs (Phoenix, superb cântată de public), deja obişnuitul Hit The Road Jack la care Ştefan a fost mulţumit de public, Bună dimineaţa mamă (Iulia Guşatu) etc, etc...

Proiectul Tivodar a luat două pauze, timp în care pe scenă au urcat doi omuleţi pe care nu-i cunosc (în prima pauză) şi apoi Puiu Creţu susţinut în ultima piesă de o membră Lemn dulce. Cu Puiu Creţu am mers din nou la strâns de fân...

În public, deşi mă obişnuisem ca în Expirat să fie altfel, destule chipuri cunoscute din Iron City, 100 Crossroads, Mojo, E.Varză. Printre aceste chipuri m-am bucurat să o recunosc pe Mariana (la fel de caldă precum m-a obişnuit de aproape un an) şi, surprinzător (deşi deloc de mirare), în prima parte a concertului, să-l văd pe Mysha (Folk frate, Ză Duff, una din variantele Proiectului Tivodar). L-am remarcat şi pe tipul care a cântat Sighişoara, într-o pauză a concertului Karma, pe fotograful de la Folk frate şi, probabil, pe încă câţiva. Oameni frumoşi!

Sonorizarea a avut de suferit pe alocuri. Au existat şi nesincronizări între Ştefan şi Alex. Noi ştim să cântăm împreună spunea Ştefan, după momente în care, cred eu, simţea că lucrurile nu au mers perfect, probabil în chip de subtilă scuză pentru cei (puţini dar buni) veniţi mai degrabă să-i asculte decât să-i critice. Probabil de la aceste nesincronizări a venit ideea trupei Aproximativ. Oare să fie vorba chiar de viitorul nume al formaţiei Proiectul Tivodar?

Probabil ar mai fi lucruri de spus dar... nu ai cum să acoperi în câteva rânduri povestea acelor ore. La finalul concertului (nu-mi venea să cred că am stat toţi 4 până la final), pe la 1:40, am pornit spre casă. Am mers pe jos până aproape de Unirii apoi ne-am despărţit luând două taxiuri în direcţii diferite. La 3 noaptea eram în pat şi adormeam instantaneu. Am dormit doar vreo 4 ore dar constat că nu mă resimt.

Nu ştiu ceilalţi cum s-au simţit dar mie mi-a plăcut o mare parte din spectacol. Închei mulţumindu-i celei care mi-a atras atenţia asupra acestui concert. Mă bucur că am fost acolo chiar dacă am avut parte şi de o situaţie incomodă despre care nu cred că e cazul să vorbesc public.

A fost frumos aseară! Dacă voi ajunge şi în Mojo, la Maria Gheorghiu, se anunţă încă o noapte obositoare dar plăcută.

Pe curând!

PS: Pe 15 martie, dacă am reţinut corect, este anunţat în Expirat concert Puiu Creţu.

PSS: Şi titlul? Ce logică are? Păi... fiind seară cu intrare (7 lei), a fost şi seară cu ştampile pe mână. Acum, ştampila este în formă de fluture... Încă o am pe mână, chiar dacă este aproape ştearsă...

Later edit (24 februarie): concertul, aşa cum a fost perceput de pe scenă, povestit pe site la Ştefan.

Am uitat să precizez ieri că am scris cronica din memorie. Uneori iau notiţe, în alte situaţii mă las în voia atmosferei...

Proiectul Tivodar- 22 februarie 2010

Pentru început, în cazul în care cineva se întreabă din ce motiv promovez aici diverse concerte, precizez că promovez doar concerte la care, dacă toate lucrurile ar merge bine, aş merge şi eu.

Acestea fiind zise, pornind de la un offline primit pe messenger (mulţumesc! :P) care suna aşa:

"Salut! in caz ca te intereseaza: Stefan Tivodar: Al doilea concert Proiectul Tivodar in 2010 se intampla luni, 22 februarie ora 21 in Expirat. Va asteptam cu drag!"

am verificat pe site-ul lui Tivodar şi apoi am decis că merită trecut prin Expirat luni seară.

Voi încerca să ajung şi eu nu de alta dar... parcă mi-e dor de Alex şi Aurica. :)

Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat… (Folk, frate! 12 august 2009)

Pe 20 noiembrie 2008 am avut o postare cu acelaşi titlu (schimbata fiind doar data) pe vechiul blog de pe Yahoo 360 (incompletul transfer al postării aici). Acum uite că mă aflu în pană de inspiraţie şi, la acelaşi stimul, vin cu acelaşi răspuns...

Deci a fost o nouă seară Folk, frate! După o zi liniştită a urmat o seară plăcută în ciuda faptului că am scurtat-o în comparaţie cu miercurea trecută.

Înainte de a ajunge acasă îmi picase în ochi Adevărul de seară unde, pe ultima pagină, era prezentat Proiectul Tivodar. Am bănuit că este numărul de ieri, l-am găsit şi eu şi... surpriză! În ciuda bunelor intenţii, ziarista a comis-o! Cu consecvenţă, a făcut confuzie între Mysha şi Ştefan, aşa cum se vede încă din prima pagină disponibilă aici. Îmi propusesem să le scriu pentru a le semnala eroarea, aşa cum am făcut când apăruse ştirea că în 100 Crossroads urmează să cânte trupa de blonde numită Karma (realitatea fiind că în Crossroads urma să cânte Karma din Giurgiu) dar nu am apucat. Mă-ntreb totuşi dacă şi-au dat seama şi singuri de eroare. :D

Am ajuns pe la 9:30 PM deşi mi-ar fi plăcut să ajung mai devreme. De ce? Pentru că înaintea concertului mi se părea firesc să se audă Tatiana Stepa. Şi aşa a fost... Doar că atmosfera apăsătoare pe care o intuiam nu s-a confirmat. Nici nu m-am mai uitat la ceas când Teddy, Mysha şi Jonnie au urcat pe scenă.

A fost o seară cu câteva piese de care mi-era dor (Cântă cucul, Pseudofabulă, Gândacul, Ploaia care va veni, Cea mai frumoasă zi, Umbra), cu mai multe chipuri cunoscute în public, cu mai puţină bere (am plecat din club pe la 1 noaptea, după a doua bere), cu Mysha care mi s-a adresat parcă mult prea politicos (bine, m-am obişnuit cu oamenii plini de bun simţ din Iron City unde, că tot a venit vorba, s-ar putea să ajung şi luni pentru o chestie care încă nu pricep exact ce vrea de la sufletul meu), cu Adrian pe care nu-l mai văzusem de 8 luni, cu un mic regret pentru că nu ne-am reunit trei oameni din gaşca de toamna- iarna trecută (un pui de dor de vremurile alea...), cu un cântec- testament al Tatianei Stepa în timpul căruia am stat cu capul plecat şi aproape am uitat de berea pe care-o aveam în mână. Cred că acest cântec- testament a reprezentat cel mai emoţionant moment al serii. A fost forma în care Iron City a ţinut un moment de reculegere în memoria Tatianei...

Cântec pentru tine nu m-a mai emoţionat ca data trecută deşi, pentru o clipă, gândul a fugit din nou către părul ei...

Verginica m-a bucurat tare mult, e o piesă pe care am plăcut-o de la prima audiţie, în urmă cu muuuuuulţi ani. Am cântat-o, cu mici rateuri, aproape de la cap la coadă... În public, probabil la fel de vechi ascultător de Timpuri Noi, un om pe care, pentru o clipă, am crezut că-l cunosc... Am "comunicat" folosind sticlele de bere ca interfaţă. Hai noroc!

Pe piesele preluate de la Andrieş mă-ntrebam unde-i Tivodar, responsabilul cu Andrieşu` la fel cum săptămâna trecută, auzindu-l pe Tivodar, mă-ntrebam unde-i Cristinissima.

Nico a fost iar în voce. Legat de ea, am aflat că va avea un concert, doar ea şi chitara, undeva în prima parte a lui 2010, într-o sală de 800 de locuri (Teatrul Creangă să fie?). Sunt convins că va ieşi frumos acel concert.

Alex şi Aurica au fost mai puţin în formă faţă de săptămâna trecută dar au avut totuşi câteva momente bune.

Jonnie a avut din nou ochelarii aburiţi de nu ştiu ce "peisaj". Parcă-l aud săptămâna trecută, dintr-o cauză asemănătoare, spunând: "Deşi nu pare sunt şi eu om". Cam aşa eram şi eu tentat să spun aseară... Uneori e dificil să urmăreşti ce se întâmplă pe scenă dacă în jurul tău se află 2- 3 persoane care te atrag altfel...

S-au cântat din nou Păpuşarii iar la refren, tot din cauza PMS-ului pomenit în JN de Tănase, s-a auzit din nou "Şi totuşi Ţapinarii cine sunt?". De când am citit de mica ceartă între Tănase şi Folk, frate mi-a părut rău. Dacă m-aş gândi doar la faptul că, aproape un an în urmă, pe blogul lui Tănase era promovat un concert Semne în Iron şi tot ar fi perfect raţional regretul. Intenţionam să mă duc la acel concert dar nu ştiam unde-i clubul. Am întrebat într-un comentariu, Tănase a răspuns, eu n-am reuşit să ajung la Semne dar măcar am aflat unde-i Iron City. La ceva vreme, profitând de faptul că m-am întâlnit cu Adriana în Gara de Nord (marmota era de vină) chiar într-o seară de miercuri, am zis că e momentul să văd cum sunt serile folk din Iron. Şi de atunci, cât pot de des, vin la Folk, frate! Într-o oarecare măsură, "vinovat" pentru asta e Tănase. Poate cândva se va reface o prietenie care, zic eu, s-a stricat doar dintr-o pană de asertivitate.

S-au mai auzit ceva piese Olăraşu (semn al prezenţei lui Teddy), s-a incercat şi ceva Holograf, s-a auzit din nou Viţa de Vie...

Pe scenă i-am remarcat pe următorii: Jonnie, Mysha, Teddy, Alex, Fram Renul Polar, Nico. Au mai fost cu siguranţă şi alţii dar... mi se scurtează şi mie memoria uneori.

La plecarea mea clubul era încă suficient de plin. După cum spuneam, pe la 1 noaptea ies afară, sesizez absenţa taxiurilor (cele apărute pe stradă erau comandate), o iau încet spre Universitate. Pe gardul Palatului Şuţu expoziţie foto Epson şi oraşul.ro. Poze destul de faine, printre autoare aflându-se şi două montaniarde, Minnie şi Cătălina. Casc ochii la ele (unele chiar merită văzute; vă recomand să vă aruncaţi un ochi dacă ajungeţi în zonă) apoi trec pasajul şi mă opresc câteva minute pe o bancă în parcul de lângă Colţea. Merg apoi mai departe şi, la colţul cu Hristo Botev (la doi paşi de 100 Crossroads) găsesc taxi. La 1:30 eram deja acasă... Şi am dormit până pe la 6:30.