Băneasa Forest Run 1 noiembrie 2026 – al doilea semimaraton al meu pe acest traseu

 

După experiența din 5 aprilie 2026, când am făcut pentru prima dată o astfel de distanță în pădure, înscrierea la semimaraton pentru ediția de toamnă a Băneasa Forest Run a fost un demers cât se poate de logic. Cumva, așteptările erau setate corect, pe bălți, noroaie, zone alunecoase, zone înguste dar ploile insistente din ultimele zile nu cred că le anticipasem. În sâmbăta de dinaintea cursei, făceam niște estimări catastrofice cu privire la cât de puțin alergabil o să fie prin pădure pe 1 noiembrie. Totuși, văzând un clip al lui Cosmin, în care pădurea nu arăta chiar atât de sinistru, am prins un pic de curaj.

Pe la 6:45, pe o vreme umedă și închisă, plecam de acasă nemulțumit de drumul lung pe care îl am până la start. Cu mici excepții, la cursele din provincie mă cazam suficient de aproape de zona de start cât să nu mă deranjeze drumul până acolo. În București și împrejurimi în schimb, trebuie să plec inuman de devreme de acasă ca să pot ajunge la timp la cursă.

Iau metroul până la Unirii, mă opresc la o patiserie unde n-am găsit chiar ce speram dar mi-am luat totuși să mânânc, continui cu metroul până la Aurel Vlaicu după care merg la 301 cu care ajung în apropierea startului un pic mai târziu decât doream, pe la 08:40. E destul de ciudat să îți ia aproape două ore un drum din estul orașului până în nordul lui.

Când am ajuns, deja era animată zona de start. Ștefan povestea despre cursă, observ că au mutat poziția scenei, de data asta fiind cu spatele spre stradă, nu spre pădure cum mă obișnuisem, mă opresc la o cafea ca să nu adorm printre veverițe, încep ușor să mă încălzesc în legea mea (de data asta am ignorat cu desăvârșire încălzirea oficială), înainte de a intra în sectorul de start rămân cam în ținuta în care am alergat și la Timișoara (pantalon lung, tricou, bluză de vânt), între timp mă văd iar cu amicul Viorel care îmi mai povestește despre maratoanele lui din străinătate. Cu câteva minute înainte de pornirea cursei ne despărțim, el mergând în sectorul de start 2, eu rămânând în sectorul 4. Mă uit în jurul meu și parcă nu văd niciun chip cunoscut printre alergătorii lenți. Mai devreme mă intersectasem și cu Mircea din Pitești, un alergător bun care prinde podiumul măcar la categoria de vârstă cam în toate cursele.

Cu vreo două minute înainte de start pornesc aplicațiile și pun la loc telefonul așa că, odată pornită cursa, alerg din prima dar ușor, atât din cauza propriilor limite câ și din cauza aglomerației. Ploua încet așa că nu îmi făceam mari griji dinspre partea asta. Curând cred că s-a și oprit ploaia, sau măcar nu am mai simțit-o. Picioarele mergeau destul de bine, respirația mergea ca de obicei, mai greu, de puls nu mai știu nimic de ceva ani, atmosfera era plăcută dar traseul parcă era mult prea aglomerat. Totuși, mă simțeam incredibil de bine și chiar mă bucuram că sunt acolo.

Cât am fost pe asfalt, fâcând imediat după start curba la stânga apoi, ceva mai încolo, curba la dreapta, traseul s-a menținut aglomerat dar, având lățime suficientă, era relativ ușor să depășesc. Plec eu din sectorul 4 dar nu vreau să par chiar cel mai puțin antrenat. Când planificam depășirea în zone aglomerate eram cu ochii lipiți de pantofii celor din față ca să îmi dau seama când și pe unde pot trece.

La intrarea pe forestier păreau să se fi rărit alergătorii sau măcar să caute zonele mai uscate ale potecii. Eu, știind deja din experiență că voi avea pantofii maxim de jegoși la finish, atâta timp cât mă simțeam în siguranță alergam prin bălți, prin noroi, prin frunze, prin orice, ținta principală fiind să avansez atât cât pot de repede. Un copac prăbușit peste traseu a îngustat, pentru câțiva metri, la un singur culoar zona de alergare. Lucrurile s-au complicat când am făcut stânga, din drumul forestier pe poteca destul de îngustă. În zona asta, pentru o vreme, a fost dificil să alerg pentru că în fața mea erau concurenți care se opreau brusc, care reduceau brusc viteza, care evoluau oricum numai fluent nu. Fie erau începători, fie aveau pantofii cu talpă nepotrivită cu terenul, fie se credeau pur și simplu singuri pe traseu și nu le păsa deloc de ceilalți. În condițiile astea a trebuit să am răbdare, să valorific orice ocazie de depășire când între alergătorii din față se crea suficientă distanță, să las începătorii cât puteam de în urmă.

Pe la km 3 cred că deja puteam să alerg fix cum simțeam. Terenul nu era excesiv de alunecos, cel mai deranjant mi s-a părut că pe unele porțiuni noroiul era foarte lipicios (cam cum întâlnisem la Măgurele), fiind necesară ceva forță ca să ridici picioarele din el. Deși nu era deloc cald, mă opream la punctele de hidratare pentru că de transpirat se transpira și am zis să nu rămân prea sec. Am alternat apa cu izotonicul, în funcție de cât de obosit mă simțeam și de părerea stomacului. A existat un punct în cursă în care stomacul s-a revoltat de la gustul dulce al izotonicului așa că o vreme am alternat alergarea cu mersul pentru că asta cerea stomacul. După ce am reușit să scap de disconfortul gastric, am încercat să beau mai mult apă dar mai strecuram și câte un pahar de izotonic.

Mai încolo, cu stomacul reglat, a început să își facă de cap intestinul. Nu știu ce îmi picase prost dar am fost deranjat mare parte din cursă pe tema asta. Din când în când, priveam în jur în căutarea unui tufiș după care să îmi fac toaletă ecologică dacă situația degenerează. Era totuși complicat să te ascunzi pentru că peste tot erau alergători, arbitri, voluntari care puteau să te observe în ipostaze delicate.

Pe la km 5 – 6, când am trecut pe lângă voluntari, gândul a fugit o clipă spre Adrian Cristea pe care, în aprilie, l-am întâlnit acolo. E ciudat că am ajuns să discut despre atâția oameni la trecut, despre puțini la prezent și de mai nimeni la viitor. Viața pare pur și simplu să se îndrepte către sfârșit cu o oarecare viteză, fără să mai lase loc de planuri de viitor, de vise, de speranțe. Cum ziceau bătrânii, mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul... Și cui îi pasă dacă mie nu îmi place mămăliga?

Faptul că, la BFR, sunt marcați vizibil kilometrii pe care i-ai parcurs, îmi place și cumva mă ajută să mă setez pentru cât a mai rămas din cursă, iar km 17 pare să devină tradițional pentru un selfie în care sper să se vadă că încă mai am energie.

După ce închei prima buclă, îl observ pe Cosmin pe dreapta aleii, încurajând alergătorii. Nu e prima dată când mă mir văzând un alergător bun (prima dată l-am remarcat când l-am văzut pacer la maraton) care alege să facă voluntariat la o cursă. În locul lui, aproape sigur aș fi ales să alerg dar astfel de oameni par făcuți din alt aluat, un aluat care le scoate la suprafață dorința de a ajuta, de a dezvolta, de a încuraja comunitatea celor ce fug.

A doua buclă am fost singur pe mare parte din traseu. Pe ultimii vreo 3 km totuși, am reintrat în jocul depășirilor. Ba trăgeam să depășesc, ba încetineam și eram depășit. Acești ultimi km îi împărțeam cam cu aceiași oameni. Încercam să țin minte câți m-au depășit, cu intenția să îi depășesc pe final și să câștig astfel câteva locuri în clasament. Totuși, situația era extrem de dinamică, depindea de mai mulți factori deci aproape imposibil de controlat. La final, cursa mea a ținut în mult prea mică măsură de cursele altora. Între timp, observ în treacăt cum mă depășește un concurent care îmi părea cunoscut. La sosire l-am revăzut și m-am convins că fusesem depășit de colegul de serviciu care termină mai mereu cu vreo 10 minute înaintea mea. E și diferență de vârstă (are cel puțin 10 ani în minus) dar categoric e și mult mai disciplinat ca mine deci își merită rezultatul. Îmi sare în ochi după sosire și fostul coleg cu care m-am revăzut la Azuga Trail Race.

După sosire m-am hidratat și alimentat apoi, pentru că nu mă simțeam suficient de în formă ca să asist la startul curselor mai scurte, am pornit spre casă. În stația de autobuz îl revăd pe Viorel și stâm de vorbă până în Piața Romană de unde fiecare a apucat pe calea sa.

Ajuns acasă, nu prea am fost bun de nimic restul zilei. Ceva mă epuizase, n-aș putea spune ce. Nici acum, la mai bine de 24 de ore de la finish, nu mă simt tocmai energic dar sper să mă refac până vineri, când plec spre Sărata Monteoru.

La start, îi spuneam lui Viorel că voi termina cel mai probabil în 02:30. Nu am fost departe de realitate cu estimarea asta…

Cifre, clasament, una – alta…

Număr concurs – 3008

Timp oficial – 02:33:51

Chip time – 02:33:19

Locul 365 din 434 la general

Locul 46 din 50 la categorie (M50+)

Data trecută, pe 5 aprilie 2026, am făcut aceiași cursă cu:

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 80 din 96 la categorie (M40-49)

În condițiile în care, zic eu, terenul a arătat mai bine acum decât data trecută, aș spune că rezultatele sunt comparabile, nu mă simt nici mai bun nici mai slab decât în 5 aprilie 2026 deși cifrele spun că în noiembrie am fost un pic mai bun.

Băneasa Forest Run – 5 aprilie 2026 – primul meu semimaraton de trail

 

Știam de ceva vreme că e faină cursa de la Băneasa, de când participam la 11k. Prin urmare, părea firească decizia de a încerca aici și 21k cândva. Nu mai știu exact cum am luat decizia dar, într-o zi în care îmi planificam calendarul de alergare 2026, am zis că a venit vremea și pentru semimaratonul de trail. Între timp, m-am mai înscris la 3 (Sinaia, Azuga și Sărata Monteoru) așa că 2026, cu mici excepții, a devenit anul semimaratoanelor, atât de trail cât și de șosea. În 2027 aș mai avea de bifat un semimaraton pe nisip, după ce am terminat cu succes 10k-ul de la Constanța, anul trecut.

 

În săptămâna de dinaintea BFR ajunsesem să iau în calcul să particip și sâmbătă, pe 4 aprilie, la un cros în Agronomie. Totuși, până m-am trezit eu să mă uit pe site, perioada declarată pentru înscrieri se terminase. A fost bine așa, pentru că sâmbătă am avut alte treburi până la urmă, dar țin minte și crosul din Agronomie pentru altă dată.

 

Vineri seară am pornit de la muncă direct spre Kaufland Văcărescu, am ajuns la timp să îmi iau kitul apoi m-am oprit să mănânc. Înainte să mă retrag din zona de kituri, unul dintre fotografii cursei mi-a propus poza de dinainte. La predecentele participări la BFR refuzam dar de data asta am fost de acord, chiar dacă i-am spus omului că, de obicei, sunt superstițios și nu fac poze înainte de cursă. Oricum, la cât de plăcut se interacționează cu cei care organizează curse, ajungi să te simți bine în preajma lor și să te bucuri din mai multe puncte de vedere de alergări. Spune chestia asta un tip care nu prea e pasionat de oameni deci e cu atât mai clară calitatea celor din lumea alergării.

 

Sâmbătă mai nimic din ce am făcut nu a avut treabă cu alergarea, doar seara târziu mi-am pregătit bagajul, ca să fiu cât mai relaxat dimneață.

 

Duminică m-am trezit cu noaptea în creieri pentru că aveam drum lung până la start și nu doream să fiu presat de timp. S-au așezat suficient de bine lucrurile încât să am timp și de pauza de covrigi și să ajung la start cam cu o oră înainte de începerea cursei. După ce m-am reacomodat cu atmosfera de acolo mi-am luat o cafea apoi am început ușurel să mă încălzesc, să bag izotonic în mine, poate și ronțăiam câte ceva (pentru că punctul de alimentare de la start / sosire era deja deschis când am ajuns) dacă nu m-aș fi temut de probleme cu stomacul. Oricum, deja anticipam că, după terminarea cursei, o să mă tenteze napolitanele, glucoza, cașcavalul, iaurtul proteic.

 

Mă tot gândeam dacă las rucsacul la garderobă sau dacă alerg cu el și până la urmă am zis să am tot la mine, în caz că apare cine știe ce situație nedorită. Ar mai fi și ideea fragmentării bagajului în două, o parte la garderobă și o parte în cursă dar parcă erau mai multe lucruri pe care mă simțeam mai relaxat să le am la mine decât cele care știam sigur că îmi vor folosi doar după cursă sau deloc.

 

În jurul orei 09:00 merg în sectorul de start alocat, ultimul, dată fiind viteza mea de melc, comparativ cu supersonicii din frunte. Mai fac mici mișcări de încălzire, pregătesc aplicațiile cu care să îmi documentez plimbarea, iau startul. Plec aproape ultimul dar curând încep să depășesc și să tot depășesc. Părea nepotrivit elanul meu, fiind abia la început de cursă, dar pur și simplu mă simțeam bine și eram încântat că am îndrăznit să mă înscriu aici, la 21k. Ca niciodată, porneam și cu dorința de a realiza un anume timp, 02:30:00, care părea ok după calculele făcute în urma 16k- ului de la Festivalul Sporturilor.

 

Când am ieșit de pe asfalt deja mă poziționasem între un grup mai rapid și un grup mai lent deci îmi cam puteam face cursa în ritmul meu. Fusesem preveniți că o să alergăm prin noroi, chiar se glumea că vom face balet ocolind sau sărind peste bălți vreo 2 – 3 km apoi vom începe să ne mocirlim fără regrete. Într-un fel, chiar așa a fost. Eu am abordat tehnica intermediară, nu țineam neapărat să intru în toată mocirla dar nici nu mă feream de ea când era musai. Aveam o mică jenă legată de aderența încălțărilor alese dar s-a dovedit că au făcut față cu bine pantofii mei Salomon din cine știe ce colecție mai veche, gândiți pentru trecerea de la asfalt către trail.

 

Au fost multe zone în care, fix în mijlocul drumului, era o ditamai balta așa că alergătorii alegeau să ocolească atât pe stânga cât și pe dreapta. Am văzut totuși și unul, probabil dintre cei care urmau să ocupe un loc în clasament în prima sută de concurenți, care a luat-o fix prin mijlocul unei bălți imense, cu niște pași de uriaș. Având în vedere că nu știi ce accidente de teren poate ascunde balta, mi s-a părut riscantă abordarea lui dar... cine știe să alerge mai bine ca mine, presupun că știe ce face.

 

Știind că domnul Adiță, un om fain cu care s-a nimerit recent să umblu prin pădure pe la Brănești, este undeva în mijlocul pădurii voluntar la dirijare, am fost cât de cât atent la voluntarii pe lângă care treceam. Prin urmare, era greu să îmi scape prima figură cunoscută, Hiroko Ogawa, o femeie atât de pasionată de România încât ai jura că e născută și crescută pe aici. Revenind la Adiță, m-a cerut în lista de Facebook acum multă vreme dar, până în decembrie anul trecut, nu ne cunoscusem personal. Probabil observase că alerg, umblu pe munte, ies în natură și m-a adăugat doar pentru asta. În decembrie mi-am dat seama că omul e fost coleg de muncă cu fratele meu apoi, câteva luni mai târziu, m-a recunoscut în timp ce îmi făceam probabil ultimul antrenament de alergare în Pădurea Cernica (pentru că am observat un aspect care se poate transforma ușor în situație de risc pentru alergător iar eu încă țin la ciolanele mele) apoi, parcă pentru a-mi oferi o soluție pentru impasul în care mă băgase acel aspect, mi-a dat ocazia să îl însoțesc pe alte cărări prin păduri rezultând o plimbare frumoasă care chiar m-a bucurat.

 

Într-adevăr în mijlocul pădurii, puțin înainte de km 6, l-am remarcat pe Adiță și am apucat să ne salutăm. Chiar mi-a dat o stare bună să știu că un om cunoscut e pe acolo și ajută la bunul mers al concursului. După momentul ăsta a urmat km 7, practic treimea cursei și, dat fiind timpul limită de 3 ore, m-am speriat un pic având impresia că am alergat deja o oră până aici. Uitasem o clipă că de fapt aveam doar 45 minute de alergare, în condițiile startului de la 09:15.

 

Când cursa se muta din potecile mocirloase pe un scurt segment de drum circulabil mi se părea cumva că sunt favorizat și încercam să mențin un ritm decent, ca să compensez oarecum viteza redusă din cele mai grele porțiuni din pădure, unde cam toată lumea din preajma mea alerga încet. Pe sectoarele astea extrem de mocirloase alergătorii s-au purtat admirabil. Cei mai lenți încercau să nu blocheze trecerea, cei rapizi depășeau și prin zone mai grele ca să nu îi incomodeze pe ceilalți, când se nimerea să mai fi lovit ușor de vreo tulpină agățată de alergătorul din față celălalt își cerea scuze, când cineva aluneca și cădea în noroi cei din apropiere se asigurau că nu e lovit și că poate continua, pe sectoarele prea înguste pentru depășiri așteptau liniștiți ocazia potrivită pentru a trece înaintea celuilalt, fără să îl determine pe celălalt să se bage mai mult în noroi. Practic fiecare se putea bucura de cursă în ritmul său, navigând în stil propriu pe terenul umed și alunecos, având parte de înțelegere din partea celorlalți.

 

Cursa de semimaraton a constat în parcurgerea de două ori a unei bucle de 10 km. Prin urmare, spre finalul primei ture, am avut din nou acea teamă că nu aș fi alergat suficient de tare încât să mă încadrez în timp, teamă că aș putea din cauza asta să am cursa întrerupă de oficialii concursului. N-a fost cazul. Nu numai că nu a avut nimeni motiv să îmi întrerupă cursa dar, aveam să observ studiind clasamentul, organizatorii au făcut cumva să includă în clasament și pe cei care au terminat cu vreo 30 - 40 de minute mai târziu față de timpul limită. Nu știu cum au făcut să meargă OK și cursa următoare, cea de 11k, dar să le permită și celor mai lenți semimaratoniști să termine, dar mi se pare o atitudine încurajatoare pentru alergători să fie lăsați să termine chiar dacă regulamentar puteau fi opriți.

 

Aproape de finalul primei ture revăd vechiul prieten, copacul prăbușit peste potecă. Țin minte că în cursele trecute eram foarte atent la el și îl depășeam pășind cuminte. De data asta, motivat și de fotograful care stătea la pândă dincolo, simțindu-mă încă energic, l-am sărit reducând doar un pic viteza. N-am picat în nas deci aș zice că am procedam bine.

 

Ca abordare a pasajelor alunecoase, eu am încercat să îmi mențin viteza de alergare când estimam că o cădere nu poate avea urmări grave, reduceam spre mers atent pe trecerile înguste cu bălți lângă, deveneam mai atent dacă observam alunecarea altor concurenți. Alții, pe pasajele ciudate, probabil pentru a-și păstra mai ușor echilibrul, alergau cu brațele întinse în lateral.

 

Tura a doua s-a desfășurat cumva între trei repere: Hiroko, Adiță și copacul prăbușit. M-am simțit mai liniștit depășind fiecare reper cu atât mai mult cu cât Adiță a apucat să îmi strige că am timp bun. La o curbă, dinspre oficialii care ne încurajau de parcă eram cel puțin campioni ai galaxiei, s-a auzit un “nu e nimeni mai tare ca… dumneavoastră”. Probabil, spontan, ar fi ieșit “nu e nimeni mai tare ca voi” dar omul a preferat o adresare cât mai politicoasă, un semn în plus că toți cei implicați în organizarea cursei aveau dorința să plecăm cu amintiri frumoase de acolo.

 

Tot în tura a doua am observat pahare aruncate dincolo de limita coșurilor care urmau după punctele de alimentare și o alergătoare care, după ce a golit bidonul de 0,25, l-a aruncat în lateralul potecii. Astfel de situații trebuie evitate în primul rând din respect pentru natură dar și pentru că te poți alege cu descalificare dacă un oficial observă că ai aruncat unde nu trebuie. Eu unul încerc să îi înțeleg pe cei cu mai puțină cultură ecologică sau a competiției, neavând vreodată de gând să anunț organizatorii că am văzut așa ceva. Gesturile alergătorilor care procedează așa sunt totuși regretabile, la fel cum sunt regretabile vreo două lucruri observate în timpul Legal Half Marathon când un alergător a ales să schimbe sensul înainte de vreme pentru a însoți un prieten care era mai în față și altul a schimbat sensul de alergare trecând pe sub banda dintre sensuri în timp ce parcă se scuza spunând “bănuiesc că am voie”. La mine tot timpul a existat această teamă, că aș putea face ceva, total neintenționat, contrar regulamentului. Cumva e trist că alții fac diverse fără să se aleagă cu dsq dar nu au nici organizatorii cum să le observe pe toate iar concurenții sunt prea preocupați cu propria cursă ca să aibă timp să documenteze situațiile în care cineva încalcă regulamentul. Sigur, marea majoritate se comportă regulamentar și așa e normal, să fie simple excepții cei care greșesc cumva.

 

La km 14 m-am uitat iar la ceas și trecuseră cam o oră și trei sferturi de la start, devenea clar că mă încadrez în timpul regulamentar, rămânea de văzut totuși dacă îmi voi atinge și ținta de timp. N-am făcut imediat calcule, doar am dat înainte alergând cât mai mult și făcând pauze de mers când era musai. Între timp, de-a lungul cursei, făcusem și câteva pauze de stat, fie la punctele de hidratare admirabil organizate, cu voluntari care făceau eforturi să îți aducă lichidul fix la nas, să pierzi cât mai puțin timp, fie când s-a revoltat stomacul și dădea să îmi fugă spre gât, motiv pentru care m-am oprit să iau o pastilă, fie când a trebui să merg la toaleta din pădure unde aveau casă trei pitici.

 

În zona km 18, mă nimeresc în preajma unui cuplu de alergători. El îi spune ei: "Mai avem 3 km. Mai putem sau ne întoarcem?" Glume de alergători! Cum să te întorci 7 km și să renunți când până la final mai ai doar 3?

 

Cam tot pe aici, într-o perioadă în care mergeam, am încercat să las zona alergabilă liberă și, probabil, m-am băgat mai mult în noroi. Prin urmare, nu știu cum am alunecat și m-am trezit pe jos, cu mâna proptită într-un copac de care m-am sprijinit oarecum. Nu m-am lovit, rănit, accidentat, doar mă adunam tacticos de pe jos aproape indiferent la noroiul pe care îl intuiam pe nădragi când un concurent s-a oferit să mă ajute să mă ridic. Îi spun că sunt bine, n-am nevoie de ajutor și că trebuia s-o pățesc și eu, la câți căzuți în noroi văzusem deja (bine, văzusem doar vreo 3). I-am mulțumit pentru grijă, mi-a confirmat că e foarte alunecos, parcă încercând să îmi mențină autostima sus apoi ne-am văzut fiecare de cursă.

 

Ajuns la copac, nu l-am mai sărit la fel de elegant dar nici nu l-am pășit ca în cursele de 11k. Cu pași mici care nu pot să ducă prea departe, dar totuși cresc ca alergător sau măcar așa îmi place să cred.

La ultima intrare pe asfalt, foarte puțin înainte de linia de sosire, cineva îmi strigă din dreapta “Felicitări, Adrian!”, apuc să mulțumesc în fugă dar nu mă uit să îmi dau seama dacă mă felicita vreun cunoscut sau doar un oficial atent la prenumele de pe numere. Oricum, îmi dă elan și omul acela așa că mențin un ritm decent și pe ultimii metri, chiar reușesc să depășesc pe cineva și îmi propun brusc să râmân definitiv înaintea celui depășit. Am reușit, am trecut linia de sosire cu două secunde înaintea lui. Ultimele zeci de secunde din cursă chiar eram fericit, îmi venea să râd și să plăng de fericire, simțeam din nou cum rar am simțit alergând. Primesc medalia, mă străduiesc să îmi reglez respirația care se cam accelerase apoi mă îndrept spre punctul de alimentare. Înainte de asta, ca niciodată, poate și pentru că fusese traseul atât de noroios, mă șterg cât de cât pe mâini apoi folosesc un gel dezinfectant. Bag în gură, cumva ilogic, fix în ordinea asta, un pahar de isotonic, glucoză, cașcaval, napolitane, după asta îmi iau iaurtul proteic pe care l-am împărțit cu o gâză iar la final napolitana cu glazură și cremă de alune de la Bett`r care a fost poate cea mai interesantă surpriză din produsele oferite alergătorilor la cursa asta.

 

Ceva mai târziu mă uit pe clasament, cumva cu teamă, amintindu-mi că se îndoise nu știu cum numărul când l-am adus vineri acasă și îmi era să nu se fi avariat chipul de cronometrare, mă găsesc în clasament deci consider că totul e OK.

 

Asist la starturile curselor de 11k și 6k, ceva mai târziu aud că ar fi aproape cei mai rapizi din respectivele curse așa că o pornesc în sens invers să îi întâmpin, încurajez, fotografiez, văd cum termină câteva nume pe care le știam obișnuite cu podiumul după care îmi analizez noroiul de pe pantaloni și mă gândesc cum aș putea să îl curăț cât de cât.

Observ că ambulanțele au ceva treabă dar sper că nu e vorba de nimic foarte grav. 

 

De data asta, fiind de dimineață în zona evenimentului, nu am mai avut răbdare să asist și la startul family run așa că o pornesc spre zoo, mă opresc în părculețul de acolo, scot șervețelele umede și curăț cât de cât nădragii, între timp pe șosea se aude o bubuitură și constat că s-a produs un accident (fără victime, din fericire, doar tablă avariată), mă gândesc că ar mai merge un pic de alergare dar nu prea vedeam trotuare bune pentru asta, merg la stația de autobuz de la zoo, iau autobuzul până în Herăstrău, mal alerg și în parcul aglomerat puțin peste 2 km, ocazie cu care mai observ oameni cu tricou BFR alergând prin parc, mă gândesc să îmi iau de mâncare de la prăvăliile din parc dar cozile imense mă descurajează, merg spre metrou, acasă mă opresc la Kauflandul vecin și mănânc, mă apucase o poftă de mici de neoprit așa că m-am bucurat să găsesc, în ciuda orei la care n-aș fi garantat că mai au, ajung acasă, mă curăț vag de noroi apoi urc în pat și vreo 3 ore dorm fără vise.

 

Așa s-a terminat o zi superbă din punct de vedere meteorologic, poate chiar prea caldă câteodată, în care am alergat aproape 24 de km în aproximativ 3 ore.

 

Cifre, clasament, una – alta:

 

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 278 din 337 la masculin

Locul 80 din 96 la categorie M40-49

 

 Comparații cu curse anterioare nu fac, pentru că nu merge să compar asfaltul de până acum cu trail-ul. 

#alergare #BaneasaForestRun #TrailRunning #BFR

BFR (Băneasa Forest Run) de primăvară, 13 aprilie 2025

 

Pentru că orice lucru mișto trebuie făcut cel puțin de trei ori, m-am apropiat de acest obiectiv participând pentru a doua oară la Băneasa Forest Run, adunând astfel a treia cursă de pădure din intermitenta mea carieră de alergător. Ca să fie bine și să nu fie rău, ar trebui să mă înscriu și la ediția din 2 noiembrie a BFR. Cuget, mă gândesc, iau în calcul că în noiembrie poate să fie vremea horror dar probabil, până să se termine luna aprilie, o să mă înscriu.

Ediția asta din 13 aprilie a fost și ea interesantă din unele puncte de vedere. Traseul îl știam, mai alergasem pe el și ca antrenament și în concurs (3 noiembrie 2024) în toamna trecută, singura emoție era legată de starea potecilor după precipitațiile abundente din ultima vreme. În primăvara asta mă antrenasem doar la Cernica dar îmi făcusem cât de cât o idee despre bălțile și noroaiele pe care le puteam întâlni.

Ca și în noiembrie anul trecut, profitând de startul dat la ora prânzului, cu o zi în urmă am avut program. Dacă în noiembrie sâmbătă seară am fost la un concert (Scarlet Aura, parcă), de data asta sâmbătă am mers vreo 15 km pe jos la plimbare prin Pitești.

Pe la 8:00 mă trezesc din somnul bun dar scurt, având în vedere că seara precedentă întârziase ceva domnul CFR. În două ore, fără pic de grabă, m-am pregătit de plecare pentru că mă aștepta drum lung, de vreo 2 ore, până la start. M-am spălat, m-am pieptănat, tricou verde mi-am pus (că funda roșie e rezervată pentru mâțe 😄), am mâncat un pic, m-am îmbătat cu niște izotonic, m-am îmbrăcat ca pentru polul nord și am fugit. În aproximativ 1 oră și 45 minute am ajuns la start. Mai aveam vreo 45 minute până la începerea cursei așa că am avut timp de căscat ochii la semimaratoniști, la gagici, la frunza verde...

Am luat startul la 11k, în valul 2, zona de start 2 (din 4 posibile), fix la 12:30. Rezultatele nu tocmai catastrofale din trecut mi-au dat dreptul să pornesc înaintea a 25 % dintre alergătorii din cursa mea. Am pornit cât am putut de tare, am depășit pe aleea largă asfaltată tot ce puteam depăși, m-am menținut cu depășiri și pe prima porțiune de pădure, cu drum larg apoi, odată intrat pe prima bucată de potecă, am mai depășit doar când era evident că alergătorul din față e mult mai lent decât mine. Atmosfera era plăcută, o grămadă de alergătoare tinere și frumoase asigurau satisfacția estetică, pe câte una o depășeam cu un vag regret până când, fix în fața mea, pe post de “iepure”, a apărut o alergătoare în fustă alba. Era evident mai tânără dar ca experiență de alergare nu știam cum stă (deși în puținele mele curse de trail am căpătat impresia că alergătorii de trail sunt vizibil mai experimentați decât începătorii de șosea) așa că m-am gândit să rămân în apropierea ei, observând că are viteza asemănătoare cu a mea. O vreme a mers treaba dar, la al doilea punct de hidratare, m-am oprit un pic. Fata în fustă alba a continuat fără oprire, a dispărut undeva mult în față și așa mi-am pierdut reperul după care să îmi setez viteza. De aici încolo, am fost frunză în vânt. Aveam s-o revăd la finish.

În timpul cursei mi-a mai reținut atenția o fată care își prinsese numarul pe spate așa că am putut citi că o cheamă Daniela. Și ea tânără și vioaie, o vreme ne-am depășit reciproc de câteva ori. Altă figură interesantă a fost o fată care folosea elasticul de la colanți pe post de centură de hidratare, alergând cu un bidon de 0,5 înfipt în spate. Legat de femeile din cursă am rămas cu senzația că erau bine reprezentate cele tinere și foarte tinere (de la 40 de ani în jos, să zicem), categoria 40 – 60 părea să lipsească apoi erau câteva doamne cu vârsta pe la 60 de ani, probabil, dar în formă fizică admirabilă pentru vârsta respectivă. Mie unul mi-ar plăcea să alerg, în curse și la antrenamente, alături de o doamnă în jurul vârstei de 50 de ani dar nu foarte antrenată, cât să mă depășească extrem de vizibil. Nu m-aș supăra deloc dacă ar termina cursele oficiale în fața mea dar să nu mă depășească chiar cu 100 de locuri.

Legat de etica depășirilor, lucrurile au fost ok în 99.99% dintre depășirile pe care le-am făcut sau observat. Înainte de a mă angaja eu în depășire încercam să nu blochez drumul unui alergător mai rapid. Depășeam doar când cealaltă persoană mergea, stătea sau alerga vizibil mai încet ca mine, nefiind pasionat de ideea de a depăși pe cineva cu orice preț doar pentru ca persoana respectivă să mă depășească la loc după, să zicem, 1 – 2 minute. Mă străduiam să las suficientă distanță laterală față de omul depășit dar, de câteva ori, probabil am ajuns aproape cot în cot cu celălalt. Odată, un om depășit a avut senzația că mi-a încurcat alergarea și și-a cerut scuze. Am apucat să-I strig că nu e nicio problemă apoi m-am dus… Treaba e că îmi plac depășirile din concursuri atunci când atât cel mai rapid cât și cel mai lent încearcă să nu răpească celuilalt din plăcerea cursei. Dintre oamenii care mă depășeau pe mine mi-au atras atenția, la o curbă, vreo două fete care au trecut pe lângă mine ca vântul și ca gândul, luând virajul într-un mod eficient.

A existat și o situație în care, zic eu, ar fi de criticat modul în care a depășit cineva. Fix în fața mea era un alergător cu un pic mai rapid decât mine. În fața lui, pe o porțiune în care fâșia alergabilă era suficient de îngustă încât să nu poți lua distanță lateral, un domn lent. Eu îmi calculam ca, imediat ce se lărgește drumul, cel din fața mea va depăși apoi voi depăși și eu. Pentru că cel din față era nerăbdător, sau pentru că zona cu laterale noroioase se prelungea, l-am văzut pe acesta depășind alergătorul lent trecând la milmetru umăr lângă umăr. Având acum la rândul meu posibilitatea să depășesc am ales o abordare care mi s-a părut mai corectă, am făcut câțiva pași prin zona noroioasă depășind în așa fel încât să îl incomodez cât mai puțin posibil pe cel lent. Mi-am asumat câteva grame de noroi pe șoșoni dar, cred eu, așa a fost bine pentru toată lumea.

Legat de punctele de hidratare și alimentare, îmi place mult că organizatorii anunță pe site în ce ordine se vor afla produsele pe mese. Eu, de obicei, simt nevoia de isotonic așa că de primul punct am trecut în alergare observând că e aglomerație la isotonic și considerând că nu are sens să pierd acolo un minut, având în vedere că băusem destul înainte de start. La al doilea și al treilea în schimb, m-am oprit. O chestie probabil specific alergării în pădure e că, indiferent cât de atenți ar fi fost voluntarii, în pahare mai scăpa și câte o “scamă”. Dar se putea bea, fără să ai senzația evidentă că e ceva ciudat în pahar. Cred că la al doilea punct de hidratare m-a lăsat de tot în urmă alergătoarea în fustă alba.

Marcajul traseului mi s-a părut aproape perfect, având o singură porțiune de potecă în care, observând că marcajul următor întârzie să apară, m-am uitat în urmă ca să-l văd pe cel anterior și să mă asigur, pe cât posibil, că nu era prin altă parte traseul cursei. Puțin după ce m-am uitat în urmă marcajul a reapărut. Alergătorii din apropierea mea erau și ei pe aceiași potecă cu mine așa că a scăzut spre zero teama că aș fi putut rata traseul. În plus, la schimbările evidente de direcție, fie era extrem de des marcajul fie existau voluntari care își strigau încotro să o apuci. Ca o concluzie, era extrem de mic riscul să ratezi involuntar traseul.

Cu gradul de mocirlozitate al terenului lucrurile au stat destul de bine. Unde era evident nealergabil din cauza vreunei bălți care bloca tot drumul, organizatorii au pus bandă care să te atenționeze că pe acolo nu și au marcat pe o potecă ușor ocolitoare dar în mod evident mai uscată. Să ne frecăm cu ocazia asta de câteva crăci a fost inevitabil dar nu a fost mare deranj. Pe altă porțiune unde jumătate din lățimea drumului era noroioasă iar jumătatea cealaltă era cât de cât uscată voluntarii ne strigau să fim atenți așa că nu cred să își fi murdărit vreun alergător șoșonii mai mult decât era neapărat necesar. Mie nu prea îmi păsa de un pic de noroi, având în vedere că alergasem prin Cernica pe un teren mult mai vitreg. Chiar aș putea glumi sugerând că, dacă eram în Noua Zeelandă, autoritățile m-ar fi certat că am dus în Pădurea Băneasa noroi din Pădurea Cernica.

Obișnuitul discomfort gastric care îmi apare la un moment dat cam în orice cursă l-am tratat de data asta ronțăind un dicarbocalm. În majoritatea curselor nu îl tratam cu nimic, doar reduceam viteza, chiar mergeam până îmi reveneam cât de cât. În câteva curse, parcă în perioada semimaratoanelor, se întâmpla să și vomit dar după îmi continuam alergarea și o scoteam la capăt onorabil.

Anul trecut, am avut pe traseu un singur copac căzut, țopăind și eu cu talent peste el, ca majoritatea celorlalți. De data asta au existat mai mulți copaci căzuți pe lângă care se formaseră poteci pe care le-am folosit, pentru că de data asta n-am avut starea de jump.

La finish, terminând nici leșinat dar nici în forță (nu puteam da mai mult drumul la picioare, cu toate încurajările venite din public), observ cronometrul arătând ceva gen 1:20:15 și m-am ofticat un pic că nu am putut sosi cu vreo 20 de secunde mai devreme. A trecut în bună măsură supărarea când mi-am dat seama că timpul meu real e de aproximativ o oră și un sfert, având în vedere că am pornit în valul doi. Primul voluntar cu medalii m-a atras ca un magnet așa că m-am ales cu talanga de gât foarte repede. Opresc aplicațiile de cronolocalizare, îmi fac poză la sosire ca să pot demonstra lumii că încă eram viu, mă las dus de flux spre locurile cu de-ale gurii, mănânc, beau, mă tolănesc pe iarbă o vreme apoi mă duc să văd ce fac cei de la Family Run. Înregistrarea Strava mi-a adus niște like-uri, unul chiar de la un alergător cu media de viteză identică cu a mea care, dacă înțeleg eu suficient, a și trecut linia de sosire odată cu mine. Ei bine, acolo, pe teren, nu l-am observat. Oricum, e interesant că Strava pare un fel de Facebook al alergătorilor.

Am asistat la startul de la Family Run și la sosirea multor participanți la cursa asta de 3 km. Ca și anul trecut, la Crosul Arenelor, mi-a dat o stare ciudată, amestec de duioșie cu tristețe, să văd familii alergând. Eu unul am destul de puține amintiri sportive cu ai mei, de fapt mai mult cu tata. Când eram mic, mama prefera să mă ia acasă de la orele de sport, probabil având în cap să nu se lovească împiedicatul (și eram împiedicat, având de multe ori genunchii juliți), tata avea prea puțin timp ca să se agite cu noi, plus că fumatul nu îi dădea o formă fizică tocmai bună. Cu toate astea, mai ieșeam cu tata la un tenis în jurul stadionului 23 August (eram prea săraci ca să închiriem teren așa că ne mulțumeam cu asfaltul), parcă ieșea cu noi și la mici alergări, ne mai urcam pe munți, mai ajungeam la un meci (e memorabilă finala de Cupa României la fotbal la care ne-a dus chiar dacă s-a ținut tocmai la Brașov), exista o cât de mică picătură de pasiune pentru sport.

Cumva, peste ani, tata cred că s-a bucurat observând că am început să merg la curse de alergare. Probabil s-ar bucura și acum, că m-am apucat de trail. Să fie vreo 10 ani de când, aproape de finalul unei curse, mi-am intersectat privirea cu unchiul meu care asista de pe margine după ce, în anii din urmă, avusesem o perioadă în care alerga cu noi în parc. Până la urmă din asta se menține pasiunea pentru alergare, din mici bucurii, din mici confirmări că e bine ce faci, din nevoia de a găsi ceva care să te facă să îmbătrânești frumos.

Înainte de cursă cu aproximativ o lună crezusem că mi-am compromis sezonul de alergare, observând că iar e încarnată unghia mare de la piciorul stâng, care îmi mai făcuse și în trecut necazuri. Am reușit totuși să mă antrenez, ținând cât de cât sub control încarnarea astfel încât să doară cât mai puțin fuga. Probabil va trebui până la urmă să ajung din nou la meșterul unghiolog (un doctor care m-a scăpat de necaz inclusiv când am ajuns la el prima dată, cu unghia rău infectată) dar deocamdată nu pare să ardă situația. Vine vara, mă dau la sandale, pun mai puțină presiune pe degetul sensibil, mai dezinfectez din când în când cu apă oxigenată și betadină, tai mai cu grijă unghia, încerc și eu să supraviețuiesc cumva.

Date tehnice

Cursa - 11 km

Timp net – 1:16:44

Timp brut (oficial) -  1:17:09

Loc 536 în clasamentul general (din 868)

Loc 126 (din 256) la categoria M4049

Viteză medie – 8.59 km/h

Pace – 6:59 minute/km

 

Baneasa Forest Run 3 noiembrie 2024 cursa 11 km

Băneasa Forest Run, 3 noiembrie 2024, cursa 11 km

După ce alergasem pe 22 septembrie 2024 la Crosul Arenelor, poate cea mai mișto cursă pe asfalt la care am participat până acum, am auzit de Băneasa Forest Run, o cursă pe pământ. Fiind aceiași organizatori, am zis să încerc și cursa din Băneasa, că prea se pricep oamenii să facă alergarea plăcută. Dar erau două probleme, lipsa de experiență în alergarea pe pământ (că alergasem doar pe asfalt sau pistă) și concertul din 2 noiembrie la care aveam bilet luat. A doua problemă am considerat-o rezolvată după ce am citit că startul la 11k se dă la 12:30, asta oferindu-mi timp suficient să dorm după concert, cel puțin teoretic. Pentru partea cu experiența pământului am descărcat track-ul cu traseul cursei și am mers în Pădurea Băneasa cu două săptămâni înainte de concurs, făcând atunci prima mea alergare de acest gen, cu viteză mică și dese întreruperi, pentru orientare. Ba parcă mi-a fost și un pic rău pe la km 4... 

Nu mai fusesem în pădurea Băneasa de zeci de ani, cel mai probabil de când ne-a dus tata la zoo în copilărie. 

A doua zi după alergarea din Băneasa am făcut cunoștință și cu traseul celeilalte curse de trail la care aveam să mă înscriu și anume cea de Cernica, din 10 noiembrie. La Cernica nu am mai reușit să alerg din cauza oboselii acumulate în Băneasa și din cauza traseului ceva mai tehnic. Dar mi-a plăcut și traseul de la Cernica așa că m-am mai înscris la o cursă, ca să îmi umplu toamna. Iar în ultimul week-end din octombrie am și alergat pe partea mai dificilă din Cernica, relativul succes dându-mi ceva curaj și pentru concurs. 

Prin Cernica nu mai fusesem de mulți ani, de când pedalam în familie pe acolo... 

Pe 1 noiembrie, mergând pe beznă pe o parte din Barbu Văcărescu, m-am dus seara la Kaufland să îmi iau kitul de start. Pe 2 am plecat destul de târziu spre concert (pierdusem vremea cu niște cumpărături) așa că nu am mai prins decât jumătate de cântec de la prima trupă. Având în vedere că urma să se termine târziu în noapte, nici până la finalul concertului n-am stat, deși închidea seara fix trupa care mă convinsese să îmi iau bilet. Dar, de dragul alergării, am plecat din Quantic suficient de devreme încât să prind metrou spre casă. 

Odată ajuns acasă după concert am halit în miezul nopții un iaurt proteic apoi am fugit la somn pe la 1 noaptea. Iar duminică, pe la 6 și un pic, deja eram în picioare ca să am timp să mă igienizez, să mănânc și să pot merge fără grabă spre locul de start până unde am făcut cam 90 de minute combinând metroul cu 301. Am ajuns suficient de devreme încât să văd câțiva concurenți de la semimaraton sosind apoi să urmăresc festivitatea de premiere. 

Mai departe, pentru prima dată în viață, am făcut o parte din încălzire după exemplul celor de la World Class, pe care de obicei îi ignoram cu succes. N-am dus încălzirea oficială până la capăt pentru că, până la urmă, n-am mai putut să mă sincronizez cu ei. Am continuat cu un pic de încălzire în stil propriu așa că am pornit în cursă cât de cât pregătit. 

După încălzire a urmat o scurtă ședință tehnică. M-a cam speriat omul care ne atenționa că potecile sunt pline de frunze, că alunecă frunzele pe pământ, că te poți ușor împiedica de ceva ascuns de covorul de frunze, că riscul de accidentare e destul de mare... Începusem să mă tem că o să îmi rup picioarele pe acolo. 

Până la start m-a reperat în mulțime Andrei, un cunoscut de pe Facebook cu care mi-a făcut plăcere să schimb câteva vorbe. Mi-ar prinde probabil bine să încep să socializez un pic și pe la curse, să nu mai stau în cochilia mea. Am tot citit de prietenii frumoase între alergători dar eu nu prea mă pricep la “sportul” ăsta cu socializarea. 

Fapt e că vorbind cu Andrei a trecut repede timpul până la start. Chiar am plecat printre ultimii, că ne întinsesem la taifas. Zona de asfalt și o parte din prima linie dreaptă de pădure am alergat împreună sporovăind, prima data când am conversat alergând. Comenta cineva pe lângă noi că doar profesioniștii pot vorbi când aleargă. Eu am sugerat că poți vorbi și atunci când nu alergi neapărat pentru rezultat. Până să ajungem la prima curbă la stânga din pădure, Andrei îmi sugerează să o iau înainte. Probabil că, obosit după cursa mult mai grea pe care o făcuse sâmbătă, nu putea acum ține pasul cu mine. Totuși, dacă ar fi fost ca mine, nealergat de o săptămână, sunt convins că ar fi alergat el mult mai bine ca mine. Oricum, important e că ne-am văzut și ne-am bucurat fiecare de cursă. 

Înainte de intrarea pe potecuța din stânga am avut ceva emoții. Mă gândeam că va fi balamuc, toată lumea va încerca să depășească pe toată lumea, făcând în ciudă potecii înguste. Ei bine, n-a fost așa. Ne-am înșirat frumos pe potecă, cine a avut de depășit a așteptat cu răbdare să se lărgească un pic locul cât să poți trece în siguranță pe lângă alergătorul mai lent. 

Orientarea a fost simplă pentru că erau alții în față, erau și marcaje dese, la schimbările de direcție sau intersecții erau voluntari care ghidau alergătorii, prin urmare am putut alerga ca și cum aș fi știut traseul cu ochii închiși. 

Chiar dacă mă așteptam să fie o mare problemă aglomerația, până la urmă și-a găsit cam fiecare ritmul și locul său în coloana de alergători. Spre finalul cursei devenise deja obicei să ne depășim reciproc câțiva alergători cu viteză medie asemănătoare. Se observa o oarecare eleganță a celor care se opreau sau doar reduceau viteza în sensul că fiecare se străduia să lase loc pentru depășire. 

Oamenii din punctele de hidratare și alimentare se străduiau să ofere cât mai repede lichid, cel puțin la primul punct un pahar cu izotonic ieșindu-mi pur și simplu în cale, doar să îl apuc. Peste un punct de hidratare parcă am sărit. Nu era deloc cald deci nu transpirasem cât să mă simt uscat pe dinăuntru, punctul s-a nimerit să fie pe partea cealaltă față de linia pe care alergam eu așa că am câștigat câteva secunde în clasament nefăcând oprirea. 

Știam de la recunoaștere că sunt câțiva copaci prăbușiți peste traseul de concurs dar, cu o excepție, s-au putut ocoli pe poteci deja formate. Ultimul a trebuit sărit și am încercat să o fac cât mai relaxat. 

Chiar dacă în poze par destul de crispat, m-am simțit relaxat pe mare parte din traseu. N-a fost deloc un traseu lung. Corpul a lucrat frumos, am avut doar scurte momente de mers, în rest am fugit bătrânește și am ajuns la finish cu vreo 25 de minute înainte de terminarea timpului oficial. Nu mult după mine avea să sosească și Andrei. 

La finish atmosfera s-a menținut plăcută, am băgat în maț câte ceva, am privit startul la cursa familiilor, am observat că ultimii alergători la cursa scurtă au ajuns abia după vreo 45 minute la finish, probabil pentru că au ținut ritmul copiilor din dotare. Drumul spre casă a fost banal iar odată ajuns acasă simțeam nevoia să povestesc dar am fost întâmpinat cu un val de bombăneli. Și așa s-a dus dracului feng shui-ul. 

Ca efect neplăcut (să zicem) al cursei, am avut vreo 3 zile dureri interesante în cvadricepși. Până să încep să alerg așa, mai cu talent, nici nu conștientizam că există mușchii ăia. Dar durerile au trecut, acum sunt gata de o nouă experiență de concurs la Cernica Running Trails.

Date tehnice

 Timp brut 1:20:31

Timp net 1:19:33

Loc 780 în clasamentul general

Loc 139 din 295 în clasamentul pe categoria M 40 - 49

Fotografii am urcat pe pagina de FaceBook.