Între Slănic şi Vălenii de Munte prin Muntele Verde- Plaiul Bughei (21 februarie 2016, singur)

PLANUL

Planuri peste planuri, calcule legate de distanţe, colectat puncte GPS pe harta google, mutat punctele pe România Digitală, încărcat GPS, verificat cum se vede locul din satelit, imaginat traseu, căutat puncte de intrare şi de ieşire care, pe cât posibil, să nu te oblige să sari garduri, verificat prognoza... Cam aşa am petrecut câteva ore din săptămâna 15- 21 februarie 2016. După nişte cumpărături făcute sâmbătă şi o ultimă verificare a prognozei, îmi plătesc online biletul pentru Buda- Slănic (5,3 lei) după care mă enervez crâncen (odată am şi eu nevoie şi... uite ce păţesc!) constatând că nu pot tipări biletul din cauza faptului că mi s-a uscat (de prea multă neutilizare) cartuşul negru. Pentru că dimineaţă doresc să fiu cât mai puţin stresat de timp, mă duc până la gară să-mi iau bilet şi pentru Bucureşti- Buda (6,9 lei cu Card Tren Plus), mă întorc acasă, fac rucsacul, fug la somn puţin după 11 noaptea.

APROPIEREA

Duminică 21 februarie 2016 mă trezesc pe la 3:30, mă igienizez cât de cât, plec spre metrou suficient de târziu încât să-l ratez pe primul, ajung totuşi la gară la o oră mai mult decât decentă, destul de mult înainte de 6:00. Urc în personalul lung (tot vreo 8 vagoane), constat că podelele sunt proaspăt spălate, emanând un miros decent de detergent, găsesc un loc bun pentru mine şi rucsacul meu, îmi găsesc ocupaţie până spre Brazi (reverific prognoza, mănânc, casc ochii la natura din jur) apoi mă pregătesc de coborâre, făcând în ciudă naşului care, după privire, părea că se îndoieşte de faptul că mă voi da jos tocmai în Buda.

Pe peronul din Buda sunt luat în primire de câinele locului care mă latră un pic apoi dă semne serioase că s-a plictisit de mine. Încă doi căţei ajung să mă ignore în următoarele 30 de minute. Încerc să găsesc ceva interesant de privit în jurul gării dar vremea destul de închisă nu-mi arăta zona într-o lumină prea atrăgătoare. Mărşăluiesc pe peron, reuşesc într-un târziu să-mi dau seama că, între gară şi peron, este scris din pietre plate nici mai mult, nici mai puţin decât… Buda. Chiar dincolo de gară începe localitatea, încă adormită la ora aia.

Bine că, la 8:13, sunt deja urcat în trenul care urma să mă ducă 34 km mai încolo. Nici nu pleacă bine trenuleţul (2 vagoane) şi naşul apare. Îi spun că am plătit online, îmi verifică ID-ul biletului şi identitatea apoi, spre surprinderea mea, îmi tipăreşte el biletul folosind echipamentul din dotare. Trenuleţul este curat, nu tocmai aglomerat, controlorul îmi lasă o impresie foarte bună atât din punct de vedere tehnic cât şi prin exactitatea cu care numără restul pentru călătorii care îşi plătesc biletul în tren.

Casc ochii pe geam încercând să-mi imaginez unde aş mai putea să cobor pentru mici drumeţii, mă mai uit din când în când la ceas şi devin oarecum nerăbdător constatând că a trecut ora 9:18, la care era programată sosirea în Slănic. Mica întârziere nu a reprezentat o reală problemă pentru mine dar am remarcat-o totuşi.

TRASEUL

Cobor din trenul celor de la Transferoviar, ies imediat în şosea, recunosc locul care semăna foarte bine cu ce văzusem documentându-mă pe google maps şi street view, pornesc la drum fără să fac pauză, recunosc pe rând diverse locuri previzualizate. Două minute mai târziu observ o bandă albastră pe marginea şoselei. Mai trec câteva minute apoi marcajul, trădător, fuge în stânga. Prezenţa marcajului despre care citisem aici (http://www.carpati.org/trasee_muntii/grohotisului/orasul_sl%C4%83nic_prahova-919/spre/v%C3%A2rful_grohotis-920/847.html) mă încurajează să revin în Slănic. 

Cred că un dus-întors între două trenuri e o opţiune bună pentru primăvara asta. Văd pe stânga un indicator rutier: Bucureşti 100 km. Eram la 100 km de casă...

Mă uit în dreapta şi văd albia minoră a Slănicului cimentată. Exagerat de antropizată... O avea vreo logică din punct de vedere al expunerii la hazarde naturale? Îmi picase recent în mână un studiu legat de felul în care afectează alunecările de teren oraşul şi asta m-a făcut să mă gândesc că cimentarea o avea vreo legătură cu drenarea versanţilor.

Remarc peste râu amenajări de la Mina Unirea, fac o poză, trec mai departe. 

Observ câteva locuri în care se poate trece Slănicul, îmi imaginez vag cam cum s-ar putea urca pe dealurile dinspre est,  admir păşunile de mai sus, din nord-vest.

Ceva mai sus, Slănicul scapă de antropizare, căpătând un aspect aproape natural. Înainte de zona asta, privind înainte, îmi sare în ochi Muntele Verde. Urc, tot urc, când pe dreapta şoselei, când pe stânga, în funcţie de partea pe care apărea şi dispărea trotuarul.

În dreptul curbei 90 de grade dreapta (indicator de Teişani) las pe stânga un loc în paragină. Apropierea de Muntele Verde mă mulţumeşte. Merg repede, oarecum cu teamă că aş putea petrece pe drum mai mult de 7 ore, cât aveam până la trenul din Vălenii de Munte. Panta şoselei creşte (nu aş vrea să urc cu bicicleta pe aici deşi alţii apreciază zona), localitatea se sălbăticeşte, la bifurcaţia spre Casa Pădurii mă ia în primire o gaşcă de câini insistenţi. Scap de ei greu, având constant cel puţin o potaie la 1- 2 metri de mine. Merg încet, cu ochii în spate, până când ţipă un gospodar la potăi şi le potoleşte oarecum. Îmi dau seama că gaşca asta de câini pe intrarea spre o unitate economică gândită în scop turistic arată că, în România, turismul se face mai mult cu curul în maşină. Ca pieton/ drumeţ/ amărăştean cu rucsacul în spate e puţin probabil să scapi nestresat de câini.

Mai încolo, pe un copac de la marginea pădurii, văd înfipt un afiş prin care ţi se interzicea să iei pământ din pădure, în caz contrar riscând nişte sute de lei amendă. Deci dacă vreau să fiu îngropat în pământ de Slănic trebuie să mă mut acolo, cu speranţa că nu-i deja plin cimitirul lor. :)

Apropierea de Muntele Verde îmi dă aripi cu atât mai mult cu cât, se pare, mă hidratasem cam mult. Urc, încercând să identific cât mai corect locurile pentru a observa la timp punctele în care aş putea părăsi şoseaua. Hidratez Muntele Verde când simt că nu se mai poate altfel. Mă fac cât pot de subţire pe marginea şoselei  când de pe serpentine se anunţă maşini. Totuşi, nu poţi merge nici prea pe margine din cauza pantelor care fug imediat sub şosea şi din cauza mărăcinilor care îmbracă drumul.

Fac o tonă de poze cu pietroaiele astea despre care, pentru prima dată, auzisem de la şeful meu. Chiar am o feliuţă din Muntele Verde (care, de aproape, nu prea pare verde) pe calculatorul de la birou...

Se apropie punctul în care, folosindu-mă de produsele google, observasem o potecuţă pornind spre pădure. Casc ochii dar nu văd nicio intrare tentantă. Fie erau pante aiurea, fie vegetaţia era complicat de depăşit, fie erau multe gunoaie. Teoretic mai aveam o şansă, ceva mai încolo, unde România Digitală îmi arăta un drum de exploatare care părăseşte şoseaua în dreapta. Ce nu observasem nici pe ROAD, nici pe google e că în zona aia sunt şi nişte construcţii...

Sus în deal e o casă... De fapt un grup de case... Ham- ham... din iarbă se ridică două potăi. Plin de speranţă, mă mut pe stânga drumului. Căţeii se apropie dar nu trec şoseaua. Nu vedeau indicatorul pentru trecere pentru căţei, probabil. :) Un minut mai târziu moare speranţa mea… Observ că trebuia să intru exact pe drumul dinspre casele alea, pe la nasul câinilor care între timp se odihneau aproape de şosea. Îmi imaginez că aş putea părăsi şoseaua ceva mai încolo dar o las baltă cu improvizaţia văzănd cum se înalţă, mândru şi lung, un gard de sârmă ghimpată.

Tacticos, asemenea unui dresor de câini, intru pe drum şi urc, urmărind căţeluşii cu coada ochiului. Aceştia apar curând în dreapta- spate. Latră a nemurire, eu mă străduiesc să le arăt că stăpânesc situaţia, merg încet înainte cu ei lătrând în vânt. Din susul drumului aud voci apoi văd o maşină oprită. Cineva se ceartă cu Fetiţa iar ea nu e deloc tentată să asculte aşa că latră în continuare. Încurajat de prezenţa omului măresc viteza un pic, salut şi dispar în pădure ca măgarul în ceaţă. La 20 de metri de maşină sunt la un pas să mă bag ca porcul în gunoi. Orice orăşean e curat până la marginea localităţii după care aruncă cu dezinvoltură deşeuri în natură. Un adevăr general valabil pentru locurile din România prin care am umblat. Trist! :(

Terminat fiind momentul poetic (bănuiesc că aţi observat şi voi cât de bine rimează ham cu ham), mă opresc pe moţul transformat în groapă de gunoi şi mă uit pe GPS. Dintr-o mică neatenţie, rămăsesem cu ideea că voi avea de urcat pentru o vreme dar în realitate cea mai bună direcţie s-a dovedit coborârea printr-o pădure de foioase extrem de productivă care mi-a aşternut la picioare, pentru câţiva paşi, covor gros de frunze. Cred că trecea de gleznă stratul...

Se conturează destul de slab culmea pe care o urmez aşa că bag un ochi şi în busolă pentru a mă asigura că merg aproximativ spre sud. Covorul de frunze scade în grosime aşa că mersul este din ce în ce mai plăcut. Nu trec câteva minute şi observ un animal rapid alergând de la dreapta spre stânga, speriat de prezenţa mea. Îmi imaginez că potecuţa asta nu este circulată decât extrem de rar, dacă mi-a dat ocazia să sperii animalul. Nu mă pricep la aşa ceva dar era o ciută, căprioară sau ceva în genul... Graţie, viteză, sunt gata să fac un exerciţiu de admiraţie... O caut cu privirea, cu impresia că nu a plecat departe. O remarc un pic mai în stânga potecii, pe direcţia mea de mers. Scot aparatul foto şi mă străduiesc câteva minute să fac zoom pe ea. Arunc nişte declanşări dintre care sper ca măcar una să fie cât de cât norocoasă. Mai fac câţiva paşi dar până la urmă reuşesc să o sperii de tot şi fuge din raza mea vizuală. Ce mi se pare ciudat e că se îndrepta spre şoseaua de Teişani care nu avea cum să fie departe... Rămân cu imaginea unor picioare subţiri terminate într-un popou alb. Faină întâmplarea, chiar dacă mi-a demonstrat că nu sunt bun de fotograf de wildlife. Cred că e mult mai simplu să faci poze la nunţi. :)

  

Pădurea se răreşte, sesizez în stânga un deluşor înierbat, consult GPS-ul şi observ că e OK să urc pe el. Printre tufe de nu ştiu ce cu ghimpi, merg folosind o potecuţă de oi. Un pic sub vârfuleţ las în stânga un adăpost care pare cam murdar. Mai merg un pic şi observ o vulpe alergând în lungul unui vâlcelaş. Foarte iute săgeata roşcată! 

Muntele Verde încă se vede în spate.

Cred că se vedeau şi construcţii din Slănic.

 Simţeam nevoia de un popas la înălţime aşa că îmi propun să fac popas pe vârfuleţul golaş. 

Ajung sus şi văd pe partea cealaltă o turmă de oi. În secunda următoare văd un dulău ciobănesc care vine tacticos spre mine, lătrând de mama focului. Ciobanul, undeva în stânga, porneşte şi el spre mine şi îşi linişteşte cât de cât dulăul. Îl salut, stăm puţin de vorbă despre oiţele care urăsc sedentarismul chiar dacă iarna asta molcomă nu le oferea acolo decât iarbă uscată, mai puţin gustoasă comparativ cu furajele pe care le-ar fi primit jos. Îl întreb dacă peste coama de mai încolo pot să cobor în Vălenii de Munte (pe principiul că e bună harta dar ciobanul sigur ştie mai bine locurile), îmi spune că aş avea două variante, să cobor chiar la începutul localităţii, dacă o iau prin Olteni (nu reţinusem toponimul, m-am lămurit ceva mai târziu despre ce localitate era vorba, pe când eram gata să prind cracul de drum care coboară într-acolo) sau să nimeresc spre centru. Îmi mai spune că prin pădurea care se vedea mai încolo există un drum care mă va scoate bine. Îi laud câinii frumoşi şi deştepţi după ce îi ceartă că insistă să mă latre de parcă i-ar fi apucat vrednicia. Am uitat să spun că, de undeva din dreapta, a apărut şi al doilea câine care s-a simţit obligat să mă latre un pic, până a venit ciobanul să-l liniştească. Văzând direcţia din care venea, oarecum identică cu cea în care fugise vulpea, sugerez ciobanului că am confundat câinele lui cu o vulpe. Mi se spune că e posibil, câinele fiind tot roşu. Acasă, cugetând adânc, trag concluzia că un câine nu potea să fie atât de rapid şi de tăcut deci e mult mai probabil să fi văzut vulpea decât să o fi confundat cu un câine. Întreb dacă mai sunt turme ieşite pe dealuri şi aflu că ar mai fi un cârd. Aveam să-l observ mai târziu, peste o culme molcomă şi o vale.

 De treabă cioban! Cumsecade câini! Deşi erau măricei dulăii şi lătrau de la maxim 2 m de mine, nu am simţit suficientă frică încât să virez spre panică. Nu mai luasem de mult timp contact cu câinii ciobăneşti dar se pare că nu mi-am pierdut stăpânirea de sine necesară în astfel de cazuri. Deci, cu puţin noroc, scapi cu bine chiar dacă nu ai spray anticâine şi beţe în mâini. Beţele mele erau fixate pe rucsac şi acolo au rămas tot timpul în tura asta. Le-am cam cărat după mine degeaba! :)

Continui oarecum de-a dreptul peste o obârşie de pârâiaş care înmuia terenul. Pe aici se lăsase cam rece, mâinile simţeau vreo 3 grade pe când termometrul măsura de pomană prin rucsac. 

Deşi părea aproape, nu a durat tocmai puţin până am intrat în pădure. Aici dau într-adevăr de un drum pe care urma să îl ţin o vreme. Prin poieni mai întâlnesc diverse adăposturi sau locuri împrejmuite, probabil în scopul adunării animalelor, trec pe lângă ele oarecum cu teamă, aşteptându-mă din clipă în clipă să aud eterna rimă, ham- ham. Sunt norocos, nu mă latră nimeni, probabil pentru că dulăii corespunzători erau plecaţi cu oile. Mai fac câte o poză, mai bag ochii în GPS, sunt mulţumit că drumul e lejer, plăcut, fără diferenţe de nivel sau pante mari, ceasul arată că e puţin trecut de miezul zilei, vremea e bună, chiar dacă puţin noroasă şi vag vântoasă.

 

Cum să stea la iernat oile placide în condiţiile acestea?

Curând constat că mă aflu cam prea în stânga (est) faţă de linia pe care mi-o imaginasem de acasă şi că, tot înainte, aş începe coborârea spre o localitate (probabil Olteni, încă nu mi-e extrem de clar) în care nu intenţionam să ajung. Casc ochii la linia track-ului şi la culmile din jur şi constat că pot reveni pe calea mea dacă mă las spre cursul pârâiaşului din dreapta (vest) şi urc în culmea pe care tocmai observ un cârd de motociclişti. Pentru că mai era pe acolo un picioruş de deal care mi-ar fi complicat drumul spre culme decid să îl ocolesc oarecum pe curbă de nivel după care să atac culmea, pe un versant care părea cam prea înclinat, văzut de departe, dar care s-a dovedit chiar prietenos în timp ce mergeam pe el când pe poteci de oi, când de-a dreptul printre veşnicele tufe cu ghimpi.

Ajung în drumul motocicliştilor, observ un pic într-o parte o proeminenţă, urc pe ea, constat că e şi aici un vârfuleţ oficial, cu bornă topo, mă bucur de a doua cucerire de înălţimi a zilei (pentru curioşi, înălţimile au fost de vreo 650 m :) ) apoi merg mai departe pe drum. Şi merg, merg, merg... până nu mă plictisesc. Mai verific din când în când linia traseului cu GPS-ul, constat că e în continuare bine, observ de sus şi parcul industrial pe lângă care plănuisem să ajung în şosea, mai părăsesc drumul din când în când atunci când îmi pare că merge cam aiurea relativ la cumpăna apelor, mai tai câte o scurtă pădure, peste văi încep să se vadă aşezări. Pe când simţeam traseul aproape de final cobor o scurtă pantă mai abruptă, printre vegetaţie pârlită. La baza pantei, în două şiruri paralele, copăcei proaspăt plantaţi. 

Dintr-un moment în altul mă aşteptam să nimeresc în drumul bifurcat pe care îl văzusem pe satelitul google. Credeţi că am nimerit? Ar fi fost culmea... Să nimeresc eu bine chiar pe tot traseul? Nici gând! Întâlnesc din nou un om, al doilea din sectorul de dealuri, îl salut, observ că merge dinspre vest (Bughea, cred) spre est (Str. Berevoieşti din Vălenii de Munte), eu merg în continuare spre sud până îmi dau seama că am depăşit punctul în care îmi propusesem să fac stânga. Probabil era perfect dacă mergeam pe urmele omului aceluia… Observând că e un oarecare drum şi pe aici decid să nu mă întorc. Parcul industrial încă se vede, se ghiceşte oarecum şi drumul de pământ de lângă el, prind direcţia bună, merg cât merg şi dau de o adâncitură destul de serioasă pe care trebuie s-o tai. Din satelit părea neted… :) Mai merg un pic şi dau de o nouă adâncitură. Care ai râmat pe aici? :)

 

Scot capul şi dintr-a doua adâncitură paralelă cu şoseaua, mai merg pe tarla o vreme, ocolind pe cât posibil zonele mai umede, observ în stânga doi oameni care cocoloşesc un copăcel, constat că soarele e tentat să mă abandoneze exact când îmi propun şi eu să fac un popas mai lung. Să fac popas… Dar pentru asta trebuie să găsesc întâi locul potrivit. Pe şosea nu mă tenta, prin zona asta umedă nu mă tenta, printre copacii din stânga lucrau oamenii… Semnele indicau că nu voi face popas…

 

Ajung la şosea, pe partea cealaltă e colţul unui gard de lângă care latră cu spor un căţeluş, dau să continui pe şosea repede, pentru a nu întărâta căţeluşul, când observ şirurile de copaci de pe stânga şoselei, copaci de care nu mă separă niciun gard. Intru pe tarla, îmi găsesc un loc cât de cât curat, strecurat între căcăreze şi pet-uri aruncate în natură de Dorel, muncitorul fruntaş, mă aşez, mă schimb cât pot de repede (ăştia au dat cu frig exact la final, să-mi facă mie în ciudă) de tricoul şi polarul fleaşcă, las jacheta de goretex la zvântat câteva minute, mai fac o vizită la toaleta ecologică, repun toate cârpele în rucsac şi o iau la vale după singura pauză a zilei cronometrată. Restul pauzelor, de orientare sau de dus muncă de lămurire cu câinii, nu cred că meritau cronometrate, poate cu excepţia pauzei cu cioban care a durat ceva mai mult.

 

Merg acum fără goretex, în ideea de a transpira cât mai puţin, din grijă pentru nasurile celor care urmau să-mi fie prin preajmă pe tren. Dacă era soarele mai cumsecade eram ceva mai riguros cu igiena deşi, îmi dau seama acum, de data asta nu pusesem niciun deodorant în rucsac.

O iau la vale pe lângă parcul industrial şi merg liniştit până observ în faţă un individ cu comportament ciudat. Ba mergea normal, ba alerga, ba făcea zig-zag-uri, ba se tăvălea în şanţul de la marginea şoselei. Până la urmă se pare că era un Dorel beat mangă… M-am mai relaxat după ce l-am depăşit şi am observat că pot să îl las suficient de mult în urmă. Mai întorceam capul să văd dacă am menţinut distanţa şi dacă mai e individul în picioare. Nu m-ar fi mirat deloc dacă aş fi auzit o bufnitură în spate, în urma impactului dintre beţiv şi maşina condusă de un şofer nu suficient de atent. Nu am auzit niciun zgomot suspect, probabil Dumnezeul beţivilor era la datorie.

Depăşesc nişte copii care se jucau cu mingea în drum (ca şi în Ghioşeşti am întâlnit şi aici copii care mai ştiu să se joace), mai încolo depăşeşc un grup de taxiuri care însoţea un mort la groapă (în timp ce eu, la prima vedere, mă gândeam că pot tocmi unul până la gară). Continui la vale, constat că şi pe aici sunt pante teribile pe străzi, las în dreapta sau stânga diverse străzi pe care le predescoperisem online, încet dar sigur ajung în centru, dau de un sediu al băncii care încurajează călătoriile aşa că profit de ocazie să scot nişte bani de la bancomatul care mi-a dat o chitanţă perfect tipărită, nu ca chitanţele extreme de şterse pe care le primesc de obicei la Bucureşti (mă simţeam cam aiurea doar cu câteva bancnote de 1 leu prin buzunar), observ repere pe care le reţinusem, mă surprinde mulţimea de patiserii şi brutării care aveau marfă, în mijlocul zilei de duminică, văd şi sala de sport, dau colţul spre gară, constat că am ajuns cam devreme pentru tren, identific un microbuz care urma să plece curând spre Ploieşti, ocup un loc (6,5 lei, circulă cam la 30 de minute, uneori un pic mai des, după spusele şoferului), arunc rucsacul la bagaje, în spate.

Planul era să ajung undeva între 16:00- 17:00 la gara din Vălenii de Munte, la timp pentru a prinde penultimul tren de duminică în direcţia Ploieşti dar cheful de mers, lejeritatea traseului, pauzele scurte şi orientarea eficientă au făcut să ajung puţin după la 14:30.

RETRAGEREA

Pe microbuz stau stresat pentru că, mi se păruse mie, uşa de la bagaje nu se închidea tocmai OK. Când cobor constat că rucsacul e la locul lui, posibila deschidere din mers a uşii petrecându-se, desigur, doar în imaginaţia mea.

Microbuzul mă lasă în Ploieşti, la Spitalul Judeţean, cap de linie pentru tramvaiele 101 şi 102. Stau o vreme dezorientat apoi văd casa şi tonomatul pentru vândut bilete. Mai casc ochii odată şi observ un afişaj care spunea când urmează să vină tramvaiele. Apuc să cumpăr un bilet, vine tramvaiul pentru Ploieşti Sud, urc în el de parcă ar fi fost ultimul tramvai de pe lume, mă plictisesc urmărind numele staţiilor, total nepregătit cu repere din oraş, constat cu mirare că nişte copii retardaţi s-au distrat aruncând cu castane în tramvai (sunt de părere că părinţii lor ar trebui să se sesizeze din oficiu şi să-i hrănească doar cu piure de castane o săptămână), ajung în Sud cu gând că, dacă nu găsesc un tren decent ca oră, să o iau pe jos spre Vest, orientându-mă cu tableta (că deşteptul de mine nu băgase şi harta Ploieştiului în GPS). La 16:00 intram în gară, la 16:44 urma să sosească un Regio dinspre Buzău. Iau bilet la tonomat (ca să nu frec cardul Tren Plus mai mult decât este necesar; a costat 5,5 lei), scap de nişte monede de 10 bani la un tonomat de cafea, mă răstesc la nişte cerşetori care puseseră stăpânire pe sala de aşteptare, stresanţi prin simpla lor prezenţa (oare ar fi înţeles că nu are bani de dat un individ care se caută de monede de 10 bani pentru cafea?).

În sfârşit, ies pe peron şi mă pregătesc pentru o aşteptare de vreo 30 de minute. Încerc să găsesc ceva interesant în apropierea gării dar nu reuşesc aşa că mă întorc şi patrulez pe peron. Îmi venea să întreb un echipaj de poliţie dacă e un obicei în Ploieşti Sud să fii stresat de cerşetori, ca să ştiu dacă, în alte ocazii, să ocolesc sau nu gara asta. Când mai era puţin până venea trenul descopăr că barul gării are şi păpică dar era prea târziu ca să-mi bag nasul pe acolo. Nu eram leşinat de foame, nici mâncarea din rucsac nu era terminată, eram doar tentat într-o oarecare măsură să halesc un grătar (puţin ruginit, desigur, să asimilez mai bine fierul din el).

Vine trenul, nişte băieţi deştepţi aproape blocaseră o uşă pentru că aveau chef să fumeze în extraordinar de lunga staţionare de 2 minute, până la urmă urc în trenul cu 4 vagoane care venea de la Mărăşeşti, plin de moldoveni. Nu am nimic cu moldovenii dar... de data asta erau mulţi şi mi-a fost aproape imposibil să-mi găsesc un loc comod printre ei. După o încercare eşuată de a-mi găsi un loc pentru mine şi pentru calul (a se citi rucsacul) meu mă opresc pe un mic intrând de lângă uşă, rezem rucsacul şi mă pregătesc sufleteşte să petrec în picioare, vreo 90 de minute. Cu ocazia asta aflu o chestie demnă de a fi publicată în Evenimentul Trenului, ziarul scos ocazional de senzaţionalul ziarist Naşu`: o femeie coboară din tren la PO Carpaţi, calcă strâmb sau pe o dală care se mişcă, pică lată pe peron. Naşul, ortoped sub acoperire, ghiceşte că femeia şi-a rupt piciorul şi, în spiritul solidarităţii, ţine uşa deschisă până trecem de femeia în suferinţă. Să spui că nu-i musai să fie chiar aşa de grav, putând fi la fel de bine vorba de o entorsă, însemna să contrazici autoritatea. Prin urmare, am tăcut.

Oricum, cu incidentul acesta s-au cam terminat fazele naşpa, aiurea, cam nasoale ale turei. Sosim în Bucureşti Basarab (cred că nu mai fusesem în gara asta de mai bine de 10 ani, ultima oară aşteptând aici un tren care urma să sosească din Târgovişte), casc ochii pe la nişte patiserii (una vindea lipie cu parizer, nouă descoperire în domeniu), cobor în metrou şi ajung acasă. Mă fac lejer şi constat că ciorapii, boxerii şi tricoul se asortează. Cum se trezeşte simţul estetic în om după o plimbare în natură… :)

Ştiind că plănuisem plecarea din Vălenii de Munte după 17:00, Daniel sugerează că am venit atât de repede pentru că am mers pe şosea. De fapt parcursesem mult mai rapid decât mă aşteptam un traseuţ drăguţ, potrivit şi pentru o gleznuţă sensibiluţă, încă în refacere după o entorsuţă.

Mai departe e poezie… Vă reamintesc rima genială de mai sus: ham rimează perfect cu ham.

LUNGIME TRASEU PARCURS: 17.8 km

CRONOLOGIE

6:23- Plec cu R 3001 spre Buda

7:43- 8:13- Pauză în Buda între R3001 şi R15123

9:33- Prima poză făcută în Slănic (las în stânga banda albastră)

9:41- Văd Muntele Verde pentru prima dată

9:50- Ramificaţie spre Teişani

9:55- Ramificaţie spre Casa Pădurii

10:00- 10:25- Trec pe lângă Muntele Verde

10:35- Ies din şosea

10:50- Ciuta

11:10- 11:20- Vârfuleţ cu cioban şi căţeluşi

12:45- Vârfuleţ cu motociclişti

13:00- Două şiruri de copaci, paralele; vegetaţie arsă

13:10- Cotesc la stânga (către vest)

13:30- 13:50 Ajung în colţul dinspre şosea al parcului industrial şi fac pauză

14:30- Bustul lui Iorga, unde am făcut o poză cu turla care îi iese lui Iorga din cap; am corectat imaginea defectă schimbând un pic unghiul

14:45- Gara şi Autogara Vălenii de Munte

15:00- Plec cu microbuzul spre Ploieşti

15:30- Sosesc în Ploieşti, în zona Spitalului Judeţean

16:00- Sosesc în gara Ploieşti Sud

16:47- Plec cu trenul R5010 spre casă

ALTITUDINI

366 m- Gara Slănic

657 m- părăsesc şoseaua intrând pe drumul dintre case

665 m- groapa de gunoi

635 m- vârfuleţul cu turmă de oi

617 m- vârfuleţul cu motociclişti

551 m- plantaţie şi vegetaţie arsă

515 m- fac stânga către Parcul Industrial

465 m- traversez pârâul care merge paralel cu latura opusă şoselei a Parcului Industrial

475 m- intru în şosea, lângă Parcul Industrial

360 m- intru în DN 1A

350 m- Autogara Vălenii de Munte

353 m- Gara Vălenii de Munte

HARTĂ ŞI PROFIL TRASEU

TEREN

Asfalt, în prima şi ultima parte (până la Muntele Verde, după Prahova Industrial Parc). Strat gros de frunze moarte sub şosea, după Muntele Verde. Potecă nu tocmai bine evidenţiată, până în pădurea de la est de vârfuleţul cu turma. Drum de pământ uşor de urmărit până la cotitura spre Olteni. Poteci de animale până în vârfuleţul al doilea, pe lângă care au trecut motocicliştii. Drum de pământ, relativ uşor de urmărit, până la intrarea în şosea, prin nordul Prahova Industrial Parc.

Zona pământoasă era pe alocuri noroioasă, uneori era brăzdată de pâraie care se întâmpla să umecteze o bandă mai largă de teren, pe pământ moale se vedeau uneori urme de animale, în special oi dar, într-un loc, am identificat şi o posibilă urmă de urs. În zonele de păşunat erau destul de multe “măslinuţe” de oaie, semn de densitate ovină mare.

METEO

Se anunţa vreme închisă, cu temperaturi resimţite între -5… +5 grade, cu posibile precipitaţii slabe, cu vânt până la 30 km/oră.

Am avut temperaturi constant pozitive, cu un scurt episod de temperatură posibil uşor negativă resimţită la mâinile neînmănuşate. Cerul a fost predominant noros, cu plafonul de nori probabil spre 1000 m altitudine. Câteodată s-a simţit şi ceva soare, temperatura crescând serios (probabil spre 20 de grade) în aceste scurte perioade. Vântul a bătut din când în când dar nu cred să fi atins viteza maximă prognozată. 

Precipitaţii nu au fost, existând o posibilă scurtă excepţie constând în stropi mici şi rari pe care cred că i-am simţit trecând prin dreptul PIP; tot atunci a fost un pic mai puternic şi vântul. În centrul localităţii Vălenii de Munte am observat un termometru care arăta 7 grade.

ECOIMPRESII

La marginile localităţilor Slănic şi Vălenii de Munte mi s-a părut că e cam multă mizerie, cu un mic plus pentru absenţa gropii de gunoi improvizate la margine de Vălenii de Munte. În zona cu pădure sau păşune era destul de curat, cu excepţia câtorva pet-uri abandonate din loc în loc.

Copacii par să fie cât de cât preţuiţi în zona Vălenii de Munte, în sensul că am văzut două echipe care păreau să cocoloşească copăcei plantaţi nu demult. Un plus pe tema asta aş da şi acelor şiruri paralele identificate deasupra PIP şi peste drum de acesta.

La Ploieşti pare să fie pus cât de cât la punct un sistem de colectare a deşeurilor, în drumul microbuzului observând o căruţă supraîncărcată cu saci care, cred eu, conţineau pet-uri care urmau să ajungă la un centru de colectare.

LOCALNICI

Atât Slănicul cât şi Vălenii de Munte par localităţi liniştite, cu locuitori calmi, relativ puţini, care privesc cu indiferenţă eventualul turist care le tranzitează oraşul. Totuşi, la nevoie, par de ajutor, ca în cazul acelui gospodar din Slănic care a potolit grupul de câini care mă urmărea din intersecţia Străzii Muntele Verde cu drumul spre Casa Pădurii- Schiuleşti.

Ciobanul mi s-a părut binevoitor pentru că nu m-a lăsat să mă lupt singur cu câinii. Omul care trecea dinspre Bughea de Sus către Str. Berevoieşti (PIP) părea la fel de indiferent faţă de turist precum locuitorii oraşelor suspomenite.

Şoferul microbuzului, în ciuda aspectului nu tocmai de încredere, s-a dovedit eficient şi binevoitor.

Singurele surprize neplăcute au fost beţivul de pe Str. Berevoieşti, unul dintre pasagerii microbuzului lângă care aveam să călătoresc până la Ploieşti Sud (timp suficient pentru a mă lămuri că e ceva gen om al străzii care trăieşte din mici “afaceri”- încerca să-mi vândă şi mie nişte ghete, amărâtul) şi aurolacii din gara Ploieşti Sud.

CHELTUIELI

Tren Bucureşti- Buda 6.9 lei (cu card tren plus)

Tren Buda- Slănic 5.3 lei

Microbuz Vălenii de Munte- Ploieşti (Spitalul Municipal) 6.5 lei

Tramvai în Ploieşti 2 lei

Tren Ploieşti Sud- Bucureşti Basarab 5.5 lei (cu card tren plus)

Lichide din rucsac: aproximativ 10 lei (Gatorade, energizant, apă plată)

Mâncare luată în rucsac şi consumată:  aproximativ 20 lei (sanddwich-uri şi batoane proteice)

În total, mai puţin de 60 de lei toată distracţia. 

Singur pe munte (2) sau cum m-am păcălit singur de 1 aprilie 2012

ATENŢIONARE!!! Acest jurnal descrie o tură în care nu am reuşit, din motive de orientare deficitară, să ajung unde am dorit. Prin urmare, în loc să ajung în Buşteni, am ajuns în Predeal. Şi mi-am dat seama de eroare suficient de târziu încât să nu mai fie preferabilă întoarcerea şi căutarea variantei corecte.

Traseul dorit: Azuga- Valea Grecului- sub Vf. Grecului- Şaua Baiului- (Cabana Diham)- Cabana Gura Diham- Buşteni

Traseul parcurs: Azuga- Valea Grecului- sub Vf. Grecului- Culmea Clăbucetul Baiului- DN 73A- Predeal

_____________

După o săptămână în care am remarcat atât la mine cât şi la ceilalţi manifestări absurde, păguboase, închizătoare de drumuri, după o săptămână în care am tras concluzia că unora nu le sunt de ajuns 70 de ani pentru a învăţa ceva din viaţă iar alţii, aflaţi undeva pe la jumătatea acestei vârste, nu arată nici cea mai vagă intenţie de a învăţa din nişte situaţii neplăcute dar ultraprezente, după ce am generat întâmplător o comparaţie între diferenţele între vitezele de evoluţie ale apropiaţilor mei şi diferenţele de viteză în evoluţia diferitelor părţi de Europa (despre care am citit de multe ori prin Dilema veche, în articole scrise de oameni gen Sever Voinescu sau Cristian Ghinea), după ce m-am reechilibrat cât de cât după acele epuizante zile (am constatat că am pierdut un kilogram din cele cu greu adunate în ultimele luni; dacă pierd un kg de fiecare dată când o văd de două ori într-o săptămână înseamnă că este mai prudent să-mi fac o strategie prin care s-o văd mai rar sau deloc), a venit timpul pentru o poveste relativ amuzantă despre ultima mea ieşire la munte.

PLANUL

Final de martie, biletul de întoarcere rămas din tura cu Alin nu fusese consumat, vremea în week-end se anunţa destul de rea iar eu eram situat între două tendinţe opuse: să mă expun condiţiilor meteorologice nu prea favorabile pentru a îmi testa capacitatea de a mă descurca în acele condiţii sau să urmăresc o zi cu vreme frumoasă şi să mă duc pe munte din nou pe timp favorabil?

Se face sâmbătă şi verific din nou buletinul meteo. Comparativ, între prognoza din 30 şi cea din 31 martie, ambele verificate pentru data de 1 aprilie 2012, extremele nefavorabile se prezentau aşa:

La Azuga, freemeteo dădea temperatura minimă resimţită de -7,5 grade pe 30 şi de -8,4 grade pe 31 în timp ce meteoblue anunţa minima resimţită de -15 grade atât pe 30 cât şi pe 31.

La Buşteni nu am verificat prognoza pe 30 iar pe 31 freemeteo anunţa minima resimţită de -6,8 grade în timp ce meteoblue anunţa minima resimţită de -14 grade.

Din punct de vedere al precipitaţiilor sub formă de ploaie, lapoviţă sau ninsoare, în intervalul 9:00- 18:00 (în care urma să fiu eu în zonă) se anunţa aşa:

Azuga, freemeteo 1,1 mm şi 0,4 mm conform meteoblue (pe 30 martie) respectiv 1,5 mm pe freemeteo şi 1 mm conform meteoblue (pe 31 martie)

La Buşteni, pe 31 pentru 1 se anunţau 1,5 mm pe freemeteo şi 1 mm conform meteoblue.

Mă mai interesa viteza maximă a vântului care era anunţată aşa:

Azuga, 16 km/h conform freemeteo şi rafale de maxim 56 km/h conform meteoblue (30 martie) respectiv 20 km/h conform freemeteo şi rafale de maxim 53 km/h conform meteoblue (31 martie)

La Buşteni,  pe 31 martie prognoza anunţa maxim 20 km/h pe freemeteo şi rafale de maxim 53 km/h pe meteoblue.

În rezumat, cel mai rău lucru posibil era: -15 grade, 1,5 mm precipitaţii, rafale de vânt de 56 km/h. Suficient de rău încât să observ că spre mijlocul săptămânii vremea urma să se îmbunătăţească, caz în care mă gândeam destul de serios să amân plecarea. Totuşi, Daniel spune că, în pădure, vântul nu o să bată aşa că pot pleca. Am resimţit comentariul lui ca pe un nespus N-am chef să mă împiedic de tine mâine aşa că mai bine pleci la munte! M-am simţit nedorit, alungat, în plus... Am mai cugetat un pic apoi am început să-mi fac rucsacul.

La 22:20 era totul pregătit iar eu nu reuşeam să adorm. După un somn nu chiar de calitate, mă trezesc la 3:45 iar la 4:45 ies din casă.

DRUMUL

Până să urc în autobuz la ora 5 am avut parte de câţiva stropi de ploaie, suficient de timizi încât să nu mă facă să scot geaca din rucsac. Până să intru în metrou ploaia se oprise. Pe la 5:40 aveam deja biletul de dus luat şi cercetam trenul în căutarea unui loc în care să mă simt bine. Pe peron erau 16 grade. În tren, la etaj, erau 19 grade iar jos, între uşi, era mai cald, mult prea cald pentru gustul meu. Prin urmare, mă aşez sus.

Până la Azuga, unde trenul a ajuns, după ceasul meu, cu 10 minute întârziere, am mâncat, m-am echipat şi m-am uitat peste partea din jurnalul lui Ioan suprapusă peste traseul pe care intenţionam să-l fac şi eu. Cu vremea relativ umedă care se anunţa, am preferat să renunţ la carte aşa că, în cele aproximativ 3 ore petrecute pe tren au avut loc şi momente de plictiseală. Nici cheful de mâncare nu prea era prezent, stomacul bolborosea cumva ciudat şi mă gândeam deja că, în tura asta, nu este exclus să fiu nevoit să verific cu fundul temperatura de afară. 

Aiurea început de tură... Cobor din tren echipat complet, cu parazăpezile, costumul de goretex şi căciula deja puse.

TRASEUL

La 9:42 fac o fotografie cu trenul şi fulgii bezmetici plimbaţi de vânt. De la Sinaia deja se vedea pe geam că bate vântul şi ninge. Au nimerit-o cu prognoza!

Pornesc şi GPS-ul, privesc rapid în jur şi, după ce trec prin tunelul de sub şine către oraş, fac stânga în lungul căii ferate, aşa cum scria Ioan în jurnal. După 200 m drumul se înfundă în nişte blocuri. Mă gândesc că mai este o variantă paralelă cu calea ferată dar nu mă prind unde trebuie să o caut. Situaţia observată m-a ajutat să mă gândesc că drumul meu este de fapt pe partea cealaltă a căii ferate. Prin urmare, înapoi!

Parcurg iar tunelul, ocolesc gara Azuga şi văd drumul din spatele ei. Aveam încă ceva îndoieli dar am zis să încerc şi pe acolo. La nici 300 m de gară ajung pe podul peste Prahova şi văd marcajul. Deci pe acolo era, pe partea opusă oraşului...

Trec podul şi apare o nouă dilemă. Marcajul merge pe varianta din stânga sau pe cea din dreapta? Logic era să meargă în stânga dar un anunţ din acela drăgălaş care interzicea circulaţia m-a făcut să ezit. Pornesc încet pe drum aşteptând cu nerăbdare un semn din partea marcajului. Marcajul îşi face curând simţită prezenţa aşa că m-am liniştit cu orientarea.

Drumul forestier urcă lejer dar înaintarea este îngreunată de alternanţa zăpezii cu noroiul. După 200 m, imediat după un copac prăbuşit peste drum (obligându-te să treci pe sub el) mă opresc să scot beţele telescopice, să beau un pic şi, dacă tot e importantă informaţia pentru unele persoane, să încerc să usuc un copac urinând la rădăcina lui. :) Totul în 10 minute de pauză. În timpul popasului temperatura a scăzut de la 3 grade la 1 grad. Suportabil, chiar interesant cu zăpada aceea care cădea lent şi se aşeza pe rucsac, pe glugă, pe drum...

Mă gândeam că mersul pe drum nu o să fie prea solicitant din punct de vedere fizic dar m-am înşelat. Era obositoare alternanţa zăpadă- pământ, erau obositoare curbele destul de dese făcute de urmele pe care mergeam, era obositoare trecerea de pe o parte pe alta a Văii Grecului, era obositoare senzaţia că, aproape de tine, sub zăpadă, se ascunde râul. Părea ceva mai mult decât eram dispus să fac şi regretam un pic că nu am pornit pe un traseu deja cunoscut, pe Sorica sau către Cabana Gârbova. Bine totuşi că sunt urme... Nu recomand începătorilor sau persoanelor neantrenate să intre iarna pe Valea Grecului dacă nu sunt deja urme făcute...

Traseul pe Valea Grecului, iarna, presupune printre altele şi situaţii în care este necesar să păşeşti cumva la noroc pe un strat de zăpadă depus lângă un bolovan aproape vertical, fără să ai siguranţa că stratul de zăpadă nu va ceda sub paşii tăi transformaţi instantaneu într-o mică prăbuşire.

În plus, momentele în care te afunzi mult în zăpada brăzdată de cruste îţi pot solicita neplăcut genunchii. Într-o astfel de împrejurare m-am trezit că mă întreb ce fac dacă îmi rup piciorul sau se întâmplă un alt tip de accident care nu-mi mai permite să merg. Cândva aş fi spus că este un risc asumat dar acum, dincolo de asta, am fost în stare să-mi imaginez o variantă de rezolvare: telefon, apel 112, comunicat problema şi coordonatele GPS, aşteptat echipa de salvare. Bine, asta sună cumva a răul cel mai mic în situaţia deja rea pentru că telefonul s-ar putea să nu aibă semnal, GPS-ul să aibă bateria descărcată iar piciorul vătămat să doară suficient de tare încât să nu îţi permită să te concentrezi la ce ai de făcut...

Când săgeata vopsită pe copac a arătat schimbarea de direcţie, ieşirea triunghiului galben de pe firul văii, m-am bucurat un pic dar aveam curând să revin la dispoziţia neutră văzând panta pe care urcam precum un Lăbuş obosit, cu limba scoasă. Trecuse de 11:05 când am părăsit valea. Curând, lângă un copac căzut pe care până la urmă nu m-am mai aşezat, făceam un nou mic popas după 40 m diferenţă de nivel urcată pe 150 m de potecă (de la 1240 m la părăsirea văii până la 1280 m undeva în mijlocul feţei care se termină cu Vf. Grecului). 6 minute pauză! Temperatura ajunge la 0 grade. Pornesc mai departe cu mănuşile în mâini. Le aveam foarte la îndemână, în buzunarele goretexului. Totuşi, fermoarele situate cumva sub bretelele rucsacului mi-au produs un oarecare disconfort până să scot mănuşile.

După urcarea a încă 80 m diferenţă de nivel ajung la marginea superioară a pădurii (1360 m altitudine) unde văd cu oarecare teamă că vântul spulberă zăpada în poiana de sub Vf. Grecului. O ciudată stratificaţie a zăpezii mi-a reţinut atenţia şi m-a pus pe gânduri. Mă opresc încercând să anticipez cât de tare bate vântul, pe unde se poate ocoli acel sector de zăpadă stratificată, pe unde continuă poteca. Ceva din mine striga: Să nu stau mult în bătaia vântului! Să nu am vântul din faţă în continuarea traseului!

 
Analizez pantele şi decid că e mai lejeră ieşirea din dreapta. Constat că în poiană nu este atât de rău precum îmi imaginam. Fac câteva fotografii, inclusiv cu indicatorul ruginit.

Pentru că, undeva în dreapta, am văzut un triunghi galben, am considerat că indicatorul fusese orientat greşit şi arăta degeaba continuarea traseului aproape în linie dreaptă. După ce mi-am făcut porţia de fotografii (mi-a luat cam 6 minute, intervalul 11:49- 11:55), în timpul căreia am constatat că este comod şi în vânt atâta timp cât vântul bate din spate iar eu sunt bine sigilat în echipament performant, am intrat în dreapta pe curbă de nivel, având acum alături două marcaje, triunghiul galben şi banda albastră. 

Cinci minute mai târziu văd cum se ramifică în dreapta triunghiul galben, pe copac scriind că acea variantă de potecă merge tot în Azuga. Consider ciudată ramificaţia aceea dar nu mă alarmez rămânând doar cu banda albastră pe poteca mea pentru că citisem la Ioan ceva despre densitatea mai mare de benzi albastre pe un sector de traseu.

Curbă de nivel, potecă lată, merg înainte aşteptând succesiunea de poieni despre care citisem în acelaşi jurnal. Îmi aduc aminte că în poiana de sub vârf auzisem voci pe care mă aşteptam să le întâlnesc dar nu a fost un argument suficient pentru a îmi pune problema că este posibil să fi greşit traseul.

Nici faptul că nu era logic să văd în jur ce vedeam atunci când pădurea avea întreruperi nu m-a pus pe gânduri.

Curând am traversat o poiană în care marcajul era rar iar eu mergeam oarecum pe ghicite. Am ieşit cu bine din ea.

Mai târziu, în două sectoare cu marcaj mai rar şi urme acoperite, deci neutilizabile pentru orientare, am pierdut marcajul pentru câteva minute dar am gândit că marcajele forestiere care m-au însoţit până aici pot fi folosite ca indicii acolo unde banda albastră absentează. Cu mici întoarceri şi ocoliri, având grijă să ştiu cu oarecare precizie direcţia în care văzusem ultimul marcaj, am reuşit să mă menţin pe marcaj în 99 % din timp.

Eram de mult rătăcit (în sensul că eram pe marcaj dar nu ştiam că am apucat altă direcţie decât cea dorită) atunci când mă opresc un pic intrigat de faptul că Şaua Baiului nu mai apare şi mă uit pe GPS unde, stupefiat, văd DN 73A pe micul display setat atunci pe scara cu 500 sau 800 m (asta însemnând că, la o socoteală rapidă, am constatat că sunt prea aproape de DN 73A aşa că nu este eficient să mă întorc acum spre Diham). Studiez curbele de nivel şi track-ul deja înregistrat, constat că nimereşte bine culmea pe care eram şi decid să merg în continuare spre Predeal cu speranţa că marcajul o să mă însoţească şi o să mă scutească de alte erori.

Cu stomacul din nou bolborosind, eram totuşi mulţumit că nu e exagerat de frig şi că, dacă devenea neapărat necesar, era uşor să-mi găsesc o toaletă în pădurea pustie parcă în ciuda urmelor (vechi, se pare) care m-au însoţit aproape tot drumul.

De nicăieri parcă, apare brusc şi un triunghi roşu, marcajul de pe traseul pe care eu îl ştiam interzis din motive pe care le bănuiam ca fiind vag militare. DN 73A se ghicea un pic mai departe dar... Şoc şi groază! Dacă traseul e interzis atunci nu cred să iasă clar în şosea... Inconştient, cred că m-am setat pe gândul acesta. Mai cobor puţin, văd ceva gen teren de antrenament pentru soldaţi iar marcajele duceau exact acolo. Jos, pustiu! Marcajele trec Valea Leuca pe un podeţ sănătos dar îngust. Dincolo de râu o clădire, un drum asfaltat, nişte maşini parcate. Mă simţeam cumva pe teritoriu interzis. În acelaşi timp simţeam nevoia de a vedea un om pe care să-l întreb cum ies de acolo. Nici urmă de om totuşi... Descurcă-te singur, stimabile!

Aveam nişte vagi amintiri vechi de mai bine de 10 ani legate de un traseu pentru competiţii sportive care se derula după un gard. Îl ghicesc undeva în dreapta deci abandonez ideea de a merge pe acea varianta de drum. În spate, Dihamul, în dreapta presupusul gard, în faţă clădirea din care nu ieşea nimeni, în stânga tot drum. În stânga, deci! Trec pe lângă doi câini care s-au dovedit paşnici, trec pe lângă o groapă de gunoi (se dovedesc cam murdari oamenii din clădire), trec de o barieră şi o inscripţie care indica DF Valea Leuca, acces interzis, pornesc pe drum, consult GPS-ul şi constat că merg paralel cu DN 73A. Devine clar că este necesar să merg perpendicular pe drumul forestier aşa că mă uit pe dreapta în căutarea unei zone în care urcarea să nu fie exagerat de abruptă. O găsesc şi pornesc în sus. Speram ca la finalul urcării să găsesc şoseaua dorită. Nu am noroc, la capătul urcării vine o coborâre. Cobor. Iar urc, iar speranţă deşartă. Încep să-mi spun: Şoseaua e aproape, totul e să nu intru în panică înainte s-o găsesc.

Iar urme, iar aparenţe de poteci care vin de nicăieri şi duc cine ştie unde. Mă uit din nou pe GPS şi constat că tot în paralel cu DN 73A merg. Îmi aduc aminte de o funcţie genială a aparatului. Mă duc cu cursorul în punctul din DN 73A care părea cel mai apropiat de mine, dau click, selectez Go To, aleg Off road şi îmi propun cea mai logică misiune, să fac să descrească linia dintre mine şi punctul de pe şosea. Îmi aleg direcţia, verific să se micşoreze linia, merg înainte şi, după puţin timp, observ şoseaua salvatoare. 

Totuşi, am iar ghinion... La 30 m de şosea, un râu. Peste râu niciun pod vizibil. Pe malul pe care mă aflu (drept, geografic) se aud lătrături de care simt nevoia să mă depărtez. Ajung pe malul râului, văd şoseaua deasupra, mă uit că apa e pe alocuri adâncă, mă gândesc că apa e rece deci nu merge să trec desculţ, îmi imaginez un traseu de traversare, calc în gând fiecare bolovan ajutător, socotesc că vor ajuta şi beţele telescopice, îmi iau inima în dinţi şi pornesc. Prima jumătate a răului nu are adâncime mai mare decât jumătate de bocanc în locurile în care calc. Bocancii sunt încă buni şi s-au dovedit din nou impermeabili. Jumătatea a doua este mai adâncă. Băţul din aval nu se poate stabiliza printre pietre, curentul are tendinţa de a-mi deplasa şi bocancul care se îndreaptă către bolovanul salvator. Din mijlocul râului gândesc o mişcare rapidă care îmi reuşeşte în bună măsură. Cred că un pas l-am făcut în apă mai adâncă decât bocancul dar combinaţia bocanc- parazăpezi m-a ajutat să nu mă ud nici de data asta.

Am trecut râul! Am ieşit în şosea! Deja nu mai conta nici cât e ceasul, nici cum e vremea (este momentul să spun că cea mai scăzută temperatură citită pe traseu a fost de -2 grade, presupun că minima reală nu este departe de ce am apucat eu să citesc întâmplător, într-o pauză), nici că mi-e foame şi că-mi bolboroseşte stomacul. Cred că eram fericit... Dacă mai întârziam 30 de minute cred că teama deja prezentă s-ar fi agravat şi ar fi ajuns la pragul critic, dincolo de care era foarte probabil să apară panica.

Deşi nu am făcut-o în cel mai bun mod cu putinţă, am gestionat bine situaţia. Uneori mă orientez ca dracu dar sunt suficient de competent încât să mă descurc cumva.

Nu privesc ceasul, nu procesez ora nici când înregistrez punctul în GPS şi-mi fotografiez urmele pe malul celălalt. Pozez spre Pârâul Rece şi spre Predeal atât de dorita şosea. O şosea, două şosele. E de gen feminin. Deci pot să spun că am dorit atunci şoseaua asta la fel cum, în alte împrejurări, doresc o (anume) femeie...

Merg pe marginea şoselei şi, curând, întâlnesc un turist. Îl întreb dacă ştie cum se poate trece râul dar nu cunoaşte locurile. Îi arăt de unde vin apoi ne despărţim. Câteva minute mai târziu rămân şocat: pe un stâlp, în dreapta şoselei, cele două marcaje triunghi roşu şi bandă albastră. Ajung în şosea deci... Iar eu nu am ştiut pe unde. Este prea mare tentaţia aşa că nu plec de aici până nu verific. Intru pe drumul respectiv şi, curând, recunosc locurile. Deci era atât de simplu!!! Deci vechile mele amintiri m-au păcălit!!! Şi nici nu mai trebuia să trec râul prin apă. Aş putea spune că astfel am pierdut 30 de minute.

Asta e! Bine că am scos-o la capăt şi aşa...

Reiau drumul spre Predeal. Ajung în DN 1 şi, cumva robotizat, mă îndrept spre gara despre care nu mai ştiam cât este de departe, suficient de grăbit (nu eram nici eu lămurit de ce) încât să nu scot telefonul sau GPS-ul pentru a verifica ora, caut în buzunar după ciocolată şi mănânc în mers. 

Ajung la gară, văd un tren la linia 1, intru în gară să verific mersul trenurilor şi ora, văd că e trenul cu care mă pot întoarce eu şi mă grăbesc să urc. Mă aşez, apuc să mă dezechipez parţial până să ajungă controlorul care pare să-mi reproşeze că nu am apucat să-mi vizez biletul de întoarcere. Omul a avut bunăvoinţă şi mi l-a vizat el. Altă dată încerc să fiu mai atent la ceas, nu aş vrea să mai urc în tren cu biletul nevizat. 

SPRE CASĂ

Trenul s-a aglomerat treptat, la Câmpina fiind deja ocupate majoritatea locurilor. Asta a făcut să călătoresc o bună parte din drum între trei grupuri. Un grup de tineri care fuseseră la "munte" iar conducătorul grupului făcea bilanţul reproşurilor pe care poate să le adreseze (beţie, o uşă stricată, nişte discuţii neplăcute), un grup de 5 studente din Câmpina (la ceva pe profil economic, bănuiesc) şi un grup de muncitori care se întorceau la şantier.

Era aglomeraţie, eu sufeream de cald pentru că nu apucasem să dezbrac pantalonul de goretex. Mă uit pe hărţi şi găsesc locul unde am greşit drumul. Creez teoria expusă într-o oarecare măsură mai sus. Mă mir că am putut să fiu atât de neatent. Îi trimit colegei de birou un mesaj în care mă "laud" cu rătăcirea mea care m-a dus la "muntele Predeal" deşi eu plănuiam să ajung la "muntele Buşteni" (uneori mai şi zâmbeşte omul din cauza mea), iau o bere, mănânc un sandwich şi zâmbesc des auzind ce debita un şantierist relativ talentat şi îndrăzneţ. 

Ce ai, mă? Ai luat Viagra expirată? (...) Am băut un timp Zuzu dar acum nu mai sunt bani de Zuzu. (...) Am vorbit tot drumul şi acum mi s-a uscat gura deci trebuie să beau... Cam aşa a trecut timpul până la Bucureşti.

Studentele când au tăcut, când au glumit pe seama şantieristului, când au citit... Nu ştiu cum au putut să citească în gălăgia aia tocmai cursuri pentru facultate (logistică şi statistică, din ce am observat)... Una făcea uneori mişcări ceva mai largi decât permitea spaţiul, alta îşi mângâia când şi când baza gâtului, celelalte nu făceau nimic special dar, la fel ca primele două, aveau unele elemente care făceau din ele femei frumoase. Era plăcut să le priveşti.

Atunci, relaxat, relativ obosit şi mai puţin atent la detalii nu am considerat că gesturile studentelor aveau legătură cu mine. Câteva zile mai târziu mi-am amintit de ele şi m-am întrebat dacă nu cumva exista o oarecare legătură iar eu am fost un mare fraier nesesizând-o la timp... O spun doar cu jumătate de gură dar... să fie asta singura amintire din tură care să îmi provoace o undă de regret!

A doua zi, luni 2 aprilie 2012, mă "lăudam" colegilor de serviciu cu rătăcirea mea cea genială şi astfel am simţit că am "domesticit" locul...

CRONOLOGIE

9:42 - gara Azuga

9:55 - podul peste Prahova

10:05- 10:15 - popas pe Valea Grecului
11:05 - triunghiul galben părăseşte Valea Grecului urcând pe versant în stânga

11:15- 11:21 - popas sub Vf. Grecului

11:49- 11:55 - popas în poiana de sub Vf. Grecului

12:01 - ramificaţia ciudată a triunghiului galben

12:20 - poiana pe ghicite

13:30 - traversare Valea Leuca (1)

14:07 - ies din bălării în DN 73A după ce trec Valea Râşnoavei

14:21 - ajung la plecarea benzii albastre din DN73A

14:29 - traversare Valea Leuca (2)

14:36 - după ce verific mersul benzii albastre am revenit în DN73A

14:40 - am intrat pe DN 1

15:08 - am urcat în tren la Predeal

CONCLUZIE

 Chiar dacă te documentezi, ai hartă, GPS şi orice alt instrument care să te ajute în orientare, dacă nu-ţi iei la tine şi neuronii ai încurcat-o!

În cazul descris aici am identificat următoarele erori:

1) Am ignorat un indicator corect poziţionat
2) Nu am consultat la faţa locului documentaţia din rucsac
3) Nu am consultat periodic GPS-ul
4) Nu am verificat de ce s-a schimbat marcajul
5) Am lăsat fuga de vânt să-mi dicteze traseul
6) Nu am verificat dacă şoseaua de la traversarea Văii Leuca dă sau nu în DN73A, înainte de a porni în bălării

Marcajul bandă albastră pe care am mers nu este menţionat pe cele două hărţi consultate.

Atât la intrarea pe traseu cât şi de-a lungul acestuia nu există indicatoare care să interzică accesul sau să îndrume drumeţul. De aici deduc faptul că traseul este deschis circulaţiei dar este puţin circulat şi relativ slab întreţinut.

Starea zăpezii: stratul de zăpadă de pe traseul parcurs oscila între 0 cm şi aproximativ 100 cm după estimările mele care ţin cont de felul în care se prezenta zăpada la baza copacilor, de cât de mult mă afundam. de crustele de gheaţă care păreau să delimiteze straturile depuse în ninsori diferite

BIBLIOGRAFIE

Ioan Stoenică, http://ioanstoenica.wordpress.com/2010/03/26/la-diham-cu-avalansa-de-4-jumate/

Ion Zăvoianu, Emilian Cristea, Nae Popescu, Bucegi, colecţia hărţi turistice montane CARPAŢI, Editura Sport- Turism

Nae Popescu, Munţii Bucegi şi împrejurimi. Hartă turistică, Publiturism, 1982

Parcul Natural Bucegi, http://www.bucegipark.ro/C2.htm

R.O.A.D 2005 DELUXE versiunea 1.21, http://romaniadigitala.ro/

Pentru 10 zile, setul complet de fotografii şi capturi din hărţi se poate descărca de aici.