joi, 22 martie 2012

Când solitarii fac echipă sau Ar fi trebuit să fie Singur pe munte-2 (Predeal- Cabana Gârbova- Azuga)

SITUAŢIA, PLANUL, VERIFICAREA, PREGATIREA

Episodul 1, noaptea de 12 spre 13 martie 2012. Mă trezesc pe la 3 noaptea şi, cam o oră, îmi trec prin cap gânduri dese despre costumul de goretex care, în imaginaţia mea, ar fi mucegăit. Dimineaţă îmi arunc o privire şi constat că este destul de bine aerisit costumul şi mă liniştesc oarecum.

Episodul 2, 14 martie 2012. Intru pe carpaţi şi văd tura Ioanei. Aproape imediat încep să socotesc dacă şi în ce măsură e bine să mă înscriu.

Episodul 3, seara de 14 martie. Adorm cu greu, tot cu gândul la tura Ioanei.

Episodul 4, 15 martie. Fac nişte socoteli, îmi amintesc cum stau cu echipamentul şi mă descurajez rapid. Puteam să negociez cu Daniel cine şi ce ia la munte dar am ales să nu spun nimic de data asta. Exces de independenţă, s-ar putea spune. Sau asumarea riscului de a nu găsi rămase acasă suficiente piese de echipament. Mai degrabă o combinaţie între risc şi independenţă...

Episodul 5, vineri 16 martie. Seara, în drum spre psiholog, am surpriza să o văd din nou pe Rox. Dacă în august (sau când s-o fi petrecut precedenta revedere) mă alesesem cu un atac de panică, acum am reuşit să gestionez bine momentul, folosindu-mă în acest sens, probabil, inclusiv de planul care urma să demonstreze dacă pot sau nu pleca pe munte duminică.

Episodul 6, 16 martie, aproape de finalul zilei. Ajung acasă, îmi anunţ intenţia de a pleca la munte, mă interesez dacă pot primi împrumut câteva zeci de lei şi, după răspunsul favorabil, mă uit după echipament, constatând cu plăcută surprindere că, după plecarea lui Daniel în Piatra Craiului, rămăseseră pe acasă suficiente chestii încât să pot pleca şi eu.

Episodul 7, 17 martie. Mică repriză de cumpărături, "gătit" sandwich-uri, pregătit rucsacul, pregătit mersul trenurilor, prognoza, GPS-ul (care, deşi nu mă aşteptam, rămăsese acasă parcă pentru a-mi da un impuls în plus spre munte).

TURA- 18 martie 2012

Sâmbătă 17 martie 2011, la 21:40, cu dimineaţa suficient de bine organizată, trec la somn. Peste vreo 6 ore mă trezesc. În comparaţie cu tura făcută cu aproximativ un an în urmă (tura de acum reprezentând, într-un fel, o aniversare), dormisem mai mult. Peste 70 de minute plec de acasă. Pe la 5:35 ajung în Gara de Nord, suficient de devreme încât să verific relaxat de la ce linie urmează să plece Regio 3001 (linia 8), să îmi iau bilet, să mă deplasez în lungul trenului în căutarea vagonului în care să mă stabilesc pentru următoarele 3 ore şi ceva.

Trenul era puţin populat, rarii montaniarzi putând fi identificaţi doar dacă erau căutaţi cu lumânarea. Mă aşez într-un vagon destul de murdar. Constat că rucsacul era mai mare decât locul de bagaje aşa că îl ţin în faţa mea, silit de împrejurări. Îmi pun la îndemână un baton de cereale, bidonul de Gatorade, cartea (Aurel Stan, Testul psihologic. Evoluţie, construcţie, aplicaţii, Editura Polirom 2002) din care, până la Predeal, urma să citesc cam 20 de pagini în timpul în care, altădată, poate aş fi căscat ochii pe geam numărând ciorile de pe câmp şi liniile din gările în care staţionam. Am timp să şi mănânc, am timp să pregătesc GPS-ul, să îmbrac pantalonul de goretex, să pun parazăpezile (vechi, urâte, cu sistemul de prindere destul de incomod dar parazăpezi totuşi). În Gara de Nord verificasem temperatura şi găsisem 10 grade, mai cald ca în martie 2011. Voi face dese referiri la tura din martie 2011, în urma căreia a ieşit un articol care a avut destul succes.

La Crivina, dacă am privit eu atent termometrul, erau deja 19 grade. Era plăcută temperatura din tren. Stăteam în tricou şi bluză de polartec, desfăcută la fermoar. La picioare, ceva mai târziu, îmi era destul de cald după ce, peste treningul destul de gros, trăsesem şi pantalonul de goretex. Dar, anticipând momente în care urma să mă aşez cu fundul în zăpadă, era musai să pun pantalon anti-umezeală.

Aproape de 10:00 eram deja coborât în Predeal. Nefiind eu prea des pe acolo, m-am încurcat copilăreşte la ieşirea din gară, de aici rezultând un mic ocol inutil.


Deşi cald, pe stradă era încă prezentă o peliculă de gheaţă care mă făcea să înaintez destul de crispat. Ies până la urmă în şosea şi pornesc la stânga către ramificaţia spre Clăbucet Sosire. Găsesc chiar lângă trecerea pe sub calea ferată primul marcaj triunghi albastru. Fac stânga şi privesc atent pe partea dreaptă, în căutarea indicatorului pentru continuarea triunghiului albastru. Îmi aminteam dintr-o tură de acum câţiva ani că poteca continuă de la un şir de trepte de lemn. Le identific rapid, văd indicatorul care... arăta mai puţin decât speram eu, doar către Cabana Clăbucet Sosire. Totuşi, era mai mult decât deloc... Mă gândeam că, cel mai rău lucru posibil ar fi să urc pe pârtie.

Depăşesc Clăbucet Sosire urmărind pe copaci puţinele marcaje. Sunt puţin şocat să aud şi aici piesa care pare s-o fi marcat profund şi iremediabil pe Mirela, colega mea de birou. Şoc şi groază, deci:



Puţin mai sus, la 16 grade, forţându-mă pentru a menţine o viteză bună, constat că aproape i-am ajuns pe carpatiştii plecaţi cu Ioana. Mă opresc relativ obosit şi desfac băţul de trekking pe care reuşisem să-l resuscitez cât de cât. Beau apă (pasiunea post Prima Evadare pentru Voslauer a rămas), mănânc nişte ciocolată şi pornesc mai departe cu forţe proaspete, ajutat şi de "piciorul" telescopic.

Aici poate este recomandat să justific alegerea de a merge din nou singur. Poate cel mai puternic motiv a fost mai vechea mea afirmaţie cum că nu voi mai merge pe munte în mod special cu cineva. Prin urmare, deşi ar fi putut reprezenta o experienţă plăcută participarea la tura Ioanei, am ales să fiu pe munte singur, anonim, independent.

Marcajul părăseşte pârtia pentru o vreme, evoluând undeva în stânga ei cum priveşti în sus. Pe acest sector am depăşit un grup cu adulţi, copii şi un căţel haios pe care l-am botezat Patrocle. Deşi, pe trasee simple, sunt prea puţin tentat să salut turiştii, acum s-a nimerit să ne salutăm în timp ce îmi continuam traseul în viteză.

Ceva mai sus am făcut loc unor oameni pe schiuri sau snowboard după care am revenit în pârtie cu marcaj cu tot. De aici, dacă-mi amintesc corect, marcajul nu mai avea să părăsească pârtia. Îmi menţin viteza, depăşesc salutând în viteză grupul de carpatişti (din care reţinusem chipul unui participant din Braşov) apoi iau o mică pauză de hidratare, suficient de mică încât să nu fiu ajuns din urmă de grupul Ioanei. Aici erau 11 grade.

Am ceva ezitări când am fost obligat să traversez pârtia, în zona ramificaţiei Clăbucetului şi a Sub teleferic-ului dar continui în forţă. Observ că triunghiul albastru este destul de puternic prezent şi, dată fiind nemulţumirea mea din primăvara trecută, acum studiez atent locul intenţionând să reţin cum trebuie mers pentru a-l prinde dinspre Clăbucet Plecare. Ei bine, e simplu! Cum mergi dinspre ruina hotelului de la Clăbucet Plecare către Predeal, ajungi la telescaun, treci prin stânga lui şi te înscrii pe pârtie către un rest de, presupun eu, teleschi. Marcajul apare curând şi te ghidează bine până jos. Astfel poţi evita varianta coborârii pe pârtia Cocoşul la care am apelat eu anul trecut.

Urmează o mică zonă de plat pe care merg lejer. Mai încolo o mică urcare apoi coborârea spre Cabana Gârbova. Mai intersectez câţiva turişti până acolo. Înainte de cabană, un căţel simpatic a avut grijă să se facă remarcat prin lătrături jucăuşe. În faţa cabanei merg printre vaci, cai şi măgari. Privesc în urmă şi nu văd picior de carpatist. Privesc înainte şi văd un om urcând către Clăbucetul Taurului. Pornesc încet pe urmele lui. Aveam să-l ajung aproape de vârf.

Un argument pentru viteză, pe lângă ideea de a obţine un record personal, l-a reprezentat plecarea în tură fără aparat foto (una dintre frustrările destul de mari din ultimii doi ani) suprapusă cu faptul că traseul îmi era suficient de cunoscut încât să nu mai am ceva deosebit de văzut pe el.

Despre starea zăpezii: până aici am avut parte de pârtie destul de bine tasată cu utilajele, de un sector de potecă destul de bine bătut şi el. În schimb, în drum spre vârf, deja se intra în zăpadă mai mult decât înălţimea bocancului. Zăpada era mai mare, cam de 1,5 metri, o bună parte din grosimea stratului de zăpadă fiind totuşi tasată suficient de bine încât să nu fie străpunsă sub greutatea mea (cam 62 de kg, incluzând cele aproape 10 kg ale rucsacului şi bocancii grei).

Ajungem pe vârf împreună, după ce ne salutăm un pic mai jos. Erau 22 de grade. Stăm puţin pe vârf apoi stabilim să coborâm împreună spre Azuga pentru că într-acolo mergeau planurile fiecăruia.

Îmi exprim îngrijorarea legată de gardul de sârmă ghimpată peste care urma să trecem, gard care putea fi acoperit de zăpadă, devenind astfel invizibil. Câteva minute mai târziu ajungem la el. Linia lui putea fi identificată pe baza parilor care-l întrerupeau din loc în loc. Partenerul de tură calcă primul în zona critică şi-mi spune că a călcat exact pe gard. Calc exact pe urma lui deşi nu eram convins că e o alegere bună. Îi explic că, pe zăpadă mai mică, puteam identifica bucata cu gard lăsat mai jos, uşor de sărit.

Încă puţini paşi şi intrăm în pădure. Ne întâmpină o zăpadă umedă dar relativ pufoasă, în care intram destul de des până aproape de genunchi (eu) sau până aproape de brâu (el, ceva mai greu ca mine). Curând omul cere pauză de masă. Cumva renunţasem deja la recordul de viteză (ei bine, cam asta a mai rămas din vechea pasiune pentru munte, dorinţa de a face sport pe poteci comode dar cu pante cât de cât solicitante), accept pauza şi... printre înghiţituri, ne punem pe poveşti. Curând, stabilim că rămâne să folosesc cu altă ocazie întoarcerea deja achitată pentru tren pentru că de data asta mă întorc acasă cu maşina lui, o parte din drum, şi cu microbuzul, cealaltă parte. Abandonez temporar o parte din rigiditatea mea obişnuită şi accept.

Una dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am reţinut din conversaţie este că, în 1986, atât eu cât şi el am început să mergem pe munte. Adevărat, vârstele noastre de atunci erau diferite, de la 10 ani ai mei la cei 16 ani ai lui. Din punct de vedere montan, aş putea spune că, pur întâmplător, mi-am găsit un coleg de generaţie.

Terminăm masa şi continuăm coborârea. Înainte, atât el cât şi eu verificăm să nu lăsăm mizerie în urmă. Mă proptesc cu piciorul într-o cracă ascunsă sub zăpadă, ies nerănit din micul incident şi mergem mai departe. Ne apropiem de poiana cu băncuţă şi plantaţie de conifere. Aici facem un nou popas umplut cu discuţii intelectuale. Atingem inclusiv idei legate de psihologie, domeniul care mă pasionează acum mai mult decât geografia, disciplina care marchează o perioadă plină de eşecuri pentru mine. M-am gândit în glumă că aş putea acuza că m-a făcut să abandonez geografia parlamentarul care a propus o anume modificare a codului penal în urma căreia o femeie a putut să mă învingă definitiv şi iremediabil. Omul s-a dovedit un partener plăcut de conversaţie. Mă retrag un pic în pădure să evacuez şi porţia de lichid care nu ieşise prin transpiraţie după care ne pregătim de plecare, exact atunci când ne ajunge din urmă grupul cu Patrocle. Viteaz căţel! Nu ştiu cum s-o fi descurcat prin zăpada mare...

Puţin înainte de plecare, Alin (da, într-un târziu ne-am şi prezentat) observă că am mers cu protecţia de cauciuc pe vârful băţului. Mă bucur că a observat asta înainte de a pierde protecţia. Mi-ar fi părut rău să las mizerie pe munte... Oricum, e de mirare că a rezistat atât de mult timp solicitată prin zăpada mare. Ca să zic aşa, am fost întâi grăbit apoi mai puţin atent decât de obicei (graba chiar strică un pic treaba uneori) şi am sfârşit fiind mai norocos decât eram obişnuit să fiu. Cam sună a psihologie a lucrurilor mărunte, nu-i aşa? :)

Treptat, zăpada scade în grosime. Nimerim într-un drum forestier datorită unui moment de neatenţie în urmărirea marcajului. Era clar că nu-i nicio catastrofă aşa că am continuat fără griji pe drum. Ajungem în Azuga pe o stradă paralelă cu cea care trece pe lângă fosta fabrică de bere. Trecem pe lângă postul de poliţie şi, curând, ajungem în DN 1 pe care îl urmăm până la Buşteni unde-şi lăsase omul maşina. Cu ocazia asta am văzut cu ochii mei cum, spre Sorica, pleacă marcaj triunghi albastru de la deja binecunoscuta bornă kilometrică aflată undeva la sud de Gara Azuga. Probabil voi urca şi Sorica singur în curând. Aflu câte ceva despre motociclete (omul este pasionat de motociclete şi de alte chestii care-i ridică nivelul adrenalinei, eu sunt mai calm din acest punct de vedere, preferând situaţiile mult mai puţin riscante), despre trecutul său de montaniard, despre pasiunea sa pentru Munţii Baiului (moment în care mi-am amintit şi eu aproape revelionul din 2007 petrecut pe Baiul Mare, la cort, la -16 grade), despre copilul său (un pui de montaniard speriat de unele momente nu chiar comode pentru vârsta lui).

Ajungem la maşină, ne înscriem rapid în trafic şi, până la autogara unde m-a lăsat, am mai avut timp de discuţii din care am avut câte ceva de învăţat. Între timp primesc şi o carte de vizită pe care am citit-o acasă şi am aflat că omul activează într-un sector economic de care sunt şi eu ataşat, într-o oarecare măsura: reciclarea materialelor. Am avut o ezitare până să întreb cât mă costă plimbarea, poate bănuind cum va suna răspunsul dar, precizând că nu am intenţia să jignesc, am considerat că este corect să întreb.

Microbuzul a plecat la puţine minute după sosirea mea în autogară. Pe la 19:30 eram în Bucureşti iar o oră mai târziu ajungeam acasă unde, destul de curând, mama prăjea carnea pe care avusesem grijă s-o cer încă de vineri seară.

În metrou nimeresc întâmplător lângă un cuplu tânăr cu el extrem de anxios şi ea încadrată, după părerea mea, în zona anxietăţii sănătoase. Ascult şi mă întreb dacă şi cum este bine să intervin. Nu am reuşit să îmi imaginez un discurs decent aşa că am tăcut. E destul de greu să găseşti cuvintele potrivite pentru a ameliora astfel de suferinţe. Oricum, m-a intrigat faptul că cei doi păreau să se afle la poli opuşi. El afirma că ea nu-i înţelege boala iar ea insista că nu are nici cea mai mică intenţie să i-o înţeleagă. În aceste condiţii m-am mirat un pic când i-am văzut coborând ţinându-se de mână. Eu eram de părere că sunt mai degrabă separabili decât uniţi. Oricum, recunosc că argumentele prin care ea încerca să-i reducă lui neliniştea erau destul de rezonabile pentru un individ care nu se află într-o suferinţă psihică accentuată. Într-adevăr, dacă am trăi cu toţii acea nelinişte exagerată atunci ne-am încuia toţi în casă şi, dacă s-ar întâmpla să fim obligaţi să ieşim, nu am face acest pas decât îmbrăcaţi într-un costum de protecţie care să ne ferească de eventualele agresiuni.

Ceva mai încolo apare şi Daniel care era un pic nemulţumit că nu terminase creasta Pietrei Craiului pentru că... mersese cu nişte "melci".

A doua zi aveam să aflu de micul accident suferit de o domnişoară cunoscută în timp ce se dădea cu o nu ştiu ce chestie de plastic pe zăpadă, undeva la munte. M-am bucurat un pic să aflu asta deşi nu obişnuiesc să mă bucur de durerea altora. Dar despre asta, poate voi scrie în altă postare...

Despre vreme: prognoza anunţa vreme frumoasă, de primăvară. Totuşi, am plecat cu haine suficiente în rucsac încât să fac faţă şi în puţin probabile condiţii de iarnă blândă. În aceste condiţii (temperaturile deja amintite în text, soare, vânt mai degrabă absent, cu mici adieri slabe) am mers îmbrăcat în cele două perechi de pantaloni (cel gros pe care nu era rău să-l fi înlocuit cu unul mai subţire şi cel de goretex care şi-a făcut bine treaba), tricou (gros şi el dar, pe moment, nu am altul de plastic) şi o bluză de polartec. În rucsac, neutilizate, au rămas încă o bluză de polar, geaca de goretex, un pantalon de trening şi cele două perechi de mănuşi pe care am fost la un pas să nu le trec pe lista cu bagajul de luat. Am transpirat ceva dar am obiceiul să prefer să fiu un pic supraîncălzit decât să sufăr cât de puţin de frig.

Traseul de duminică a arătat aşa:


Cel din urmă cu un an a fost un pic diferit:


Pentru mai clara comparaţie, fac zoom pe început şi pe sfârşit:



Concluzia zilei: este aproape imposibil să mergi singur în munţii care flanchează Valea Prahovei dacă pleci la sfârşit de săptămână.

A doua concluzie: uneori nu este chiar atât de greu să mergi pe munte cu un picior vătămat (vechea problemă cu unghia care s-a extins pentru că nu am avut nici timpul, nici dispoziţia necesară pentru a o trata complet). Deşi acasă am observat că degetul mare a sângerat un pic, pe drum nu am resimţit în mod extrem de incomod starea degetelor.

La final, porţia de cronologie:

9:45- plec din gara Predeal
9:57- ramificaţie DN1- Clăbucet
10:09- 10:14- fac popas în apropierea cabanei Clăbucet Sosire; scot băţul telescopic
10:21- împreună cu triunghiul albastru, părăsesc pârtia mergând spre stânga
10:47- 10:51- popas pe pârtie
11:13- 11:15- scurt popas în dreptul ruinei hotelului Clăbucet Plecare
11:37- trec pe lângă cabana Gârbova (între CP şi G am mers lejer)
12:16- 12:19- scurt popas pe Vf. Clăbucetul Taurului
12:41- 13:16- popas în pădure
13:38- 14:12- popas la bancă
14:28- 14:33- zona în care am trecut din potecă în drum
14:41- drumul forestier prins din greşeală ne scoate în Azuga, la intersecţia dintre o stradă relativ perpendiculară pe DN 1 şi Str. Brânduşelor
14:55- ajungem în DN 1 puţin la sud faţă de gară
15:23- ieşim din Azuga
15:48- Buşteni, peste drum de gară, după 5 km merşi pe şosea (inclusiv DN1)
17:12- Autogara Ploieşti Sud

Rezultă un total de 6 ore şi 3 minute făcute între gara Predeal şi gara Buşteni dintre care un total de o ora şi 14 minute pauze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu