BFR (Băneasa Forest Run) de primăvară, 13 aprilie 2025

 

Pentru că orice lucru mișto trebuie făcut cel puțin de trei ori, m-am apropiat de acest obiectiv participând pentru a doua oară la Băneasa Forest Run, adunând astfel a treia cursă de pădure din intermitenta mea carieră de alergător. Ca să fie bine și să nu fie rău, ar trebui să mă înscriu și la ediția din 2 noiembrie a BFR. Cuget, mă gândesc, iau în calcul că în noiembrie poate să fie vremea horror dar probabil, până să se termine luna aprilie, o să mă înscriu.

Ediția asta din 13 aprilie a fost și ea interesantă din unele puncte de vedere. Traseul îl știam, mai alergasem pe el și ca antrenament și în concurs (3 noiembrie 2024) în toamna trecută, singura emoție era legată de starea potecilor după precipitațiile abundente din ultima vreme. În primăvara asta mă antrenasem doar la Cernica dar îmi făcusem cât de cât o idee despre bălțile și noroaiele pe care le puteam întâlni.

Ca și în noiembrie anul trecut, profitând de startul dat la ora prânzului, cu o zi în urmă am avut program. Dacă în noiembrie sâmbătă seară am fost la un concert (Scarlet Aura, parcă), de data asta sâmbătă am mers vreo 15 km pe jos la plimbare prin Pitești.

Pe la 8:00 mă trezesc din somnul bun dar scurt, având în vedere că seara precedentă întârziase ceva domnul CFR. În două ore, fără pic de grabă, m-am pregătit de plecare pentru că mă aștepta drum lung, de vreo 2 ore, până la start. M-am spălat, m-am pieptănat, tricou verde mi-am pus (că funda roșie e rezervată pentru mâțe 😄), am mâncat un pic, m-am îmbătat cu niște izotonic, m-am îmbrăcat ca pentru polul nord și am fugit. În aproximativ 1 oră și 45 minute am ajuns la start. Mai aveam vreo 45 minute până la începerea cursei așa că am avut timp de căscat ochii la semimaratoniști, la gagici, la frunza verde...

Am luat startul la 11k, în valul 2, zona de start 2 (din 4 posibile), fix la 12:30. Rezultatele nu tocmai catastrofale din trecut mi-au dat dreptul să pornesc înaintea a 25 % dintre alergătorii din cursa mea. Am pornit cât am putut de tare, am depășit pe aleea largă asfaltată tot ce puteam depăși, m-am menținut cu depășiri și pe prima porțiune de pădure, cu drum larg apoi, odată intrat pe prima bucată de potecă, am mai depășit doar când era evident că alergătorul din față e mult mai lent decât mine. Atmosfera era plăcută, o grămadă de alergătoare tinere și frumoase asigurau satisfacția estetică, pe câte una o depășeam cu un vag regret până când, fix în fața mea, pe post de “iepure”, a apărut o alergătoare în fustă alba. Era evident mai tânără dar ca experiență de alergare nu știam cum stă (deși în puținele mele curse de trail am căpătat impresia că alergătorii de trail sunt vizibil mai experimentați decât începătorii de șosea) așa că m-am gândit să rămân în apropierea ei, observând că are viteza asemănătoare cu a mea. O vreme a mers treaba dar, la al doilea punct de hidratare, m-am oprit un pic. Fata în fustă alba a continuat fără oprire, a dispărut undeva mult în față și așa mi-am pierdut reperul după care să îmi setez viteza. De aici încolo, am fost frunză în vânt. Aveam s-o revăd la finish.

În timpul cursei mi-a mai reținut atenția o fată care își prinsese numarul pe spate așa că am putut citi că o cheamă Daniela. Și ea tânără și vioaie, o vreme ne-am depășit reciproc de câteva ori. Altă figură interesantă a fost o fată care folosea elasticul de la colanți pe post de centură de hidratare, alergând cu un bidon de 0,5 înfipt în spate. Legat de femeile din cursă am rămas cu senzația că erau bine reprezentate cele tinere și foarte tinere (de la 40 de ani în jos, să zicem), categoria 40 – 60 părea să lipsească apoi erau câteva doamne cu vârsta pe la 60 de ani, probabil, dar în formă fizică admirabilă pentru vârsta respectivă. Mie unul mi-ar plăcea să alerg, în curse și la antrenamente, alături de o doamnă în jurul vârstei de 50 de ani dar nu foarte antrenată, cât să mă depășească extrem de vizibil. Nu m-aș supăra deloc dacă ar termina cursele oficiale în fața mea dar să nu mă depășească chiar cu 100 de locuri.

Legat de etica depășirilor, lucrurile au fost ok în 99.99% dintre depășirile pe care le-am făcut sau observat. Înainte de a mă angaja eu în depășire încercam să nu blochez drumul unui alergător mai rapid. Depășeam doar când cealaltă persoană mergea, stătea sau alerga vizibil mai încet ca mine, nefiind pasionat de ideea de a depăși pe cineva cu orice preț doar pentru ca persoana respectivă să mă depășească la loc după, să zicem, 1 – 2 minute. Mă străduiam să las suficientă distanță laterală față de omul depășit dar, de câteva ori, probabil am ajuns aproape cot în cot cu celălalt. Odată, un om depășit a avut senzația că mi-a încurcat alergarea și și-a cerut scuze. Am apucat să-I strig că nu e nicio problemă apoi m-am dus… Treaba e că îmi plac depășirile din concursuri atunci când atât cel mai rapid cât și cel mai lent încearcă să nu răpească celuilalt din plăcerea cursei. Dintre oamenii care mă depășeau pe mine mi-au atras atenția, la o curbă, vreo două fete care au trecut pe lângă mine ca vântul și ca gândul, luând virajul într-un mod eficient.

A existat și o situație în care, zic eu, ar fi de criticat modul în care a depășit cineva. Fix în fața mea era un alergător cu un pic mai rapid decât mine. În fața lui, pe o porțiune în care fâșia alergabilă era suficient de îngustă încât să nu poți lua distanță lateral, un domn lent. Eu îmi calculam ca, imediat ce se lărgește drumul, cel din fața mea va depăși apoi voi depăși și eu. Pentru că cel din față era nerăbdător, sau pentru că zona cu laterale noroioase se prelungea, l-am văzut pe acesta depășind alergătorul lent trecând la milmetru umăr lângă umăr. Având acum la rândul meu posibilitatea să depășesc am ales o abordare care mi s-a părut mai corectă, am făcut câțiva pași prin zona noroioasă depășind în așa fel încât să îl incomodez cât mai puțin posibil pe cel lent. Mi-am asumat câteva grame de noroi pe șoșoni dar, cred eu, așa a fost bine pentru toată lumea.

Legat de punctele de hidratare și alimentare, îmi place mult că organizatorii anunță pe site în ce ordine se vor afla produsele pe mese. Eu, de obicei, simt nevoia de isotonic așa că de primul punct am trecut în alergare observând că e aglomerație la isotonic și considerând că nu are sens să pierd acolo un minut, având în vedere că băusem destul înainte de start. La al doilea și al treilea în schimb, m-am oprit. O chestie probabil specific alergării în pădure e că, indiferent cât de atenți ar fi fost voluntarii, în pahare mai scăpa și câte o “scamă”. Dar se putea bea, fără să ai senzația evidentă că e ceva ciudat în pahar. Cred că la al doilea punct de hidratare m-a lăsat de tot în urmă alergătoarea în fustă alba.

Marcajul traseului mi s-a părut aproape perfect, având o singură porțiune de potecă în care, observând că marcajul următor întârzie să apară, m-am uitat în urmă ca să-l văd pe cel anterior și să mă asigur, pe cât posibil, că nu era prin altă parte traseul cursei. Puțin după ce m-am uitat în urmă marcajul a reapărut. Alergătorii din apropierea mea erau și ei pe aceiași potecă cu mine așa că a scăzut spre zero teama că aș fi putut rata traseul. În plus, la schimbările evidente de direcție, fie era extrem de des marcajul fie existau voluntari care își strigau încotro să o apuci. Ca o concluzie, era extrem de mic riscul să ratezi involuntar traseul.

Cu gradul de mocirlozitate al terenului lucrurile au stat destul de bine. Unde era evident nealergabil din cauza vreunei bălți care bloca tot drumul, organizatorii au pus bandă care să te atenționeze că pe acolo nu și au marcat pe o potecă ușor ocolitoare dar în mod evident mai uscată. Să ne frecăm cu ocazia asta de câteva crăci a fost inevitabil dar nu a fost mare deranj. Pe altă porțiune unde jumătate din lățimea drumului era noroioasă iar jumătatea cealaltă era cât de cât uscată voluntarii ne strigau să fim atenți așa că nu cred să își fi murdărit vreun alergător șoșonii mai mult decât era neapărat necesar. Mie nu prea îmi păsa de un pic de noroi, având în vedere că alergasem prin Cernica pe un teren mult mai vitreg. Chiar aș putea glumi sugerând că, dacă eram în Noua Zeelandă, autoritățile m-ar fi certat că am dus în Pădurea Băneasa noroi din Pădurea Cernica.

Obișnuitul discomfort gastric care îmi apare la un moment dat cam în orice cursă l-am tratat de data asta ronțăind un dicarbocalm. În majoritatea curselor nu îl tratam cu nimic, doar reduceam viteza, chiar mergeam până îmi reveneam cât de cât. În câteva curse, parcă în perioada semimaratoanelor, se întâmpla să și vomit dar după îmi continuam alergarea și o scoteam la capăt onorabil.

Anul trecut, am avut pe traseu un singur copac căzut, țopăind și eu cu talent peste el, ca majoritatea celorlalți. De data asta au existat mai mulți copaci căzuți pe lângă care se formaseră poteci pe care le-am folosit, pentru că de data asta n-am avut starea de jump.

La finish, terminând nici leșinat dar nici în forță (nu puteam da mai mult drumul la picioare, cu toate încurajările venite din public), observ cronometrul arătând ceva gen 1:20:15 și m-am ofticat un pic că nu am putut sosi cu vreo 20 de secunde mai devreme. A trecut în bună măsură supărarea când mi-am dat seama că timpul meu real e de aproximativ o oră și un sfert, având în vedere că am pornit în valul doi. Primul voluntar cu medalii m-a atras ca un magnet așa că m-am ales cu talanga de gât foarte repede. Opresc aplicațiile de cronolocalizare, îmi fac poză la sosire ca să pot demonstra lumii că încă eram viu, mă las dus de flux spre locurile cu de-ale gurii, mănânc, beau, mă tolănesc pe iarbă o vreme apoi mă duc să văd ce fac cei de la Family Run. Înregistrarea Strava mi-a adus niște like-uri, unul chiar de la un alergător cu media de viteză identică cu a mea care, dacă înțeleg eu suficient, a și trecut linia de sosire odată cu mine. Ei bine, acolo, pe teren, nu l-am observat. Oricum, e interesant că Strava pare un fel de Facebook al alergătorilor.

Am asistat la startul de la Family Run și la sosirea multor participanți la cursa asta de 3 km. Ca și anul trecut, la Crosul Arenelor, mi-a dat o stare ciudată, amestec de duioșie cu tristețe, să văd familii alergând. Eu unul am destul de puține amintiri sportive cu ai mei, de fapt mai mult cu tata. Când eram mic, mama prefera să mă ia acasă de la orele de sport, probabil având în cap să nu se lovească împiedicatul (și eram împiedicat, având de multe ori genunchii juliți), tata avea prea puțin timp ca să se agite cu noi, plus că fumatul nu îi dădea o formă fizică tocmai bună. Cu toate astea, mai ieșeam cu tata la un tenis în jurul stadionului 23 August (eram prea săraci ca să închiriem teren așa că ne mulțumeam cu asfaltul), parcă ieșea cu noi și la mici alergări, ne mai urcam pe munți, mai ajungeam la un meci (e memorabilă finala de Cupa României la fotbal la care ne-a dus chiar dacă s-a ținut tocmai la Brașov), exista o cât de mică picătură de pasiune pentru sport.

Cumva, peste ani, tata cred că s-a bucurat observând că am început să merg la curse de alergare. Probabil s-ar bucura și acum, că m-am apucat de trail. Să fie vreo 10 ani de când, aproape de finalul unei curse, mi-am intersectat privirea cu unchiul meu care asista de pe margine după ce, în anii din urmă, avusesem o perioadă în care alerga cu noi în parc. Până la urmă din asta se menține pasiunea pentru alergare, din mici bucurii, din mici confirmări că e bine ce faci, din nevoia de a găsi ceva care să te facă să îmbătrânești frumos.

Înainte de cursă cu aproximativ o lună crezusem că mi-am compromis sezonul de alergare, observând că iar e încarnată unghia mare de la piciorul stâng, care îmi mai făcuse și în trecut necazuri. Am reușit totuși să mă antrenez, ținând cât de cât sub control încarnarea astfel încât să doară cât mai puțin fuga. Probabil va trebui până la urmă să ajung din nou la meșterul unghiolog (un doctor care m-a scăpat de necaz inclusiv când am ajuns la el prima dată, cu unghia rău infectată) dar deocamdată nu pare să ardă situația. Vine vara, mă dau la sandale, pun mai puțină presiune pe degetul sensibil, mai dezinfectez din când în când cu apă oxigenată și betadină, tai mai cu grijă unghia, încerc și eu să supraviețuiesc cumva.

Date tehnice

Cursa - 11 km

Timp net – 1:16:44

Timp brut (oficial) -  1:17:09

Loc 536 în clasamentul general (din 868)

Loc 126 (din 256) la categoria M4049

Viteză medie – 8.59 km/h

Pace – 6:59 minute/km