Băneasa Forest Run 1 noiembrie 2026 – al doilea semimaraton al meu pe acest traseu

 

După experiența din 5 aprilie 2026, când am făcut pentru prima dată o astfel de distanță în pădure, înscrierea la semimaraton pentru ediția de toamnă a Băneasa Forest Run a fost un demers cât se poate de logic. Cumva, așteptările erau setate corect, pe bălți, noroaie, zone alunecoase, zone înguste dar ploile insistente din ultimele zile nu cred că le anticipasem. În sâmbăta de dinaintea cursei, făceam niște estimări catastrofice cu privire la cât de puțin alergabil o să fie prin pădure pe 1 noiembrie. Totuși, văzând un clip al lui Cosmin, în care pădurea nu arăta chiar atât de sinistru, am prins un pic de curaj.

Pe la 6:45, pe o vreme umedă și închisă, plecam de acasă nemulțumit de drumul lung pe care îl am până la start. Cu mici excepții, la cursele din provincie mă cazam suficient de aproape de zona de start cât să nu mă deranjeze drumul până acolo. În București și împrejurimi în schimb, trebuie să plec inuman de devreme de acasă ca să pot ajunge la timp la cursă.

Iau metroul până la Unirii, mă opresc la o patiserie unde n-am găsit chiar ce speram dar mi-am luat totuși să mânânc, continui cu metroul până la Aurel Vlaicu după care merg la 301 cu care ajung în apropierea startului un pic mai târziu decât doream, pe la 08:40. E destul de ciudat să îți ia aproape două ore un drum din estul orașului până în nordul lui.

Când am ajuns, deja era animată zona de start. Ștefan povestea despre cursă, observ că au mutat poziția scenei, de data asta fiind cu spatele spre stradă, nu spre pădure cum mă obișnuisem, mă opresc la o cafea ca să nu adorm printre veverițe, încep ușor să mă încălzesc în legea mea (de data asta am ignorat cu desăvârșire încălzirea oficială), înainte de a intra în sectorul de start rămân cam în ținuta în care am alergat și la Timișoara (pantalon lung, tricou, bluză de vânt), între timp mă văd iar cu amicul Viorel care îmi mai povestește despre maratoanele lui din străinătate. Cu câteva minute înainte de pornirea cursei ne despărțim, el mergând în sectorul de start 2, eu rămânând în sectorul 4. Mă uit în jurul meu și parcă nu văd niciun chip cunoscut printre alergătorii lenți. Mai devreme mă intersectasem și cu Mircea din Pitești, un alergător bun care prinde podiumul măcar la categoria de vârstă cam în toate cursele.

Cu vreo două minute înainte de start pornesc aplicațiile și pun la loc telefonul așa că, odată pornită cursa, alerg din prima dar ușor, atât din cauza propriilor limite câ și din cauza aglomerației. Ploua încet așa că nu îmi făceam mari griji dinspre partea asta. Curând cred că s-a și oprit ploaia, sau măcar nu am mai simțit-o. Picioarele mergeau destul de bine, respirația mergea ca de obicei, mai greu, de puls nu mai știu nimic de ceva ani, atmosfera era plăcută dar traseul parcă era mult prea aglomerat. Totuși, mă simțeam incredibil de bine și chiar mă bucuram că sunt acolo.

Cât am fost pe asfalt, fâcând imediat după start curba la stânga apoi, ceva mai încolo, curba la dreapta, traseul s-a menținut aglomerat dar, având lățime suficientă, era relativ ușor să depășesc. Plec eu din sectorul 4 dar nu vreau să par chiar cel mai puțin antrenat. Când planificam depășirea în zone aglomerate eram cu ochii lipiți de pantofii celor din față ca să îmi dau seama când și pe unde pot trece.

La intrarea pe forestier păreau să se fi rărit alergătorii sau măcar să caute zonele mai uscate ale potecii. Eu, știind deja din experiență că voi avea pantofii maxim de jegoși la finish, atâta timp cât mă simțeam în siguranță alergam prin bălți, prin noroi, prin frunze, prin orice, ținta principală fiind să avansez atât cât pot de repede. Un copac prăbușit peste traseu a îngustat, pentru câțiva metri, la un singur culoar zona de alergare. Lucrurile s-au complicat când am făcut stânga, din drumul forestier pe poteca destul de îngustă. În zona asta, pentru o vreme, a fost dificil să alerg pentru că în fața mea erau concurenți care se opreau brusc, care reduceau brusc viteza, care evoluau oricum numai fluent nu. Fie erau începători, fie aveau pantofii cu talpă nepotrivită cu terenul, fie se credeau pur și simplu singuri pe traseu și nu le păsa deloc de ceilalți. În condițiile astea a trebuit să am răbdare, să valorific orice ocazie de depășire când între alergătorii din față se crea suficientă distanță, să las începătorii cât puteam de în urmă.

Pe la km 3 cred că deja puteam să alerg fix cum simțeam. Terenul nu era excesiv de alunecos, cel mai deranjant mi s-a părut că pe unele porțiuni noroiul era foarte lipicios (cam cum întâlnisem la Măgurele), fiind necesară ceva forță ca să ridici picioarele din el. Deși nu era deloc cald, mă opream la punctele de hidratare pentru că de transpirat se transpira și am zis să nu rămân prea sec. Am alternat apa cu izotonicul, în funcție de cât de obosit mă simțeam și de părerea stomacului. A existat un punct în cursă în care stomacul s-a revoltat de la gustul dulce al izotonicului așa că o vreme am alternat alergarea cu mersul pentru că asta cerea stomacul. După ce am reușit să scap de disconfortul gastric, am încercat să beau mai mult apă dar mai strecuram și câte un pahar de izotonic.

Mai încolo, cu stomacul reglat, a început să își facă de cap intestinul. Nu știu ce îmi picase prost dar am fost deranjat mare parte din cursă pe tema asta. Din când în când, priveam în jur în căutarea unui tufiș după care să îmi fac toaletă ecologică dacă situația degenerează. Era totuși complicat să te ascunzi pentru că peste tot erau alergători, arbitri, voluntari care puteau să te observe în ipostaze delicate.

Pe la km 5 – 6, când am trecut pe lângă voluntari, gândul a fugit o clipă spre Adrian Cristea pe care, în aprilie, l-am întâlnit acolo. E ciudat că am ajuns să discut despre atâția oameni la trecut, despre puțini la prezent și de mai nimeni la viitor. Viața pare pur și simplu să se îndrepte către sfârșit cu o oarecare viteză, fără să mai lase loc de planuri de viitor, de vise, de speranțe. Cum ziceau bătrânii, mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul... Și cui îi pasă dacă mie nu îmi place mămăliga?

Faptul că, la BFR, sunt marcați vizibil kilometrii pe care i-ai parcurs, îmi place și cumva mă ajută să mă setez pentru cât a mai rămas din cursă, iar km 17 pare să devină tradițional pentru un selfie în care sper să se vadă că încă mai am energie.

După ce închei prima buclă, îl observ pe Cosmin pe dreapta aleii, încurajând alergătorii. Nu e prima dată când mă mir văzând un alergător bun (prima dată l-am remarcat când l-am văzut pacer la maraton) care alege să facă voluntariat la o cursă. În locul lui, aproape sigur aș fi ales să alerg dar astfel de oameni par făcuți din alt aluat, un aluat care le scoate la suprafață dorința de a ajuta, de a dezvolta, de a încuraja comunitatea celor ce fug.

A doua buclă am fost singur pe mare parte din traseu. Pe ultimii vreo 3 km totuși, am reintrat în jocul depășirilor. Ba trăgeam să depășesc, ba încetineam și eram depășit. Acești ultimi km îi împărțeam cam cu aceiași oameni. Încercam să țin minte câți m-au depășit, cu intenția să îi depășesc pe final și să câștig astfel câteva locuri în clasament. Totuși, situația era extrem de dinamică, depindea de mai mulți factori deci aproape imposibil de controlat. La final, cursa mea a ținut în mult prea mică măsură de cursele altora. Între timp, observ în treacăt cum mă depășește un concurent care îmi părea cunoscut. La sosire l-am revăzut și m-am convins că fusesem depășit de colegul de serviciu care termină mai mereu cu vreo 10 minute înaintea mea. E și diferență de vârstă (are cel puțin 10 ani în minus) dar categoric e și mult mai disciplinat ca mine deci își merită rezultatul. Îmi sare în ochi după sosire și fostul coleg cu care m-am revăzut la Azuga Trail Race.

După sosire m-am hidratat și alimentat apoi, pentru că nu mă simțeam suficient de în formă ca să asist la startul curselor mai scurte, am pornit spre casă. În stația de autobuz îl revăd pe Viorel și stâm de vorbă până în Piața Romană de unde fiecare a apucat pe calea sa.

Ajuns acasă, nu prea am fost bun de nimic restul zilei. Ceva mă epuizase, n-aș putea spune ce. Nici acum, la mai bine de 24 de ore de la finish, nu mă simt tocmai energic dar sper să mă refac până vineri, când plec spre Sărata Monteoru.

La start, îi spuneam lui Viorel că voi termina cel mai probabil în 02:30. Nu am fost departe de realitate cu estimarea asta…

Cifre, clasament, una – alta…

Număr concurs – 3008

Timp oficial – 02:33:51

Chip time – 02:33:19

Locul 365 din 434 la general

Locul 46 din 50 la categorie (M50+)

Data trecută, pe 5 aprilie 2026, am făcut aceiași cursă cu:

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 80 din 96 la categorie (M40-49)

În condițiile în care, zic eu, terenul a arătat mai bine acum decât data trecută, aș spune că rezultatele sunt comparabile, nu mă simt nici mai bun nici mai slab decât în 5 aprilie 2026 deși cifrele spun că în noiembrie am fost un pic mai bun.

Bucharest Marathon – cursa mea de semi – 11 octombrie 2026

 

Ca și cursa de la Sinaia, din vară, semimaratonul din București m-a prins într-o dispoziție foarte proastă care e posibil să nu se mai îmbunătățească nicicând, pentru că semne nașpa se arată. Stau și mă întreb, dacă orice aș face, cât m-aș strădui să fie bine, lucrurile evoluează până la urmă tot prost, ce sens mai are să încerc să fiu bun? Că doar mi-a demonstrat viața deja de nenumărate ori că, dacă ești bun, ești prost...

Am dat fuga să îmi ridic kit-ul de start încă de joi seară, să nu fiu presat pe ultima clipă.

Sâmbătă aș fi dorit să asist la cursa de 10 km, probabil ultima la care a participat George Baltă, dar pur și simplu n-am putut să mă trezesc la timp. Până am reușit să cobor din pat nici să asist la Family Run nu mai reușeam să ajung așa că am frecat-o pe lângă casă iar seara, exact când mă gândeam să trec la somn, mi-am dat seama că nu îmi pregătisem mai nimic pentru cursă. Am pregătit în fugă și cu mare aproximație ce era de pregătit apoi m-am trântit în pat.

Duminică, planul era să mă trezesc la 5:00, pe la 7 să plec de acasă iar între timp să duș, crăpelniță, pregătit vesta de alergare. Pe la 2 m-a pocnit o insomnie cu gânduri negre de nu m-am văzut așa că la 5 am oprit pur și simplu alarma telefonului și am mai stat un pic în pat. Când m-am trezit, era deja trecut de 6 așa că spre cursă am plecat abia pe la 7:30, nemâncat, aproape nebăut și sigur ne###ut.

Ajuns la Izvor, constat că 90 % dintre cei coborâți din metrou erau alergători. Atmosfera era OK dar eu eram poate în cea mai jalnică stare psihică de când alerg. Izotonicul cu care plecasem de acasă îl terminasem așa că m-am oprit la patiseria de lângă metrou, mi-am luat doi covrigi și o apă plată apoi, chiar la intrarea în parc, am trecut cât am putut de repede și de departe de un retardat și jegos om al străzii.

În drum spre Casa Poporului l-am observat de vreo 2 ori pe Viorel, amicul de la PFR 2025 – 2026, dar nu am avut niciun chef de discuții așa că mi-am ferit privirea de a lui. Cât am terminat covrigii și apa am încercat să mă mișc un pic, cică să fac încălzirea... Plecasem de acasă fără vestă pentru că se anunța cald și uscat așa că era tocmai bine în pantaloni scurți și tricou, cu minimul necesar strecurat în borsetă.

Am pornit din sectorul de start de 2:15 – 2:30. Mă tot întrebam ce dracu caut acolo, având în vedere că oricum plănuiam să abandonez. După start, parcă a durat o veșnicie până am ajuns și eu pe covorul de cronometrare. După ce am trecut de poartă am luat-o la fugă ușurel, în apropierea pacerilor de 4:45. S-au dus naibii visele mele de record personal.

Primii vreo 3 km, traseul era destul de aglomerat dar cu toate astea depășeam destul de des. Când eram totuși prea prins în mulțime, eram cu ochii în pantofii persoanei din față, pentru a observa la timp orice încetinire care m-ar putea face să mă ciocnesc cu ființa respectivă. După mai puțin de 5 km deja puteam alerga liniștit în ritmul meu fără să încurc și fără să mă încurc de nimeni. Pe Bd. Unirii mațele cam începuseră să facă scandal așa că mă tot uitam pe margine după o toaletă care să fie eventual și liberă.

Traseul a fost cumva mai ciudat ca altă data. Odată ajunși în Cheiul Gârlei am făcut dreapta și ne-am tot dus până am traversat nu știu cum Piața Unirii, pe marginea șantierului de la vestita placă de beton de deasupra Dâmboviței. Am intrat apoi pe Bd. Unirii și ne-am tot dus pe Decebal până am întors înainte de Piața Muncii. După întoarcere, la mica distanță, am avut punct de hidratare, poate cel mai prost organizat punct de hidratare din câte am întâlnit până acum. Fie erau voluntari puțini, fie eram noi prea mulți, fapt e că pe masa erau mai mult pahare goale pe care voluntarii se străduiau să le umple măcar după ce le lua câte un alergător în mână. Dacă aș fi fost în zi cu mare chef de alergat, probabil n-aș mai fi oprit la hidratare dar așa, cât de greoi s-ar fi mișcat lucrurile, pentru mine oricum nu prea conta timpul pierdut. Știam din start că o să fac o cursă jalnică.

Nici un km mai încolo, parcă știind că primul punct a fost mai ciudat, cei de la N-avem sânge?! amenajaseră și ei un punct de hidratare micuț dar parcă mai eficient sau mai puțin aglomerat. De când m-am înscris la cursa de la Dejani, cei de la N-avem sânge?! mi-au devenit și mai simpatici. Oricum apreciam ce fac ei, că încurajează donarea de sânge organizând până și o cursă de alergare cu acest mesaj, dar la anul, dacă lucrurile vor merge nu foarte rău, inclusiv datorită ajutorului pe care mi l-a oferit Andrei pentru transport, voi interacționa mai mult cu echipa lor. Sunt fricos, probabil nu voi dona sânge niciodată, dar știu cât de important e ca spitalele să aibă sânge suficient când e nevoie, deci apreciez acțiunile pro-donare.

Pe întoarcerea spre Piața Unirii, un alergător din Slănic (unde s-a amânat o cursă care trebuia să se desfășoare cu o zi înaintea maratonului) s-a urcat pe un podium pentru a da un mic interviu animatorului de acolo. La intrarea pe Calea Victoriei m-am oprit la toaletă, că nu se mai putea. Nu știu de unde se adunase atâta discomfort, fapt e că după ce am ieșit de la toaletă tot nerezolvat mi s-a părut că sunt, nu mai zic că se încinsese nenorocita aia de cabină de plastic de mă luaseră toate transpirațiile. Am luat-o totuși în sus cât am putut de cu elan și am fost un pic debusolat când, la CCA, traseul a luat-o în stânga. Dintr-o portavoce s-a auzit că aici începe coborârea așa că am încercat să recuperez din timpul pierdut la toaletă și am dat drumul la picioare. Curând am priceput cât de cât traseul dar, după ce m-am oprit la punctul de hidratare din apropierea Pieței Kogălniceanu m-am debusolat iar. După ce am băut, am avut impresia că m-am înscris greșit pe traseu și că am scurtat pornind direct spre Cișmigiu. Până la urmă, cel mai probabil, continuasem bine pentru că am dat de punctul de întoarcere, am trecut din nou prin Piața Kogălniceanu apoi m-am apropiat de Cișmigiu. La intrarea pe trotuarul de dinaintea parcului cineva avea grijă să ne atenționeze că “Step! Be careful!” așa că am trecut fără să mă împiedic sau ceva de genul. În parc parcă se cam aglomerase traseul dar oricum n-aveam energie să trag tare așa că am continuat ușurel, am întors, am reajuns în bulevard apoi înapoi la intersecția cu Calea Victoriei pe care m-am înscris în stânga. Pe aici alerg o vreme în preajma unui concurent cu boxa în spate, boxă din care se auzea hitul verii 1976, ăla cu “La mare, la soare, fetițele sunt...” sau nu mai sunt, pentru că au cam cucerit băiețeii plajele… Spre Piața Victoriei a mai fost ceva urcare după care, suspect, am avut senzația unei ușoare coborâri. Iar am avut impresia că am greșit traseul dar deja mă împăcasem cu ideea că aș putea fi descalificat așa că am continuat fie și de dragul unui simplu antrenament cu public. Chiar în Piața Victoriei văd toalete pe stânga și îmi propun să mă opresc la întoarcere, să nu mă debusolez iar din cauza direcției de alergare. După întoarcerea de la Arcul de Triumf alerg o vreme în apropiere de Hiroko. Observasem mai devreme că are număr de ștafetă deci m-am cam mirat că e în cursă și după km 10. Se vede treaba că femeia asta este foarte apreciată, probabil pentru modul în care s-a integrat în societatea românească și pentru modul în care se implică în fenomenul alergării. Mi-am dat seama că este încă în cursă auzind alergătorii din jur strigând “Hai, Hiroko! Te iubim!”. Cam pe aici am lăsat-o și mai moale pentru că începuse și stomacul să facă scandal, de parcă nu îmi erau suficiente problemele cu mațele. Trag pe dreapta să scot pe gură ce era de scos, un alergător îmi aruncă o privire de parcă ar fi evaluat dacă am sau nu nevoie de ajutor, continui până în Piața Victoriei, trag la toaletă pentu a doua oară, scot și pe la mijloc ce era de scos, îmi dă senzația că dau și de niște sânge pe acolo, probabil m-oi fi iritat de la căldură, transpirație, frecare, ies din cuptorul de plastic cât pot de repede pentru că mă topeam plus că aveau și alți alergători nevoie. Îmi continui cursa cât pot de în viteză, cumva intrigat că picioarele mergeau perfect dar tot restul, intestine, stomac, creier îmi tot puneau bețe în roate, intru pe Buzești unde observ polițiștii cum se străduiesc ca, printre grupurile de alergători, să mai permită și câte unei mașini să traverseze culoarul de concurs. Deja devin enervanți șoferii care nu sunt în stare să își lase conservele în parcare nici măcar o zi pe an. După părerea mea, singura mașină care era absolut normal să își facă cumva drum printre alergători era o ambulanță dar culmea, șoferul acesteia era cel mai înțelegător și aștepta răbdător ca polițiștii să îi facă loc.

Începeam să observ mai cu atenție alergătorii din jurul meu, încercând să nu fiu depășit de prea mulți, nici să trag prea tare de mine nu mai puteam dar țineam un ritm decent, m-am mai oprit odată scurt la hidratare, am făcut dreapta și am ajuns de unde plecasem, printre gardurile care delimitau sectoarele de start. La finish observ cronometrul și îmi spun că nu e nimic anormal să am iar un timp jalnic, având în vedere cât de ciudat mă simțisem în ultimele zile. Îmi capăt medalia, iau o sticlă de apă și un pahar de izo, că de alimentat nu e nimic pe gustul meu la marile curse din București, trag la o cafea, observ cum Constantin Neacșu, omul în vârstă (65+ parcă) pe care îl reținusem de la Chindia City Race și care înțeleg că a participat la toate cursele din București, an de an, de 20 de ani, termină prima jumătate de maraton în 3:10 și mă îngrijorez un pic că își va termina maratonul în mai mult de 6 ore, mă las câteva minute purtat pe ritmuri de tobe apoi mă retrag în zona finish-ului să aplaud fără niciun fel de discriminare maratoniștii care soseau. Printre ei, o concurentă care s-a apropiat de linia de sosire cu un carton pe care scrisese “La mulți ani, mama!”. Genul ăla de situație în care îți amintești ce nu mai ai sau poate ce nici n-ai avut vreodată…

Când am văzut că termină în 05:52:50 Constantin Neacșu m-am bucurat pentru el apoi am avut răbdare încă mai bine de 30 de minute să sosească și ultimii zeci de concurenți. Între timp, în zona finish-ului, un semimaratonist, Mihnea, rămăsese pe culoar după ce își terminase cursa, ca să încurajeze pe ultima sută de metri alergătorii care soseau, făcând alături de aceștia un spectacol frumos, sosirea ultimului maratonist, un tătic care, pe finalul cursei, a ales să împingă și căruciorul copilului, terminând cursa împreună, a fost de asemenea spectaculoasă.

Una peste alta, deși au existat imperfecțiuni la punctele de hidratare și în organizarea traficului pe Buzești iar traseul a părut cam prea încurcat, deși eu am fost poate în cea mai proastă stare de când merg la curse, a fost un eveniment frumos, bine primit de bucureștenii și turiștii care au ieșit în număr mare în stradă să asiste la cursă, cu o prezență internațională serioasă din care au sărit în ochi slovenii și nemții, cu prezentatori care au făcut și ei partea lor de spectacol, cu ceva incidente medicale, nu foarte grave, sper.

La anul, în mai, nu voi ajunge la semimaratonul din București pentru că planul e să alerg la Cocorăștii Mislii în sâmbăta dinaintea lui dar, probabil, voi mai alerga semimaraton în București în primăvară, la Legal Half Marathon și în toamnă, printre maratoniști. Cel puțin la Legal sper să scot un timp asemănător cu cel de anul acesta când am fost oarecum aproape de un record personal.

Mai departe, am ajuns acasă să-mi odihnesc oscioarele apoi am încercat să mă pregătesc sufletește de o nouă săptămână de coșmar la serVICIU.

Semimaratonul în cifre:

Număr concurs – 3764

Timp final net – 02:21:46

Timp final brut – 02:25:57

Timp km 20.6 net – 02:18:25

Timp km 20.6 brut – 02:22:36

Timp km 20 net – 02:14:04

Timp km 20 brut – 02:18:16

Timp km 15.9 net – 01:45:40

Timp km 15.9 brut – 01:49:51

Timp km 9.9 net – 01:06:49

Timp km 9.9 brut – 01:11:00

Timp km 4.8 net – 00:29:31

Timp km 4.8 brut – 00:33:42

Timp start net – 00:00:00

Timp start brut – 00:04:12

Locul 1896 din 2455 la general

Locul 328 din 380 la categoria de vârstă M45-54

Locul 1424 din 1688 la masculin

Comparația cu celelalte semimaratoane de șosea făcute de mine nu mai am timp s-o pun la punct așa că... asta rămâne pe altă dată.

Festivalul Sporturilor Greenfield 12 – 13 septembrie 2026

 

22 iulie 2026, după ce îmi eliberez pe 16 iulie weekend-ul 12 – 13 septembrie, renunțând la rezervarea în plus pentru Sighișoara, împins de la spate și de strategia de marketing a organizatorilor (te înscrii până la data x și primeși în pachetul de start un tricou FS), decid să merg și la ediția de toamnă a Festivalului Sporturilor, dacă la cea din vară, de la Iași, nu s-a potrivit să ajung, fiind plecat atunci la Bușteni Ultra Race.

Cu amintirea eșecului total de la orientare, din martie, am zis de data asta să fac doar ce știu, adică să alerg. M-am înscris la 1k viteză pe asfalt și la 21k potecă, pentru că mi se părea cumva ciudat să mă înscriu doar la o probă. Dacă înot nu știu iar bicicletă nu mai practic de niște ani, nu aveam alte opțiuni.

Vineri 11 septembrie 2026, plec seara de la serviciu direct spre Greenfield. A fost o seară dubioasă, în sensul că am fost neatent și, intrat la metrou la Pipera, mi-am adus aminte că mai aveam o treabă sus așa că am ieșit, am rezolvat ce mă întorsese înapoi apoi am așteptat să treacă 15 minute ca să mă lase sistemul să intru iar în subteran. Mai departe, deși în primăvară coboram la Aviatorilor să iau autobuzul 203, de data asta am coborât tot din neatenție la Piața Victoriei, m-am pus în stația autobuzului situată, față de intrarea de la metrou, în poziție identică cu cea de la Aviatorilor, m-am uitat pe aplicația STB și ceva parcă nu se potrivea, în sensul că nu îmi arăta localizarea în stație la 203. Cuget eu ce cuget și mă trezesc brusc lămurit. Un 203 tocmai plecase din partea cealaltă a Pieței Victoriei așa că am traversat și eu piața până dincolo de Guvern și la gura de metrou de acolo am așteptat 203, de data asta în stația corectă. Toată debusolarea asta a plecat de la faptul că am încurcat în prima fază stațiile de metrou, că în rest ieșisem bine din metrou cât mai în față și pe stânga.

Până la urmă ajung la timp în Greenfield, îmi iau numerele de concurs și obișnuitele atenții de la sponsorii evenimentului (nu mai rețin în primăvară cum a fost dar acum mi s-a părut destul de consistent ce au oferit sponsorii), plus tricoul cuvenit pentru că am fost cuminte și m-am înscris în perioada potrivită, apoi merg spre casă unde ajung destul de târziu.

Sâmbătă 12 septembrie 2026, îmi pusesem ceasul să sune cu noaptea în cap dar până la urmă am mai zăcut în pat o vreme. M-am trezit totuși la timp și puțin după miezul zilei eram gata de plecare. M-am dus întâi să mănânc apoi m-am băgat în metrou până la Victoriei unde, de data asta, am ieșit și am așteptat autobuzul unde trebuia. Pe la 14:30 eram deja în zona de start. Las la garderobă rucsăcelul cu câteva mărunțișuri apoi încep să mă încălzesc în stil propriu. Puțin după 15:00 a apărut în fața scenei Lola, personal trainer la Wellness Club by Greenfield să ne facă încălzirea oficială. Normal că, după o vreme, m-am întors la rutina mea, încălzirea oficială fiind mult prea alertă și complicată. Pisicii mei, m-am obișnuit deja că ăștia vor să scoată untul din tine la încălzire așa că nu mă întrec cu ei, încerc doar să nu pornesc în cursă deja epuizat dar în același timp să am mușchii cât de cât pregătiți de fugă.

Aproape de 15:30, după un pic de confuzie legată de accesul în zona de start, ne adunăm cei 25 de oameni care venisem pentru cursa de 1 km și, în ordinea numerelor, ne-am pregătit de start. Ca și data trecută, am pornit alergarea pe rând, cu 30 de secunde distanță între noi. Când mi-a venit rândul n-am mai pornit ca din pușcă, ca data trecută, știind că după nici 500 de metri o să obosesc și o să reduc viteza, am încercat de data asta să mențin o viteză constantă mai mult timp și să pornesc doar un pic mai rapid decât pornesc în cursele lungi. Nu știu de ce, mi s-a părut un pic ciudată orientarea și mă așteptam ca întoarcerea să fie mai devreme. Până la urmă am ajuns și la punctul oficial de întoarcere și am luat-o înapoi. Mi-am terminat km în 04:32, cu 20 de secunde mai bine ca data trecută. Sincer, luând în calcul că nu m-am mai antrenat pentru viteză de zeci de ani, m-am bucurat să observ că am fost mai bine antrenat sau că mi-am gândit mai bine cursa.

După cursă s-a stârnit puțină conversație printre concurenți și așa am aflat că un om de 65 de ani a scos un timp ceva mai bun ca al meu, ne-am felicitat reciproc apoi am luat-o agale să îmi gravez medalia (încerc de la un timp să gravez de fiecare dată când am ocazia timpul pe medalie, indiferent dacă sunt sau nu încântat de el, pentru că, peste 20 de ani, probabil o să îmi fie dor de mișcare mai serioasă și o să trăiesc din amintiri, privind medalii, tricouri, clasamente, jurnale, fotografii) apoi am asistat la cursa voluntarilor (îmi place că, la Festivalul Sporturilor, au și voluntarii momentul lor de glorie), la festivitatea de premiere apoi am pornit spre casă, că proba de înot nu îmi stârnea interesul și nici nu știu dacă aveam posibilitatea să asist la ea.

Ajuns aproape de casă mă sincronizez oarecum cu Daniel, mâncăm împreună în Esplanada apoi mergem la cumpărături, “dresați” de niște oferte. După asta, destul de târziu în noapte, trec la somn.

Duminică 13 septembrie 2026, pe la 5 dimineața mă trezesc, mănânc, mă pregătesc agale de cursă iar aproape de 7 plec de acasă pentru că mă aștepta drum lung. Pe la 8:30 ajung în zona de start. Cred că tot Lola a condus încălzirea cu care parcă am ținut pasul ceva mai mult dar până la urmă tot m-am retras. Între timp mă salută omul cu care conversasem în drum spre Sighișoara dar nu apucăm să vorbim, fiind fiecare ocupat să își pregătească startul. Cumva m-am bucurat să aud că aleargă distanță mai mică, 11k față de 21k ai mei.

Momentul startului mă prinde, ca de obicei în ultima vreme, fără aplicații pregătite așa că, la vreo 200 de metri după start, am încetinit – oprit să le pornesc apoi, mânat de îndemnul “haideți că aveți mult de depășit”, am început să fac slalom printre alergătorii din față, depășind tot ce am putut. La intrarea pe pietrișul ală ciudat de la marginea cartierului nu m-am simțit prea confortabil dar mi-am văzut de drum. Odată intrat în pădure depășesc două fete din care una părea să fie la început cu alergarea, pentru că se tot plângea că nu mai poate. Cealaltă încerca să o motiveze, să îi arate ce frumoasă e pădurea apoi, când a văzut că prietena ei e insensibilă, i-a zis să se concentreze doar pe ce fac picioarele și să alerge în continuare. Chiar sunt curios dacă o să o găsesc pe Miruna în clasament, la 5k sau 11k. Nu cred că era la cursă lungă, după cum se simțea încă de la început. Se pare că a terminat și că cea care o motiva îi e chiar soră. Ce să zic? Fac echipă bună dacă au reușit să ducă până la capăt cursa, chiar dacă erau destul de aproape de limita de timp prevăzută în regulament la 11k.

Deja se redusese vizibil aglomerația așa că am putut alerga în ritmul meu. Până la punctul de hidratare – alimentare m-am menținut în spatele unui grup, nesimțind nevoia să depășesc. La punct, o voluntară ne ieșise în față cu ciocolată dar nu simțeam nevoia. Am ronțăit niște sărățele, am băut un pic apoi am continuat cursa. Vremea era perfecta, noros, uscat, pe jos potecile se simțeau perfect, pentru prima data în viață cred că am prins Pădurea Băneasa fără pic de noroi. O vreme am avut în față două fete cu muzică. Era plăcută atmosfera în preajma lor, chiar dacă nu ascultau neapărat chestii care să mă atragă. Pe la km 6 ele păreau să încetinească sau poate mi se obișnuiseră mie picioarele cu efortul (pe primii km aveam vagi dureri prin gambe) așa că am găsit un loc potrivit pentru a o depăși pe prima dintre ele iar câțiva metri mai încolo cealaltă a simțit că plănuiesc depășirea și mi-a făcut pur și simplu loc. Deja sunt obișnuit cu astfel de gesturi mărunte dar plăcute și utile. Poteca era destul de îngustă pe acolo și probabil aș fi depășit mai târziu dacă nu mi se făcea loc. Fetele cred că alergau 11k, pentru că cei de la 5k se ramificaseră de mult iar dacă ar fi alergat 21k m-ar fi depășit cu siguranță pe ultimii 5 – 6 km.

Prima trecere pe Str. Padina m-a găsit încă în formă. Alergam și admiram oameni cu copii ieșiți la plimbare dar în același timp manifestam prudență când întâlneam oameni care își plimbau câinii. De data asta, pădurea era plină de vizitatori, pe jos sau pe biciclete, am intersectat chiar și un livrator pe două roti, chemat probabil să aducă alune veveriței șefe.

Ajung și la al doilea punct, doar de hidratare, dau și aici un pahar pe gât apoi continui cursa. Aproape de punctul de intrare în bucla a doua știam de data trecută cam cum intră poteca în pădure așa că mi-a fost mult mai ușor să mă orientez. Voluntarii erau acolo dar nu m-am mai debusolat, ca în martie, așa că nu am mai pus întrebări. Odată reintrat în pădure, pentru o vreme am alergat singur. Tocmai bine, că era și poteca îngustă și era un pic delicat să depășesc sau să fiu depășit. În linia dreaptă mai lungă, care a urmat de la ramificația traseului de 5k, am depășit un domn apoi, pentru o vreme, am intrat într-o serie în care ba îl depășeam eu, ba mă depășea el, în funcție de momentele în care fiecare simțea să reducă viteza. Nu știu de ce, gândeam că efortul acestui domn este mai valoros decât al meu și îmi venea să îi spun că ar fi frumos să termine înaintea mea. Până la urmă a și terminat înaintea mea. La punctul de hidratare – alimentare am mai ronțăit câte ceva sărat, am băut un pic apoi am închis cu niște glucoză.

Pe la km 15 al cursei am început să dau semne de slăbiciune. Făcusem până aici cam 01:50 dar mai departe au urmat 5 – 6 km chinuitori. Nasul începuse să îmi curgă rău așa că am făcut vreo două pauze pe tema asta, mușchii parcă nu mai aveau chef să lucreze așa că am oprit să iau și un magneziu lichid, în perioada asta m-au depășit vreo 5 oameni pe care n-am mai reușit apoi să îi prind în urmă, situație care m-a demoralizat un pic așa că aproape am renunțat la cursă.

Mergeam din ce în ce mai mult și mai des, cumva liniștit că, orice ar fi, termin în timpul regulamentar (estimam că voi termina cam în 02:50). Am ajuns la hidratare și am băut niște izotonic, am schimbat câteva vorbe cu voluntarii de acolo (nu știu dacă erau din echipa care a marcat traseul dar le-am spus că e foarte bine marcat), am observat un pic în urma mea un concurent și mi-am propus să nu îl las și pe el să mă depășească, ajung în sfârșit la asfalt, din urmă mai veneau vreo 5 alergători, eu nu prea mai găseam energie pentru alergat dar m-am dezmorțit un pic după ce a trecut un organizator pe bicicletă și m-a încurajat. Am ajuns la sosire cu o viteză modestă, l-am auzit pe Cezar (MC-ul evenimentului) spunându-mi timpul și m-am luminat oarecum, fiind cu vreo 15 minute mai bine decât ajunsesem eu să estimez după primii 15 km. Mi-am luat medalia de pe rastel, voluntarul care se ocupa cu atârnatul medaliilor de gât fiind probabil un pic plecat (și el, ca oricare, are nevoie să mănânce, să se așeze un pic, să meargă la baie), am trecut pe la punctul de alimentare de la finish și am servit câte ceva, m-au felicitat câțiva alergători din cei care sosiseră un pic înaintea mea, m-am dus să gravez medalia apoi am asistat la starturile curselor de biciclete. Printre toate astea, încurajat de prezentatorul care ne îndemna să folosim bicicletele de sală aduse de cei de la Wellness Club by Greenfield, am pedalat și eu un pic pe una. Cu bicicleta m-am înțeles cât de cât, oricum mult mai bine decât m-am împăcat acum niște ani cu banda de alergare pe care era pur și simplu să pic în nas. După asta am așteptat festivitatea de premiere pentru trofeul multisport (pentru cei care terminaseră toate cele 5 probe, orientare, alergare pe asfalt, înot, alergare pe potecă, mountain bike) și pentru cursele zilei, i-am admirat pe cei muuuult mai bine pregătiți ca mine, care au urcat pe podium, am văzut la final pe scenă o parte dintre organizatorii și voluntarii care au avut grijă să avem o experiență cât mai plăcută în probele la care am participat, m-am urcat în autobuz și am pornit spre casă deja cu gândul la cursa următoare, cea de la Brăila.

Festivalul Sporturilor 12 – 13 septembrie 2026 în cifre

Alergare viteză 1 KM asfalt

Număr concurs – 10

Locul 22 din 25 în clasamentul general

Locul 19 din 20 la masculin

Timp – 04:32

Alergare pe potecă 21 KM

Număr concurs – 601

Locul 86 din 96 în clasamentul general

Locul 67 din 69 la masculin

Locul 38 din 39 la M40-59

Timp brut – 02:34:06

Timp net – 02:33:40

Primul semimaraton alergat la Băneasa, pe traseul Băneasa Forest Run, pe 5 aprilie 2026, l-am terminat în 02:37:01 brut deci s-ar spune că mi-am îmbunătățit un pic timpul și în această probă. Totuși, în aprilie terenul a fost destul de noroios deci e logic să fi scos timp mai slab atunci în timp ce acum, în septembrie, terenul a fost perfect și puteam să scot un timp și mai bun dacă eram ok antrenat.

#FestivalulSporturilor #21k #1k #AlergarePeAsfalt #AlergarePePoteca #AlergareViteza #Băneasa

 

Iași, 25 – 27 aprilie 2026, pentru Semimaraton Iași

Ideea

Prin toamna trecută m-a apucat cheful să mă înscriu în curse așa, mai departe de casă. Și pentru că am citit despre Semimaraton Iași, pe 21 noiembrie 2025 m-am înscris și mi-am rezervat cazarea. Mai departe, am încercat să îmi organizez timpul cât mai bine, ca să și vizitez câte ceva cu ocazia cursei. Între 26 – 30 martie 2026 mi-am luat biletele de tren. Pe 24 aprilie mi-am luat liber pentru că aveam niște chestii de rezolvat cu furnizorul de gaz iar după asta mi-am făcut în liniște bagajul.

Ziua 1 – 25 aprilie 2026

Pe 24 seara, la 22:55, urma să pornesc din Gara de Nord cu IRN 1669. În realitate am pornit cu vreo 30 de minute mai târziu, pentru că CFR. Nu știu din ce motiv, îmi luasem loc chiar în fața ușii de intrare în vagon așa că am asistat toată noaptea la modul în care se descurcau călătorii cu ușa defectă la care trebuia să apeși butonașul apoi să tragi manual de ușă. Pentru că CFR. Am călătorit nici prea bine, nici prea rău dar cel mai important e că, puțin după ce se luminase bine afară, cu vreo 30 de minute mai târziu decât era programat (mersul zicea că aș sosi la 05:14), am coborât la Bârnova. Nu mă ofticam pentru întârziere pentru că, din calculele mele, rezulta că am timp destul pentru ce îmi propusesem să fac, nu mai zic că nici nu trebuia să aștept în gară să se lumineze afară. Mă ia în primire câinele peronului care se potolește oarecum doar după ce îl strigă împiegatul gării. Traversez chiar în fața gării șoseaua și prind cele trei marcaje din care pe mine mă interesează doar punctul albastru, deocamdată.  

Prima parte a traseului e destul de mocirloasă, așa că îmi murdăresc adidașii. După un urcuș oarecum solicitant, cu pantă, mâzgă, copaci doborâți, ajung în ramura de sus a șoselei. Fac un pic stânga până aproape de ceea ce cred eu că era fosta Cabană Antibiotice apoi intru iar în pădure pe un drum lat. Din acest drum s-a făcut stânga la timp ca să nu mă afecteze câinii care lătrau cu spor undeva înainte. 

Odată scăpat de câini și șosea, poteca a devenit drăguță. Mai era din când în când noroi, uneori chiar câte o baltă, dar se putea ocoli. Încep să apară urme de exploatare forestieră dar am și surprize plăcute, ciripituri, doi căpriori care s-au adâncit mai tare în pădure când am apărut eu, o veveriță, floricele, vreme plăcută, nici picior de om la ora aia. 

Mi-am dat seama că mă apropii de Poiana cu Schit observând că mi se alătură din stânga punctul roșu care venea dinspre satul Poiana cu Cetate. Pe punctul roșu este amenajat și un traseu tematic din Poiana cu Cetate până în Poiana cu Schit. Am căscat și eu ochii la panourile traseului tematic așa că am redus destul de serios viteza.  

Poiana cu Schit este un obiectiv interesant, cu ruinele unui schit, cu statuile rămase acolo în urma unor tabere de sculptură, cu vegetație abundentă. Am petrecut ceva timp făcând fotografii acolo. După ce am dat roată poienii am continuat spre gara Grajduri, regăsind cu oarecare dificultate marcajul. M-a ajutat și aici harta publicată de Codrii Iașilor, care s-a putut deschide în Google Maps așa că am avut pentru orientare atât repere generale cât și detaliile potecii. Harta aia chiar m-a încurajat să pornesc la drum, la fel cum m-a ajutat blogul unui domn care descrie potecile din CI. Am mai mers o vreme prin pădure apoi au urmat vreo 3 km de drum forestier. Forestierul a fost cam plictisitor. Spre final s-a jucat lătrând în jurul meu cățelul unor muncitori. Ajuns în Grajduri, m-au luat în primire doi câini despre care am crezut că vor rămâne în spatele unui gard cu gratii totuși cam rare dar până la urmă au ieșit și m-au speriat ceva, suficient cât să arunc spre ei sandwich-ul din care mâncam. Au înfulecat repede apoi au revenit pe urmele mele, parcă sperând să le mai arunc mâncare. Mai aveam ceva în rucsac dar chiar nu doream să le dau toată mâncarea așa că m-am răstit la ei să stea departe. Am mai aruncat o vreme priviri înapoi dar până la urmă s-au întors în treaba lor. 

Nu am mers până la gara Grajduri pentru că nu știam să fie vreun tren care să mă ajute să ajung în Iași mai devreme decât cu intercity-ul pe care planificasem să îl agăț în Bârnova. Am ieșit spre șoseaua mare, DJ248, pe care am văzut curând o bornă cu Iași 21 km. Încă nu era vremea de semimaraton așa că am mers pe el doar până la ieșirea din Bordea apoi am prins șoseaua marcată cu bandă albastră, DC51. Pe la jumătatea drumului dintre Bordea și gara Bârnova, aud un câine lătrând furios și văd un alt câine tolănit în mijlocul șoselei. Planul era să merg la stânga, direct spre gară, dar acei câini m-au determinat să ocolesc. Partea bună e că acolo se ramifica șoseaua spre spitalul de glumeți așa că am pornit pe ea atent să observ intersecția cu poteca marcată pe care urcasem la început. Refac, de data asta în coborâre bucățica de punct albastru, întâlnesc primul și singurul grup de turiști cu care m-am intersectat pe traseu, ajung din nou în zona noroioasă iar în poiana de dinaintea gării încep să mă latre vreo 3 javre. Mă râstesc și la ăștia, traversez și, la gară, mă ia din nou în primire câinele de dimineață. Îl blagoslovesc și pe ăsta apoi mă așez, că mai aveam destul până la tren.  

Pe tren, până la Iași, am călătorit lângă un grup care studiase amfibieni în pădure, grup care a intrat în traseu cam două ore după mine și probabil s-au întors pe același drum din Poiana cu Schit. N-am înțeles nimic din "păsăreasca" pe care o vorbeau dar știam că sunt și ei pe acolo pentru că văzusem anunțul turei. 

Odată coborât din tren, în Iași, mi-am luat cafea de la primul automat care mi-a ieșit în cale, am ieșit în fața gării și i-am admirat aspectul fațadei, am observat peste drum și Vama Veche (foto jos), am văzut un panou care anunța semimaratonul apoi am luat-o spre hotel, că mai aveam și altceva de făcut în prima mea zi în Iași.  

Îmi iau repede camera de la Hotel Continental în primire, urc, fac un duș, mă schimb apoi pornesc spre Bojdeuca lui Creangă. Aici mi-am aruncat rapid un ochi pentru că mare lucru nu e de văzut, fiind mai degrabă o vizită simbolică. Ca să rămân cu ceva mai mult decât amintiri din copilăria-mi de aproape 50 de ani, m-am oprit la magazinul de suveniruri și am luat câte ceva. 

Era mai devreme decât plănuiam așa că, înainte să merg la Palas Mall să îmi iau kitul de start pentru duminică, m-am oprit la o cafea. Între timp, mă minunasem de străzile destul de abrupte pe care mersesem. 

După cafea am mers spre Palatul Culturii, am intrat în stânga la Palas Mall, mi-am luat kitul, i-am confirmat domnișoarei de acolo că am aflat de modificarea de traseu, plus că oricum am încredere în marcarea traseului și în voluntarii care vor dirija alergătorii.  

Las kitul la hotel, dau o fugă până la Mega Image Ștefan cel Mare, situat foarte aproape, la doar vreo 300 de metri de hotel, deschis și non stop, ca să poată fi de ajutor la orice oră, îmi cumpăr cam la fix pentru cât am mâncat la hotel (au rămas de pus în rucsac doar câteva felii de pâine), revin la hotel, plec din nou, mănânc un langoș, fac poze, mă uit pe la prăvăliile din zona pietonală apoi mă retrag definitiv spre hotel să mă pregătesc de cursă.  

Aveam să constat că nu mi-am luat la mine chiar cel mai ok echipament dar am zis că improvizez eu cumva și mă descurc.  

Ziua 2 – 26 aprilie 2026 - ziua cursei 

Prognoza nu era deloc veselă, existând riscul să ne prindă vântul de 75 km / h pe traseu. Mă echipez totuși fără să fiu prea paranoic având în vedere că nu erau foarte mari distanțele din orice punct al cursei până la hotel. Pe la 8:15 plec de la hotel și intru aproape imediat pe traseul cursei. În vreo 15 minute eram în zona de start. Am timp să beau un Powerade și să mă încălzesc cât de cât, dau jos bluza de polar și o leg la brâu apoi vine treptat ora startului. 

Pornesc fuga, nici prea vioi, nici prea lent, depășesc când se poate și mă ține mușchiul, încerc să prind cu coada ochiului și imagini ale locurilor pe unde trec, peste primul punct de hidratare trec fără oprire, mă mai încetinesc în ambuteiaje, constat că nu este toată șoseaua blocată pentru alergători, mijlocul fiind lăsat pentru tramvai și autobuz, asist la o discuție între voluntarii care se străduiau să țină liber culoarul de concurs, unul îi sugera celuilalt să fie mai impunător iar cel din urmă spunea că anunță trecătorii de concurs dar nu îi poate opri cu forța să traverseze. La început nu resimt cine știe ce urcarea spre Grădina Copou, intru în parc și mă bucur de aleea umbroasă tocmai bună pe soarele ăla, mă mișc pe traseul perfect marcat (benzi, săgeți pe jos, voluntari), văd în viteză câteva lucruri pe care îmi propun să le revăd pe îndelete a doua zi, parcă m-am oprit și la hidratare. 

După ce ies din parc profit de coborâre și bag cât pot viteză. Mă mai uit pe celălalt sens și văd alergătorii cum se chinuie cu panta și începe să sune descurajant. În spate se aude o ambulanță așa că reduc viteza și încerc să mă prind pe unde o va lua. Fix cât m-am oprit să văd că ambulanța venea pe mijloc, printre benzile de alergare, încurc o alergătoare dar ea mă depășește elegant, aproape îmbrățișându mă din fugă. Pe la km 8 luam în calcul că nu voi termina cursa, nu știu de ce, pur și simplu așa simțeam.  

Înainte să încep coborârea spre Parcul Podu Roș mă opresc la toaletă pentru că hidratarea de dinaintea cursei provoca nevoi. Când ies de la toaletă o zbughesc o vreme în jos apoi mă temperez pentru că nu eram nici la jumătatea cursei și încă nu era cazul de eroisme. Când am luat-o în sus spre Palatul Culturii, parcă s-a tăiat elanul. Din nou simțeam că nu sunt suficient de pregătit.  

Din când în când, în prima tură, îl aveam în față pe concurentul de la 10k cu numărul 1976, purtat pe spate. O vreme am avut impresia că l-am depășit dar se pare că nu am fost totuși suficient de viteaz. 

În zona porții de start mă trezesc total debusolat, nu înțelegeam pe unde trebuie să o iau ca să intru în tura a doua. Mă trag în afara culoarului de concurs, studiez fluxul de alergători, observ foarte aproape de poarta de start o săgeată cu Lap, intru spre poartă, sunt dirijat în stânga, curând reintru pe traseu cunoscut, dau înainte cât pot dar parcă deja dau semne de slăbiciune fizică. Trecuseră cam 01:10:00 deci nu părea că am un timp chiar prost. 

Pe la km 13 mă opresc și beau magneziul pe care îl luasem la mine. Nu îmi mai rămânea decât un gel și ce găseam la punctele de hidratare- alimentare. Părea să fi fost o idee proastă să pornesc în cursă fără rucsac. O iau din nou în sus spre Copou, nu mai simt să forțez în urcare așa că o iau tâgâdâm pâș pâș, când fuguța când în mers, fără să mă mai forțez să alerg nici de rușinea voluntarilor sau a altor participanți la trafic. Rămăsesem eu cu traseul și cu punctele de hidratare, restul nu prea mai conta.  

La a doua intrare în Grădina Copou văd un concurent care se odihnea un pic pe o bancă. Mă plâng la el că e greu traseul din cauza urcărilor. Ceva mai târziu mă plâng și la un voluntar care avea grijă să încurajeze pe toată lumea. Mă transformasem într-un alergător plângăcios. 😄 La punctul de hidratare din Copou două ambulanțe ofereau asistență unor alergători. Gândul că aș putea pica și eu m-a făcut să continui cursa ușurel. În definitiv, cel mai important e să mă bucur de cursă, orice altceva e în plus, sau în minus. Nu mai zic că ar fi total nepotrivit (din punct de vedere logistic) să pic într-o cursă ținută la 400 km de casă... 

Ies din Copou și constat că picioarele nu mai vor viteză nici în coborâre. Deja părea gravidă situația. Când dau din nou și de urcarea de pe Toma Cozma, cam cade cerul pe mine.  

Pe lângă mine se regăsesc doi amici (între ei, nu cu mine) alergători, unul se temuse că celălalt ar fi putut păți ceva cât nu l-a văzut, celălalt era încântat că a luat ușor cursa, a admirat orașul, s-a oprit la apă și n-a avut griji. 

La ultimul punct de hidratare, sunt întrebat dacă vreau glucoză... A venit la fix întrebarea așa că am pornit mai departe mestecând.  

Pe pietonala de pe Ștefan cel Mare și Sfânt un alergător care terminase 10000 mă încurajează de la o terasă. În sfârșit, o dau iar la vale către Podu Roș, între timp îmi verificasem cronometrul și mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla, termin în timpul regulamentar așa că, făcând haz de necaz, când am reluat urcarea finală m-am oprit într-o stație de autobuz să îmi fac o poză iola (zisă și selfie în generația tânără).  

Pe finalul finalului mai găsesc o picătură de energie și trec linia de sosire alergând. M-am simțit fericit și la finish-ul ăsta, la fel ca în 5 aprilie, la BFR. Se agață o medalie de mine, merg la hidratare, găsesc și niște napolitane și biscuiți de ronțăit când... codul portocaliu de vânt intră în vigoare, cutiile cu cele necesare organizării încep să se plimbe luate de vânt, se anunță că nu se dă startul la 12:00 pentru cursele scurte dacă nu se oprește vântul, mă retrag în Palas Mall unde, culmea, nu mă atrage irezistibil nimic de mâncare, beau o cafea apoi îmi fac curaj să ies. Între timp, de la ceilalți refugiați alergători, aud zvonul că restul curselor sunt anulate. Cei care sperau că vor putea totuși alerga și-au luat medaliile apoi evenimentul s-a terminat, silit de împrejurări. Am avut ditamai norocul că mi-am terminat cursa la timp... 

Mă îndrept spre hotel și stau cuminte acolo până pe la 18:00 când se termina codul portocaliu.  

Seara ies timid, mă sucesc puțin prin centru, îmi iau ceva de la o patiserie, mai vizitez odată Palas Mall convins că îmi scăpaseră niște detalii, mă întorc la hotel și adorm câteva ore.  

Înainte să mă culc de tot mai schimb câteva vorbe cu Daniel apoi somn... 

Ziua 3 – 27 aprilie 2026 

Pe la 6 dimineața cobor din pat, mă spăl, mănânc, fac bagajul apoi, pe la 09:30 predau camera și îmi văd de drum. Planul era simplu, merg în Grădina Copou și Grădina Botanică apoi o iau spre gară. 

Până să ajung în Copou, mă opresc la o cafea în zona Universității apoi dau mai departe în sus. În Copou dau o tură fix pe traseul cursei apoi încep să o iau și pe alte alei, să acopăr cât pot de bine zona. Sunt o mulțime de monumente și de bănci care amintesc de scriitori și pictori, pozez ca japonezul orice îmi reține o clipă atenția, la Teiul lui Eminescu mă opresc mai mult și mă salută cineva. Dau bună ziua și îmi văd de drum, că nu mă pricep eu să conversez cu necunoscuți, de fapt de multe ori nici cu cunoscuți.

Urc mai departe orientându-mă spre Grădina Botanică Anastasie Fătu, trec prin fața Stadionului Emil Alexandrescu fără să știu că fix în ziua asta Politehnica Iași aniversa nu știu câți ani de existență, o iau apoi diagonal prin Parcul Expoziției, ies din parc pe lângă bustul lui Calistrat Hogaș, trec strada Dumbrava Roșie și ajung fix la intrarea în Grădina Botanică unde aveam să îmi petrec aproximativ două ore și jumătate. Îmi iau bilet, pornesc să explorez printre lalele, nimeresc o potecă de pământ care părea să ducă spre nicăieri, mă întorc, încerc să îmi păstrez o logică a vizitării dar cred că nu prea reușesc, acopăr cu vizita cât pot din grădină, constat cu surprindere că fix prin mijlocul grădinii trece o stradă cu circulație auto, dau o tură de lac, odată reintrat pe asfalt observ un alergător pe poteca pe care fusesem, între timp mai observasem prin Grădina Botanică vreo 2 – 3 alergători, fac poze la tot ce îmi stârnește interesul, constat că grădina este întinsă și pe diferență de nivel, nu doar pe orizontală, pe o coborâre pe pământ cad dar nu-mi suferă decât orgoliul, un pic, spre finalul vizitei mă opresc să mă odihnesc într-un foișor apoi ies. 

Revenind în lungul Grădinii Copou mă uit la expoziția de pictură a liceenilor din oraș apoi la cea de fotografie, ambele înșirate pe gardul parcului, mai jos mă opresc iar la cafea apoi în fața Muzeului Militar, pozez niște tunuri după care o iau spre gară, făcând totuși încă o mica pauză la Râpa Galbenă unde nu observ nimic galben. 

Pentru că mă întinsesem prea mult cu grădinile, nu am mai găsit timp și să mă opresc la un Kaufland / Mc / KFC să mănânc, așa că m-am mulțumit cu niște covrigi, cafea, suc. 

Pe la 15:30 ajungeam la gară iar la 16:09 am pornit spre București, admirând organizarea de la gara Iași unde scria că plec de la 1A pe tabela fixă dar de fapt am plecat de la 3A, cum zicea tabela electronică. Și eu care așteptam să tragă la 1A trenul demult garat la 3A... Vorba lui Daniel, bine totuși că n-a plecat din altă gară... 

Cu doar 10 minute întârziere debarc în București Nord, pornesc direct spre metrou deși mă tenta să iau înainte ceva de la o patiserie, mă salută iar cineva și aflu că este aceiași femeie care mă salutase și în Copou, care alergase semimaratonul într-un timp foarte apropiat de al meu, apucăm să schimbăm câteva vorbe și asta îmi face plăcere apoi ea merge spre autobuz, taxi sau ce o fi luat iar eu cobor în subteran. Pe la 00:00 ajungeam acasă după 3 zile pe drumuri. 

Date tehnice, timpi, distanțe, bla-bla-bla

Ziua 1:

Traseu: Gara Bârnova – Poiana cu Schit – Grajduri – Bordea – Gara Bârnova

Marcaj: punct albastru (Bârnova – Poiana cu Schit – Grajduri), șosea mai departe

Timp: 5 ore 58 minute 33 secunde (din care 3 ore 59 minute 59 secunde în mișcare)

Distanță: 20.20 km

Altitudine minima: 178 metri

Altitudine maximă: 373 metri 

Ziua 2: 

Alergare Semimaraton Iași

Timp aplicație: 02:30:58 (din care 02:20:57 în mișcare)

Distanță: 21.35 km

Altitudine minima: 20 metri

Altitudine maximă: 124 metri

Date cursă:

Distanță: 21k

Număr concurs: 91

Loc la general: 559 din 653

Loc la categorie M45-59: 89 din 98

Loc la masculin: 458 din 519

Timp tura 1 - 1:11:21,3

Timp tura 2 – 1:18:43,6

Timp total semimaraton – 2:30:04,9

Ziua 3:

Traseu: Hotel Continental – Muzeul Unirii – Parcul Voievozilor – Universitate – Grădina Copou – Parcul Expoziției – Grădina Botanică – Parcul Expoziției – Muzeul Militar – Râpa Galbenă – Gara Iași

Timp: 6 ore 18 minute 14 secunde (din care 3 ore 9 minute 16 secunde în mișcare)

Distanță: 16.46 km

Altitudine minima: 21 metri

Altitudine maximă: 171 metri

#SemimaratonIași #Iași #CodriiIașilor #Bârnova #PoianaCuSchit #Grajduri #GrădinaBotanicăIași #GrădinaCopou #alergare #21k

Băneasa Forest Run – 5 aprilie 2026 – primul meu semimaraton de trail

 

Știam de ceva vreme că e faină cursa de la Băneasa, de când participam la 11k. Prin urmare, părea firească decizia de a încerca aici și 21k cândva. Nu mai știu exact cum am luat decizia dar, într-o zi în care îmi planificam calendarul de alergare 2026, am zis că a venit vremea și pentru semimaratonul de trail. Între timp, m-am mai înscris la 3 (Sinaia, Azuga și Sărata Monteoru) așa că 2026, cu mici excepții, a devenit anul semimaratoanelor, atât de trail cât și de șosea. În 2027 aș mai avea de bifat un semimaraton pe nisip, după ce am terminat cu succes 10k-ul de la Constanța, anul trecut.

 

În săptămâna de dinaintea BFR ajunsesem să iau în calcul să particip și sâmbătă, pe 4 aprilie, la un cros în Agronomie. Totuși, până m-am trezit eu să mă uit pe site, perioada declarată pentru înscrieri se terminase. A fost bine așa, pentru că sâmbătă am avut alte treburi până la urmă, dar țin minte și crosul din Agronomie pentru altă dată.

 

Vineri seară am pornit de la muncă direct spre Kaufland Văcărescu, am ajuns la timp să îmi iau kitul apoi m-am oprit să mănânc. Înainte să mă retrag din zona de kituri, unul dintre fotografii cursei mi-a propus poza de dinainte. La predecentele participări la BFR refuzam dar de data asta am fost de acord, chiar dacă i-am spus omului că, de obicei, sunt superstițios și nu fac poze înainte de cursă. Oricum, la cât de plăcut se interacționează cu cei care organizează curse, ajungi să te simți bine în preajma lor și să te bucuri din mai multe puncte de vedere de alergări. Spune chestia asta un tip care nu prea e pasionat de oameni deci e cu atât mai clară calitatea celor din lumea alergării.

 

Sâmbătă mai nimic din ce am făcut nu a avut treabă cu alergarea, doar seara târziu mi-am pregătit bagajul, ca să fiu cât mai relaxat dimneață.

 

Duminică m-am trezit cu noaptea în creieri pentru că aveam drum lung până la start și nu doream să fiu presat de timp. S-au așezat suficient de bine lucrurile încât să am timp și de pauza de covrigi și să ajung la start cam cu o oră înainte de începerea cursei. După ce m-am reacomodat cu atmosfera de acolo mi-am luat o cafea apoi am început ușurel să mă încălzesc, să bag izotonic în mine, poate și ronțăiam câte ceva (pentru că punctul de alimentare de la start / sosire era deja deschis când am ajuns) dacă nu m-aș fi temut de probleme cu stomacul. Oricum, deja anticipam că, după terminarea cursei, o să mă tenteze napolitanele, glucoza, cașcavalul, iaurtul proteic.

 

Mă tot gândeam dacă las rucsacul la garderobă sau dacă alerg cu el și până la urmă am zis să am tot la mine, în caz că apare cine știe ce situație nedorită. Ar mai fi și ideea fragmentării bagajului în două, o parte la garderobă și o parte în cursă dar parcă erau mai multe lucruri pe care mă simțeam mai relaxat să le am la mine decât cele care știam sigur că îmi vor folosi doar după cursă sau deloc.

 

În jurul orei 09:00 merg în sectorul de start alocat, ultimul, dată fiind viteza mea de melc, comparativ cu supersonicii din frunte. Mai fac mici mișcări de încălzire, pregătesc aplicațiile cu care să îmi documentez plimbarea, iau startul. Plec aproape ultimul dar curând încep să depășesc și să tot depășesc. Părea nepotrivit elanul meu, fiind abia la început de cursă, dar pur și simplu mă simțeam bine și eram încântat că am îndrăznit să mă înscriu aici, la 21k. Ca niciodată, porneam și cu dorința de a realiza un anume timp, 02:30:00, care părea ok după calculele făcute în urma 16k- ului de la Festivalul Sporturilor.

 

Când am ieșit de pe asfalt deja mă poziționasem între un grup mai rapid și un grup mai lent deci îmi cam puteam face cursa în ritmul meu. Fusesem preveniți că o să alergăm prin noroi, chiar se glumea că vom face balet ocolind sau sărind peste bălți vreo 2 – 3 km apoi vom începe să ne mocirlim fără regrete. Într-un fel, chiar așa a fost. Eu am abordat tehnica intermediară, nu țineam neapărat să intru în toată mocirla dar nici nu mă feream de ea când era musai. Aveam o mică jenă legată de aderența încălțărilor alese dar s-a dovedit că au făcut față cu bine pantofii mei Salomon din cine știe ce colecție mai veche, gândiți pentru trecerea de la asfalt către trail.

 

Au fost multe zone în care, fix în mijlocul drumului, era o ditamai balta așa că alergătorii alegeau să ocolească atât pe stânga cât și pe dreapta. Am văzut totuși și unul, probabil dintre cei care urmau să ocupe un loc în clasament în prima sută de concurenți, care a luat-o fix prin mijlocul unei bălți imense, cu niște pași de uriaș. Având în vedere că nu știi ce accidente de teren poate ascunde balta, mi s-a părut riscantă abordarea lui dar... cine știe să alerge mai bine ca mine, presupun că știe ce face.

 

Știind că domnul Adiță, un om fain cu care s-a nimerit recent să umblu prin pădure pe la Brănești, este undeva în mijlocul pădurii voluntar la dirijare, am fost cât de cât atent la voluntarii pe lângă care treceam. Prin urmare, era greu să îmi scape prima figură cunoscută, Hiroko Ogawa, o femeie atât de pasionată de România încât ai jura că e născută și crescută pe aici. Revenind la Adiță, m-a cerut în lista de Facebook acum multă vreme dar, până în decembrie anul trecut, nu ne cunoscusem personal. Probabil observase că alerg, umblu pe munte, ies în natură și m-a adăugat doar pentru asta. În decembrie mi-am dat seama că omul e fost coleg de muncă cu fratele meu apoi, câteva luni mai târziu, m-a recunoscut în timp ce îmi făceam probabil ultimul antrenament de alergare în Pădurea Cernica (pentru că am observat un aspect care se poate transforma ușor în situație de risc pentru alergător iar eu încă țin la ciolanele mele) apoi, parcă pentru a-mi oferi o soluție pentru impasul în care mă băgase acel aspect, mi-a dat ocazia să îl însoțesc pe alte cărări prin păduri rezultând o plimbare frumoasă care chiar m-a bucurat.

 

Într-adevăr în mijlocul pădurii, puțin înainte de km 6, l-am remarcat pe Adiță și am apucat să ne salutăm. Chiar mi-a dat o stare bună să știu că un om cunoscut e pe acolo și ajută la bunul mers al concursului. După momentul ăsta a urmat km 7, practic treimea cursei și, dat fiind timpul limită de 3 ore, m-am speriat un pic având impresia că am alergat deja o oră până aici. Uitasem o clipă că de fapt aveam doar 45 minute de alergare, în condițiile startului de la 09:15.

 

Când cursa se muta din potecile mocirloase pe un scurt segment de drum circulabil mi se părea cumva că sunt favorizat și încercam să mențin un ritm decent, ca să compensez oarecum viteza redusă din cele mai grele porțiuni din pădure, unde cam toată lumea din preajma mea alerga încet. Pe sectoarele astea extrem de mocirloase alergătorii s-au purtat admirabil. Cei mai lenți încercau să nu blocheze trecerea, cei rapizi depășeau și prin zone mai grele ca să nu îi incomodeze pe ceilalți, când se nimerea să mai fi lovit ușor de vreo tulpină agățată de alergătorul din față celălalt își cerea scuze, când cineva aluneca și cădea în noroi cei din apropiere se asigurau că nu e lovit și că poate continua, pe sectoarele prea înguste pentru depășiri așteptau liniștiți ocazia potrivită pentru a trece înaintea celuilalt, fără să îl determine pe celălalt să se bage mai mult în noroi. Practic fiecare se putea bucura de cursă în ritmul său, navigând în stil propriu pe terenul umed și alunecos, având parte de înțelegere din partea celorlalți.

 

Cursa de semimaraton a constat în parcurgerea de două ori a unei bucle de 10 km. Prin urmare, spre finalul primei ture, am avut din nou acea teamă că nu aș fi alergat suficient de tare încât să mă încadrez în timp, teamă că aș putea din cauza asta să am cursa întrerupă de oficialii concursului. N-a fost cazul. Nu numai că nu a avut nimeni motiv să îmi întrerupă cursa dar, aveam să observ studiind clasamentul, organizatorii au făcut cumva să includă în clasament și pe cei care au terminat cu vreo 30 - 40 de minute mai târziu față de timpul limită. Nu știu cum au făcut să meargă OK și cursa următoare, cea de 11k, dar să le permită și celor mai lenți semimaratoniști să termine, dar mi se pare o atitudine încurajatoare pentru alergători să fie lăsați să termine chiar dacă regulamentar puteau fi opriți.

 

Aproape de finalul primei ture revăd vechiul prieten, copacul prăbușit peste potecă. Țin minte că în cursele trecute eram foarte atent la el și îl depășeam pășind cuminte. De data asta, motivat și de fotograful care stătea la pândă dincolo, simțindu-mă încă energic, l-am sărit reducând doar un pic viteza. N-am picat în nas deci aș zice că am procedam bine.

 

Ca abordare a pasajelor alunecoase, eu am încercat să îmi mențin viteza de alergare când estimam că o cădere nu poate avea urmări grave, reduceam spre mers atent pe trecerile înguste cu bălți lângă, deveneam mai atent dacă observam alunecarea altor concurenți. Alții, pe pasajele ciudate, probabil pentru a-și păstra mai ușor echilibrul, alergau cu brațele întinse în lateral.

 

Tura a doua s-a desfășurat cumva între trei repere: Hiroko, Adiță și copacul prăbușit. M-am simțit mai liniștit depășind fiecare reper cu atât mai mult cu cât Adiță a apucat să îmi strige că am timp bun. La o curbă, dinspre oficialii care ne încurajau de parcă eram cel puțin campioni ai galaxiei, s-a auzit un “nu e nimeni mai tare ca… dumneavoastră”. Probabil, spontan, ar fi ieșit “nu e nimeni mai tare ca voi” dar omul a preferat o adresare cât mai politicoasă, un semn în plus că toți cei implicați în organizarea cursei aveau dorința să plecăm cu amintiri frumoase de acolo.

 

Tot în tura a doua am observat pahare aruncate dincolo de limita coșurilor care urmau după punctele de alimentare și o alergătoare care, după ce a golit bidonul de 0,25, l-a aruncat în lateralul potecii. Astfel de situații trebuie evitate în primul rând din respect pentru natură dar și pentru că te poți alege cu descalificare dacă un oficial observă că ai aruncat unde nu trebuie. Eu unul încerc să îi înțeleg pe cei cu mai puțină cultură ecologică sau a competiției, neavând vreodată de gând să anunț organizatorii că am văzut așa ceva. Gesturile alergătorilor care procedează așa sunt totuși regretabile, la fel cum sunt regretabile vreo două lucruri observate în timpul Legal Half Marathon când un alergător a ales să schimbe sensul înainte de vreme pentru a însoți un prieten care era mai în față și altul a schimbat sensul de alergare trecând pe sub banda dintre sensuri în timp ce parcă se scuza spunând “bănuiesc că am voie”. La mine tot timpul a existat această teamă, că aș putea face ceva, total neintenționat, contrar regulamentului. Cumva e trist că alții fac diverse fără să se aleagă cu dsq dar nu au nici organizatorii cum să le observe pe toate iar concurenții sunt prea preocupați cu propria cursă ca să aibă timp să documenteze situațiile în care cineva încalcă regulamentul. Sigur, marea majoritate se comportă regulamentar și așa e normal, să fie simple excepții cei care greșesc cumva.

 

La km 14 m-am uitat iar la ceas și trecuseră cam o oră și trei sferturi de la start, devenea clar că mă încadrez în timpul regulamentar, rămânea de văzut totuși dacă îmi voi atinge și ținta de timp. N-am făcut imediat calcule, doar am dat înainte alergând cât mai mult și făcând pauze de mers când era musai. Între timp, de-a lungul cursei, făcusem și câteva pauze de stat, fie la punctele de hidratare admirabil organizate, cu voluntari care făceau eforturi să îți aducă lichidul fix la nas, să pierzi cât mai puțin timp, fie când s-a revoltat stomacul și dădea să îmi fugă spre gât, motiv pentru care m-am oprit să iau o pastilă, fie când a trebui să merg la toaleta din pădure unde aveau casă trei pitici.

 

În zona km 18, mă nimeresc în preajma unui cuplu de alergători. El îi spune ei: "Mai avem 3 km. Mai putem sau ne întoarcem?" Glume de alergători! Cum să te întorci 7 km și să renunți când până la final mai ai doar 3?

 

Cam tot pe aici, într-o perioadă în care mergeam, am încercat să las zona alergabilă liberă și, probabil, m-am băgat mai mult în noroi. Prin urmare, nu știu cum am alunecat și m-am trezit pe jos, cu mâna proptită într-un copac de care m-am sprijinit oarecum. Nu m-am lovit, rănit, accidentat, doar mă adunam tacticos de pe jos aproape indiferent la noroiul pe care îl intuiam pe nădragi când un concurent s-a oferit să mă ajute să mă ridic. Îi spun că sunt bine, n-am nevoie de ajutor și că trebuia s-o pățesc și eu, la câți căzuți în noroi văzusem deja (bine, văzusem doar vreo 3). I-am mulțumit pentru grijă, mi-a confirmat că e foarte alunecos, parcă încercând să îmi mențină autostima sus apoi ne-am văzut fiecare de cursă.

 

Ajuns la copac, nu l-am mai sărit la fel de elegant dar nici nu l-am pășit ca în cursele de 11k. Cu pași mici care nu pot să ducă prea departe, dar totuși cresc ca alergător sau măcar așa îmi place să cred.

La ultima intrare pe asfalt, foarte puțin înainte de linia de sosire, cineva îmi strigă din dreapta “Felicitări, Adrian!”, apuc să mulțumesc în fugă dar nu mă uit să îmi dau seama dacă mă felicita vreun cunoscut sau doar un oficial atent la prenumele de pe numere. Oricum, îmi dă elan și omul acela așa că mențin un ritm decent și pe ultimii metri, chiar reușesc să depășesc pe cineva și îmi propun brusc să râmân definitiv înaintea celui depășit. Am reușit, am trecut linia de sosire cu două secunde înaintea lui. Ultimele zeci de secunde din cursă chiar eram fericit, îmi venea să râd și să plăng de fericire, simțeam din nou cum rar am simțit alergând. Primesc medalia, mă străduiesc să îmi reglez respirația care se cam accelerase apoi mă îndrept spre punctul de alimentare. Înainte de asta, ca niciodată, poate și pentru că fusese traseul atât de noroios, mă șterg cât de cât pe mâini apoi folosesc un gel dezinfectant. Bag în gură, cumva ilogic, fix în ordinea asta, un pahar de isotonic, glucoză, cașcaval, napolitane, după asta îmi iau iaurtul proteic pe care l-am împărțit cu o gâză iar la final napolitana cu glazură și cremă de alune de la Bett`r care a fost poate cea mai interesantă surpriză din produsele oferite alergătorilor la cursa asta.

 

Ceva mai târziu mă uit pe clasament, cumva cu teamă, amintindu-mi că se îndoise nu știu cum numărul când l-am adus vineri acasă și îmi era să nu se fi avariat chipul de cronometrare, mă găsesc în clasament deci consider că totul e OK.

 

Asist la starturile curselor de 11k și 6k, ceva mai târziu aud că ar fi aproape cei mai rapizi din respectivele curse așa că o pornesc în sens invers să îi întâmpin, încurajez, fotografiez, văd cum termină câteva nume pe care le știam obișnuite cu podiumul după care îmi analizez noroiul de pe pantaloni și mă gândesc cum aș putea să îl curăț cât de cât.

Observ că ambulanțele au ceva treabă dar sper că nu e vorba de nimic foarte grav. 

 

De data asta, fiind de dimineață în zona evenimentului, nu am mai avut răbdare să asist și la startul family run așa că o pornesc spre zoo, mă opresc în părculețul de acolo, scot șervețelele umede și curăț cât de cât nădragii, între timp pe șosea se aude o bubuitură și constat că s-a produs un accident (fără victime, din fericire, doar tablă avariată), mă gândesc că ar mai merge un pic de alergare dar nu prea vedeam trotuare bune pentru asta, merg la stația de autobuz de la zoo, iau autobuzul până în Herăstrău, mal alerg și în parcul aglomerat puțin peste 2 km, ocazie cu care mai observ oameni cu tricou BFR alergând prin parc, mă gândesc să îmi iau de mâncare de la prăvăliile din parc dar cozile imense mă descurajează, merg spre metrou, acasă mă opresc la Kauflandul vecin și mănânc, mă apucase o poftă de mici de neoprit așa că m-am bucurat să găsesc, în ciuda orei la care n-aș fi garantat că mai au, ajung acasă, mă curăț vag de noroi apoi urc în pat și vreo 3 ore dorm fără vise.

 

Așa s-a terminat o zi superbă din punct de vedere meteorologic, poate chiar prea caldă câteodată, în care am alergat aproape 24 de km în aproximativ 3 ore.

 

Cifre, clasament, una – alta:

 

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 278 din 337 la masculin

Locul 80 din 96 la categorie M40-49

 

 Comparații cu curse anterioare nu fac, pentru că nu merge să compar asfaltul de până acum cu trail-ul. 

#alergare #BaneasaForestRun #TrailRunning #BFR