Sanctuarul urşilor (Romanian Bear Sanctuary)

Sâmbătă, în timpul documentarului cu veterinarul de pe Animal Planet (vezi postarea de mai târziu, Eu şi calul) am şansa să văd că, mai târziu, urma un documentar despre urşii din Carpaţi. Îmi dau seama că ora 20:00, în cazul în care părinţii s-ar fi întors deja acasă, este oră de serial şi mă întristează ideea de a nu vedea documentarul.

Seara am noroc. Părinţii încă nu ajunseseră aşa că pornesc televizorul şi mă bucur de momentul solitar (cum mi s-a mai întâmplat cu ani în urmă, când s-a difuzat un concert Placido Domingo, când eram singurul din casă care dorea să se uite la aşa ceva în linişte, cu calm, cu seriozitate).

După cum mă aşteptam, ora de documentar a fost fragmentată cu publicitate. Deşi alţii (mama, de exemplu) critică minutele de publicitate, eu suport acele minute reducând spontan cota de interes dedicat televizorului în respectivele minute. Poate că suport publicitatea pentru că sunt în stare să îmi dau seama că o televiziune presupune o grămadă de cheltuieli, mai multe cheltuieli decât se încasează prin abonamentul de cablu, situaţie în care cheltuielile se compensează în bună măsură prin încasările din publicitate.

Despre documentar

Filmul a descris soluţia găsită de o româncă pentru mulţimea de urşi captivi din România, urşi dintre care am văzut şi eu unul cu ani în urmă, legat de un copac, undeva lângă Sinaia, lângă un restaurant sau ceva de genul acesta.

Aşa cum bănuiam, s-a prezentat ursăria de la Zărneşti (dincolo de documentarea ulterioară, am văzut şi pe AP un cadru scurt cu un indicator turistic) despre care aflasem doar câteva lucruri vagi. Acum ştiu ce gen de urşi locuiesc acolo, ştiu că aceşti urşi nu pot evada pentru că sunt înconjuraţi de gard electric, monitorizaţi video, hrăniţi, vizitaţi de veterinar, ştiu că, pentru acea categorie de urşi, libertatea parţială de care beneficiază în imensele cuşti din Piatra Craiului este mai bună decât libertatea totală din pădurile din care, cred eu, au fost şi capturaţi.

Dincolo de sentimentul interesant pe care-l aveam auzind la Animal Planet nume gen Martinică, dincolo de îndoiala mea legată de realul interes arătat de guvern, presă, opinie publică faţă de acel proiect, dincolo de toate acestea rămân nişte imagini interesante şi convingerea că unii oameni chiar gândesc diferit, gândesc într-un stil aparent ciudat, apreciat totuşi de unele categorii de indivizi.

Poate cea mai interesantă parte a documentarului mi s-a părut descrierea situaţiei unui urs orb care, o parte din viaţă, şi-o petrecuse asemănător cu ceilalţi locuitori ai rezervaţiei, într-o cuşcă suficientă pentru un pui dar mult prea mică pentru ursul adult. Ei bine, pentru acest urs orb s-au agitat mulţi oameni, s-a apelat la ajutor din Marea Britanie, s-a călătorit, s-a adus echipament medical performant. S-a dovedit, în urma examinării ochilor ursului într-o clinică veterinară din Braşov, că o operaţie este inutilă. Ursul a rămas orb dar, parcă în ciuda faptului că verdictul acesta nu era eliminat la începutul demersurilor, este de apreciat efortul făcut de oameni în încercarea de a mai îmbunătăţi un pic condiţiile de viaţă ale animalului.

Un alt aspect interesant a fost referirea la agorafobie în legătură cu urşii temători care ieşeau cu greu din cuştile în care erau transportaţi către rezervaţie. Aici nu m-am putut abţine să fac o comparaţie. Dacă ursul care a trăit în captivitate o vreme se sperie de spaţiul liber din jurul său, presupun că este rezonabil să afirm că şi un om crescut într-un spaţiu restrâns s-ar putea teme de spaţii largi, necunoscute. De aici până la a lega agorafobia de atacul de panică nu este decât un pas pe care o bună parte a psihologilor clinicieni l-a făcut.

După ce am închis televizorul am început să mă gândesc în ce măsură oamenii sunt în stare să gândească proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii bipezilor care, la rândul lor, au avut ghinionul să-şi trăiască o parte din viaţă într-o cuşcă fizică sau doar emoţională. Nu ştiu de ce dar am destul de des impresia că oamenii sunt mai tentaţi să ajute un animal decât să-şi ajute semenii. Oare e mai simplu să ajuţi un animal? Sau mai degrabă este vorba de faptul că un animal este mai uşor de manipulat în timp ce un om ajutat nu se ştie niciodată cum poate reacţiona în faţa ajutorului primit?

Detalii suplimentare despre Romanian Bear Sanctuary pe blogul lui Mihai Moiceanu şi în filmuleţul de mai jos:

14 noiembrie în momente

Ieri...

10:30, nu sunt în stare să răspund cu un simplu mulţumesc unor cuvinte plăcute.

11:00, un copil aleargă pe lângă mine spre părinţii lui...

-Mami, pot să-i arăt peştele?
-Nu, pentru că peştele e în maşină.
-Şi nu putem coborî până la maşină să luăm peştele?
-Bine, cobor să-l aduc.

Câteva clipe mai târziu tatăl copilului cobora scările în faţa mea...
Povestea asta m-a făcut să zâmbesc. M-a uimit logica copilului şi faptul că a obţinut ce dorea fără spectacol gen urlete, tăvălit pe jos şi altele de genul acesta.

Mai târziu, pentru că plecasem de acasă nemâncat iar pe drum m-am grăbit, m-a apucat pofta de gogoşi de la Unirii. Aşa că, în loc să mă-ntorc direct acasă, am făcut o scurtă plimbare prin centru... Mergând şi mâncând, m-am trezit citind numele ministerelor pe lângă care treceam. Printre ele, Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti (sau ceva de genul acesta). Ei bine, chestia asta cu libertăţile cetăţeneşti n-am înţeles la ce se referă... Câteva secunde mai târziu m-am intersectat cu un grup de elevi deschis şi închis de o profesoară. Profesoara care închidea grupul, nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă.

Unirii 1, Teatrul Masca. Iniţial nu sunt interesat dar apoi caut un unghi din care să văd ce se întâmplă pe scena improvizată. Nimic deosebit, doar Actorii... Pentru duminică se anunţa un alt spectacol, Oglinzile. După afiş părea un spec tacol interesant...

Mă-ntorc până la urmă şi spre casă. Eram aproape ajuns când văd un copil aplecându-se să protejeze o pisicuţă de posibilul atac al unui căţel. Copil şi căţel s-au privit ochi în ochi câteva zeci de secunde... Pisicuţa era un martor discret al acestui schimb de priviri... Câinele s-a retras din scenă la apariţia unui om grăbit care l-a speriat.

Ajung acasă şi... îmi găsesc părinţii privind un documentar pe... nu mai ştiu cum se cheamă postul... documentar care povestea cum o fată infectată cu rabie a supravieţuit datorită încercării disperate şi riscante făcute de doctorul care o trata...

După acest documentar, încă unul în egală măsură de interesant, pe care l-am mai văzut cândva. Acum l-am revăzut pe bucăţele dar chiar şi aşa mi-a atras atenţia diferenţa dintre comportamentul unui om într-o situaţie oarecare şi comportamentul aceluiaşi om într-o situaţie de care se bucură cu adevărat (aici fiind vorba de întâlnirea cu Megadeth).

Pe durata acestor documentare m-am trezit că respir într-un mod pe care nu reuşesc să-l descriu. De câteva ori am ieşit pe balcon simţind nevoia de aer. Îmi venea să plâng, chestia asta neîntâmplându-se din cauza subiectului documentarelor. Din punct de vedere psihic mă simţeam extrem de obosit...