Echo

Ai trăit câteva relaţii care, într-un fel sau altul, s-au dovedit nepotrivite pentru tine? Atunci citeşte mai departe... S-ar putea să înţelegi cum ai ajuns să te implici în acele relaţii...

-------------------------------------

(...)

Mie să-mi spui cu ce pot să te ajut...

(Dintr-o convorbire telefonică purtată în apropierea mea)

Ceva mai târziu:

-Ieşiţi afară cu ţigările! Eu fumez afară dar, dacă miroase a fum în încăpere, daţi vina pe mine.
-Deci te deranjează că se dă vina pe tine, nu că miroase a fum. În definitiv eşti fumătoare...
-Ba să şti că mă deranjează şi fumul. Dar cel mai mult mă deranjează că TU, nefumător, eşti obligat să suporţi fumul lor.
-Lasă baltă ideea asta. Nu mai cred de mult că toţi cei din jur sunt interesaţi de soarta mea...

Uite cum identifică omul o personalitate tip Echo, subtip al narcisismului... Cu sau fără voia lor, poartă-le de grijă pentru a-ţi salva autostima... Nu despre asta vorbeam în postarea precedentă, despre victimele strategiilor de vânzări aplicate în cerşetorie? Apropo! Bătrâna era la locul ei şi azi dimineaţă...

Asta pică cumva în opoziţie cu modul în care gândeam eu acum mulţi ani, într-un context care, cu timpul, devenise critic. Deşi acum vreo 4 ani, bazându-mă pe cunoaştere vagă a conceptului de narcisism, mă opuneam celui care mă încadra în rândul narcisiştilor, am ajuns azi să aflu ce sens avea reorganizarea cognitivă care mi se sugera în legătură cu acel context critic. Cam criptat paragraful, nu-i aşa? Poate revin la subiect cu altă ocazie...

Da, într-o oarecare măsură mă lupt şi eu cu narcisismul. Momentan mă aflu la momentul conştientizării, cu şanse destul de mici de a trece la experimentarea unor tipuri noi de relaţie. Chiar dacă nu mă va face să găsesc femeia potrivită, cartea lui Alon Gratch, Dacă dragostea ar putea gândi, mă ajută să aflu despre mine chestii pe care nu le conştientizasem până acum...

Şi când te gândeşti că, din modelele descrise de Gratch, eu eram convins că am accesat mai degrabă dragostea unilaterală...

Cartea menţionată mai sus este disponibilă pe site-ul editurii 3 şi, cu puţin noroc, la automatele de cărţi din staţiile de metrou.

În cazul în care te regăseşti într-unul dintre modelele descrise de Gratch aş aprecia dacă ai lăsa un comentariu sau dacă mi-ai trimite un mesaj pe adresa din profilul blogger. Un schimb de experienţă poate fi util, cred... :)

Religia ca absurditate (2) sau Paşteţi fericiţi!!!

Nu este cea mai potrivită postare pentru perioada Paştelui dar... cine nu este dispus să citească şi alte păreri decât cele cu atitudine pozitivă la adresa religiei poate să fugă de pe blog IMEDIAT.

Totul a plecat de la mulţimea de oameni credincioşi care, într-o formă sau alta, m-au dezamăgit (excepţia -poate nu singura-, cea mai normală femeie pe care am întâlnit-o, se ştie deja pentru că a primit mesaj privat).

A continuat cu dezvoltarea convingerii mele legate de inutilitatea manifestorilor religioase.

Zilele trecute, s-a atins un nou punct critic, sub forma unui mesaj spam...

Şi aşa începe povestea...

Episodul 1

O cunoştinţă virtuală îmi trimite un e-mail cu conţinut creştin- cretin:

"Vă rog să trimiteţi acest apel tuturor celor cărora credeţi că le-ar
fi de folos.

APEL PENTRU CURĂŢIREA MINŢILOR NOASTRE
Aţi renunţat să mai petreceţi ore în şir în faţa televizorului sau a calculatorului şi v-aţi întors la lectura pe hârtie? Nu e de ajuns.
Librăriile, mai ales cele mari, gem de carte stricătoare de minte şi suflet.

Vă propun un experiment. Renunţaţi până la sfârşitul acestui an (iar dacă experimentul reuşeşte, pentru totdeauna) să mai cumpăraţi cărţi de la edituri de genul Trei, Tritonic, Nemira, Rao, Corint, Erc, Humanitas, Polirom, Cartier şi altele de acest fel.
Cumpăraţi carte doar de la standurile amenajate în biserici şi mănăstiri şi din librăriile mici, care fac o selecţie a titlurilor propuse şi au standuri dedicate cărţii creştine.

Ştiţi ce comori veţi descoperi la aceste standuri? “Patericul egiptean”, “Pelerinul rus” şi câte altele! Veţi găsi acolo şi cărţi pentru copii, alcătuite de oameni credincioşi, aşa încât să nu lăsaţi educaţia urmaşilor dumneavoastră pe mâini îndoielnice.

În plus, diferenţa de preţ dintre cărţile vândute la standurile din biserici şi mănăstiri şi cele vândute în librării e mai mult decât semnificativă. În procesul de editare şi difuzare de carte creştină sunt mulţi oameni care consideră ceea ce fac drept misiune creştină, aşa încât îşi limitează profitul la cât mai puţin.

Iar dacă veţi combina aceste lecturi cu participarea la slujbele Bisericii, vă garantez că veţi trăi o mică minune: calitatea vieţii dumneavoastră o să crească vizibil.

Doamne ajută!

Marius Ianuş

http://yanush.wordpress.com/2012/04/12/apel-pentru-curatirea-mintilor-noastre/"

Episodul 2

Intru pe blogul lui Marius şi încerc să comentez:

"Stimate domn,

mă număr printre cei care, de-a lungul vieţii, au citit atât carte creştină (de exemplu, cărţile editurii Anastasia) cât şi carte "stricătoare" de la Polirom, Humanitas, Trei. Timpul mi-a demonstrat că sunt mai folositoare pentru creşterea calităţii vieţii cărţile sincere de la ultimele edituri menţionate decât, de exemplu, relativ proaspăta lectură din Dmitri Avdeev (o carte de psihoterapie ortodoxă scoasă de editura Sophia, editură pe care bănuiesc că dumneavoastră o apreciaţi). Prin urmare, sunt foarte tentat să vă cer să explicaţi de ce sunteţi împotriva editurilor care îşi permit să ocolească, chiar să contrazică, teoriile expuse de cărţile exagerat de aplecate spre religie.

Observ că sunteţi un critic serios şi la adresa televiziunii. Îndrăznesc să vă întreb dacă consideraţi şi canalele ştiinţifice (gen Discovery Chanel) la fel de păguboase pentru suflet.

Mai îndrăznesc să vă întreb în ce fel creşte calitatea vieţii dumneavoastră atâta timp cât ţineţi cu dinţii de religie, de parcă de acolo ar veni, cumva automat, satisfacerea oricărei nevoi de bază şi a oricărei dorinţe.

Pot spera la un răspuns din partea dumneavoastra?

Mă aflu în tabăra opusă dar sunt deschis să citesc şi despre varianta dumneavoastră de adevăr.

Mulţumesc pentru atenţie!

Adrian Negoiţă"

Episodul 3

Primesc răspuns pe e-mail:

"Draga domnule Negoita,
nu va aprob comentariul, pentru ca si el este stricator de minte. Daca
vreti doar raspunsul meu personal, el e urmatorul: nu mi-ati dat un
exemplu potrivit, citati tocmai din latura lumeasca/draceasca a ce
publica Sophia (care nici macar nu e o editura dintre cele recomandate
de mine; cartile lor nu au binecuvantari si nu veti gasi tot ce
editeaza ei la pangare).
Cititi "Patericul Egiptean".
Daca vreti sa promovati prin intermediul siteului meu parerile dvs
pozitive in privinta acelor edituri stricatoare de minte si suflet, nu
va pot fi de folos.
Sarbatori cu Hristos!
Marius Ianus"

Episodul 4

Răspund la rândul meu:

"Buna ziua,

comentariul meu nu dorea altceva decât să se înscrie în ideea de a asculta şi cealaltă parte. Înţeleg faptul că acel blog este administrat de dumneavoastră, situaţie în care aveţi dreptul să selectaţi părerile exprimate acolo. Nu sunt de acord cu acest gen de cenzură dar nici nu am cum să mă opun.

Totuşi, insist să cred că a ignora colecţiile ştiinţifice de la Polirom (psihologie, sociologie) şi editura Trei reprezintă o eroare pe care nu o recomand nimănui. De asemenea, insist că a evita Discovery Chanel doar pentru că reuşeşte să aducă argumente în favoarea ideii că adevărul absolut nu este prezent musai în dogma creştină reprezintă o dovadă de ignoranţă care dăunează spiritului.

Mă întristează în continuare faptul că oameni fără intenţii rele (printre care sunt de părere că vă aflaţi şi dumneavoastră) privesc lumea printr-o singură lentilă deşi, dincolo de antagonismul absolut, ne putem întâlni în zona de mijloc care, pe cât este de largă şi plină de lentile diferite, pe atât este de greu de acceptat.

În altă ordine de idei, comentariul meu s-a dorit şi un răspuns la un e-mail pe care l-am primit deşi nu îmi mai amintesc dacă el reprezintă o continuare a unui dialog mai vechi purtat între noi sau un simplu mesaj spam. Îndrăznesc să vă întreb dacă vă mai amintiţi felul în care ne-am cunoscut în mediul virtual. Presupun că ne-am cunoscut cumva pentru că altfel aş fi fost tentat să ignor mesajul primit şi să vă expediez rapid cu o etichetare critică.

Mergând din nou pe ideea de a asculta şi cealaltă parte, cu permisiunea dumneavoastră, aş reproduce textul dumneavoastră, reacţia mea şi această continuare a discuţiei pe blogul meu unde, după cum probabil aţi observat, religia este comentată critic dar fără insistenţă.

Cât despre pangare... ce înseamnă asta?

Zile senine!"

Episodul 5

Omul îmi răspunde fără să atingă puncte importante puse în discuţie de mine:

"Mai, Adrian, un prieten al meu popa ti-ar spune acum pe sleau: Esti prost.
De ce vrei tu sa te pui pe tine in locul Lui Dumnezeu?
Ce spui tu nu valoreaza doi bani.
Ce iti spun eu, inclusiv in acel mesaj, are valoarea multor rugaciuni,
ale multor calugari si a unor relatii directe cu Dumnezeu.
Adevarul e unul singur. De ce sa iti dau tie libertatea sa spui
tampenii pe blogul meu?
Pace si un Paste fericit!
Marius Ianus

În data de 13 aprilie 2012, 15:24, Marius Ianus
<marius.ianus@gmail.com> a scris:
> Mai, Adrian, un prieten al meu popa ti-ar spune acum pe sleau: Esti prost.
> De ce vrei tu sa te pui pe tine in locul Lui Dumnezeu.
> Ce spui tu nu valoreaza doi bani.
> Ce iti spun eu, inclusiv in acel mesaj, are valoarea multor rugaciuni,
> ale multor calugari si a unor relatii directe cu Dumnezeu.
> Adevarul e unul singur. De ce sa iti dau tie libertatea sa spui
> tampenii pe blogul meu?
> Pace si un Paste fericit!
> Marius Ianus"

Episodul 6

Sunt foarte tentat să-i explic că prostia este mai degrabă la el decât la mine dar îmi aduc aminte că cel mai puternic adevăr este cel susţinut, argumentat sau nu, de fiecare. Prin urmare, consider că este pierdere de vreme să-l informez pe Marius că până şi PF Daniel (om care, presupun eu, dă binecuvântări pe cărţile agreate de Marius) apreciază că "trebuie să unim ştiinţa cu spiritualitatea".

Episodul 7

Trec pe la Liana şi încerc să explic de ce sunt atât de rigid în probleme religioase:

"Nu ştiu de ce dar, de câţiva ani, nu mai sunt deloc tentat să le dau dreptul la prostie. În plus, am întâlnit câţiva “credincioşi” care mi-au provocat ceva coşmaruri şi, din cauza asta, probabil sunt tentat să generalizez şi să etichetez toţi adepţii religiilor. Dacă la astea adaug un mesaj spam primit zilele trecute în care un poet îmi promova o postare de pe un blog creştin la care nu mi s-a acordat dreptul la replică… O să intre curând întreaga poveste pe blogul meu. O dovadă în plus că credinţa nu este numai invazivă dar şi adânc prostitoare dacă pot spune aşa."

Episodul 8

Îi trimit lui Marius link către postarea mea.

Acum îndrăznesc să-mi întreb cititorii care au răbdare să citească cu atenţie toată postarea: 

Cine e prost? Eu sau Marius? Şi după ce criterii?

Stoian G. Bogdan- Nu- ştiu- câte- zile

Abia venisem din concediu iar Mircea părea să-mi reproşeze că nu am spus că plec. E adevărat, dacă înainte făceam conversaţie pe tema concediului cu orice coleg care-mi pica în faţa ochilor, acum am preferat să anunţ doar persoanele direct interesate de asta prin natura colaborării dintre mine şi ei (2 şefi, o secretară, o colegă şi atât, cred) şi apoi să plec pur şi simplu.

Ei bine, revenind la Mircea, am înţeles câteva minute mai târziu că nu era supărat. Mi-a amintit de cartea despre care-mi vorbise înainte să plec în concediu (eu uitasem cu desăvârşire de ea) şi mi-a spus că o are la birou încă din prima mea zi de concediu. Mi-a adus-o şi... am constatat că e ceva ciudat cu ea... Autorul, poet premiat de Uniunea Scriitorilor, avocat, mi se povestise că scrie de data asta într-un stil dur care nu pare să aibă nicio legătură cu poezia. Limbajul folosit l-am dedus din faptul că, pe coperta a patra, Vakulovski prezenta în câteva cuvinte cartea lui SGB. Faptul că volumul este publicat de Editura Trei mi-a folosit totuşi pentru a acorda cărţii prezumpţia de merită citită.

Ieri am terminat-o şi poate mi-aş fi permis să las nescris textul acesta dacă nu ar fi existat acel fragment despre Veneţia pe care l-am trăit cu tristeţe. Mă nemulţumeşte faptul că, în rarele ocazii în care aud sau citesc ceva despre Veneţia, gândul fuge imediat la vizita pe care a făcut-o ea împreună cu iubita în acest romantic (zică-se) oraş, vizită în care, scria ea, nu şi-au permis o plimbare cu gondola preferând ele atunci mai ieftinul vaporetto. Totuşi, prefer o tristeţe de câteva minute în locul vârtejului paralizant de sentimente pe care îl trăiam cu ceva vreme în urmă în astfel de ocazii. Deşi mi-ar plăcea să nu fie aşa, îmi imaginez că voi reuşi să percep într-un mod plăcut Veneţia doar după ce va (re)apărea ea (o ea oarecare care ar putea apărea de nicăieri sau, dat fiind că am cunoscut totuşi destule femei care-mi stârnesc amintiri plăcute, o ea care ar putea reveni în viaţa mea) şi ne vom permite propria noastră călătorie la Veneţia. Asta chiar sună a vis frumos... :)

Să revin totuşi la Nu- ştiu- câte- zile (Stoian G. Bogdan, Editura Trei, 2010) şi să spun că, statistic, aş putea spune că este o carte cu 4 crime, un accident de circulaţie mortal, o sinucidere şi un viol strecurate printre bătăi, orgolii, crimă organizată, secvenţe aproape pornografice, idei preconcepute, ceva metafore, o doză de romantism (despre care mă mir că şi-a găsit locul într-o astfel de carte) şi un pic de poezie care... nu prea se potriveşte cu ideea de poezie pe care o accept eu.

Am identificat şi mici porţii de filozofie de maidan, secvenţe care, fără să fie geniale, reuşesc să aducă o doză de echilibru într-o carte dominată de trăirea violentă, pe negândite. Un fragment demn de reţinut din acest punct de vedere se află chiar la pagina 100:

"Te târăşti toată tinereţea să atingi un scop, de obicei scopul e să ajungi cineva important şi fix când eşti la o stradă să-l atingi, dă moartea cu roţile peste tine. Mă întristează oamenii care mor fără să fi trăit ceva senzaţional, oamenii fără biografie, oamenii a căror viaţă poţi s-o rezumi într-un rând. Cred că viaţa fiecărui om ar trebui să fie la un moment dat un bestseller. Cred că şi dacă eşti sărac, şi dacă nu eşti, trebuie să ai o poveste mişto. Nu contează că personajul e cerşetorul de la metrou sau preşedintele, nu contează că e tragedie, comedie sau dramă - povestea să fie mişto"

Poezia este reprezentată într-un mod dubios, zic eu (îmi place să cred că nu aşa ceva a premiat Uniunea Scriitorilor dar... se poate verifica pe blogul autorului) după pagina 174 iar metaforele par să fie mai prezente în paginile de final.

Există în carte şi un haios joc al emoticon-urilor la fel cum, în unele capitole, este practicat jocul textului neterminat. Prima dată am crezut că este greşeală de tipar dar, când am văzut că aspectul acesta se repetă, mi-am dat seama că textul neterminat este folosit pentru a pune pe gânduri, pentru a-ţi lăsa, ca cititor, libertatea de a-ţi imagina sau ceva de genul acesta. Îmi aduc aminte că am mai întâlnit tehnica asta şi într-un volum de Cărtărescu...

Epilogul pare partea cea mai raţională. Nu e de mirare că se termină aşa:

"În mod sigur şcoala a fost mereu asul din mâneca mea ;)

În

SFÂRŞIT..."

La concluzia asta e posibil să ajung şi eu cândva...

De-o vârstă...

Am auzit de ea încă din perioada liceului, din revistele pentru adolescenţi care se tipăreau pe atunci. Mi de părea o fiinţă genială. Ei bine, trec anii şi... aproape că nu trec câteva luni fără să aflu de un alt proiect de-al ei. Poate n-aş fi scris aici despre ea dacă nu ar fi ajuns să publice la Editura Trei, o editură care a scos cam jumătate dintre cărţile citite de mine în ultimii ani.

M-a "forţat" să pornesc acest text şi faptul că azi am văzut pe cineva citind Ce ne spunem când nu ne vorbim (Chris Simion, Editura Trei, 2011). Sunt foarte tentat să citesc şi eu cartea asta. Cred că sunt în egală măsură de tentat să merg şi la spectacolul reprezentând al doilea volum care nu va fi publicat. Cât despre al treilea volum... asta chiar este o provocare interesantă. :D

Încă o carte terminată...

20 august- 13 septembrie, acest interval (destul de mare după gusturile mele) mi-a trebuit pentru a citi cele 308 pagini ale cărţii lui Otto F. Kernberg, Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie.

Faţă de cele notate la câteva zile după ce am reînceput cartea (vezi aici), am constatat cu surprindere că, în sfârşit, mă regăsesc şi eu într-o oarecare măsură într-o astfel de carte. Am mai constatat că nu am mai regăsit o idee care-mi rămăsese destul de bine înfiptă în creier după prima încercare de lectură, eşuată datorită faptului că atunci nu eram aproape deloc pregătit pentru un astfel de text.

Fragmentul în care consider că cele scrise mi se potrivesc, sau mai degrabă mi se potriveau destul de bine este următorul:

"(...) dar dacă individul este nevrotic fixat la ceea ce la început a fost un obiect inaccesibil şi frustrant, va cunoaşte o pierdere a stimei de sine. În general, cu cât este mai mare predispoziţia unui individ la înfrângere oedipiană şi frustrare preoedipiană (de exemplu, frustrarea dependenţei orale), cu atât mai mari vor fi sentimentele de inferioritate legate de dragostea neîmpărtăşită."

Otto F. Kernberg, Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie, Editura Trei, 2009, paginile 168- 169

Sigur sunt şi alte chestii care mi-au reţinut atenţia în timp ce citeam. Fragmentul de mai sus îl reţinusem, ca localizare, cel mai bine.

Otto F. Kernberg- Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie

Pe 20 august am început din nou singura carte de psihologie pe care am abandonat-o pentru că mă chinuiam să înţeleg câte ceva din ea dar efortul se dovedea zadarnic. Acum, fără să fi anticipat o perfectă înţelegere sau un nou eşec, constat că mă simt un pic mai apropiat de carte şi că avansez cu lectura (deşi, din câte îmi amintesc de la precedenta încercare, încă nu am ajuns în locul în care hotărâsem acum câteva luni să abandonez) chiar dacă încă există în ea noţiuni care-mi sunt neclare sau cărora nu reuşesc să le reţin sensul (identitate nucleară de gen, identitatea rolului de gen, identitatea esenţială de gen, alegere dominantă de obiect, instinct, pulsiune, afect, relaţie de obiect, zonă fiziologică, stimulare anală plăcută şi câte altele s-or mai aduna până termin cartea).

Am mers mai departe cu lectura şi după hopul reprezentat de paginile 26- 27 despre care nu-mi aminteam nimic. Totuşi, în ziua în care ajunsesem la acele pagini, am întrerupt lectura pentru câteva ore. Citind, mi-am amintit cuvinte care mi-au fost scrise cândva şi, în contextul acelor cuvinte, mă întrista ce citeam fiind într-o oarecare măsură tentat să acuz oamenii care au influenţat în acel fel acea persoană...

O carte de Otto F. Kernberg, aici.

Cărţi, din nou cărţi...

Din 21 ianuarie, în unele momente de linişte, îmi dau seama că acea discuţie chiar mă pune pe gânduri... Sunt atât de multe lucruri neclare în viaţa mea încât, probabil, îmi va lua o veşnicie până să mă cunosc... Iar dacă eu nu mă cunosc, cum ai putea să mă cunoşti tu? Cu întrebarea asta în gând mă întristez uneori... Pare a fi genul de obsesie de-o clipă, obsesie care-mi strică dispoziţia neutră spre bună care mă stăpâneşte de ceva vreme... Ironic e că mi s-ar putea răspunde cumva în genul "Nu-ţi dai seama dar eu te cunosc mai bine decât te cunoşti tu", la fel de ironic e că nu aş putea crede un astfel de răspuns...

Dar acest intro nu ştiu dacă îşi are locul aici. Aici doream doar să spun că, pe 27 ianuarie, am reuşit să termin Introducere în psihologia mediului. Destul de interesantă carte... Mi-a oferit una dintre modalităţile adaptate prin care pot interpreta unele gesturi care, cândva, mă deprimau şi înfuriau... Cu ceva vreme în urmă, mă gândeam să scriu despre Iron City folosindu-mă de teorii din psihologia mediului, văzând astfel clubul ca un sit comportamental. Abordează într-un mod interesant ideea de mediu acest Gabriel Moser...

Prin urmare, pe 28, profitând de nişte drumuri cu metroul, m-am apucat de una din cărţile primite pe 31 decembrie de la Editura Trei: Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei. Deşi nu am citit decât vreo 40 de pagini, afirm de acum că este o carte surprinzătoare. M-am trezit gândindu-mă la lucruri pe care nu le mai gândisem, poate, niciodată până acum. Mi-am amintit chiar de o discuţie purtată cu Deliana acum nişte luni, discuţie în urma căreia nu am putut fi de acord cu punctul ei de vedere. Ei bine, pare să fi avut dreptate ea... ar fi un drum pe care pot încerca să pornesc... Încep să văd un pic din alt unghi şirul de texte şi discuţii care m-a ajutat anul trecut să privesc mult mai relaxat un capitol mai întunecat al existenţei mele. Aşa cum bănuiam încă înainte de a deschide cartea, îmi dau seama că, după ce o termin eu, cunosc cel puţin o persoană căreia simt că această carte i-ar prinde bine. Am discutat cu ea acum câteva săptămâni, am reuşit să nu ne mai înfuriem reciproc iar eu, poate exagerând un pic, i-am sugerat că ar putea încerca să ierte răul pe care simte că i l-a făcut cineva. Ea e convinsă că nu va putea ierta acea persoană dar... pare să fie o convingere care îi pune mai degrabă piedici decât s-o ajute să depăşească trista perioadă. Deşi ne despart sute de kilometri, tot mă tentează să-i împrumut cartea după ce o termin...

Ca să închei cumva această postare, mă folosesc de un nou citat:

"Încă nu am găsit în textele vechi o relatare care să descrie iertarea ca fiind ceva imoral sau inadecvat"

Robert D. Enright, Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei, Editura Trei, Bucureşti 2008, pagina 40

Momente...

Vineri seară, puţin înainte să cobor din metrou, sesizez o carte... 19 cazuri inedite... Îmi suna foarte cunoscut... Mă uit mai atent şi identific exact cartea pe care, zilele următoare, o aştept şi eu... Acum, căutând prezentarea făcută cărţii pe site-ul Editurii Trei, găsesc, dincolo de câteva nume care-mi sunt relativ cunoscute (spre exemplu Irina Holdevici şi Vasile Dem. Zamfirescu, persoane pe care mi-ar fi plăcut să le văd/ aud la lansarea cărţii, lansare la care era destul de dificil să ajung, motiv pentru care am renunţat destul de rapid la intenţia de a fi acolo), găsesc un titlu de poveste cu sonorităţi de Bookfrenzy: Toba feminină de tinichea... Chiar sunt curios în ce mod seamănă povestirea scrisă de Liana Don cu romanul lui Grass...

Sâmbătă, după ce mă trezesc oarecum devreme dar aproape lipsit de elan, plec către... o nouă discuţie care pare să fi apropiat nişte concluzii şi, în acelaşi timp, pare să fi apropiat nişte momente destul de delicate... Dar până la aceste momente am răsuflat uşurat după discuţia de ieri după care am pornit spre centru. Mă opresc la Unirii, aştept să apară Daniel, coborâm spre capătul oraşului unde urma să rezolv problema bocancilor de oraş. Da, au fost zile în care nu am fost tentat de ideea de a purta prin Bucureşti bocancii de munte aşa că am umblat, cât am putut de puţin, încălţat neadecvat zăpezii care începuse să curgă. Dar odată rezolvată această problemă, zăpada care este şi care, cu siguranţă, se va mai aşterne iarna asta mă găseşte oarecum pregătit şi dispus să mă bucur de ea...

Totuşi, tot din seria mi se întâmplă numai mie, zilele trecute îmi puneam la uscat geaca proaspăt spălată şi, fidel fiind ideii de a o fixa pe sârmă inclusiv prin închiderea fermoarului, constat că îmi lipseşte un element esenţial, cheiţa fermoarului... După constatarea asta, un pic nervos, o prind pe sârmă în stil clasic şi încep să mă gândesc la locul în care ar fi putut pica cheiţa. Nu-mi dau seama nici marţi, în seara primei ninsori, când mi-am mutat geaca în casă pentru definitivarea uscării. Ajung s-o port câteva zile până când găsesc cheiţa, spartă, într-un buzunar interior... Aş fi putut să-mi amintesc momentul în care aceasta s-a rupt dar... se pare că memoria funcţionează selectiv şi discriminatoriu... O închiei deci numai cu arici şi capse... Şi nici nu mă mir că am ajuns în situaţia asta cu o geacă pe care, nouă fiind, am apucat s-o port 2- 3 zile după care a trebuit să o spăl după o spectacoluasă alunecare în noroi undeva în noiembrie 2008. Totuşi, au fost şi momente bune cu ea, cele două zile pe Piatra Mare de exemplu... Pe cât de dificil de cărat era (fiind mare şi groasă), pe atât de bine am dormit (şi) pe ea, în cort, de Revelion...

Revenind la ziua de sâmbătă (adică nici mai mult, nici mai puţin decât ieri), odată ajunşi acasă după cumpărături, ne vine chef de treabă... Aşa că trec peste criticile legate de astfel de lucrări efectuate în plină iarnă, trec peste teama de bormaşini şi alte scule de genul acesta (ei da, uite că mai descoperiţi o fobie de-a mea! :D) şi fac cu Daniel o incredibil de bună echipă până seara. Deşi mai e destul de lucru, am mai "aruncat" ceva polistiren pe pereţi.

"E atâta căldură, de unde vine?"

Ceva noutăţi...

1) Dimineaţă mi se cere să caut deosebirile dintre două desene. N-aveam niciun chef de astfel de teste aşa că, după o privire rapidă am zis că nu-mi dau seama de deosebiri. În faţa insistenţelor omului mi-am amintit de un altfel de test de acelaşi gen (menit mai degrabă să te distreze decât să-ţi ucidă neuronii) pe care i-l forwardasem ei cu ani în urmă. Ei bine, atunci, tratasem acel test cu mare atenţie, rezolvându-l aproape perfect. Ea mi-a trimis un răspuns mai puţin bun, moment în care i-am anunţat scorul meu, mai bun. Răspunde ceva gen "sunt stupidă" dar nu mai ştiu dacă părea un răspuns dat în glumă sau unul cât se poate de serios. Ei bine, acum îmi dau seama că adevăratele teste ale vieţii sunt altele. Deci, la fel cum am tratat eu în glumă proba de azi, sper că a tratat şi ea proba aceea. În definitiv viaţa e ceva mai complicată de atât, în viaţă sunt implicate multe emoţii şi, la capitolul acesta, cred că fiecare acţionează aberant măcar din când în când. Trăgeam dimineaţă concluzia că mi se pare că ea acţionează cu mai multă logică decât cel care mi s-a părut că folosea un ton critic la adresa mea pentru că n-am sesizat o lipsă de simetrie. De-am adus vreo supărare, supără-te niţel!

2) Văd aseară un e-mail. În sfârşit, a plecat şi spre mine Dr. Jivago. De data asta se pare că mi-am ales prost furnizorul. Deci recenzia mea pentru Bookfrenzy va întârzia aproape sigur...

3) Tot aseară, primesc o sugestie de lectură. Am înţeles că acea carte îmi putea fi împrumutată dar, văzând prezentarea la Editura Trei pe site, am considerat că merită s-o am acasă pe a mea, tematica fiind destul de interesantă. Şi dacă tot am ajuns la 3, am profitat de oferta lor cu 2+ 1 şi, culmea, am obţinut gratis exact cartea după care mă uitam iniţial.

Poate că nu voi ajunge niciodată psiholog cu diplomă dar nu-i deloc rău să citesc cât mai mult în domeniu măcar pentru optimizarea propriei vieţi. Deşi n-ar fi imposibil chiar să mă apuc până la urmă de psihologie... Pare un domeniu fascinant.

4) Căutându-mi zilele trecute vechi încercări poetice publicate pe agonia.ro am constata cu surprindere că una din poezii avea un comentariu. Încercând să-mi amintesc de unde ştiu numele respectiv mi-am dat seama că, acum ceva vreme, ajunsesem să discut pe messenger cu fiinţa aceea pe care nu mai ştiu exact cum ajunsesem s-o cunosc...

Cred că aş mai fi vrut să scriu câte ceva dar nici nu-mi amintesc ce, nici nu mai am timp...

Citat...

"De îndată ce sunt prea mult îmbrăţişat, mă tem de lovitura de pumnal."

Pascal Bruckner, Iubirea faţă de aproapele, Editura Trei, Bucureşti 2005, pagina 43

M-am apucat de luni de ciudăţenia asta de carte... Poate e forma prin care mă ţin aproape de BookFrenzy... Cartea asta era la o ediţie anterioară pe lista de propuneri a Claudiei...

Vreme de necitire?

Nimic mai fals! Citesc în continuare... Doar atunci când voi muri va trebui să scrie pe cruce cât de citit am fost... Sau poate va scrie altceva, ceva gen "o viaţă a învăţat şi tot prost a murit". Şi totuşi, de ce să stea o cruce la capul meu? Nu-i mai bine să ajung praf şi pulbere în urma unui proces de combustie "spontană" iar cenuşa să fugă oriîncotro ar vrea, purtată de vânt?

Hei! Gata cu bătutul câmpilor! În definitiv intenţionam să scriu doar că sâmbătă 1 august, după ce am terminat cu Călăul dragostei, m-am apucat de Tratat de psihoterapie cognitiv- comportamentală (Irina Holdevici, Bucureşti, 2009, Editura Trei). Este a doua carte serioasă de TCC pe care o citesc. Prima a fost Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă după care nu credeam că un tratat de TCC îmi poate aduce informaţii noi.

Ei bine, spre surpriza mea, Irina Holdevici îmi aduce şi informaţii noi (detalii legate de relaxare şi autohipnoză, plus încă câteva chestii), cel puţin în prima sută de pagini. Despre cartea asta am constatat azi dimineaţă că e greu de citit în metrou. 720 de pagini, copertă cartonată (o notă proastă pentru absenţa benzii de pânză pe post de semn de carte, la capitolul acesta are Poliromul o notă bună), rezultă o carte grea. Cartea asta mai are şi un format aparte (cam două treimi din formatul A4) care o face greu de citit în aglomeraţie.

Ca o concluzie după 3 zile de lectură, Tratat de psihoterapie cognitiv- comportamentală este, din câteva puncte de vedere, o carte grea.

Călăul dragostei

Pentru că mi-am făcut un obicei din a anunţa când încep şi când termin o carte, spun acum că sâmbătă am terminat Călăul dragostei.

Cea mai incredibilă poveste mi s-a părut "Grasă". De la 113 kg la 72 kg... Să vezi o persoană cum, într-un an şi ceva, aproape se înjumătăţeşte, mi se pare de-a dreptul fantastic. Deci dacă printre cititoare se află şi vreo "vacă" aceasta trebuie să ştie că nu-i totul pierdut. Totul e să ai parte de influenţele potrivite şi să doreşti cu adevărat o schimbare...

M-am regăsit într-o oarecare măsură în "Trei scrisori nedesfăcute"

De data asta am şi un citat:

"Cred că vânatul pe care-l urmăresc eu este iluzia. Mă războiesc cu magia.Cred cu tărie că, deşi iluzia ne reconfortează şi ne ridică moralul adeseori, în ultimă instanţă ajunge invariabil să ne şubrezească şi să ne îngrădească spiritul.

Dar trebuie întotdeauna ţinut cont de moment şi de împrejurări. Niciodată să nu-i iei cuiva un lucru dacă n-ai altceva mai bun să-i oferi în schimb! Nu te avânta să dezgoleşti un pacient care nu e în stare să suporte fiorul rece al realităţii."

(Irvin D. Yalom, Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, Editura Trei, Bucureşti 2008, paginile 207- 208)

Cam asta am păţit eu... mi s-a interzis o iluzie într-un moment în care nu am fost dispus să accept respectiva pierdere... Dar nu cred că îi pot reproşa ei felul în care a procedat. În definitiv mă anunţase de ceva vreme că nu poate oricând să se poarte "cu mănuşi" cu mine. Şi nici nu-mi sugerase că ar face pe psiholoaga amatoare cu mine...

Se pare că sunt expert în înlocuirea unei iluzii cu altă iluzie... Nu-mi propun să număr de câte ori, bazându-mă pe nişte chestii care puteau fi interpretate drept bune intenţii (dar nici acum nu ştiu cum erau gândite respectivele semne de cealaltă parte), m-am îmbătat pur şi simplu cu apă rece...

Amestecate

Sincer să fiu, nu prea mai ştiu ce-mi fâlfâia prin creier de dimineaţă, în drum spre job... Dar e clar că era, ca în majoritatea zilelor cuprinse în ultimii ani, un amestec de gânduri care nu duceau nicăieri...

Poate mă gândeam la ziua de ieri... O zi banală şi, spre deosebire de sâmbătă, o zi mohorâtă. Am ieşit totuşi în parc şi am stat multe ore. De data asta am preferat un loc mai izolat, sau cel puţin aşa gândisem când m-am aşezat. Într-o mică măsură chiar era un loc retras, în sensul că nu au trecut la o distanţă mai mică de 5 m de mine decât vreo 5 oameni dintre care 2 cu barca. Totuşi, auzeam conversaţii, vedeam şi eram văzut într-o/ dintr-o mulţime de direcţii. Dimineaţă chiar am fost abordat de un tip cu chef de vorbă, venit din capătul celălalt al Bucureştiului, tip care, în lipsa mea, ar fi fost de mult plecat înapoi acasă dacă nu ar fi avut cu cine purta o conversaţie mai mult sau mai puţin convenţională. Până la urmă el a plecat (după ce răspunsesem negativ la ideea de a bea o bere) iar eu am rămas să continui lectura întreruptă într-o oarecare măsură de el. Totuşi, nu m-a deranjat că m-a scos pentru o vreme dintr-ale mele.

Spre deosebire de sâmbătă, privirea mea nu a mai rămas fixată pe vreun trup. Când mă întrerupeam din citit priveam cerul, norii, raţele, insectele, oamenii care se plimbau pe aleile situate aproape şi totuşi departe.

De citit am apucat să citesc aproape jumătate din cele 360 de pagini ale Călăului dragostei, o carte pe care am comandat-o la începutul lui februarie 2009 şi pe care am primit-o chiar pe 14... Cum de-am comandat-o? Era probabil perioada în care am comandat şi Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie, o carte pe care n-am reuşit s-o termin. Călăul este totuşi mult mai digerabilă. Deşi, comparând impulsul iniţial cu ce găsesc acum în ea, citind, cred că există o diferenţă imensă. Probabil, cu excepţia primei poveşti, restul se aliniază perfect unor "şi alte poveşti" oarecare. Până acum am rămas din cartea asta cu o întrebare... Şi dacă îi pasă??? Cui? Ei...

Azi, a patra zi cu telefonul închis şi off line. Mă trezesc aproape de ora la care, de obicei, îmi suna alarma telefonului. Fac un duş şi o iau din loc. Ajung la Piaţa Muncii la ora potrivită deşi nu mă mai orientasem după ora telefonului (iar ceasurile din casă sunt cam dereglate de felul lor). Îmi lungesc gâtul căutând-o cu privirea în toate părţile. Nu e. Mă simt trădat, furios, trist, destabilizat... Unde eşti? De ce nu ai apărut? Mă gândesc din nou să mă interesez pe unde circulă 45 şi apoi să dau o tură cu el încercând să ghicesc unde lucrează ea acum... Poate venea cu următorul metrou... M-am gândit pentru o clipă să aştept (oricum ajungeam devreme la birou) dar apoi am considerat că povestea asta e oricum suficient de absurdă şi aşa... Oricum, mai devreme sau mai târziu, o s-o revăd. Încerc să mă-mpac cu ideea că nu voi putea zâmbi de fiecare dată când o văd...

Tot azi, peste noapte, am un vis tâmpit. Se făcea că-mi sună telefonul. Un număr de telefon oarecare, pe care nu-l am în agendă. Răspund şi aud: "Sunt x, colega dumneavoastră". Ce-o fi însemnând visul acesta? O fi avut legătură cu faptul că-mi ţin telefonul închis? Sau o fi având legătură cu colega? La dracu! Oricum ar fi nu are cum să-mi fie favorabil. Mai bine rămân la toate rece... Şi de unde formula aia de adresare atât de ceremonioasă??? Admiţând că într-o zi chiar mă va suna, nu pare deloc genul de om care să se piardă în prea multe politeţuri gratuite.

Vineri dimineaţă, dialog (sau trialog) la birou:

-Ce-ai păţit?
-Nimic deosebit
-Ai păţit tu ceva că pari supărat.
-Să zicem. Oricum, sunt mărunţişuri.
-Nu eşti tu aşa cătrănit din cauza unor mărunţişuri.
-Mărunţişuri le-aţi considera voi. Dacă v-aş povesti.
-Păi povesteşte, poate îţi dăm vreun sfat.
-Nu puteţi.
-Aşa e. Nu putem să-l ajutăm. N-avem fanta roz.
-Tarzan puternic! Face fantă unde vrea el...

Şi aşa s-a strecurat o glumă absolut idioată într-o zi apăsătoare. Vineri... După o zi de joi încheiată într-un mod idiot... Fugă, de orice şi de oricine... Doar de ea nu fug, ba chiar o caut... Dar, pentru că (re?)întâlnirea în aceiaşi poveste e imposibilă, o văd şi, într-un târziu, tot fug... Era o idee interesantă în Călăul dragostei despre felul în care doi actori diferiţi trăiesc aparent aceiaşi poveste.

Danny Wallace- Yes Man

Este posibil să las baltă cartea asta. Lăsând la o parte faptul că nu o consider genul de carte care să-mi poată schimba viaţa, mai găsesc în ea şi faze gen plimbarea prin Amsterdam care cuprinde şi un episod care m-a cam scos din sărite (pagina 216 şi următoarele).

Sunt subiecte în faţa cărora nu voi reuşi niciodată să rămân relaxat... :(

Am râs la

Mă apuc zilele trecute să citesc Yes Man de Danny Wallace. N-apuc să citesc prea multe rânduri că mă trezesc zâmbind, poate chiar râzând.

"Şi încă ceva: fă-mi o favoare. În timp ce citeşti cartea asta -oricât ţi-ar lua, şi oriunde te-ai apuca s-o faci- fă-ţi o însemnare pentru fiecare din dăţile în care ai fi putut spune Da la ceva. Şi gândeşte-te unde te-ar fi putut duce Da-ul ăla. Într-o bună zi s-ar putea să-ţi fie de folos.

Arăţi foarte bine azi, apropo."

Ei bine, aici mi-a apărut pe faţă un zâmbet cât toate zilele. Am uitat pentru o clipă că nu fusesem prea atent dimineaţă când ieşisem din casă şi, din cauza asta, arătam destul de jalnic.

Este o carte faină. Deşi are o grămadă de pagini nu cred că voi regreta călătoriile cu metroul ocupate cu citirea acestei cărţi. Că sunt absolut convins de faptul că această carte nu mă va transforma într-un yes man e altă poveste...