Risipă şi depresie sau În defavoarea mea (2)

Nu cred că are sens să analizez problema pornind "de la Adam şi Eva". Sunt de părere că totul a (re)pornit în toamna trecută, când mi-am luat concediu în ideea de a merge câteva zile pe munte. Şi până la urmă s-a ales praful de idee. Şi după ce m-am lămurit că, din nou, nu voi pleca din oraş în concediu, parcă toate au dorit să demonstreze că e mai bine să stau acasă. Într-o ordine oarecare, m-am trezit cu dureri de cap, dureri de dinţi, o unghie încarnată, o ditamai gaura în buget, buletin meteo descurajator, numai lucruri plăcute... Cu greu m-am trezit din "pumni" la finalul toamnei, tocmai la timp pentru a lua un nou pumn în mutră pe 30 noiembrie 2014.

A venit finalul lui 2014 şi mi-am dat seama că am făcut fără să vreau o donaţie CFR-ului. Lucrurile au rămas exact la fel şi în prezent.

A venit primăvara, am renăscut oarecum, am reînceput să alerg, având şi unele emoţii pozitive legate de alergare. Mi-am făcut curaj şi m-am înscris la două curse. Am plătit cam 160 de lei dar, de la momentul înscrierii până azi, starea mea sufletească s-a înrăutăţit serios. Nu exclud varianta în care nu mă voi prezenta nici măcar să-mi ridic cele două kit-uri de start.

În acest moment mi-e clar că nu voi avea parte nici de zilele de munte pe care mi le promisesem în aprilie. Timpul a continuat să se scurgă în defavoarea mea.

Prin urmare, deşi nu mă caracteriza chestia asta, aş putea spune că în ultimele 9 luni am făcut risipă de vreo 220 de volţi (pardon, de lei...) reprezentând munca mea pe o săptămână.

Deşi nu mă încântă situaţia, pot spune cel puţin că m-am străduit să nu consum din alte surse mai mult decât în perioadele în care nu făceam risipă, paguba fiind întrutotul a mea. Dacă mă gândesc şi la faptul că suma aceasta nu reprezintă decât aproximativ jumătate din suma pe care, în viitorul apropiat, mânat de frică, neîncredere, anxietate şi durere va trebui s-o cheltui cumva tot cu titlu de risipă, pot spune că pierderile de până acum nu reprezintă o mare tragedie. Dar totuşi sunt pierderi...

Oricum, parcă în ciuda faptului că, recent, a reapărut o rază de speranţă dintr-o direcţie din care, inconştient, îmi doream mult să apară o veste bună, am constatat destul de rapid că, în capitolele importante ale vieţii mele, acea veste bună e puţin probabil să mă ajute cu adevărat.

Şi până când să mă mint că, în curând, voi călători, voi fi iubit, voi alerga în concurs, îmi voi depăşi propriile mici recorduri, voi reveni în lumea spectacolelor folk, voi reveni în Vama Veche, mă voi bucura de viaţă?

Mi-e clar că singurul adevăr absolut legat de viaţa mea este acela că voi rămâne sărac, batjocorit, umilit, deprimat până în momentul în care voi ajunge să retrăiesc dorinţa intensă de a mă storci de asfalt după o cădere de 30 de metri.

În ciuda eforturilor care, deşi speram să-mi facă mie viaţa mai frumoasă, au sfârşit prin a mă face şi mai invizibil în relaţia cu ceilalţi (dacă nu în alt sens măcar în sensul de a deranja oamenii din jur pe zi ce trece mai puţin) mai devreme sau mai târziu, aici voi ajunge...

Să nu-mi spui că îţi pasă! Oricum nu o să te cred...

Coincidenţe suspecte

12 noiembrie 2014, seara, părea firesc să mă bucur că am luat în sfârşit o decizie din seria "rişti dar, aproape sigur, nu câştigi nimic din asta" procurând un obiect pe care mi-l doream de mult. Totuşi, bucuria era serios umbrită de anticiparea eforturilor necesare pentru a resimţi cât mai puţin investiţia.

Pe fondul acestui amestec de bucurie cu anxietate mă trezesc, la 19:21, cu ea, undeva în dreapta. Dacă m-ai fi întrebat acum o lună aş fi spus cu convingere că, de data asta, ea chiar a dispărut din drumul meu. Pe 22 octombrie, geaca Mammut de culoare light blue îmi reamintise de ea dar o uitasem din nou destul de repede. Acum mi-a revenit oarecum insistent în minte şi m-am trezit observând că ne despart multe lucruri pe care eu le consider extrem de importante:

ea este iubită, eu nu;

ea are un salariu decent, eu nu;

ea a terminat o facultate bună, eu nu am reuşit să termin o facultate de căcat;

ea are casă, eu sunt tolerat în casa părinţilor în care, de multe ori, mă simt de-a dreptul mizerabil;

ea îşi face concediul pe unde pofteşte, eu abia reuşesc să ies din oraş câteva zile pe an (anul acesta am ieşit pe munte fix 5 zile: tura cu copii pe Clăbucetul Taurului, tura cu Daniel pe Valea Albă, tura cu Bogdan prin Baiului, turele solitare pe Take Ionescu şi pe Clăbucetul Azugii);

ea îşi vede cu calm de viaţă, eu mă împiedic de anxietate în multe momente, mai mult sau mai puţin dificile.

Există şi o mică asemănare... Amândoi, în toamna trecută, am protestat la adresa criminalului proiect prin care Victor Ponta dorea să distrugă definitiv şi iremediabil o bucată din Apuseni. Amândoi dar nu împreună...

Da, mi-e teribil de ciudă că, pe lângă diferenţa diferenţelor, există multe alte deosebiri între mine şi cea care aproape mi-a golit rezerva de sentimente de toate tipurile.

Da, am recunoscut-o corect pe tipa în geaca light blue despre care scriam pe 23 octombrie, chiar este prietenă cu ea.

Revenind la seara de 12 noiembrie, pot spune că, vreo două ore înainte de întâlnirea cu ea (dacă se poate numi întâlnire momentul în care privirile ni s-au intersectat fără ca vreunul să schiţeze vreun salut), am avut un client care avea laptopul pus într-o geantă pe care, la o privire rapidă, citisem Unicredit România. În realitate scria altceva dar... se pare că obsesiile îşi fac simţită prezenţa inclusiv alterând simţurile. Cât de ciudat e să trăiesc viaţa mea de rahat în acelaşi timp în care ea, femeia cu care am comunicat o vreme, trăieşte o viaţă fără griji.

13 noiembrie, dimineaţă, văd în drumul meu un număr mare de afişe electorale cu Ponta. Furios, trag o flegmă pe chipul primului ministru. Sper să nu-l votaţi duminică! Mai bine un preşedinte analfabet decât unul hoţ...

Ceva mai devreme mai trăisem o porţie de sentimente de descurajare şi furie dându-mi seama că, din motive pe care nu le înţeleg şi nu le pot controla pe de-a-ntregul, este foarte probabil să se fi terminat înainte de a începe excursia mea plănuită, în destule detalii, încă din septembrie. Când e să se aleagă praful... praful se alege!

14 noiembrie, dimineaţă. Ca să-mi fie odată în plus ciudă că am ratat o experienţă interesantă şi că voi sta în cele 8 zile de concediu care urmează acasă, mă trezesc că îmi iese în cale un tip cu rucsac. Nu garantez că intenţiona să iasă pe munte zilele astea dar e sigur că, în mintea mea, omul mi-a ieşit în cale doar ca să mă enerveze pe mine.

Ce ciudat e când istoria neplăcută se repetă iar tu te trezeşti în egală măsură de nepregătit să reacţionezi într-un mod constructiv...

Sunt furios, nu mă simt bine...

Amintiri

Cineva a trecut ieri pe aici: http://sufletologie-prezentul.blogspot.ro/2009/07/tura-scurta-in-baiului-11-12-iulie-2009.html

Pentru că nu-mi mai aminteam deloc despre ce era vorba în acea postare, i-am călcat pe urme vizitatorului recitind textul. Şi mi-am dat seama că tura aia se întâmpla înainte de ultima mea încercare de a face ceva din viaţa mea de rahat. Încercarea, deşi a presupus mult efort (financiar, intelectual, emoţional, fizic), nu a adus nici pe departe la ce speram eu, deşi am lucrat câţiva ani cu un profesionist în reconfigurat vieţi iar acesta a făcut la rândul său mari eforturi, în încercarea de a-mi fi de folos.

S-a dovedit că am limitele mele pe care probabil nu le voi depăşi NICIODATĂ iar ceilalţi, la rândul lor, au limitele lor care nu le permit să reacţioneze astfel încât acţiunile lor să le fie utile, fiindu-mi şi mie utile în acelaşi timp. Principiul win- win pare să fie o simplă poveste de adormit adulţi naivi.

Mi-am mai dat seama şi că o bună parte dintre femeile care mi-au trecut prin viaţă au avut ciudăţeniile lor. Bănuiesc că este prost făcut acordul în acest enunţ dar sigur îmi va fi scuzată greşeala, dat fiind că trăim în ţara lui "este mulţi".

Am mai constatat că persoanele despre care scriam atunci au cam dispărut din viaţa mea. Cu Florin m-am mai văzut o vreme în ture (cred) sau prin cluburi de folk/ rock. Cu Sorin am mai comunicat un timp, mergând uneori şi la concerte împreună. Pe Alina am mai văzut-o pe la concerte. Răzvan este ultimul dintre oamenii din acea tură pe care l-am revăzut, chiar vara aceasta, în tura pe Take Ionescu.

Cu restul nu-mi aduc aminte să mă mai fi văzut de atunci. S-a dovedit că vieţile noastre sunt mult prea diferite pentru a mai ajunge să ne întâlnim, chiar şi întâmplător. Interesant e că, ţinând cont şi de proba timpului, pot spune că nu m-a dezamăgit niciun om în acea tură.

Oricum, cei 5 ani care au trecut de atunci par să fi avut două perioade diferite, perioada în care încă speram că ceva o să se întâmple şi perioada în care mi-am dat seama că speranţele mele erau în bună măsură nerealiste.

De data asta sunt dureros de conştient de faptul că, în viaţa mea, nu vor mai apărea decât rar şi, probabil, accidental lucruri plăcute.

Încerc acum să-mi aduc aminte ultima chestie plăcută pe care am trăit-o dar amintirile sunt suficient de vagi încât să nu mai ştiu dacă este vorba de ziua în care am fost spectator la BIM (Bucharest International Marathon) sau cea în care am avut o alergare reuşită. Dacă scot din listă elementele care au legătură cu alergarea, pot spune că nu a mai existat niciun moment cu adevărat plăcut în ultimele 3 luni din viaţa mea.

Mă mai mir că sunt trist şi lipsit de vitalitate?

Şi eu alerg (4) sau intervenţia tragediei

10 august 2014. După 2 săptămâni în care nu alergasem deloc m-am motivat printr-o tură în Decathlon, de unde mi-am mai luat diverse chestii utile alergătorului şi drumeţului. În prima alergare cu proaspăt cumpăratul cronometru (pe care m-am enervat la prima alergare dar de care mă bucur acum deşi, între timp, am constatat că nu era rău dacă luam unul puţin mai performant) mi-a ieşit o cursă de 4720 m (24:44:46) formată din două ture de 2360 m parcurse în 12:16:92 (prima) şi 12:27:54 (a doua). Nimic spectaculos dar, zic eu, satisfăcător pentru reluarea antrenamentului. Oricum, începe să-mi placă să testez echipament nou...

Am acum la îndemână şosete şi adidaşi de alergare low cost, ceva lenjerie din sintetic, tricouri de plastic, manşetă pentru şters transpiraţia (şi alergătorii transpiră, nu glumă, cel puţin în acest sezon canicular), centură de hidratare (adusă de Daniel din Franţa, dintr-un magazin cu marfă rezonabilă la preţuri relativ mici; parcă e mai plăcut să alergi fără bidon în mână), cronometru. Pentru moment este suficient dar, pentru toamnă, cred că mai am nişte echipament de cumpărat, pentru a improviza cât mai puţin.

13 august 2014. Pentru prima dată alerg seara, aproape de lăsarea întunericului, la lumina frontalei. Iese o cursă scurtă, de 3000 m, în 16:25:32.

15 august 2014. Profit de ziua liberă şi de faptul că am "iepure" aşa că bag o alergare. Şi iese o cursă frumoasă de 12 km în 1 oră 10 minute 29 secunde şi restul sutimi. Cu câteva minute mai mult decât timpul "iepurelui" ceva mai bine antrenat.

Cursa s-a format din obişnuitele mele ture de 3000 m (încerc să nu mai bag în seamă cei 30 m în plus pe tură), parcurse după cum urmează:

tura 1- 15:54:47
tura 2- 17:14:53
tura 3- 18:18:98
tura 4- 19:01:70

La 10000 m am avut ca timp 57:37:40. Am considerat util să-mi înregistrez timpul de 10000 pentru că atingeam pentru prima dată acest prag, după cursa de 9000 reuşită pe 6 iulie 2014 (alergasem atunci în 52:08:31). Nu eram deloc convins că voi reuşi să ajung la 12 km alergaţi aşa că, după înregistrarea de la 10000, eram pregătit să opresc cursa la cel mai mic semn de disconfort. După 4 ture încă mă simţeam OK dar am zis să nu exagerez. Am exagerat cu cursa de 9000 din iulie şi am avut ceva de suferit din cauza asta...

16 august 2014. Toate planurile zilei sunt perturbate de o veste tristă din categoria cunoscuţii cunoscuţilor. O persoană moare iar alta este grav rănită în urma incidentului descris pe scurt aici: http://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/tragedie-la-vadu-brasovean-inecat-trupul-gasit-cu-ajutorul-survolului-aerian-507294.html?

Ştirea este scurtă, seacă, mai la obiect ca niciodată. Informaţiile primite de la cei implicaţi descriu o situaţie mult mai complexă despre care nu sunt autorizat să scriu dar despre care aş vrea să pot discuta pe privat cu o persoană apropiată. Dar, de ceva vreme, nu mai consider pe nimeni atât de apropiat încât să pot discuta cu el/ ea despre o întâmplare atât de tristă şi neliniştitoare... În situaţia asta nu-mi rămâne decât să rumeg în tăcere ce am aflat şi să sper că întâmplarea nu va afecta grav oameni pe care-i cunosc mai bine.

Oricum, a fost destul de stresant să aud despre acest accident puţin după 7 dimineaţa, într-o perioadă în care deja eram relativ deprimat. 5 ore din ziua de sâmbătă tot au curs discuţii pe tema asta.

17 august 2014. Refăcut psihic şi fizic într-o oarecare măsură, mă trezesc nu foarte târziu şi trag încă o alergare, la aproximativ 48 de ore după cursa de 12 km. De data asta iese o cursă de 11 km pe care am intenţionat s-o prelungesc dar am renunţat din cauza stării de oboseală care nu mai lăsa loc unei performanţe personale. Cei 11 km (parcurşi în 1 oră 5 minute 21 secunde şi restul sutimi) s-au format din 4 ture de 900 m cu o bucăţică de urcare pe pământ (circuitul meu de la pompă) ,din două ture obişnuite de 3000 m şi dintr-o linie de 1400 m.

Pe ture, timpii au fost următorii:

tura 1 (900 m)- 05:06:52
tura 2 (900 m)- 05:17:21
tura 3 (900 m)- 05:21:74
tura 4 (900 m)- 05:27:74
tura 5 (3000 m)- 17:28:28
tura 6 (3000 m)- 18:06:39
ultima linie (1400 m)- 8:33:48

Spre seară mă deprim dintr-un mărunţiş. După cum am mai constatat şi alte dăţi în ultimele luni, când sunt deprimat şi se întâmplă să fie bere în casă, pentru o vreme mă adâncesc mai rău în tristeţe "ajutându-mă" de bere. Este un dubios mod în care nemulţumirile concrete ajung să îmbrace o formă vagă după care să iasă mult diluate şi relativ acceptabile după ce sunt "spălate".

18 august 2014. Cu gândul la înmormântarea înecatului şi la oamenii adunaţi pentru ultima oară în jurul lui încerc să-mi fac şi treaba la serviciu. Se amestecă tristeţe, responsabilitate, un pic de zâmbet, ceva frustrare, o stare confuză care, deşi nu pare să-mi facă extrem de rău, mă ţine cumva departe de preocupările mele obişnuite.

Pentru a nu ştiu câta oară mă simt destabilizat...

Planificare nerealistă

Cam aşa s-ar numi ce fac eu de o lună încoace...

Nici nu mai ştiu cu ce a început. Poate cu ideea de a merge la Dârste pe 26 iulie. Tot căutând impresii despre Dârste am aflat că... în vara 2014 campingul e închis. O fi închis sau nu, nu mi-e nici acum clar. Asta pentru că informaţiile de pe internet se bat cap în cap iar adresa de e-mail de pe site-ul campingului se pare că nu mai funcţionează. Îmi era comod să stabilesc o întâlnire acolo dar... n-a fost să fie!

Câteva zile mai târziu urma să-mi iau cort. Bugetul mai mult decât minimalist mă făcuse să acord încredere unui cort vândut de Decathlon cu 100 de lei. Punând cap la cap cheltuielile care ar fi urmat rezulta că trebuie să reduc cantitatea de nutreţ în următoarea perioadă pentru că banii nu ajungeau şi de cort, şi de Dârste, şi de cheltuielile de zi cu zi.

Propun un alt loc de întâlnire, un camping din Bran despre care citisem chestii rezonabile (între timp am citit şi păreri critice la adresa lui). Aici apărea o problemă cu transportul pentru că depindeam de autobuzul din Braşov. De aici a rezultat un refuz (dacă trebuie să merg noaptea nu e bine) şi o propunere venită din partea cealaltă de data asta.

Accept cu entuziasm dar... pe zi ce trecea, îmi dădeam seama că nu îmi permit acea ieşire la 400 km distanţă. Odată cu constatarea asta începeam să regret achiziţionarea Cardului Tren Plus pe care speram să-l amortizez în mare parte prin acea călătorie.

Îmi socotesc banii iar rezultatul insistă să nu se potrivească cu ce aveam nevoie. Încep să-mi socotesc şi timpul şi constat că nu am cum să ajung în Gara de Nord pe la 9 seara, vineri, cu bagajul făcut. În plus, după o săptămână de muncă, nici cu odihna nu stăteam prea bine aşa că o noapte petrecută pe tren era cât se poate de nepotrivită. Combinată cu o zi de sâmbătă în care plănuiam un traseu pe munte de vreo 7 ore, cu o duminică cu program incert şi cu o retragere spre casă care să presupună o altă noapte pe tren urmată de sosirea în Bucureşti la puţin timp înainte de începerea programului la serviciu, toată treaba începea să sune a dezastru total. Adăugând neliniştile legate de aşteptările pe care le aveam fiecare de la acea întâlnire şi nelămuririle cu privire la ce era bine să-mi pun în bagaj, panica a pus stăpânire pe mine aşa că am renunţat la călătorie.

Compensez disconfortul, într-o oarecare măsură, prin cele două ieşiri la munte din iulie. Plănuiesc să încep şi luna august tot cu sâmbete pe munte dar din nou calculele s-au opus planurilor. Din ce în ce mai stresat caut o cale prin care să-mi fac din nou o plăcere. Deşi se răriseră până aproape de dispariţie ieşirile la alergare, am trecut prin Decathlon pentru a-mi cumpăra unele chestii care să mă reapropie de ideea de fugă. E adevărat că mi-am luat aproape tot ce-mi propusesem dar... astfel m-am trezit din nou în faliment. Şi mă gândesc că planific într-un mod tare stupid lucrurile dacă ajung să am batoane proteice în frigider, echipament rezonabil pentru alergare, poftă de sport mai degrabă lipsă, bani aproape deloc şi chef de munte cât casa, într-un moment în care, în următoarele 3 săptămâni, e puţin probabil să fac loc în buget şi pentru bilete de tren.

Cu toate astea îmi propun să-mi iau concediu între 21- 27 iulie. Ca să ce? Ca să stau acasă, bronzându-mă la bec şi ascultând aberaţiile şi gemetele bătrânilor bolnavi (închipuiţi?) ai familiei.

Curând aflu că concediul meu s-ar suprapune cu ocazia cuiva de a merge prin Cazanele Dunării sau prin cazanele de ţuică, nu am înţeles exact. Încă nu eram suficient de furios. Dar au trecut zilele şi s-a rediscutat treaba cu concediile. A rămas că pleacă până pe 20 ca să plec eu după. Imediat îmi sună telefonul. Un client cu care, în ultimul timp, apar diverse probleme. Deja senzaţia de prea plin îşi face apariţia.

Furie 100 %. Ies la aer, pocnesc o scrumieră cu o lovitură de karate pe care nu ştiam c-o ştiu, lovesc astfel simbolic şi inconştient toţi fumătorii care, într-un fel sau altul, îmi afectează viaţa (începând cu tata şi teminând cu retardaţii care fumează în parc, obligându-mă să inspir fumul lor în timp ce alerg). Trec câteva minute până să se dilueze furia. Lasă în urmă o tristeţe supradimensionată, o ură faţă de oameni, o senzaţie puternică de pierdere. Sună iar telefonul, tratez cu suficient calm şi înţelegere problema clientului dar rămân adâncit în dilema concediului.

Să-l iau? Să nu-l iau? Dacă-l iau nu mă aleg cu nicio plăcere, dacă nu-l iau pleacă pe Cazane. Şi totuşi, a trecut un an de când nu mi-am mai luat concediu, am rămas cu zile de concediu neluate din 2011, cealaltă parte are oricum periodic planuri sau probleme deci... din punct de vedere al zilelor de concediu am tot pierdut aşteptând să-i cadă în cap definitivul drob de sare sau, mai puţin simbolic, să moară mă-sa.

Îmi vine să-i transmit să stea dracu` în concediu până pleacă cealaltă dar asta i-ar întări impresia că face ce vrea cu mine. E rău să-mi reafişez vulnerabilitatea, e rău şi să stau în concediu aproape fără un ban în buzunar, e rău indiferent cum pun problema. E genul ăla de dilemă pe care numai rataţii o au...

Şi totuşi, în ciuda calculelor care nu se vor potrivi niciodată, insist să visez să merg cu cortul în Piatra Neamţ, Bicaz, Ceahlău, Călimani, Călimăneşti, să caut microbuze, autobuze, trenuri care să mă ducă în zone pe care îmi doresc să le vizitez... Asta deşi cu un cort ieftin nu prea ai ce căuta pe munte (iar eu nici pe ăla nu-l am) iar unul bun nu găseşti decât printr-un mare noroc mai jos de 500 de lei. Şi o să am eu 500 de lei de dat pe cort când o zbura porcul, o învia mortul şi o face plopul bere... Unde mai pui că sezonul în care sunt campingurile deschise se apropie de sfârşit.

Dar de ce vă povestesc vouă toate astea? În definitiv, sunt convins de multă vreme că nu doare pe nimeni în p*** dacă mă doare pe mine-n p***.

Chiar nu mi-ar părea rău dacă aş muri azi...

A mai trecut un an...

24 octombrie 2013

Ziua în care am împlinit 37  de ani... Statisticile sugerează că m-aş afla cam la mijlocul vieţii...

Ajung relativ calm la serviciu deşi, de câţiva ani, ziua mea reprezintă o zi în care nu mă simt deloc confortabil. Ajunge şi Luminăţia Sa şi mă abordează cu Happy Birthday. Deşi nu am niciun "cui" împotriva lui (ba chiar aş putea spune că se numără printre puţinele persoane pe care le mai simpatizez, dintre cele cu care mă văd constant măcar trei zile pe săptămână) îi răspund iritat Aş fi preferat să fiu acum în bătaia vântului, spânzurat de o grindă!

Episodul doi, report din ziua precedentă... Ţi-am spus ieri! Complicitate cu o doză de haz...

Un mesaj de la un fost şef, trimis de peste ocean, rămas necitit până în ziua de azi... E clar că nu mă simt deloc fericit de ziua mea...

Încă la birou, fac câteva calcule şi constat că, până la următoarea zi de salariu, este foarte probabil să rămân absolut lefter, să-mi termin şi cele 62 de călătorii cu metroul, să fiu nevoit să mănânc mai puţin... Un coleg îmi oferă o cartelă de metrou pentru a-mi ameliora situaţia şi a putea să ies măcar într-o duminică la... protestele anti- RMGC. Îl refuz cât pot de politicos, sugerez că mă voi descurca eu cumva dar atrag atenţia şi asupra faptului că, în situaţia financiară în care mă aflu, mă simt băgat în rahat până în gât deşi nu cred că am făcut ceva ca să merit asta. Ba dimpotrivă! Totuşi, am şi eu mândria mea... Era o vreme în care n-o aveam şi toleram situaţiile în care stârneam mila...

Se termină programul de muncă, plec spre casă şi, la 19:20, trece pe lângă mine, zâmbind dar nu zâmbindu-mi, femeia pe care am dorit-o şi mai târziu am urât-o cel mai mult. Trece fără să schiţeze un cât de mic gest care să-mi sugereze că m-a salutat sau că doreşte să stăm un pic de vorbă. E clar că nu a simţit niciodată ceva puternic faţă de mine... Pun privirea în pământ, mă întristez şi-mi văd de drum... O mai văzusem, după vreo 5 luni de pauză, în urmă cu câteva săptămâni, într-un loc şi într-un context în care nu mi-o imaginasem. Acum câteva săptămâni am fost aproape de un atac de panică revăzând-o, joi eram oarecum împăcat cu ideea că ea nu a dispărut în străinătate, după cum îmi imaginasem eu în cele 5 luni...

Aproape de casă mă salută un tip...

-Salut, Adi!
-Salut!
-Te-am văzut acolo!
-Unde?
-În prima linie, când dărâmaţi maşina.
-În prima linie da, dar de dărâmat nu dărâmam...

Îmi surprind un zâmbet. Îmi aduc aminte într-un târziu că omul este Mihai, coleg de generală, pianist (avea concerte la Dalles) şi olimpic la matematică. Stăm în acelaşi cartier, s-a mai întâmplat să ne intersectăm privirile în ultimii ani dar, până să apar la ştiri, niciunul dintre noi nu considerase că avem ce ne spune... Dulcea "celebritate" oferită de televizor...

Ajung acasă, beau un pahar de bere cu suc de merişoare, mănânc nişte telemea densă şi bună, pe care am avut inspiraţia s-o cumpăr recent, trăiesc o oarecare stare de conform observând că ai mei au înţeles în sfârşit că nu am nimic de sărbătorit şi au renunţat la şablonul cu carne prăjită, şampanie şi tort de ciocolată. De-ar fi fost, carnea aş fi mâncat-o totuşi. Şampania, deşi tolerată în ultimii ani, cred că aş fi refuzat-o de data asta. Cât despre tort, cred că au trecut deja câţiva ani în care nu m-am atins nici de tortul cumpărat pentru ziua mea, nici de cele cumpărate pentru alte aniversări din familie...

Mă culc...

A trecut un an în care am încercat să fiu mai responsabil faţă de familia mea (chiar dacă asta m-a costat, printre altele, mai bine de un an în care nu am ieşit din Bucureşti), în care mi-am dat seama că îngroş şi eu rândul oamenilor care, deşi muncesc, trăiesc în sărăcie, în care mi-am dat seama că singurul aspect sub care mă consider unic printre cei cu care interacţionez este cel al alimentaţiei (uite cum îmi amintesc mesajul în care îi spuneam unei cunoştinţe că îmi e mai simplu să scriu ce mănânc decât ce NU mănânc), un an în care mi-am dat seama că oamenii se pot supăra pe tine din motive mult mai puţin importante decât cele pentru care s-a supărat pe mine cea pe care am revăzut-o la 19:20, singura femeie care chiar are dreptul să fie supărată pe mine deşi, de când s-a supărat, mi-am modificat radical modul în care o percep şi percep povestea noastră, un an în care am conştientizat faptul că nu m-a iubit nimeni, niciodată... Un an în care mi-am dat seama că am mai multe motive de tristeţe decât îmi imaginasem înainte...

Tristă şi nedreaptă viaţă... :(

:( :( :(

A doua zi, după o lungă perioadă în care nu mai experimentasem aşa ceva (cel puţin 6 luni, poate mai mult, spre 3- 4 ani), în care mă simt deprimat.

Nu vorbesc încă despre depresie pentru că mai am mult de coborât până acolo. Nu-i musai să cobor dar nu-i nici exclus. Practic sunt jumătate şanse să revin în câteva zile în acea zonă psihică în care viaţa e suportabilă şi jumătate să cobor în următoarele zile, săptămâni, luni până la, chiar sub, nivelul depresiei trăite în acea oribilă perioadă 2006- 2007.

Despre întâmplările care m-au repus pe drumul aprofundării tristeţii, întâmplări petrecute aproximativ în ultimele 30 zile, rând pe rând, mai mult sau mai puţin aducătoare de disconfort şi pesimism, nu am de gând să vorbesc. E suficient că le ştiu eu... Nu mai cred de mult în capacitatea şi dorinţa celor din jur de a face acele gesturi mai mici sau mai mari care să mă reechilibreze psihic. De-o fi să am forţa suficientă, voi face singur necesarele gesturi. De nu...

Voi spune în schimb că, doar ieri, au existat două intervale în care, în ciuda stării generale proaste, am reuşit să zâmbesc. Primul a fost acela în care am citit un jurnal scris într-un stil extrem de amuzant (îl poţi citi şi tu aici). Al doilea a fost când, privind un documentar pe Nat Geo Wild, m-a amuzat diversitatea gesturilor prin care un urs tânăr încerca să prindă somoni. Cu capul în apă, căutându-i cu labele sau sărind cu burta pe ei...

Punct...

Trecut muribund

Încerci să-ţi aminteşti nişte zile interesante şi te trezeşti că acele momente nu sunt în egală măsură de importante şi pentru alţii. Remarci dispariţia unor fotografii, reaşezarea altora, îţi aduci aminte de unii oameni, constaţi din nou că puteau să fie mult dar... puţin au fost.  Îţi reaminteşti şi de alţi oameni care te-au supărat mult dar care sunt între timp reabilitaţi, îţi dai seama când, cum, unde erai, când, cum, unde erau şi de distanţa imensă dintre acel trecut şi acest prezent.

Trist...

O zi diferenţă, cu totul alte gânduri şi sentimente

Ziua 1, duminică 1 aprilie, o nouă zi singur pe munte, foarte interesantă, presărată cu bune, neutre şi relativ rele. Ajung acasă destul de mulţumit şi bine dispus. Sunt multe de povestit dar cred că am pierdut deja starea de bine de duminică seară.

Ziua 2, 2 aprilie 2012, o revăd pe ea (am început cândva să nu mai dau nume dar cunoştinţele vechi pot bănui despre cine este vorba). Mă retrag dar ceva mai târziu simt nevoia de doza de apropiere pe care mi-o permite actuala "relaţie" cu ea. Constat că există un nemernic interval 18:45- 19:15 în care e posibil să o revăd şi cu alte ocazii. Constat că vina pentru lunga ei perioadă de absenţă din faţa ochilor mei s-a datorat mai degrabă programului meu de la birou prelungit intenţionat dar în bună măsură fără niciun scop concret. Dacă plec de la birou la o oră decentă este posibil s-o revăd mai des...

Mă încântase într-o oarecare măsură că, de la atacul de panică din august 2011 am ajuns în martie 2012 (următoarea revedere) să tratez cu o sănătoasă doză de indiferenţă situaţia. Totuşi, revăzând-o la nici două săptămâni am ajuns să-mi amintesc...

Odată ca niciodată făceam diverse chestii împreună.

Cândva cred că era iubire ce simţeam pentru ea.

Cândva nu sesizam diferenţele de clasă socială dintre mine şi ea şi eram oarecum mulţumit de viaţa mea.

Acum... nu mai simt pentru ea decât un amestec de ură şi invidie care ar putea fi ameliorat, încă cred asta, dacă ea, văzându-mă, ar schiţa măcar un salut demonstrându-mi că a depăşit măcar în aceiaşi măsură în care am depăşit eu acea perioadă groaznică în care, să zic aşa, deşi nu-mi mai consider vina la fel de mare ca altă dată, comunicarea dintre noi a mers execrabil.

De ce ură?

Poate pentru că ea este prima dintr-un şir de femei cu care am petrecut ceva timp dar care, constant, nu m-au iubit. Şi pentru că nu pot să le urăsc pe toate în egală măsură, aş putea spune că pe celelalte le evit pentru că-mi provoacă o oarecare silă iar pe această primă ultraprezenţă o urăsc cu toată forţa cu care pot eu să urăsc.

De ce invidie?

În primul rând pentru că, aşa cum îi place ei şi cu intensitatea şi frecvenţa pe care şi-o doreşte, este iubită. 

Pentru felul în care a fost crescută/ educată, fel în urma căruia ea a căpătat unelte necesare pentru reuşită. Nu-mi place să-mi amintesc dar eu... am fost crescut de nişte rataţi în cel mai teribil simţ al ratării...

Pentru casa pe care o are. Dacă aş folosi un indicator măsurabil, aş pune pariu că, în locuinţa ei, îi sunt repartizaţi mai mulţi metri cubi de spaţiu locuibil decât îmi sunt repartizaţi mie, strict matematic, împărţind volumul locuinţei la numărul locuitorilor.

Pentru salariul pe care-l are. Dacă aş face o comparaţie, presupun că are şi acum salariul de 3- 4 ori mai mare decât al meu.

De la salariu pornesc şi celelalte... Haine, vacanţe, echipamente...

În astfel de momente, îmi trece prin cap un gând macabru... Dacă ea are ce are atunci ar fi absolut corect ca eu să-mi pedepsesc părinţii pentru tot ce-mi doresc dar nu am. Din punct de vedere moral, nimeni nu m-ar putea acuza.

În astfel de momente regret că nu am avut niciodată curaj să o strâng de gât... Mi-a fost frică de fiecare dată când am revăzut-o dar nu pricep nici eu de ce. Ce dracu am câştigat neucigând-o?

Tot la acest gând macabru ajung când aud un tătic cu o oarecare situaţie financiară plângându-se că, dorind să-i cumpere fetei lui un apartament, a avut de plătit câteva sute de Euro costuri colaterale. Şi atunci când l-am auzit pe el m-am gândit că, dat fiind că nu-mi rămâne mai nimic de pe urma lor, aş fi îndreptăţit să-mi spânzur părinţii.

La astfel de gânduri te duc comparaţiile.

Trist dar adevărat. Şi nu e trist neapărat gândul cât situaţia concretă pe care o trăiesc.

Şi asta mă face să invidiez, pe alocuri chiar să urăsc, mulţi oameni... Mă compar cu voi, ştiu ce nu am şi... atunci cum să vă simpatizez???

Pentru că simţul moral al naţiunii şi norma juridică interzic vătămarea corporală a aproapelui ajung în astfel de momente la concluzia că singura mea armă acceptabilă este cea folosită împotriva mea. Şi, pentru a forţa agresivitatea să se retragă, pentru a forţa uitarea, îmi propun să mă înfometez, reducându-mi astfel nivelul de energie pe care l-aş putea folosi împotriva ei. Am încercat asta şi în august 2011 dar, după ceva mai mult de 24 de ore, a revenit o amintire care m-a făcut să renunţ... Se făcea că un adult- copil a fost abandonat de părinţi în spital şi a murit... Amintirea asta m-a speriat atunci şi mi-am interzis să mă prăbuşesc.

Acum, zborul morţii pe deasupra capului meu nu mi se mai pare atât de tragic. Prin urmare, dacă nu reuşesc să mă acomodez cu mizeria morală, legală, materială în care trăiesc, ajung uneori, parcă din ce în ce mai tare, să-mi doresc pur şi simplu să mor.

Nu pot să mă mint la infinit că este în regulă să trăiesc printre oamenii care-mi sunt, fizic, relativ aproape dar psihic se află mai departe de mine decât pot accepta.

Momente de maxim rahat...

Tristeţi mărunte de toamnă

Zoia Alecu - Oua de roua

Asculta mai multe audio diverse


Nu-mi place să constat asta dar pare să vină toamna. Duminică, ieşit la iarbă verde, multă şi, în ''bunul'' obicei românesc, nu tocmai curată, pe la prânz, m-am aşezat fără să-mi dau seama pe iarba udă şi m-am pus pe citit. Pe lângă mine, când şi când, trecea un maidanez apoi trecea alt maidanez... Câini aflaţi mult mai jos pe scara evoluţiei în comparaţie cu Găsit-ul lui Saramago. Să-i lăsăm să latre şi să se împerecheze pe gazon, nu-i aşa?

Într-un târziu constat că m-am udat şi privesc mai atent iarba din jur. Pe fiecare fir, ouă de rouă, vorba Zoiei Alecu (apropo, textul de la Ouă de rouă îl găsiţi aici). Vânt, nu tocmai cald, parcă nici verdele ierbii nu mai era la fel ca ziua trecută, încă plăcută ca temperatură.

Uneori cumpăr câte ceva şi văd termenul de garanţie cum sare în 2012. Finalul de an e deja aproape. Un an ciudat pentru mine, cu planuri şi renunţări, cu eforturi risipite şi prea puţin consecvente, cu planuri făcute, refăcute şi apoi uitate, cu diluarea până la dispariţie a unor pasiuni, cu tristeţi multe, dese şi de mare intensitate, cu noi întrebări pe care mi le pune viaţa, cu o serioasă ajustare a modului în care percep amiciţiile, cu o diluare până la dispariţie a speranţei.

Dar îmi place aici, e cald, e frumos zice Alifantis...

Plâng melodios doamnele cu voal...

Nu, nu este vorba de o nouă cronică de concert Adrian Ivaniţchi (la cât sunt de deconectat acum de folk era puţin probabil să aflu dacă Ivaniţchi s-ar fi întors în Bucureşti pentru un concert), este doar o postare trist- furioasă...

Aseară, într-o dispoziţie neutră (apropo! a avut cineva vreodată senzaţia că sunt bine dispus?) mă-ntorc acasă. Firesc, nu mă aşteptam să se întâmple nimic deosebit (de bun).

Am mai fost şi cu alte ocazii silit de împrejurări să mă bărbieresc pe semiîntuneric. De fiecare dată am adăugat luminii venite din altă cameră lumina farului de bicicletă (ce far am fost şi ce lanternă prăpădită am ajuns, ar putea gândi acesta) şi într-o oarecare măsură m-am descurcat (sau s-au ferit ceilalţi să-mi spună cât de neglijent eram bărbierit; puţin probabil totuşi, cine dracu-şi pierde vremea uitându-se la mine?). Acum, observând o zonă rămasă nebărbierită deşi mă privisem foarte atent, m-am înfuriat. Îmi venea să arunc, să sparg, să strivesc obiectele din jur. Mi-am spus: Nu o să mă mai bărbieresc NICIODATĂ!

Mă întind pe pat absent. O aud pe mama spunând că mi-ar fi luat tata parizer. Mai târziu, spunea că mi-ar fi luat şi ceai. Gândesc: Îmi vine să O STRÂNG DE GÂT!

Îmi înghit gândurile şi vorbele. Tac...

Câteva minute mai târziu eram total doborât. Tremur şi plâng câteva minute. Mă calmez cât de cât şi, într-un târziu, mai degrabă din inerţie, mă aşez să mănânc.

Adorm, am senzaţia că am dormit destul de bine dar dimineaţă mă trezesc greu, fără poftă de viaţă, ca după o noapte după care regret că m-am trezit.

Plec spre birou, în metrou încerc să citesc, după câteva rânduri renunţ pentru că textul citit mă înfurie. Interesant e că acelaşi text îl citeam în Vama Veche în 2009 şi nu-mi amintesc să mă fi înfuriat şi atunci. Doar că acum vedeam textul din altă perspectivă şi din nou îmi venea să strâng de gât pe cineva...

Într-o oarecare măsură îmi recapăt calmul până să ajung la serviciu.

NEPUTINŢĂ dusă la extrem...

Regret...

Nu este o formă prin care să atragi cititorul să parcurgă textul până la capăt dar o să încep cu ideea principală...

ÎMI PARE RĂU CĂ ÎN ACEST MOMENT MAI TRĂIESC!

Sunt extrem de tentat să îl bag pe trăiesc între ghilimele, la fel cum aş face şi cu cuvântul viaţă dacă îl folosesc cu referire la mine.

Îmi pare rău că m-a speriat suficient de tare exerciţiul de imaginaţie făcut în urmă cu câteva săptămâni în care urcam pe pervazul ferestrei de la bucătărie de pe care urma să sar. Chiar şi în imaginaţie, uitându-mă în jos, m-am speriat suficient de tare încât am coborât în camera.

Îmi pare rău că, ieşind pe balcon şi privind în jos m-am văzut atârnând pe aparatul de aer condiţionat al vecinului de jos imediat după imaginata aruncare iar imaginea m-a speriat.

Îmi pare rău că, de fiecare dată când s-a întâmplat să mă îmbăt ca porcul s-a găsit în apropiere cineva care să-mi poarte de grijă, astfel fiind exclus să trec pe nesimţite în moarte. Aproape că-mi pare rău şi de faptul că din acele lecţii am învăţat să nu mai beau niciodată peste puterile mele, de atunci reuşind de fiecare dată să ajung aproape fără emoţii acasă, în rarele momente în care totuşi am mai exagerat alegându-mă doar cu o durere de cap a doua zi.

Îmi pare rău că, în septembrie 2004, în tura cu ghinion din Făgăraş după care Rox se bucura că nu ne-a însoţit, Dorin a fost suficient de bine pregătit pentru situaţii de criză psihologică încât, în ciuda gândului meu care-mi spunea că nu aş regreta deloc dacă aş muri acolo, între Chica Pietrelor şi Şaua Suru, am ajuns întreg jos.

Îmi pare rău că, în vara 2007, într-un alt moment de criză psihologică, a apărut în calea mea Andreea care, prin felul ei de a fi, întotdeauna când ne-am văzut, m-a ajutat să mă relaxez.

Îmi pare rău să constat că problema care s-a nimerit să o capăt la picior acum două luni, problemă care mă înspăimântă suficient de tare încât să nu reuşesc să-mi fac curaj şi să o tratez, îmi pare rău să constat că nu mă omoară, sau cel puţin nu mă omoară în două luni. În schimb, parcă doare pe zi ce trece mai rău, folosindu-mi din ce în ce mai greu piciorul deşi, superbă contradicţie, când instinctul de conservare îmi spune să alerg, reuşesc să alerg. Cine ştie, poate mă omoară mâine... Pentru societate parcă sună mai bine o moarte cauzată de o infecţie decât o sinucidere clară, nu-i aşa? Anonimii lupi moralişti sunt rugaţi să se manifeste dar, dacă e posibil, am rugămintea ca aceşti anonimi iluştrii să aducă şi nişte argumente.

Îmi pare rău că, exceptând foarte puţine persoane, am avut în jurul meu numai nenorociţi, pornind cu preabunii (hei! sper că aţi pus voi ghilimelele!) mei părinţi care mă îndobitociseră într-atât încât să nu mai pot să-mi exprim altă dorinţă decât aceea legată de Gabi care trebuia să se facă bine. Apropo! A avut sens să îmi doresc asta. Dorinţa s-a împlinit. Omul este acum fericitul ocupant al unei garsoniere confort 3 sporit aflată la 2 m sub pământ. Mulţumesc, mami! Mulţumesc, tati! M-aţi obligat să-mi pun cea mai utilă şi realizabilă dorinţă posibilă! Vă iubesc!!!

Şirul de nenoriciţi din jurul meu a continuat cu câteva rubedenii, cu câteva femei pe care, supremă naivitate, le-am perceput ca fiind mult mai bune decât s-a dovedit până la urmă că sunt.

Au mai existat şi nişte la fel de plăcuţi oameni de la firmă, oameni cu care am avut onoarea să interacţionez atât de mult încât acum le păstrez o plăcută amintire, atât de plăcută încât îmi vine să caut fotografii cu ei şi să îi onorez cu o flegmă pe "icoană".

Îmi pare rău că mai exist! Dacă aş fi mai puţin fricos v-aş promite că nu o să vă mai deranjez prea multă vreme... Dar, fricos fiind, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze că exist!

Săptămână blegoasă

Săptămâna trecută, marţi, în timpul concertului Maria Gheorghiu, am inaugurat o nouă prelungită săptămână blegoasă.

Acum, deja plictisit de genul ăsta de stare, sper să nu trec şi în următoarea săptămână purtând blegoşenia după mine.

Cam cum s-ar descrie perioada prin care trec, perioadă căreia nu-i găsesc ca explicaţie decât acel deadline pe care-l fixasem cândva pe 30 aprilie pentru un proiect important pe care, mă gândesc acum, nu voi reuşi să-l finalizez niciodată?

Multă cofeină, poftă de mâncare lipsă, o lipsă totală de chef la trezirea din somn, mişcări mai leneşe decât de obicei, renunţare la concerte, succes doar în respectarea planurilor extrem de simple, tristeţe, tăcere, indiferenţă, senzaţia de "iar m-am îmbătat cu apă rece", poftă de bere, lipsă de chef de scris, o mai mare poftă de ceartă decât doza medie lunară cu care mă obişnuisem în ultimele luni, senzaţia că orice aş face e zadarnic, senzaţia că nu voi reuşi niciodată să obţin ceea ce s-ar putea obţine dacă fac şi respect planuri măreţe, mai puţină grijă pentru felul în care arăt când ies în lume, senzaţia că nu voi profita de concertele Ză` Duff (joi, Iron City) şi Ţapinarii (sâmbătă, Indie), alegând în schimb să stau în casă.

Nemulţumit şi descurajat...

Vineri 14 ianuarie, un moment de furie 100 % pe care nu credeam să-l trăiesc vreodată salvat de un concert Ză` Duff plăcut despre care, spre ruşinea mea, nu am apucat să scriu.

Joi 20 ianuarie, văd din nou o femeie despre care credeam că a dispărut definitiv din drumul meu, nu şi din amintirea mea, din păcate.

Vineri 21 ianuarie, după ce discut cu psihologul meu despre cele două momente încep să-mi dau seama că unele elemente din trecutul recent se leagă între ele în timp ce alte elemente nu au nicio logică. Ajung să-mi dau seama că nu este chiar atât de bine să-mi impun gânduri şi sentimente paşnice şi împăciuitoare faţă de oameni şi situaţii care mi-au afectat în mod dureros viaţa. Încep să-mi dau seama că furia care se adună în urma diverselor evenimente mai puţin plăcute care apar în viaţă sau în încercarea disperată de a reduce la tăcere sentimente mai puţin de dorit, este de preferat să fie eliberată treptat, într-un fel sau altul... Altfel ajunge să se acumuleze şi să fie eliberată prea brusc, în cantitate prea mare şi... s-ar putea astfel întâmpla lucruri mai neplăcute decât în acea seară de vineri 14... Dar cum să fac să identific mai precis evenimentele care mă înfurie şi cum aş putea lăsa această furie să se elibereze în cantităţi mici, pe măsură ce se acumulează, într-un mod sănătos şi acceptabil social încă nu ştiu...

Ajung seara acasă, mă bag în pat şi nu reuşesc să adorm...

Sâmbătă, după peste 12 ore de stat în pat, mă ridic deşi nu găsisem un motiv serios pentru a face asta. Mănânc şi beau cu o imensă lipsă de chef. După asta, surprinzător, încep să caut informaţii despre o chestie care, la începutul anului, îmi imaginam că-mi poate schimba în bine viaţa. Am terminat căutarea mai informat dar şi tare descurajat... Se pare că nu ai nimic serios de făcut în lumea asta dacă nu eşti dispus (dacă ai...) să cheltui 2000 de Euro sau chiar mai mult... Singura chestie la care mă aşteptam este faptul că, în condiţii financiare favorabile, aş putea face acea schimbare la care mă gândeam abia peste 2 ani...

Am intrat din nou în genul ăla de stare în care începe să îmi pară rău că trăiesc încă... :(

Poveste NEtradiţională de Crăciun...

Aseară am stat un timp în faţa televizorului uitându-mă la un film despre un tip care nu se mai bucura de Crăciun.

De dimineaţă m-am trezit dintr-un vis plăcut pe care am simţit nevoia să-l prelungesc/ complic şi după ce mă trezisem.

Pe la prânz mi-am amintit ce făceam cu 7 ani în urmă. Chiar dacă nu era şi Crăciunul meu (pentru explicaţie, te rog să citeşti aici), în acea zi m-am simţit bine şi, mai important decât orice, am sperat că în viaţa mea o să urmeze o perioadă frumoasă. 25 decembrie 2003... Mi-ar fi plăcut ca acea dată să creeze o poveste fără sfârşit, nu o poveste scurtă şi tristeţea pe care o resimt acum amintindu-mi de ea...

Aşa am ajuns să mă gândesc cum am perceput eu Crăciunul de-a lungul celor 34 de ani...

În copilărie îmi amintesc cum în jurul datei de 25 decembrie apărea sacul de plastic cu cadouri de la Moş Gerilă... Nu cred că m-am bucurat vreodată de acele cadouri... Erau doar diverse ciudăţenii de plastic care ajungeau rapid să fie abandonate într-un colţ... Poate erau şi ceva dulciuri, poate chiar portocale (acum mă întreb unde găsea Moş Gerilă portocale în perioada aia) dar nefiind eu prieten cu fructele, acestea mă lăsau indiferent.

Urma, pe 7 ianuarie, al doilea Crăciun (nu cred să-mi fi explicat cineva, când eram mic, pe înţelesul meu, care-i treaba cu semnificaţia religioasă şi cu faptul că oamenii nu sărbătoresc în acelaşi timp) pentru care eram obligat să merg cu părinţii la bunici, acolo unde se aduna o mare parte a familiei... Chiar aşa mă simţeam, obligat... Pentru că nu mă simţeam prea plăcut la masă cu mulţimea aceea de oameni pe care-i vedeam doar de vreo 3 ori pe an, nu-mi făcea plăcere nici grija pe care mi-o arătau aceştia, nici atenţia acordată... În schimb ţin minte că-mi plăceau dulciurile făcute de naşul cu astfel de ocazii şi faptul că, spre finalul serii, atenţia tuturor se îndrepta spre o chitară pe care începeau să cânte pe rând bunicul, unchiul, un văr şi, cu timpul, un frate... Aceste seri de Crăciun cu chitară stau, probabil, la baza faptului că frecventez acum seri de folk...

Aceste zile de Crăciun m-au făcut să mă maturizez, din unele puncte de vedere, destul de repede... Am ajuns într-o zi să-i spun lui tata, înainte de a pleca spre bunici, că merg cu ei doar pentru a salva impresia de unitate a familiei... M-am simţit oribil când tata le-a povestit celorlalţi ce spusesem eu mai devreme... Probabil simţeam că mi-a fost încălcat în mod brutal spaţiul intim de gândire... Oricum, e clar că nu mă simţeam parte a unei familii unite...

Peste ani, în perioada adolescenţei probabil, aceste întâlniri de Crăciun deveniseră mai plăcute pentru că se formase obiceiul de a sta la mese diferite tinerii şi adulţii... Felul acesta de a organiza lucrurile mă făcea să mă simt în mai mică măsură agresat... Într-un fel, îmi găseam locul...

Devenit adult cred că am avut parte de Crăciunuri mai plăcute pentru că deja mă puteam implica în discuţii cu adulţii de la masă, oameni suficient de inteligenţi încât să păstreze un stil plăcut de discuţie... Suficient de inteligenţi dar nu în egală măsură de inteligenţi... Mai mereu se găsea unul care să strice atmosfera... De obicei responsabil cu stricarea atmosferei era tata dar într-un an îmi amintesc că atmosfera a fost stricată de un văr al mamei...

Cred că începuse să-mi placă să ascult amintirile din tinereţe ale bunicului, amintiri care aduceau o imagine despre lume mult diferită de ceea ce trăiam eu...

Au trecut anii şi... s-a terminat cu Crăciunurile în familie... Odată cu dispariţia bunicilor s-a diluat şi (aparenta) unitate a familiei... Eu nu-mi mai găseam locul acolo aşa că, treptat, am renunţat să mai accept ocaziile de a-mi întâlni rudele...

A apărut şi acel moment 2003 care m-a rupt între două Crăciunuri... Anii următori am ajuns să urăsc ideea de sărbătoare pentru că, din ce în ce mai puternic, simţeam că nu am ce să sărbătoresc... Începeam să percep falsitatea oamenilor în raport cu sărbătoarea şi cu oamenii din jur... Începeam să mă întreb de ce a trebuit să îmi fragmentez existenţa în două calendare... Începeam să mă întreb cum voi proceda când va apărea ea şi... ne va despărţi un calendar... Simţeam că undeva este ceva greşit... Dacă eu deţineam adevărul atunci cum m-aş fi putut însoţi cu ceilalţi, sclavi ai minciunii? Probabil aşa a început izolarea... Mă simţeam străin atât de lumea mea cât şi de lumea celorlalţi... Eu cui aparţin? Nimănui!

Acum încerc să mă adaptez... Nici nu mă declar de acord cu ceilalţi (în sensul că sunt în stare să protestez când în biroul meu se împodobeşte un brad dar sunt în stare şi să accept că acei oameni sunt convinşi că aşa e bine să faci), nici nu dau buzna cu urări şablon, nici nu mă simt obligat să răspund urărilor celorlalţi (dintre care, unii, ştiu că nu sărbătoresc nimic azi dar... aş putea să spun că mă discriminează, neacordându-mi dreptul să fiu altfel decât ei), nici nu îmi interzic cu desăvârşire să fac urări (m-am trezit aseară urându-i, din inerţie, Crăciun fericit unui tip cu care nu consider că am o relaţie amicală, relaţia noastră fiind una presărată cu contraziceri şi indiferenţă).

Până la urmă, pentru mine Crăciunul este o simplă zi liberă... Doar acel moment 2003 îl consider cumva sărbătoresc pentru că am făcut atunci, pentru prima şi, momentan, ultima dată în viaţă ceva... am condus la gară, într-o zi friguroasă, după ninsori abundente care paralizaseră circulaţia trenurilor cu o zi în urmă, am condus la gară o femeie pe care o plăceam şi care urma să-şi petreacă Crăciunul ei, în familia ei... familie în care, speram cândva, îmi voi găsi şi eu un loc... Am îmbăţişat-o atunci la despărţire şi... parcă este singura îmbrăţişare despre care îmi amintesc ca ea s-o fi acceptat...

Iar azi dimineaţă, după cum spuneam, am visat... Eram aşezat lângă o femeie (o ea fără nume, fără chip bine conturat) cu care purtam o discuţie pasionantă... Era plăcut... Atât de plăcut şi relaxant încât... într-o scurtă pauză, mă trezesc că-şi apropie încet capul de al meu, mă priveşte în ochi, zâmbeşte, mă sărută apoi, cu un aer nevinovat, mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva iar eu... nu pot decât să-i spun că este foarte frumoasă... Visul s-a terminat aici dar am simţit nevoia să-l prelungesc perfect conştient, încă câteva minute... Mi-ar plăcea ca atât visul visat cât şi visul gândit mai apoi să devină curând realitate...

Şi am încălecat pe-o ea (pardon, pe o şa) şi v-am spus, aşa incoerentă şi netradiţională cum e, povestea mea de Crăciun...

Revenind parţial în tradiţie închei spunându-vă că am găsit o formă de urare interesantă, folosibilă cam în orice ocazie:

Nu îţi doresc ceea ce-mi doresc şi mie pentru că între necesităţile şi dorinţele mele şi ale tale pot exista diferenţe majore. În schimb îţi doresc să ai parte de ceea ce TU ai nevoie, de ceea ce TU îţi doreşti!

Apăsător... Presant... Stringent...

Aseară, am încercat să-mi dau seama ce consider că ar vedea ceilalţi pe chipul meu. Cred că ceilalţi, dacă m-ar fi privit cu puţină atenţie, ar fi sesizat un om trist şi puţin speriat.

Nu vreau să anticipez un octombrie trist dar nu exclud posibilitatea de a avea în faţă o astfel de lună. Am început-o cu cedări... Vineri, ascunzându-mă după o aniversare, am băut ceva alcool. Aseară, fiind prea tensionat, am fost tentat să mă arunc într-o baie de cofeină. Totuşi, în faţa automatului de la metrou, am ales un Pepsi în locul unui Red Bull, Pepsi pe care l-am băut doar pe jumătate. La aşa tentaţie sunt totuşi mulţumit că am putut alege răul mai puţin rău. Oricum, două luni, august şi septembrie, am putut sta fără cofeină şi alcool, treabă care la rândul ei mă bucură măcar un pic.

Odată ajuns acasă mi-am modificat statusul la evenimentul care tocmai se derula, mi-am verificat mesajele (puţine, niciunul pe care să-l consider important), am deschis şi messengerul pentru câteva minute, am constatat că nu mă pot bucura de evenimentul fericit care urmează să se petreacă curând în viaţa unor oameni cu care, cândva, interacţionam destul de des.

N-am avut poftă de mâncare aşa că m-am culcat oarecum devreme. Dimineaţă m-am trezit oarecum târziu şi fără pic de chef de viaţă. Mă aştepta şi la birou o situaţie un pic complicată aşa că... era greu de presupus că voi avea o zi frumoasă.

Seara, la fel de lipsit de chef şi deja plictisit de preludiul petrecut lângă mine, am renunţat să particip la ieşirea la cârciumă a colegilor de muncă. Uneori am senzaţia că e prea de ajuns că împart cu ei 8 ore pe zi. Rar consider că aş avea ceva interesant de făcut cu ei în afara programului.

Adevărul este că în prezent am nişte nevoi pe care este greu de presupus că mi le-ar putea satisface cineva de la serviciu (ei da, acum ştiu că trebuie scris serviciu, nu servici; scri.ro să trăiască!). De fapt sunt de părere că nu există încă în viaţa mea nicio persoană care să-mi poată satisface cele mai presante nevoi...

Totuşi, mergem înainte, ce dracu să facem?

Cea mai mare greşeală a mea?

Mă revăd serile trecute cu un bătrân care, acum îmi dau seama, face parte dintre cele mai vechi cunoştiinţe ale mele. L-am cunoscut pe când eram încă în liceu (15 ani în urmă), pe vremea aceea mergând şi într-o tură de duminică cu grupul său. Am mai povestit eu cu ceva vreme în urmă pe aici de Mihai, omul cu bastonul...

Ei bine, deşi nu aveam chef să mă întind la vorbă cu el, l-am salutat. Mă întâmpină cu:

-E cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o!
iar discuţia continuă cam aşa:
-Mare aşa, aşa sau aşa? întreb arătând din gesturi, amuzat, direcţia orizontală, verticală şi diagonală
-Ia-o cum vrei!
-OK! Şi care-i greşeala aia?
-Că nu ţi-ai terminat şcoala.
-(zâmbind) Şi dacă aş fi terminat-o cine garantează că aş fi avut de câştigat?

Mai schimbăm câteva vorbe apoi ne despărţim.

Mi se pare interesant că, în urmă cu câteva zile, mă trezisem cu fostul decan al facultăţii, în metrou, la câţiva metri în urma mea. Şi mi-am dat seama că, în ciuda părerilor critice ale celorlalţi, mie îmi e pe zi ce trece mai indiferent că lucrurile s-au terminat aşa cum s-au terminat... Nu pot să spun că sunt vesel din cauza faptului că, din motive relativ încurcate, am lăsat-o baltă dar cel puţin sunt vizibil mai puţin trist din cauza asta. Ca să mă exprim în procente, intensitatea tristeţii a scăzut măcar spre 40 % dacă nu mai jos.

Cu ceva vreme în urmă, când se întâmpla să-mi mai iasă în drum vreun profesor din fuck-ultate (nu mai ştiu de la cine am împrumutat acest cuvânt, poate de la inventatorul stresiunii), ştiam că în următoarele ore mă va cuprinde o tristeţe greu de diluat...

Mi-am uitat în tine aripile...

M-am mai gândit uneori la fragmentul de Pescăruş care mă întristase în august la concertul Ţapinarii din Club A (povestea aici). Ei bine, se pare că atunci găsisem o variantă incompletă a textului, am dat de ea şi acum şi... m-am întrebat dacă confund eu piesele... Nu confundam nimic, acum pot spune cu oarecare siguranţă că varianta către care am pus link mai sus mi se pare cea completă.

Revenind la tristeţile mele, zilele trecute mă gândeam că-mi picase prost acel mă-nchin cu-n picior/ căci mâinile te caută (gândindu-mă că, oricine-ai fi, nu te găsesc sau poate simţindu-mi atacat slabul sentiment religios pe care, probabil, încă-l trăiesc) dar azi dimineaţă mi-am amintit brusc de mi-am uitat în tine aripile care, câteva versuri mai târziu, văd că se continuă cu şi încă mă-ntorc/ să-mi caut aripile (iar asta ar putea să fie o mică problemă, ori mă întorc prea des după vechile-mi aripi, ori nu m-am întors suficient încât să le regăsesc, să le scutur de praf şi să le montez la loc pe un organism pe cale de înnoire).

Şi când te gândeşti că, la câteva zile după concert, am fost tentat să cred că Pescăruş stârnise un simplu gând intruziv care a plecat la fel de rapid precum venise...

Una din variantele de Pescăruş găsită pe tub, una care are textul în forma căutată de mine, celelalte două verificate având text incomplet sau puţin schimbat:

Inutil de precizat că Pescăruş a fost obsesia muzicală a zilelor trecute... Sper să prind curând un concert Ţapinarii să observ cum mai percep Pescăruş după aceste amintiri...

Prea trist...

Sunt prea trist la ora asta ca să mă pot concentra suficient pentru a povesti amestecul de gânduri care-mi trec prin cap... Şi oricum nu cred să existe mai mult de o persoană care să caute ceva constructiv în ce scriu eu aici...

Faţă de ceilalţi îmi cer scuze că, într-una din trecutele împrejurări în care, din motive mai mult sau mai puţin asemănătoare, am avut aceiaşi stare "optimistă", nu am avut curajul să mă sinucid. Dar nu exclud posibilitatea ca, în lipsa unei noi redresări aproape miraculoase, să spun adio vieţii în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat... În definitiv nu găsesc prea multe motive pentru a insista să trăiesc...

Şi dacă întâmplător eşti o minte simplă care crede că în astfel de momente este suficient să pui în aplicare îndemnul "nu dispera, ia sticla şi bea", te anunţ că, de câteva săptămâni, sunt mai degrabă în dezacord cu ideea asta... Oricum, profit de ocazie ca să pun pe blog pentru prima dată (cred) o piesă Voltaj, trupă care acum vreo 10 ani îmi spunea ceva, chiar dacă noul Voltaj nu mai avea nicio treabă cu vechiul Voltaj şi al lor Nori de hârtie...





Uite şi o variantă mai faină pentru Nori de hârtie:

Nu a dispărut...

Scriam acum ceva vreme că ea pare să fi dispărut definitiv din drumul meu... Ei bine, chiar dacă nu a apărut în săptămânile în care, mai mult sau mai puţin insistent, o căutam cu privirea, m-am trezit aseară cu ea în faţa (mai exact laterala :D) ochilor.

Era o oră la care nu-mi amintesc s-o fi văzut de mult timp. Pe trei sferturi, conştient, eram convins că nu are cum să apară dar, probabil, sfertul inconştient dorea s-o revadă. Prin urmare, plimbându-mă pe peron, îmi dau seama că am ajuns în spatele ei şi, într-o clipă, am decis să merg mai departe. Mi-am continuat drumul mulţumindu-mă să observ din mers că mânca. N-o mai văzusem mâncând de 4 ani sau chiar mai mult... Nu ştiu de ce dar percep oamenii care mănâncă pe drum (ca mine, mănânc pe drum aproape zilnic) ca fiind mai puţin atenţi cu ei, mai plini de griji, mai trişti în comparaţie cu cei care se bucură de masă acasă... În acelaşi timp faptul că am văzut-o mâncând pe peron mi-a dezvăluit-o ca fiind mai umană decât mă obişnuisem să o consider. Stătea pe peron aproape exact în locul şi în poziţia în care, cred, o văzusem ultima dată, cu câteva luni în urmă. Mi-am dat seama apoi că nu am reţinut cum era îmbrăcată, ce geantă avea, dacă părea tristă, veselă, obosită sau mai ştiu eu cum altfel. Am constatat apoi că sunt în prea mică măsură tentat să mă întorc să o observ mai atent.

Am urcat în metrou, am încercat să citesc mai departe dar până la urmă am fost năpădit de emoţii. Mi-am imaginat că merge pe exact acelaşi traseu şi că va trece prin faţa mea, urmând s-o revăd prin geamul metroului la staţia obişnuită. N-am revăzut-o. Am crezut apoi că o voi revedea la următoarea staţie la care oricum coboram. N-am revăzut-o. Fie s-a pierdut în mulţime, fie coborâse mai devreme decât credeam eu.

M-am întrebat ce i-aş fi putut spune dacă aş fi decis să mă opresc lângă ea şi să-i vorbesc. Nu mi-a trecut prin cap decât ceva de genul "Vreau să-ţi spun că într-adevăr îmi pare rău pentru momentele în care eu consider că am greşit faţă de tine şi pentru momentele în care tu consideri că aş fi greşit faţă de tine." Nu-mi dau seama în ce măsură chiar simt nevoia să-i spun aceste cuvinte la care, poate puţin sub altă formă, m-am mai gândit din când în când.

Pe măsură ce trecea timpul eram din ce în ce mai trist. Nu-mi dădeam seama ce mă întristează, singurul gând mai clar se lega de faptul că eu consider nedreaptă evoluţia situaţiei. Până acasă, fără să-mi fi propus asta în mod special, mi-am stăpânit lacrimile. Dar odată ajuns acasă m-am aşezat pe scaun, cu coatele pe genunchi şi capul sprijinit în palme şi am plâns liniştit şi tăcut. Mă întrista şi faptul că nu mai găseam niciun om cu care să împart acea emoţie. Nu numai că am rămas fără ea dar am îndepărtat şi alţi oameni din viaţa mea... Iar relaţiile amicale noi, care să şi dureze, sunt atât de rare încât asta îmi pare un motiv în plus pentru tristeţe...

M-am liniştit apoi, am deschis calculatorul, m-am bucurat de un mesaj pe care-l consideram interesant şi promiţător (de dimineaţă cam trecuse optimismul reapărând senzaţia că am greşit undeva cu ceva), am stat pe internet până târziu apoi, după ce am întins pe sârmă rufele spălate, am adormit. Deşi nu apucasem să scriu despre, aproape uitasem de reântâlnirea de mai devreme... Într-o oarecare măsură mă bucur că am reuşit să scriu atât de târziu. Totuşi, poate era de preferat să nu mai consider revederea ca pe un eveniment demn de a fi notat.

Intensitatea sentimentelor este sesizabil mai mică decât anul trecut pe vremea asta. În acelaşi timp constat că gândurile războinice îndreptate împotriva ei nu mi se mai strecoară în minte când o văd. Totuşi, senzaţia de nedreptate persistă alături de convingerea că este aproape imposibil să reluăm comunicarea. Ea nu cred că are vreun motiv să reia comunicarea cu mine iar eu... nu pot să forţez comunicarea cu ea, ignorând dorinţa ei. Ar putea să se simtă, pe bună dreptate, hărţuită. În acelaşi timp mă întreb dacă mi-ar folosi la ceva să reuşesc din nou să comunic cu ea. Mă mai întreb dacă fiecare nouă revedere va începe printr-o mică doză de bucurie pentru faptul că o văd din nou şi va continua cu acest puternic sentiment de tristeţe...

Deşi raţiunea zice că aceste revederi sunt pur întâmplătoare (tot nişte drăgălaşe lebede negre şi ele), încă sunt momente în care sper că aceste revederi nu sunt întâmplătoare, ele petrecându-se pentru a aduce, cu timpul, un ceva bun pe care nu-l pot acum defini.

Mi-ar plăcea să (re)apară altcineva în viaţa mea care să stea suficient de mult în gândul meu încât să găsesc din ce în ce mai greu starea în care gândurile fug către trecut şi aduc melancolii blegoase...

În timp ce scriu mă întristez din nou... :(