Bucharest Marathon – cursa mea de semi – 11 octombrie 2026

 

Ca și cursa de la Sinaia, din vară, semimaratonul din București m-a prins într-o dispoziție foarte proastă care e posibil să nu se mai îmbunătățească nicicând, pentru că semne nașpa se arată. Stau și mă întreb, dacă orice aș face, cât m-aș strădui să fie bine, lucrurile evoluează până la urmă tot prost, ce sens mai are să încerc să fiu bun? Că doar mi-a demonstrat viața deja de nenumărate ori că, dacă ești bun, ești prost...

Am dat fuga să îmi ridic kit-ul de start încă de joi seară, să nu fiu presat pe ultima clipă.

Sâmbătă aș fi dorit să asist la cursa de 10 km, probabil ultima la care a participat George Baltă, dar pur și simplu n-am putut să mă trezesc la timp. Până am reușit să cobor din pat nici să asist la Family Run nu mai reușeam să ajung așa că am frecat-o pe lângă casă iar seara, exact când mă gândeam să trec la somn, mi-am dat seama că nu îmi pregătisem mai nimic pentru cursă. Am pregătit în fugă și cu mare aproximație ce era de pregătit apoi m-am trântit în pat.

Duminică, planul era să mă trezesc la 5:00, pe la 7 să plec de acasă iar între timp să duș, crăpelniță, pregătit vesta de alergare. Pe la 2 m-a pocnit o insomnie cu gânduri negre de nu m-am văzut așa că la 5 am oprit pur și simplu alarma telefonului și am mai stat un pic în pat. Când m-am trezit, era deja trecut de 6 așa că spre cursă am plecat abia pe la 7:30, nemâncat, aproape nebăut și sigur ne###ut.

Ajuns la Izvor, constat că 90 % dintre cei coborâți din metrou erau alergători. Atmosfera era OK dar eu eram poate în cea mai jalnică stare psihică de când alerg. Izotonicul cu care plecasem de acasă îl terminasem așa că m-am oprit la patiseria de lângă metrou, mi-am luat doi covrigi și o apă plată apoi, chiar la intrarea în parc, am trecut cât am putut de repede și de departe de un retardat și jegos om al străzii.

În drum spre Casa Poporului l-am observat de vreo 2 ori pe Viorel, amicul de la PFR 2025 – 2026, dar nu am avut niciun chef de discuții așa că mi-am ferit privirea de a lui. Cât am terminat covrigii și apa am încercat să mă mișc un pic, cică să fac încălzirea... Plecasem de acasă fără vestă pentru că se anunța cald și uscat așa că era tocmai bine în pantaloni scurți și tricou, cu minimul necesar strecurat în borsetă.

Am pornit din sectorul de start de 2:15 – 2:30. Mă tot întrebam ce dracu caut acolo, având în vedere că oricum plănuiam să abandonez. După start, parcă a durat o veșnicie până am ajuns și eu pe covorul de cronometrare. După ce am trecut de poartă am luat-o la fugă ușurel, în apropierea pacerilor de 4:45. S-au dus naibii visele mele de record personal.

Primii vreo 3 km, traseul era destul de aglomerat dar cu toate astea depășeam destul de des. Când eram totuși prea prins în mulțime, eram cu ochii în pantofii persoanei din față, pentru a observa la timp orice încetinire care m-ar putea face să mă ciocnesc cu ființa respectivă. După mai puțin de 5 km deja puteam alerga liniștit în ritmul meu fără să încurc și fără să mă încurc de nimeni. Pe Bd. Unirii mațele cam începuseră să facă scandal așa că mă tot uitam pe margine după o toaletă care să fie eventual și liberă.

Traseul a fost cumva mai ciudat ca altă data. Odată ajunși în Cheiul Gârlei am făcut dreapta și ne-am tot dus până am traversat nu știu cum Piața Unirii, pe marginea șantierului de la vestita placă de beton de deasupra Dâmboviței. Am intrat apoi pe Bd. Unirii și ne-am tot dus pe Decebal până am întors înainte de Piața Muncii. După întoarcere, la mica distanță, am avut punct de hidratare, poate cel mai prost organizat punct de hidratare din câte am întâlnit până acum. Fie erau voluntari puțini, fie eram noi prea mulți, fapt e că pe masa erau mai mult pahare goale pe care voluntarii se străduiau să le umple măcar după ce le lua câte un alergător în mână. Dacă aș fi fost în zi cu mare chef de alergat, probabil n-aș mai fi oprit la hidratare dar așa, cât de greoi s-ar fi mișcat lucrurile, pentru mine oricum nu prea conta timpul pierdut. Știam din start că o să fac o cursă jalnică.

Nici un km mai încolo, parcă știind că primul punct a fost mai ciudat, cei de la N-avem sânge?! amenajaseră și ei un punct de hidratare micuț dar parcă mai eficient sau mai puțin aglomerat. De când m-am înscris la cursa de la Dejani, cei de la N-avem sânge?! mi-au devenit și mai simpatici. Oricum apreciam ce fac ei, că încurajează donarea de sânge organizând până și o cursă de alergare cu acest mesaj, dar la anul, dacă lucrurile vor merge nu foarte rău, inclusiv datorită ajutorului pe care mi l-a oferit Andrei pentru transport, voi interacționa mai mult cu echipa lor. Sunt fricos, probabil nu voi dona sânge niciodată, dar știu cât de important e ca spitalele să aibă sânge suficient când e nevoie, deci apreciez acțiunile pro-donare.

Pe întoarcerea spre Piața Unirii, un alergător din Slănic (unde s-a amânat o cursă care trebuia să se desfășoare cu o zi înaintea maratonului) s-a urcat pe un podium pentru a da un mic interviu animatorului de acolo. La intrarea pe Calea Victoriei m-am oprit la toaletă, că nu se mai putea. Nu știu de unde se adunase atâta discomfort, fapt e că după ce am ieșit de la toaletă tot nerezolvat mi s-a părut că sunt, nu mai zic că se încinsese nenorocita aia de cabină de plastic de mă luaseră toate transpirațiile. Am luat-o totuși în sus cât am putut de cu elan și am fost un pic debusolat când, la CCA, traseul a luat-o în stânga. Dintr-o portavoce s-a auzit că aici începe coborârea așa că am încercat să recuperez din timpul pierdut la toaletă și am dat drumul la picioare. Curând am priceput cât de cât traseul dar, după ce m-am oprit la punctul de hidratare din apropierea Pieței Kogălniceanu m-am debusolat iar. După ce am băut, am avut impresia că m-am înscris greșit pe traseu și că am scurtat pornind direct spre Cișmigiu. Până la urmă, cel mai probabil, continuasem bine pentru că am dat de punctul de întoarcere, am trecut din nou prin Piața Kogălniceanu apoi m-am apropiat de Cișmigiu. La intrarea pe trotuarul de dinaintea parcului cineva avea grijă să ne atenționeze că “Step! Be careful!” așa că am trecut fără să mă împiedic sau ceva de genul. În parc parcă se cam aglomerase traseul dar oricum n-aveam energie să trag tare așa că am continuat ușurel, am întors, am reajuns în bulevard apoi înapoi la intersecția cu Calea Victoriei pe care m-am înscris în stânga. Pe aici alerg o vreme în preajma unui concurent cu boxa în spate, boxă din care se auzea hitul verii 1976, ăla cu “La mare, la soare, fetițele sunt...” sau nu mai sunt, pentru că au cam cucerit băiețeii plajele… Spre Piața Victoriei a mai fost ceva urcare după care, suspect, am avut senzația unei ușoare coborâri. Iar am avut impresia că am greșit traseul dar deja mă împăcasem cu ideea că aș putea fi descalificat așa că am continuat fie și de dragul unui simplu antrenament cu public. Chiar în Piața Victoriei văd toalete pe stânga și îmi propun să mă opresc la întoarcere, să nu mă debusolez iar din cauza direcției de alergare. După întoarcerea de la Arcul de Triumf alerg o vreme în apropiere de Hiroko. Observasem mai devreme că are număr de ștafetă deci m-am cam mirat că e în cursă și după km 10. Se vede treaba că femeia asta este foarte apreciată, probabil pentru modul în care s-a integrat în societatea românească și pentru modul în care se implică în fenomenul alergării. Mi-am dat seama că este încă în cursă auzind alergătorii din jur strigând “Hai, Hiroko! Te iubim!”. Cam pe aici am lăsat-o și mai moale pentru că începuse și stomacul să facă scandal, de parcă nu îmi erau suficiente problemele cu mațele. Trag pe dreapta să scot pe gură ce era de scos, un alergător îmi aruncă o privire de parcă ar fi evaluat dacă am sau nu nevoie de ajutor, continui până în Piața Victoriei, trag la toaletă pentu a doua oară, scot și pe la mijloc ce era de scos, îmi dă senzația că dau și de niște sânge pe acolo, probabil m-oi fi iritat de la căldură, transpirație, frecare, ies din cuptorul de plastic cât pot de repede pentru că mă topeam plus că aveau și alți alergători nevoie. Îmi continui cursa cât pot de în viteză, cumva intrigat că picioarele mergeau perfect dar tot restul, intestine, stomac, creier îmi tot puneau bețe în roate, intru pe Buzești unde observ polițiștii cum se străduiesc ca, printre grupurile de alergători, să mai permită și câte unei mașini să traverseze culoarul de concurs. Deja devin enervanți șoferii care nu sunt în stare să își lase conservele în parcare nici măcar o zi pe an. După părerea mea, singura mașină care era absolut normal să își facă cumva drum printre alergători era o ambulanță dar culmea, șoferul acesteia era cel mai înțelegător și aștepta răbdător ca polițiștii să îi facă loc.

Începeam să observ mai cu atenție alergătorii din jurul meu, încercând să nu fiu depășit de prea mulți, nici să trag prea tare de mine nu mai puteam dar țineam un ritm decent, m-am mai oprit odată scurt la hidratare, am făcut dreapta și am ajuns de unde plecasem, printre gardurile care delimitau sectoarele de start. La finish observ cronometrul și îmi spun că nu e nimic anormal să am iar un timp jalnic, având în vedere cât de ciudat mă simțisem în ultimele zile. Îmi capăt medalia, iau o sticlă de apă și un pahar de izo, că de alimentat nu e nimic pe gustul meu la marile curse din București, trag la o cafea, observ cum Constantin Neacșu, omul în vârstă (65+ parcă) pe care îl reținusem de la Chindia City Race și care înțeleg că a participat la toate cursele din București, an de an, de 20 de ani, termină prima jumătate de maraton în 3:10 și mă îngrijorez un pic că își va termina maratonul în mai mult de 6 ore, mă las câteva minute purtat pe ritmuri de tobe apoi mă retrag în zona finish-ului să aplaud fără niciun fel de discriminare maratoniștii care soseau. Printre ei, o concurentă care s-a apropiat de linia de sosire cu un carton pe care scrisese “La mulți ani, mama!”. Genul ăla de situație în care îți amintești ce nu mai ai sau poate ce nici n-ai avut vreodată…

Când am văzut că termină în 05:52:50 Constantin Neacșu m-am bucurat pentru el apoi am avut răbdare încă mai bine de 30 de minute să sosească și ultimii zeci de concurenți. Între timp, în zona finish-ului, un semimaratonist, Mihnea, rămăsese pe culoar după ce își terminase cursa, ca să încurajeze pe ultima sută de metri alergătorii care soseau, făcând alături de aceștia un spectacol frumos, sosirea ultimului maratonist, un tătic care, pe finalul cursei, a ales să împingă și căruciorul copilului, terminând cursa împreună, a fost de asemenea spectaculoasă.

Una peste alta, deși au existat imperfecțiuni la punctele de hidratare și în organizarea traficului pe Buzești iar traseul a părut cam prea încurcat, deși eu am fost poate în cea mai proastă stare de când merg la curse, a fost un eveniment frumos, bine primit de bucureștenii și turiștii care au ieșit în număr mare în stradă să asiste la cursă, cu o prezență internațională serioasă din care au sărit în ochi slovenii și nemții, cu prezentatori care au făcut și ei partea lor de spectacol, cu ceva incidente medicale, nu foarte grave, sper.

La anul, în mai, nu voi ajunge la semimaratonul din București pentru că planul e să alerg la Cocorăștii Mislii în sâmbăta dinaintea lui dar, probabil, voi mai alerga semimaraton în București în primăvară, la Legal Half Marathon și în toamnă, printre maratoniști. Cel puțin la Legal sper să scot un timp asemănător cu cel de anul acesta când am fost oarecum aproape de un record personal.

Mai departe, am ajuns acasă să-mi odihnesc oscioarele apoi am încercat să mă pregătesc sufletește de o nouă săptămână de coșmar la serVICIU.

Semimaratonul în cifre:

Număr concurs – 3764

Timp final net – 02:21:46

Timp final brut – 02:25:57

Timp km 20.6 net – 02:18:25

Timp km 20.6 brut – 02:22:36

Timp km 20 net – 02:14:04

Timp km 20 brut – 02:18:16

Timp km 15.9 net – 01:45:40

Timp km 15.9 brut – 01:49:51

Timp km 9.9 net – 01:06:49

Timp km 9.9 brut – 01:11:00

Timp km 4.8 net – 00:29:31

Timp km 4.8 brut – 00:33:42

Timp start net – 00:00:00

Timp start brut – 00:04:12

Locul 1896 din 2455 la general

Locul 328 din 380 la categoria de vârstă M45-54

Locul 1424 din 1688 la masculin

Comparația cu celelalte semimaratoane de șosea făcute de mine nu mai am timp s-o pun la punct așa că... asta rămâne pe altă dată.

Crosul Loteriei Române, ediția XXV, 22 noiembrie 2025

 

Rezultatul meu – 31:39 (gun time) pe 5200 – 5400 metri

 

Abonat fiind pe Facebook la o mulțime de pagini legate de alergare, mi-a sărit în ochi și anunțul cu Crosul Loteriei. Chiar dacă distanța anunțată, de vreo 6.4 km, nu era tocmai interesantă pentru un alergător de minim 10k, având în vedere că nu exista taxă și că era extrem de accesibil locul de start (alveola Kiseleff, foarte aproape de metroul de la Piața Victoriei), m-am înscris. Sigur, am citit și regulamentul care prevedea pe alocuri chestii diferite decât cele cu care eram obișnuit eu. M-am adaptat destul de bine totuși.

 

Cred că era doar a patra cursă a mea la care numărul de concurs l-am putut lua abia în dimineața cursei. Nu îmi place deloc treaba asta pentru că pune presiune pe mine, ca timp, în perioada în care și așa sunt emoții legate de concurs. Primele curse cu număr luat dimineață cred că au fost 5k-uri organizate de Fundația Renașterea, acum mulți ani (povestite aici și aici), a treia a fost vara asta, cea de 7k cu plecare de la Biblioteca Națională, a patra Crosul Loteriei 2025.

 

Planul era să ajung în zona de start la 8:00, când începea programul pentru ridicarea numerelor. Totuși, după 3 seri cu concerte pe parcursul săptămânii, marți, joi și vineri, se adunase ceva oboseală așa că am ajuns la start abia pe la 9:30, fix la jumătatea programului de ridicat numere. Mi-am luat numărul destul de repede pentru că nu se formaseră cozi, încă. A fost ok chiar dacă nu citisem cu toată atenția afișele organizatorilor, omul pe care l-am întrebat îndrumându-mă rapid spre colegele care se ocupau de cei înscriși online. Odată numărul luat, știind că îl voi preda după finish, am găsit o soluție ca să-mi fac obișnuitul selfie de dinainte de cursă. M-am uitat după vreo doi alergători cunoscuți, pe care îi văzusem pe lista înscrișilor, dar n-am observat niciun chip cunoscut. Pe unul l-am văzut totuși mai târziu, în cursă, ceva mai în fața mea, de așteptat având în vedere că are o pregătire fizică mult mai bună. Celălalt, probabil nu s-a prezentat la start, pentru că sigur ne-am fi văzut dacă era acolo.

 

Având în vedere că startul era anunțat la 12:00, eu având deja numărul montat pe centură pe la 10:00, am renunțat la obiceiul de a pleca nemâncat în cursă (ferindu-mă astfel, pe cât posibil, de disonfortul gastric care mă lovește des în timpul alergărilor) și am căutat ceva de-ale gurii. Am găsit în apropierea Pieței Victoriei o patiserie Luca (eu sunt mai obișnuit cu Matei dar... asta a fost!) așa că am ronțăit niște saleuri și niște covrigi. Cu patiseria asta am avut o experiență nu tocmai plăcută așa că bine că nu îmi e în drumurile de zi cu zi.

 

Treptat, s-au închis “birourile” de înscriere și în ora rămasă am fost încurajați să ne alimentăm de la punctul de alimentare din stânga porții de start. Nu era cine știe ce varietate de produse dar se găsea câte ceva pe placul fiecăruia, sponsori fiind Kandia, VitaminAqua, Redis, un furnizor de apă și încă cineva, parcă. Aș fi gustat o prăjiturică cu rom dar am renunțat pentru că aveau doar varianta cu prune, nepotrivită pentru un brânzo- carnivor. Un bidon de Vitamin Aqua în schimb mi-a picat tocmai bine, așa că am salvat un bidon de izotonic din ce aveam în rucsac. Sincer, nu mă asteptam la acest punct de alimentare, dat fiind că nu era anunțat în regulament și nici cursa nu era tocmai epuizantă, dar a prins bine. Din punctul ăsta de vedere, organizatorii au primit o bilă alba din partea mea.

 

După ce am terminat ce îmi luasem de la patiserie și m-am considerat suficient hidratat am început să-mi fac mișcările de încălzire. În timpul lor, m-a luat prin surprindere o oarecare durere la genunchiul drept. Nu mi-am bătut prea tare capul cu durerea așa că a trecut până la ora startului. Cu disconfortul muscular de la piciorul drept deja m-am obișnuit și sar peste. Sunt totuși în continuare ofticat că problema a apărut așa, total absurd, în timpul somnului. Dacă ar fi apărut în timpul unei alergări mai lungi aș fi înțeles. Sper totuși să nu se agraveze problema, pentru că pe 14 decembrie am iar cursă…

 

Aproape de 12:00 ne aliniem la start apoi așteptăm, tot așteptăm. Organizatorii se tot gândeau cum să planifice startul, părând depășiți de situație. Au decis până la urmă să dea două starturi, unul pentru persoanele cu dizabilități, unul pentru ceilalți, dar cu copiii așezați în față (alegere care, am citit ulterior, s-a dovedit greșită, existând copii care s-au speriat din cauza aglomerației, au căzut, au suferit accidentări minore). Între timp au intervenit probleme tehnice care i-au determinat să dea startul abia la 12:30. Tensiunea printre alergători era în creștere, începeau să se audă bombăneli inclusiv despre premiile prea mici la un organizator atât de mare. Am ieșit din zona de start ca să ne mai dezmorțim și am revenit. Între timp, eu mă întrebam ce efect mai are încălzirea după aproape o oră de stat înțepenit.

 

Prin zona de start observ o tânără curajoasă care venise să alerge, chiar dacă nu avea tocmai un fizic de alergătoare, fiind mai împlinită decât femeile pe care sunt obișnuit să le văd alergând. Sper că a alergat la sfatul medicului, că mi se pare riscant să alerge de capul ei în situația respectivă. Oricum, dat fiind că am văzut-o și la finish, cred că a fost totul OK pentru ea. Dacă eram genul ăla de om sociabil aș fi intrat în vorbă cu ea, să o încurajez. Între timp, cred că am identificat-o pe Facebook și am văzut că aleargă de ceva vreme... 

 

În sfârșit, începem să fugim. Plec printre ultimii, nefiind oricum suficient de rapid ca să aspir la premii (nici la anul, când voi alerga la 50+, nu voi avea șanse, la cât de bine pregătiți fizic sunt concurenții, inclusiv la această categorie de vârstă), e un pic de buluceală la început dar, după vreun km, deja puteam alerga în ritmul meu, fără să mă incomodeze cei mai lenți și fără să îi incomodez (sper) pe cei care veneau rapid din urmă. Alți alergători erau supărați pe cei lenți (aflați poate pentru prima dată la o cursă cronometrată și având nevoie mai degrabă de încurajări) și le strigau cu reproș: Dă-te!

 

Sigur, de vină era și culoarul de alergare destul de îngust pentru două sensuri, cursă scurtă. Am văzut chiar câțiva alergători care, în primul km, au ales să treacă pe sub banda care delimita sensurile și să alerge pe contrasens până i-au rugat arbitrii să revină pe sensul lor pentru a nu-i incomoda pe cei rapizi care urmau să se întoarcă curând pe acolo.

 

Totuși, atmosfera era frumoasă, atât printre concurenți unde existau echipe cu membri care se încurajau reciproc când se întâlneau, cât și printre spectatori sau trecători întâmplători care fie ne încurajau, fotografiau, filmau, fie așteptau răbdători să traverseze când fluxul de alergători era constant.

 

Pe mijloc, echipa de arbitri am înțeles că era și ea depășită de situație, nereușind să sancționeze câțiva concurenți care au trișat, scurtând traseul. Cineva sugera că au fost chiar premiați oameni care nu au trecut corect peste toate benzile de cronometrare... Eu nu am observat oameni care să trișeze dar, în frunte, nu exclud să se fi întâmplat și așa ceva. Este rușinos, ca sportiv, să apelezi la astfel de manevre dar mai depinde și ce îl determină pe fiecare să participe. Unii pur și simplu sunt disperați după un oarecare folos material, de la un kit consistent la o bună poziție în clasament care să le aducă un premiu.

 

Aproape de primul sfert de cursă mă intersectez cu Ionuț, ultramaratonistul cu care am onoarea să comunic după cursa de la Măgurele și pe care îl urmăream de ceva timp. Nu era exagerat de în față comparativ cu mine și aș zice că asta m-a încurajat, știind că omul aleargă mult mai serios decât mine, pe distanță mai mare, mai des, mai rapid. Să faci semimaraton de trail în 2 ore nu mi se pare deloc lucru ușor, iar el reușește asta.

 

Întorc la Arcul de Triumf și revin către alveola Kiseleff. În zona de start / finish spectatorii păreau entuziasmați, toți cu telefoanele spre noi. Termin prima buclă și, imediat după poarta de start, îl văd pe George Baltă oprit. Târziu mi-am dat seama că el avusese cursa scurtă, doar de o buclă și terminase deja. Omul ăsta, George Baltă, merită toată admirația. Deși a ajuns într-o situație deloc confortabilă, reușește totuși nu numai să se bucure de viață dar să îi încurajeze și pe alții să o facă.

 

Între timp, auzeam schimburi de încurajări din toate părțile, de parcă alergarea ar fi sport de echipă. Bine, am aflat, tot participând la curse, că există multe grupuri care se antrenează împreună, ghidați de câte unul mai experimentat. Eu, mai sălbatic de felul meu, nu am încercat să mă alătur unui astfel de grup deși, cândva, mă gândeam să încerc cu 321 Sport. Cineva, cu ochii pe sportwatch probabil, sugera că nu vom alerga 6,4 km, cursa reală fiind mai scurtă. La final, s-a dovedit că avea dreptate, cursa reală având undeva pe la 5200 – 5400 metri.

 

Trag de plămâni și pe ultimul sfert de cursă, gâfâi ca locomotiva (respir de parcă aș fi fumat de 50 de ani...), fac ultima întoarcere, îmi propun să termin în forță dar observ că e balamuc la finish așa că o las ușor, renunțând să încerc depășirea unui grup de vreo 5 alergători. Pe dreapta culoarului o mulțime de oameni păreau să staționeze, pe stânga puteai termina alergând dar încet, că altfel riscai să te ciocnești cu alți participanți care păreau debusolați după ce terminau cursa. Chiar și eu am fost debusolat, deși am adunat ceva curse în picioare. Mi-a luat ceva timp până să mă retrag într-o parte, să opresc aplicațiile, să îmi dau seama de ce stăteau oamenii ăia înainte de linia de sosire, să trec cât mai nederanjant posibil prin fluxul de alergători și să mă așez și eu la coada pentru predat numere. Nu mi-e deloc clar dacă miza principală era să predăm numerele sau erau ei foarte dornici să ne ofere tricoul ăla (plăcut de purtat, recunosc, chiar dacă este de bumbac și nu poți alerga cu el). Fapt e că, citind în regulament că numerele trebuie predate, mi s-a părut normal să respect această cerință.

 

După cum m-am obișnuit, când nu sunt epuizat după cursă, am stat în zonă până la finalul evenimentului, asistând și la festivitatea de premiere a celor mai rapizi 10 din fiecare categorie și a grupurilor cele mai mari. Înainte să plec, am observat lângă ecranele cu rezultate coduri QR care duceau direct la clasament. Am scanat, am văzut cum stau apoi, pâș- pâș, m-am retras spre metrou.

 

Probabil, dacă nu voi fi plecat la altă cursă, voi alerga și la anul la Crosul Loteriei.

 

Una peste alta, în rezumat, din punctul meu de vedere, plusurile și minusurile cursei au fost cam așa...

 

Plusuri:

 

-gratuitatea cursei

-punctul de alimentare

-QR-ul cu clasamentul

-eficiența voluntarilor de la ridicarea numărului și cei de la predarea lui

-tricoul de la final

 

Minusuri:

 

-cursa mai scurtă decât se anunțase

-întârzierea orei de start

-zona de start / finish subdimensionată și neglijent organizată

-ridicarea numărului în dimineața cursei

-acceptarea unui număr prea mare de participanți raportat la suprafața dedicată evenimentului

-cursa comună pentru copii și adulți

-imposibilitatea de a alege dacă alergi cursa lungă sau cursa scurtă

Culorile oraşului

Continuând o preocupare mai veche, m-am trezit şi zilele trecute analizând culorile pe care le îmbracă oraşul în funcţie de anotimp.

La începutul anului, în cazul în care nu a rămas gri din cauza lipsei zăpezii, Bucureştiul se transformă în anotimpul galben. Despre el am scris mai pe larg în urmă cu doi ani (vezi postarea de aici).

Curând, dacă zăpada persistă, aşa cum s-a întâmplat recent, oraşul îmbracă haine galben- maro, din cauza câinilor care, pe lângă urină, lasă şi dovezi solide ale digestiei lor. Aşa s-a întâmplat zilele trecute în faţa firmei la care lucrez. Chiar la intrare, clienţii erau întâmpinaţi în dreapta cu câteva grăuncioare maro, în stânga cu o pată galbenă. Urme ale digestiei şi excreţiei bătrânului câine "de pază" care s-a ataşat de noi precum râia de Nică a lui Ştefan Apetrii.

Când zăpada este în curs de topire, dacă se întâmplă asta în week-end, te poţi "bucura" de o zi de luni petrecută într-un oraş gri- maro, dovezile solide depuse de câini ajungând să formeze tablouri abstracte pe pânzele- trotuar. Este dificil să te strecori printre diversele grămăjoare dar, dacă eşti oarecum acomodat cu slalomul, vei supravieţui nepătat. Am fost plăcut surprins aseară, trecând pe aceiaşi stradă care dimineaţă era maro, constatând că oamenii de la salubrizare au măturat tot ce era maro între blocuri şi resturile de zăpadă.

Încet dar sigur, oraşul se retransformă într-unul predominant gri.

Odată cu explozia primăverii oraşul devine ceva mai prietenos din punct de vedere cromatic, griului trotuarelor ajungând să i se adauge nuanţe de verde, roşu şi galben vegetal şi, pentru cei care mai privesc din când în când cerul, albastru.

Vine vara, oraşul este acum gri- verde presărat în unele zone cu covoare multicolore de ambalaje lăsate de trecătorii "ecologişti". Inutil de precizat că astfel de covoare multicolore sunt extrem de tentate să se formeze în parcuri, exact acolo unde verdele este probabil perceput ca deranjant de monoton.

Odată cu toamna, oraşul devine galben- roşu, de la covoarele de frunze moarte pe care muncitorii de la salubrizare se agită să le îndepărteze deşi, după părerea mea, sunt dacă nu plăcute, cel puţin inofensive pentru estetica oraşului.

Odată cu iarna ne întoarcem la începutul poveştii...

Acum putem spune că e primăvară...

E uşor să o placi (4)

Zilele trecute, pe când târzia iarnă încă nu se transformase în primăvară timpurie, pe când pe trotuarele bucureştene încă se circula pe poteci înguste strecurate printre mormane de zăpadă sau pe lângă garduri şi clădiri, mă trezesc faţă în faţă cu o tânără. Mă menţin pe partea dreaptă a potecuţei, încercând să mă fac mic pentru a permite trecerea. Pe partea stângă, călcând sigur şi rapid pe poala muntelui de zăpadă, trece ea. Am recunoscut pasul sigur de om de munte aşa că am întors capul. Într-adevăr, după ţinută părea şi ea pasionată de munte.

Şirul acesta de postări se referă la detaliile care te pot face să apreciezi un om. Totuşi, dincolo de aceste mici detalii- zâmbet, rămâne nevoia de sentimente ceva mai puternice şi, înainte de toate, reciproce.

Oare cum ar arăta un astfel de şir de postări făcute de o femeie? Oare cum ar suna justificarea lui E uşor să îl placi???

Câteva ore pentru Roşia Montană

Pentru că subiectul încă mă interesează deşi am destule probleme personale care îmi mănâncă majoritatea timpului, pentru că activiştii pentru Roşia Montană fără cianuri sunt consecvenţi, am aflat şi eu de protestul de azi. Firesc, mi-am organizat programul astfel încât să pot merge şi eu acolo. Şi am fost...

Am văzut acolo puţine persoane cunoscute. Previzibil cumva, ştiu personal puţini oameni implicaţi în salvarea Roşiei Montane. Mă aşteptam să dau acolo de un fost coleg de muncă, mă aşteptam să văd acolo o doamnă cu care, cu ani în urmă, am avut plăcerea să interacţionez mai mult în domeniul eco. În schimb nu mă aşteptam să dau acolo de un om pe care-l ştiu tot de la muncă şi despre care nu ştiam că este pasionat de Roşia Montană. Bravo lui!

Protestul din faţa Casei Poporului s-a desfăşurat calm, cu mici discursuri întrerupte de scandări cât mai apropiate de cauza susţinută. Au fost ceva oameni. Totuşi, o astfel de cauză mă gândesc că putea aduna şi mai mulţi adepţi. Pe partea cealaltă, dat fiind că de data asta nu s-a semnat vreo petiţie, presupun că cei care au absentat au fost prezenţi când activiştii au adunat semnături în acea serioasă campanie desfăşurată la metrou.

Zilele trecute se anunţase că autorităţile nu au permis ca protestul din Piaţa Constituţiei să fie continuat cu un marş. Nu-mi plăcea ideea dar, decât nimic, era bine şi aşa. Totuşi, pentru că eram mulţi, pentru că protestul trebuia cumva continuat, am încercat să ne menţinem uniţi după încheierea discursurilor şi să ne îndreptăm spre Piaţa Universităţii. Deşi iniţial jandarmeria a avut grijă să ne anunţe că am avut autorizaţie doar până atunci şi că mai departe trebuie să eliberăm locul fără a forma grupuri, până la urmă jandarmii şi poliţia ne-au însoţit, dirijat, trecut pe roşu la unele semafoare. Deşi m-a mirat atitudinea paşnică a forţelor de ordine, mi-a părut bine că a ieşit aşa.

Ajunşi în Piaţa Universităţii, protestatarii deja adunaţi acolo au fost cumva înghiţiţi de noi. Am mai stat şi pe acolo o vreme apoi m-am îndreptat spre casă.

Din discursuri, cel mai important mi s-a părut că am aflat că sunt procese în derulare împotriva proiectului RMGC (pentru PUG, PUZ şi alte documente eliberate nu tocmai legal) şi că există acel mizerabil proiect de lege a minelor care, dacă avem ghinionul să se aprobe, va permite RMGC să exproprieze localnicii care refuză să cedeze în faţa responsabililor cu criminalul proiect minier. Prin urmare... ochii pe discuţiile legate de legea minelor! Pe tema asta mi se pare important că pe 21 septembrie 2011 Camera Deputaţilor a trimis propunerile către Senat. Ce s-a întâmplat mai departe nu găsesc. Presupun că legea încă se discută, apoi urmează să fie votată de camerele reunite ale parlamentului după care să ajungă la Cotroceni. Să sperăm că nu va ajunge la Cotroceni în forma care să permită exproprierea celor care, azi, au declarat că vor rămâne în casele lor până la îngroparea definitivă a proiectului RMGC.

În acelaşi timp cu protestul de la Bucureşti auzeam că se desfăşura, în Roşia Montană, o acţiune a RMGC de la care televiziunile s-au grăbit să transmită în direct. Dacă exact aşa au stat lucrurile, putem discuta de o dublă mizerie, atât din partea televiziunilor care s-au umplut deja de bani promovând RMGC cât şi din partea responsabililor proiectului minier care au profitat de plecarea la Bucureşti a celor mai serioşi activişti împotriva lor. Este momentul să spun că au fost la protest câţiva oameni din Roşia Montană care se ţin tari pe poziţie chiar dacă, bănuiesc eu, este din ce în ce mai greu să reziste presiunilor.

Cinste lor! Cinste lor! Cinste roşienilor!

Mai departe, fotografii:



Protest Rosia Montana Bucuresti 28 ianuarie 2012

Tarja Turunen la Bucureşti

După ce, pe 21 seara, datorită unei dereglări în sistemul Metrorex, am avut senzaţia că tocmai am ratat concertul Tarja Turunen (pentru cei care, ca şi mine, nu ştiau cum se pronunţă prenumele fiinţei acesteia, am sesizat din scandările cunoscătorilor din timpul concertului că j-ul se pronunţă i) din cauza plecării la munte (până la urmă n-am avut nicio pagubă majoră, doar mi s-a furat o zi din valabilitatea abonamentului şi, uitând că-mi luasem deja încă un abonament, m-am trezit duminică seară că am abonament şi pentru iulie- august, cu condiţia să ţin minte şi să reuşesc să păstrez cartela neşifonată), iată-mă luni ajungând la Sala Palatului pe o ploaie urâtă. Pe drum îmi luasem porţia de merdenele şi, spre suprinderea mea, am constatat că ultima n-am mai putut s-o mănânc. Am pus-o în rucsac şi... o să vedeţi mai târziu ce s-a întâmplat cu ea.

Sub umbrelă am scăpat cât de cât uscat dar, din cauza temperaturii ridicate, efectul redus al ploii a fost compensat de transpiraţie. Am avut momente în care mă simţeam murdar din cauza asta. De fapt pare să fi fost genul de gând care m-a împiedicat să abordez acea fată... Cu ţăcă nu te pui! Bine zicea Mădălina! Nu contează dacă este vorba de acţiune sau de non-acţiune, ai oricum nevoie de o motivaţie...

Cum de am ajuns la acest concert? Am putea spune că din întâmplare. Pe 3 aprilie 2009 am primit pe mail newsletter-ul myticket. Am văzut, m-a atras, mi-am verificat bugetul şi... am comandat. Pe 9 aprilie lansasem comanda şi apoi, cu oarecare nerăbdare, am aşteptat. Deşi se preciza că am de aşteptat până la 21 de zile lucrătoare livrarea s-a făcut câteva zile mai târziu. Dar, atâta vreme cât nu plătisem încă nimic, nu era aşa mare tragedia dacă nu mi-ar fi sosit biletul din pricina cine ştie cărei încurcături. Dar, biletul venind într-un final fericit, am ajuns şi eu la concert...

Pe la 19:30 ajung în sală, iau o apă plată apoi mă îndrept către locul meu. Sector A, rândul 6, locul 32. S-a dovedit că am ales bine un loc pe-acolo... Am avut vizibilitate aproape perfectă şi persoane faine în vecinătate. Chiar lângă mine, în stânga, a stat o fată cu un chip tare plăcut. Legat de ea ar fi singura “pată” lăsată de concert. După ce am rugat-o să îmi facă loc să mă aşez pe locul meu n-am mai reuşit să-i adresez niciun cuvânt... Deşi “vocea” îmi spunea că trebuie să conversez cu ea, m-am aşezat şi am citit câteva pagini din Pendulul lui Foucault (apropo, am ajuns pe la pagina 400 deci s-ar putea să n-o termin până la deadline-ul BookFrenzy) în timp ce ea răsfoia revistele primite în sală. Din când în când îi mai aruncam câte-o privire dar... n-am putut să fac mai mult :(

N-am citit prea mult. Pe la 19:50 am pus cartea în rucsac şi am început să studiez atmosfera din sală. Spre surprinderea mea, sala nu părea că se va umple. Totuşi, la începutul concertului, am sesizat că erau ocupate şi o grămadă de locuri din spatele sălii. Este posibil ca o parte dintre plătitorii de bilet în spatele sălii să fi “emigrat” în spaţiul din faţa scenei şi în spaţiul dintre rânduri pentru o mai bună vizibilitate.

Vorbeam de partea de public aflată în imediata mea apropiere... Public fain şi, într-o oarecare măsură, cunoscător. În faţă, în stânga, o tipă cu plete faine. În dreapta o doamnă care am avut senzaţia că ar fi mama fetei aflate un loc mai departe. Aceasta din urmă părea veche ascultătoare de Tarja. O grămadă de oameni purtând tricouri cu Nightwish. Aparate foto care pozau în neştire. Un adevărat concert Camera Frindly, aşa cum scria şi pe site-ul oficial Tarja Turunen. Pentru genul acesta de artişti, permisivi cu publicul, tot respectul!

Unele mici detalii de atmosferă mi-au reamintit de DarkFest... Da, m-am simţit bine. Au fost aproape două ore de muzică bună. De când mi-am comandat biletul, ştiind că Tarja cântă şi operă, m-am tot întrebat cam cum va suna concertul de la Bucureşti. Ei bine, a sunat când blând, când rock... Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut mai mult un spectacol de operă, probabil că nu... Despre ce s-a cântat n-am prea multe a spune. Titluri de piese nu ştiu, poate aş recunoaşte câteva piese cântate la Sala Palatului dacă aş avea răbdare să ascult toate piesele ascultabile pe site-ul dedicat ultimului album. Aşa cum miercuri seară am recunoscut Poison. Au fost totuşi câteva chestii care mi-au rămas în mod deosebit în memorie. Momentul piesei în primă audiţie (If You Believe?) cântată doar de Tarja la voce şi clape. Solo-ul de tobe de-a dreptul fenomenal. Chitaristul negru, stilul în care s-a apropiat acesta de public coborând, dacă nu mă înşel, chiar în spaţiul dintre scenă şi primul rând de scaune. Fapt este că, pentru o vreme, a dispărut de pe scenă. De la înălţimea mea doar am dedus că se afla atunci în mijlocul publicului. Ar mai fi şi chitaristul din Brazilia care, pentru vreo două piese, a renunţat la chitara electrică în favoarea uneia clasice. Ca şi altădată, m-am surprins urmărindu-i degetele dansând pe grif. Violoncelistul a fost o prezenţă destul de discretă atât ca prezenţă scenică cât şi din punct de vedere muzical. Sau n-am auzit eu exact ce se auzea din violoncel. Fata de la clape, deşi era cea mai apropiată de mine, n-am observat-o prea atent. Iar despre Tarja... ce-aş putea spune? Uneori părea a recunoaşte câte o persoană din public, dacă e să judecăm după insistenţa cu care privea în unele direcţii. Avea un stil aparte de a controla aplauzele. Afirma că îi place limba română dar din păcate nu ştie decât câteva cuvinte. Iar româna ei, atâta câtă era, suna bine. N-a confundat, ca vocalul de la Iron Maiden la acel Skip Rock, Bucureştiul cu Budapesta. A fost suficient de dinamică încât publicul situat în primele rânduri s-a simţit băgat în seamă indiferent dacă se afla mai în stânga, central sau în dreapta scenei. Sesiunea foto de la final a fost impresionantă. Cred că e prima dată când văd, artişti şi public, fotografiindu-se reciproc la final de spectacol. Înainte de final, mult cerutul şi aşteptatul bis... Deşi ştiam că Tarja trebuie să revină pentru câteva minute pe scenă, timpul scurs între dispariţia şi reapariţia ei pe scenă m-a făcut să mă gândesc, cu regret, că nu va reveni. A revenit. A fost frumos! Genul de concert în timpul căruia uiţi de toate belelele... Cam scump pentru bugetul meu dar, din când în când, merită să fi un pic excentric.

Deşi aveam senzaţia că voi urmări concertul aşezat pe scaun n-a fost aşa. Nu neapărat din spirit de turmă (în definitiv mai erau câteva persoane care stăteau pe scaun), mai degrabă pentru că nu simţeam nevoia să mă aşez. Au fost două ore în care a fost o plăcere să stau în picioare. Două ore emoţionante, şi nu mă refer aici doar la domnişoara din stânga. Pur şi simplu atmosfera de acolo nu era un lucru obişnuit pentru mine. Deşi nu mai cred cu tărie în ideea de suflet, concertul Tarja Turunen a reprezentat o manifestare plăcută a sufletelor adunate acolo, artişti şi public.

Plec spre casă. Ploaia se oprise dar, până să ajung la metrou, a pornit-o iar. Am scos umbrela şi am ajuns să mă bucur un pic că n-am invitat acea fată la o bere. Ploaia oricum mi-ar fi tăiat tot elanul... Şi totuşi, “vocea” mi-a spus aproape tot concertul: “la final, îmbrăţişeaz-o şi întreab-o dacă are chef de o bere”. N-am ascultat. Am privit doar cum se depărtează şi, până la urmă, am pierdut-o din ochi... Rămâne totuşi plăcerea de a fi urmărit un concert bun lângă o fată drăguţă.

Asta a fost! Admiţând că episodul acela ar fi putut însemna un început de relaţie prefer să spun că am amânat momentul. Pentru că un sec am pierdut-o şi pe asta mi se pare prea pesimist. Şi încerc să mă feresc de pesimism.

Profit de ocazie şi fac o referire la unele comentarii de pe blogul folkfrate (vezi aici: http://folkfrate.blogspot.com/2009/06/opinie.html ). Într-o oarecare măsură Sorin poate să aibă dreptate (comentariul nr. 9). Acolo, în Iron City, nu sunt neapărat cântări profesioniste. Dar, dat fiind costul biletului la un eveniment de amploare (cum este, spre exemplu, concertul Faith no more din august, cum a fost concertul Tarja şi cum sunt încâ câteva în fiecare an) este aproape inaccesibil unora cu salarii indecent de mici (sau altora încă studenţi neangajaţi, cu părinţi având salarii mici) atunci singura cale pentru a evada din când în când în lumea muzicii sunt cântările gratuite sau pe bani puţini din cluburi. Iar aceste cântări au farmecul lor, indiferent dacă vorbim de bilete de 10 sau 15 RON, în 100 Crossroads, pentru un Emeric Imre sau Eugen Avram sau de cântările gratuite din Iron City (de la care, doar din cauza unor episoade depresive, am absentat în ultima vreme). Şi eu am fost în Iron City! Şi eu am scris (pe blogul de pe Yahoo 360) cronici. Tot eu... uite că pot urmări şi un spectacol serios, organizat aşa cum ar vrea Sorin să se întâmple şi în Iron.

Tot legat de acea postare, nu mă prind nici acum dacă ultimul comentariu se dorea în favoarea sau împotriva echipei Folk Frate. Dar măcar e superb scris. Întâmplător, indirect, am avut ocazia să-l cunosc pe Claudiu. Mi-a plăcut să-l văd comentând şi despre folk.

Ar mai fi în acele comentarii încă o chestie interesantă. De fapt, pentru mine, aproape enervantă. Se sugerează că persoanele mai greu adaptabile social sunt condamnabile. Ca individ suficient de timid, singuratic, retras, necomunicativ încât să nu mă pot integra prea bine în grupuri declar totuşi că în Iron City m-am simţit bine chiar şi în serile în care am mers singur şi, de obicei, nu am scos prea multe cuvinte cu iz de conversaţie. Şi mă-ntreb, oare chiar trebuie să mă simt prost doar pentru că nu sunt la fel de adaptabil ca ceilalţi???

Gata! E cazul să şi postez cronica asta... Şi aşa am întârziat cam mult...

Link-uri:

Site-ul oficial Tarja Turunen: http://www.tarjaturunen.com/index_en.php

Albumul My Winter Storm: http://www.mywinterstorm.com/flash/index.php?lang=en

Poze de la concert: http://dugy.eu/concert-tarja-turunen-la-bucuresti/

Tarja Turunen Chanel: http://www.youtube.com/user/TarjaTurunenChannel