Obsesia muzicală a secolului

De vreo două săptămâni, încep din nou să se adune sentimente de "dragoste" la adresa şefilor, cu funcţii sau doar cu impresii de şefie. Parcă în fiecare zi mai apare o chestie în care aceşti bipezi exagerează cu pretenţiile.

În ciuda faptului că, la mine, regula este să fac lucrurile să meargă chiar dacă unele aspecte nu prea trebuie să le rezolv eu, în momentele în care şefii şi "şefii" îmi forţează limitele toleranţei (limite destul de largi, deşi poate nu era cazul să mă străduiesc să le lărgesc) sunt foarte tentat să fac ca catâru` şi să las treburile baltă.

Şi dacă las lucrurile baltă ce se poate întâmpla? În cel mai rău caz, un factor de decizie îşi exersează talentul la fotbal şi-mi dă un şut. Eu nu sunt adeptul teoriei cu şutul în cur care te propulsează. Eu merg pe altă teorie... Că care teorie spune că un şut în fund te duce mai aproape de chestia aia înaltă, metalică, cu capac care scoate un clinchet drăgălaş când este aşezat peste cenuşa ta proaspăt livrată de crematoriu.

Dar treaba e că mie moartea nu mi se pare mare pagubă. Eu nu-l am pe URMAŞ deci nu mă interesează ce şi dacă rămâne în urma mea. Eu mor şi atât. STOP JOC!

Tu, în schimb, s-ar putea să suferi când îţi vei da seama că, aşa retardat cum eram, îţi uşuram foarte mult viaţa...

Îmi vine să-l omor pe URMAŞ. Prea se fac mizerii multe în numele lui...

Şi eu alerg (4) sau intervenţia tragediei

10 august 2014. După 2 săptămâni în care nu alergasem deloc m-am motivat printr-o tură în Decathlon, de unde mi-am mai luat diverse chestii utile alergătorului şi drumeţului. În prima alergare cu proaspăt cumpăratul cronometru (pe care m-am enervat la prima alergare dar de care mă bucur acum deşi, între timp, am constatat că nu era rău dacă luam unul puţin mai performant) mi-a ieşit o cursă de 4720 m (24:44:46) formată din două ture de 2360 m parcurse în 12:16:92 (prima) şi 12:27:54 (a doua). Nimic spectaculos dar, zic eu, satisfăcător pentru reluarea antrenamentului. Oricum, începe să-mi placă să testez echipament nou...

Am acum la îndemână şosete şi adidaşi de alergare low cost, ceva lenjerie din sintetic, tricouri de plastic, manşetă pentru şters transpiraţia (şi alergătorii transpiră, nu glumă, cel puţin în acest sezon canicular), centură de hidratare (adusă de Daniel din Franţa, dintr-un magazin cu marfă rezonabilă la preţuri relativ mici; parcă e mai plăcut să alergi fără bidon în mână), cronometru. Pentru moment este suficient dar, pentru toamnă, cred că mai am nişte echipament de cumpărat, pentru a improviza cât mai puţin.

13 august 2014. Pentru prima dată alerg seara, aproape de lăsarea întunericului, la lumina frontalei. Iese o cursă scurtă, de 3000 m, în 16:25:32.

15 august 2014. Profit de ziua liberă şi de faptul că am "iepure" aşa că bag o alergare. Şi iese o cursă frumoasă de 12 km în 1 oră 10 minute 29 secunde şi restul sutimi. Cu câteva minute mai mult decât timpul "iepurelui" ceva mai bine antrenat.

Cursa s-a format din obişnuitele mele ture de 3000 m (încerc să nu mai bag în seamă cei 30 m în plus pe tură), parcurse după cum urmează:

tura 1- 15:54:47
tura 2- 17:14:53
tura 3- 18:18:98
tura 4- 19:01:70

La 10000 m am avut ca timp 57:37:40. Am considerat util să-mi înregistrez timpul de 10000 pentru că atingeam pentru prima dată acest prag, după cursa de 9000 reuşită pe 6 iulie 2014 (alergasem atunci în 52:08:31). Nu eram deloc convins că voi reuşi să ajung la 12 km alergaţi aşa că, după înregistrarea de la 10000, eram pregătit să opresc cursa la cel mai mic semn de disconfort. După 4 ture încă mă simţeam OK dar am zis să nu exagerez. Am exagerat cu cursa de 9000 din iulie şi am avut ceva de suferit din cauza asta...

16 august 2014. Toate planurile zilei sunt perturbate de o veste tristă din categoria cunoscuţii cunoscuţilor. O persoană moare iar alta este grav rănită în urma incidentului descris pe scurt aici: http://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/tragedie-la-vadu-brasovean-inecat-trupul-gasit-cu-ajutorul-survolului-aerian-507294.html?

Ştirea este scurtă, seacă, mai la obiect ca niciodată. Informaţiile primite de la cei implicaţi descriu o situaţie mult mai complexă despre care nu sunt autorizat să scriu dar despre care aş vrea să pot discuta pe privat cu o persoană apropiată. Dar, de ceva vreme, nu mai consider pe nimeni atât de apropiat încât să pot discuta cu el/ ea despre o întâmplare atât de tristă şi neliniştitoare... În situaţia asta nu-mi rămâne decât să rumeg în tăcere ce am aflat şi să sper că întâmplarea nu va afecta grav oameni pe care-i cunosc mai bine.

Oricum, a fost destul de stresant să aud despre acest accident puţin după 7 dimineaţa, într-o perioadă în care deja eram relativ deprimat. 5 ore din ziua de sâmbătă tot au curs discuţii pe tema asta.

17 august 2014. Refăcut psihic şi fizic într-o oarecare măsură, mă trezesc nu foarte târziu şi trag încă o alergare, la aproximativ 48 de ore după cursa de 12 km. De data asta iese o cursă de 11 km pe care am intenţionat s-o prelungesc dar am renunţat din cauza stării de oboseală care nu mai lăsa loc unei performanţe personale. Cei 11 km (parcurşi în 1 oră 5 minute 21 secunde şi restul sutimi) s-au format din 4 ture de 900 m cu o bucăţică de urcare pe pământ (circuitul meu de la pompă) ,din două ture obişnuite de 3000 m şi dintr-o linie de 1400 m.

Pe ture, timpii au fost următorii:

tura 1 (900 m)- 05:06:52
tura 2 (900 m)- 05:17:21
tura 3 (900 m)- 05:21:74
tura 4 (900 m)- 05:27:74
tura 5 (3000 m)- 17:28:28
tura 6 (3000 m)- 18:06:39
ultima linie (1400 m)- 8:33:48

Spre seară mă deprim dintr-un mărunţiş. După cum am mai constatat şi alte dăţi în ultimele luni, când sunt deprimat şi se întâmplă să fie bere în casă, pentru o vreme mă adâncesc mai rău în tristeţe "ajutându-mă" de bere. Este un dubios mod în care nemulţumirile concrete ajung să îmbrace o formă vagă după care să iasă mult diluate şi relativ acceptabile după ce sunt "spălate".

18 august 2014. Cu gândul la înmormântarea înecatului şi la oamenii adunaţi pentru ultima oară în jurul lui încerc să-mi fac şi treaba la serviciu. Se amestecă tristeţe, responsabilitate, un pic de zâmbet, ceva frustrare, o stare confuză care, deşi nu pare să-mi facă extrem de rău, mă ţine cumva departe de preocupările mele obişnuite.

Pentru a nu ştiu câta oară mă simt destabilizat...

Regret...

Nu este o formă prin care să atragi cititorul să parcurgă textul până la capăt dar o să încep cu ideea principală...

ÎMI PARE RĂU CĂ ÎN ACEST MOMENT MAI TRĂIESC!

Sunt extrem de tentat să îl bag pe trăiesc între ghilimele, la fel cum aş face şi cu cuvântul viaţă dacă îl folosesc cu referire la mine.

Îmi pare rău că m-a speriat suficient de tare exerciţiul de imaginaţie făcut în urmă cu câteva săptămâni în care urcam pe pervazul ferestrei de la bucătărie de pe care urma să sar. Chiar şi în imaginaţie, uitându-mă în jos, m-am speriat suficient de tare încât am coborât în camera.

Îmi pare rău că, ieşind pe balcon şi privind în jos m-am văzut atârnând pe aparatul de aer condiţionat al vecinului de jos imediat după imaginata aruncare iar imaginea m-a speriat.

Îmi pare rău că, de fiecare dată când s-a întâmplat să mă îmbăt ca porcul s-a găsit în apropiere cineva care să-mi poarte de grijă, astfel fiind exclus să trec pe nesimţite în moarte. Aproape că-mi pare rău şi de faptul că din acele lecţii am învăţat să nu mai beau niciodată peste puterile mele, de atunci reuşind de fiecare dată să ajung aproape fără emoţii acasă, în rarele momente în care totuşi am mai exagerat alegându-mă doar cu o durere de cap a doua zi.

Îmi pare rău că, în septembrie 2004, în tura cu ghinion din Făgăraş după care Rox se bucura că nu ne-a însoţit, Dorin a fost suficient de bine pregătit pentru situaţii de criză psihologică încât, în ciuda gândului meu care-mi spunea că nu aş regreta deloc dacă aş muri acolo, între Chica Pietrelor şi Şaua Suru, am ajuns întreg jos.

Îmi pare rău că, în vara 2007, într-un alt moment de criză psihologică, a apărut în calea mea Andreea care, prin felul ei de a fi, întotdeauna când ne-am văzut, m-a ajutat să mă relaxez.

Îmi pare rău să constat că problema care s-a nimerit să o capăt la picior acum două luni, problemă care mă înspăimântă suficient de tare încât să nu reuşesc să-mi fac curaj şi să o tratez, îmi pare rău să constat că nu mă omoară, sau cel puţin nu mă omoară în două luni. În schimb, parcă doare pe zi ce trece mai rău, folosindu-mi din ce în ce mai greu piciorul deşi, superbă contradicţie, când instinctul de conservare îmi spune să alerg, reuşesc să alerg. Cine ştie, poate mă omoară mâine... Pentru societate parcă sună mai bine o moarte cauzată de o infecţie decât o sinucidere clară, nu-i aşa? Anonimii lupi moralişti sunt rugaţi să se manifeste dar, dacă e posibil, am rugămintea ca aceşti anonimi iluştrii să aducă şi nişte argumente.

Îmi pare rău că, exceptând foarte puţine persoane, am avut în jurul meu numai nenorociţi, pornind cu preabunii (hei! sper că aţi pus voi ghilimelele!) mei părinţi care mă îndobitociseră într-atât încât să nu mai pot să-mi exprim altă dorinţă decât aceea legată de Gabi care trebuia să se facă bine. Apropo! A avut sens să îmi doresc asta. Dorinţa s-a împlinit. Omul este acum fericitul ocupant al unei garsoniere confort 3 sporit aflată la 2 m sub pământ. Mulţumesc, mami! Mulţumesc, tati! M-aţi obligat să-mi pun cea mai utilă şi realizabilă dorinţă posibilă! Vă iubesc!!!

Şirul de nenoriciţi din jurul meu a continuat cu câteva rubedenii, cu câteva femei pe care, supremă naivitate, le-am perceput ca fiind mult mai bune decât s-a dovedit până la urmă că sunt.

Au mai existat şi nişte la fel de plăcuţi oameni de la firmă, oameni cu care am avut onoarea să interacţionez atât de mult încât acum le păstrez o plăcută amintire, atât de plăcută încât îmi vine să caut fotografii cu ei şi să îi onorez cu o flegmă pe "icoană".

Îmi pare rău că mai exist! Dacă aş fi mai puţin fricos v-aş promite că nu o să vă mai deranjez prea multă vreme... Dar, fricos fiind, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze că exist!

Vreme de necitire?

Nimic mai fals! Citesc în continuare... Doar atunci când voi muri va trebui să scrie pe cruce cât de citit am fost... Sau poate va scrie altceva, ceva gen "o viaţă a învăţat şi tot prost a murit". Şi totuşi, de ce să stea o cruce la capul meu? Nu-i mai bine să ajung praf şi pulbere în urma unui proces de combustie "spontană" iar cenuşa să fugă oriîncotro ar vrea, purtată de vânt?

Hei! Gata cu bătutul câmpilor! În definitiv intenţionam să scriu doar că sâmbătă 1 august, după ce am terminat cu Călăul dragostei, m-am apucat de Tratat de psihoterapie cognitiv- comportamentală (Irina Holdevici, Bucureşti, 2009, Editura Trei). Este a doua carte serioasă de TCC pe care o citesc. Prima a fost Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă după care nu credeam că un tratat de TCC îmi poate aduce informaţii noi.

Ei bine, spre surpriza mea, Irina Holdevici îmi aduce şi informaţii noi (detalii legate de relaxare şi autohipnoză, plus încă câteva chestii), cel puţin în prima sută de pagini. Despre cartea asta am constatat azi dimineaţă că e greu de citit în metrou. 720 de pagini, copertă cartonată (o notă proastă pentru absenţa benzii de pânză pe post de semn de carte, la capitolul acesta are Poliromul o notă bună), rezultă o carte grea. Cartea asta mai are şi un format aparte (cam două treimi din formatul A4) care o face greu de citit în aglomeraţie.

Ca o concluzie după 3 zile de lectură, Tratat de psihoterapie cognitiv- comportamentală este, din câteva puncte de vedere, o carte grea.

Magdalena Boiangiu

Citesc în Adevărul de Seară că Magdalena Boiangiu a murit noaptea trecută. Deşi există o ea care mă va "acuza" din nou că sunt obsedat de Dilema Veche, îmi exprim regretul pentru moartea celei care răspundea de o rubrică de politică externă în revista condusă de Pleşu.

Dumnezeu s-o odihnească!