marți, 11 mai 2010

Prima Evadare 2010 sau despre abandon



Speram să scriu o altfel de poveste despre ziua de ieri...

Sâmbătă, având norocul unei mici schimbări de program care m-a eliberat de porţia săptămânală de... (curioşii sunt rugaţi să plece de la ferestrele www-ului pentru că, pe moment, nu voi spune despre ce porţie este vorba) cu o oră mai devreme, trec în drum spre casă prin Veloteca pentru a-mi lua accesorii pentru bicicletă. Îmi iau, în sfârşit, după lungi amânări, far şi stop. Profit de ocazie şi-mi cumpăr şi primele mănuşi de ciclism din viaţa mea. Ajung acasă, montez farul şi stopul, mă mai învârt în jurul cozii apoi plec spre Piaţa Victoriei pentru a plăti taxa pentru concurs şi a-mi lua numărul. Cu numărul din faţă lucrurile au fost simple dar cel din spate mi-a dat suficientă bătaie de cap. Până l-am montat, ajungând apoi la concluzia că, din nou, nu l-am montat în cea mai fericită poziţie, l-am masacrat un pic.

Mă-ntorc şi din Piaţa Victoriei, mai stau pe acasă apoi plec la cumpărături. După cumpărături îmi mai ocup timpul cu pregătiri apoi trec la somn.

Duminică dimineaţă, conform planificării noastre, trebuia să plecăm de acasă la 8:00. Până să plecăm am avut timp să consult un buletin meteo. Prognoza nu era perfectă dar nici un dezastru nu sugera. Poate cam multă ploaie pentru gustul meu dar... urma totuşi să se oprească.

8:05, cu o mică întârziere, plec cu Daniel spre locul unde urma să ni se alăture Marius, Cristi şi Ionel. Aici facem o pauză pentru a se întoarce Cristi care urma să-şi schimbe rucsacul. Între timp, după ideea interesantă a lui Marius, ceilalţi şi-au pus "numerele de concurs" de outsideri.

Am pedalat apoi toţi 5 către următoarea destinaţie unde ne-am întâlnit cu Radu şi cu nepotul său, amândoi înscrişi, ca şi mine, la Prima evadare. Era cam 8:20 când porneam mai departe spre Băneasa 7 oameni. La Radu şi la nepotul său am văzut cum părea mai bine să montezi numărul pe spate dar era deja târziu ca să-l scot şi să-l montez la loc pe al meu.

Ora 9:10. După ce pedalasem deja 17,39 km în 52 minute şi 41 secunde, cu o viteză medie de 20,08 km/oră şi o viteză maximă de 28,2 km/oră, ajungem în zona de concurs. Pe drum ne depăşiseră o grămadă de maşini cu biciclete pe portbagaj. Era destul de clar că merg şi aceste maşini tot spre Prima evadare.

În zona de start mă despart de ceilalţi, cu care urma să iau legătura telefonic în cazul în care aş fi avut probleme pe care să nu ştiu/ pot să le rezolv singur. Timp de aproximativ o oră m-am învârtit printre concurenţi, am făcut poze, am mâncat puţin şi am băut din apa minerală deşteaptă oferită de organizatori. Spre plăcuta mea surpriză, m-a identificat în mulţime Octavian cu care am avut ocazia să schimb câteva vorbe. Aveam să aflu la finalul zilei că Octavian a fost în echipa de organizare dar eu nu băgasem de seamă chestia asta. Când a venit momentul alinierii la start am decis că, dat fiind obiectivul meu de a concura în special eu cu mine, este potrivit să plec mai din spate în ciuda recomandărilor primite la Bikewalk de la Octavian.

Era aproximativ 9:50 când resetasem ciclocomputerul, îmi găsisem locul în grupul pregătit pentru start şi aşteptam cu oarecare nerăbdare să pornesc în primul meu maraton mtb. Intuiam că startul se va da ca şi anul trecut, pe la 10:05- 10:10. În spatele meu erau doi concurenţi supăraţi pentru faptul că îl aşteptam pe primar să dea startul deşi acesta (primarul) nu părea să fie agreat de prea mulţi dintre noi. Schimbăm câteva vorbe ca să omorâm timpul. Pe lângă mine apar doi concurenţi în tricouri CPNT. Intuiesc că aparţin clubului CPNT din Braşov şi mă gândesc la un cunoscut virtual pe care-l asimilez (acum, când scriu, îmi dau seama că în mod greşit) cu clubul respectiv.

Lumea face poze, concurenţii veniţi cu familia mai schimbau vorbe şi bagaje cu însoţitorii. Apare în zonă şi Cristi care îmi face poze înainte de start. Începe ploaia, aşteptată dar nedorită, febra startului dădea deja emoţii, stomacul meu aplica scheme ciudate iar eu începeam să mă bucur că am avut inspiraţia să iau un furazolidon înainte de a pleca de acasă. Trăiam o stare ciudată. Ideea primului concurs, starea vremii, presiunea socială impusă de marea masă de concurenţi (au fost în total 1250 de oameni înscrişi în cursă, conform precizărilor organizatorilor) mă făceau să trăiesc ceva între fericire şi teamă.

Până la urmă startul nu a mai fost dat de primar, acesta întârziind mai mult decât erau dispuşi organizatorii să aştepte. Dat fiind că, din cele înţelese de mine, primarul a cam băgat pe gât organizatorilor ideea de a da el startul în cursă (aşa cum a insistat să facă şi la Ziua fără Maşini), mi-a plăcut ce am auzit la un moment dat în boxe: Dacă primarul întârzie şi insistă să-l aşteptăm, băgându-se intruziv într-un domeniu de care e destul de străin, atunci voi merge şi eu la primărie insistând să-i dau sfaturi deşi nu am competenţa necesară pentru a face asta.

Momentul mulţumirilor aduse sponsorilor şi celor care au ajutat la organizare a fost interesant. Când s-a mulţumit primăriei concurenţii au răspuns cu un cor de fluierături şi huiduieli. Când s-a mulţumit poliţiei o parte a celor aflaţi pe lângă mine se întrebau cât e de normal să le mulţumească celor care îi amendează când greşesc ca şoferi. Când s-a mulţumit primăriilor localităţilor prin raza cărora trece traseul de concurs pentru faptul că au curăţat pe cât posibil gunoaiele de pe traseu a urmat un nedrept moment de tăcere (nedrept pentru că, după părerea mea, efortul acestora e lăudabil chiar dacă este făcut doar odată pe an, cu ocazia Primei evadări).

După câteva valuri de mănuşi pornite de la linia de start şi continuate până la ultima linie de concurenţi a venit şi momentul startului. Aveam GPS-ul pornit, ciclocomputerul resetat, eram destul de bine hidratat dar încă puţin hrănit (nu obişnuiesc să mănânc atât de dimineaţă şi pe fondul emoţiilor relativ puternice), mă gândeam că, din momentul startului până se vor mişca toţi cicliştii din faţă vor trece minute bune. Prin urmare, am fost mulţumit când am văzut că în nici două minute am plecat şi eu. Mai târziu am aflat că toată coloana trecuse linia de start în 10 minute.

Începem traseul pe asfalt, facem stânga tot pe asfalt, mă ghidez mai degrabă după cicliştii din faţă decât după marcajele puse de organizatori (în paranteză fie spus, oricum mi se părea aproape imposibil să marchezi 55 km de traseu în stilul în care sunt marcajele turistice prin munţi adică suficient de dese încât de la marcajul lângă care stai să îl vezi pe următorul). Concurenţii se mişcau destul de repede, chiar şi eu eram tentat să fac mici depăşiri, ajunsesem să văd pe ciclocomputer o viteză curentă de circa 17 km/oră.

Viteza a scăzut semnificativ în momentul intrării în pădure. Totuşi, grupul se mişca relativ constant, cei mai antrenaţi şi pricepuţi făceau depăşiri suficient de elegante încât să nu se lase cu ciocniri. Curând au apărut bălţile în mijlocul drumului, bălţi care împărţeau cicliştii în două coloane, de-a dreapta şi de-a stânga bălţii. Aud în jurul meu că aceste bălţi erau prezente şi anul trecut, şi la recunoaşterea traseului făcută cu câteva săptămâni în urmă. Mă bucur că, în ciuda micilor dezechilibrări care mă făceau să răsuflu uşurat după ce mă redresam, merg relativ fluent.

Plouă în continuare, oamenii se opresc să pună pelerine pe ei, eu merg în continuare. Alţii par a se opri pentru a repara bicicleta. Eu, cu o viteză destul de mică, merg în continuare. Primul moment mai spectaculos a fost când, prin mijlocul unei bălţi, părea a se strecura o fâşie de pământ pe care se poate trece. Având ciclişti în faţă nu am văzut că acea fâşie se termina decât după ce cicliştii din faţă au virat brusc, trecând peste un şleau către fâşia de potecă din stânga. Nefiind eu suficient de tehnic nu am făcut ca ei. M-am oprit, am sesizat că în urmă erau destul de mulţi concurenţi suficient de aproape aşa că am luat o pauză şi am făcut câteva poze (nu mai făcusem poze de dinaintea startului). Când aceştia s-au rărit un pic m-am strecurat şi eu cât am putut de elegant pe poteca din stânga.

Ceva mai târziu, drumul brăzdat de şleauri devenise alunecos din cauza ploii. De fiecare dată când, dintr-un motiv sau din altul, trebuia să schimbi direcţia ieşind dintr-un astfel de şleau, riscai o căzătură. Între kilometrii 6 şi 7 am avut 2 astfel de căzături prin alunecare, rămase fără alte urmări în afară de întârziere şi încasarea unei porţii de noroi pe pantaloni. După a doua am ajuns să pedalez câteva minute în paralel cu un tată venit cu copilul la concurs. Tatăl afirma că are cele mai scumpe cauciucuri care se găsesc în România pentru acest tip de teren şi tot alunecă. Copilul, demn de admiraţie, s-a mişcat foarte bine cât am rămas în preajma lor. Din cele scrise în comentariile de pe site-ul oficial, copilul şi tatăl au reuşit să termine cursa. Mă bucur pentru ei! :)

Ceva mai devreme, pe când eu luasem deja suficient noroi în pantofi, după ce am intrat cu piciorul în noroi, cineva sugera că ar fi fost mai bine dacă ar fi încălţat bocanci. Totuşi, cine s-ar fi gândit că Prima evadare se va transforma dintr-o plimbare lungă dar relativ lejeră într-o plimbare suficient de dură încât să te chinuie în diverse feluri?

Într-un sector îngustat al pădurii un concurent grăbit şi-a luat bicicleta în braţe, a solicitat să i se facă loc şi apoi a depăşit în fugă coloana de ciclişti. Din cei rămaşi în urmă s-au auzit voci. Hei, grăbitule! Oricum n-o să ajungi primul! sau Dacă ai depăşit depăşeşte cu tot echipamentul, nu-ţi uita camera! Nu ştiu nici acum dacă treaba cu camera era o glumă sau omul chiar pierduse pe drum camera de bicicletă sau vreo cameră foto fixată pe cască.

La centură, aşa cum citisem, un zid se strecura între calea ferată şi şosea. Eu mă aşteptam ca traseul competiţiei să ocolească respectivul obstacol dar organizatorii au găsit altă soluţie, construind o rampă între calea ferată şi zid şi postând un voluntar sub zid care, cu o viteză admirabilă, prelua bicicleta fiecărui concurent şi i-o returna după ce concurentul sărea zidul. Deşi intenţionam să-mi cobor singur bicicleta, rapiditatea cu care se mişca omul m-a făcut să-l las să coboare şi bicicleta mea, recunoscând apoi că astfel trecerea zidului a fost mult mai simplă. I-am mulţumit şi, îmi place să cred, nu am fost singurul care a făcut asta.

Mai târziu aveam să aflu că omul s-a purtat la fel şi cu bicicletele outsiderilor.

Dacă pe porţiunea de pădure se înainta încet, cu viteză mică, cu căzături, câteodată împingând la bicicletă, intrarea în zona de câmp s-a dovedit a fi mult mai solicitantă. Curând, datorită solului mult mai argilos decât în pădure, pământul avea să blocheze roţile celor care nu erau dotaţi cu frâne pe disc. Mă miram să-i văd pe toţi opriţi dar curând m-am oprit şi eu. Noroiul era atât de lipicios încât, pornind de la roţi, se lipise de cadru, de frâne, de furcă. Practic roţile ajungeau să se blocheze astfel încât să pedalezi devenea imposibil iar să împingi bicicleta devenea extrem de greu, roţile ajungând să alunece în loc să se rotească. În situaţia asta nu rămânea altceva de făcut decât să cureţi noroiul care, după câţiva metri, se punea la loc. Am curăţat, murdărindu-mă serios pe mâini, de câteva ori noroiul. Apoi am văzut pe cineva care evita murdărirea roţilor luând bicicleta în braţe. Am încercat şi eu dar, încălţat în pantofii care aveau deja tălpile pline de noroi, înaintam încet şi îmi păstram cu oarecare dificultate echilibrul. Prin urmare, am lăsat din nou bicicleta jos şi am reluat ciclul de mers pe ea sau pe lângă ea şi curăţarea de noroi. Aproape că nu mai conta că murdăream abia cumpăratele mănuşi, că noroiul mirosea a balegă şi rahat de porc, că atât pe murdar pe mâini abia mai reuşeam să deschid bidonul de apă fără să dau noroi pe gura acestuia. Cam pe această porţiune de traseu m-a ajuns din urmă un tip cunoscut. Când m-a salutat şi l-am privit mai atent am constatat cu plăcută surpriză că tipul era Bogdan Antohe care venise la Băneasa împreună cu grupul organizat de George Hari Popescu teoretic doar pentru a urmări plecarea concurenţilor la Prima evadare. A fost o reală plăcere să schimbăm câteva vorbe.

Ajungând din nou la şosea, am curăţat din nou bicicleta. Urma un sector de drum de pământ acoperit cu pietriş. Pietrişul se auzea cum, în timpul mersului, era ridicat de roţi şi izbea în cadru. În ciuda acestor zgomote neplăcute, înaintam mult mai lejer decât mai devreme. Dar acest teren prielnic nu avea să ţină mult. Curând am reintrat pe pământ lipicios. Oamenii începuseră să se întoarcă. Unuia îi atârna schimbătorul, alţii se întorceau doar pentru că, pe un astfel de teren, dispărea aproape de tot plăcerea de a pedala, tura transformându-se într-un lung chin. Cei care participaseră şi la ediţia de anul trecut a Primei evadări spuneau că anul trecut terenul era favorabil deplasării în timp ce anul acesta, după ploaia care tot pica, terenul devenise extrem de dificil.

Mă regrupez cu outsiderii (pe care mă bazam în caz de probleme, chiar dacă era posibil să fiu descalificat în caz că apelam la ei pentru a rezolva o problemă tehnică), o parte dintre ei afirma că s-ar întoarce, eu aş mai fi încercat să mă chinui spre înainte, nu prea ştiam ce e mai bine să fac. Până la urmă mă uit pe ciclocomputer, văd că parcursesem doar aproape 11 km în peste o oră de pedalat, calculez că, păstrând viteza medie, nu pot ajunge la linia de sosire în 5 ore şi constat că este mai înţelept să accept întoarcerea.

A fost o decizie greu de luat. Obiectivul meu secundar, pe lângă ideea de a concura în special eu cu mine, era să termin cursa şi să mă situez în prima jumătate a clasamentului. Totuşi, faptul că erau mulţi alţii care se declaraseră deja învinşi m-a ajutat să accept şi eu mai uşor abandonul după ce parcursesem mai puţin de un sfert din cursă.

Deşi mulţi decisesem deja întoarcerea la ultimul cp situat în apropiere, în şosea, părea destul de greu să o facem. Am mai rămas pe câmp, am comentat despre soarta crudă, despre terenul potrivnic, am râs, am interacţionat ca între prieteni deşi nu ne cunoşteam decât de câteva minute. Deşi eram un pic trist din cauza abandonului, felul amuzant în care tratau şi ceilalţi situaţia m-a făcut să consider momentul retragerii ca fiind unul dintre cele mai amuzante ale competiţiei.

Înainte de a mă întoarce pe şosea mi-am dat seama că, dată fiind temperatura destul de scăzută, apa minerală băută nu se eliminase prin transpiraţie. Prin urmare... se impunea să ies un pic în decor pentru o pauză de pipi, riscând astfel ca noroiul de pe mâini să-mi ajungă cu ocazia asta şi în chiloţi. Să te duci la capătul câmpului unde se vedeau nişte copăcei părea inutil aşa că, sperând că nu ofensez pe nimeni astfel, m-am uşurat la câţiva metri de drumul plin de biciclişti.

Reîntorşi în şosea, am stat puţin să vedem ce fac ceilalţi competitori apoi am luat-o pe şosea spre Tunari. Ploua în continuare. Vedem o staţie de autobuz cu acoperiş şi decidem să ne refugiem puţin acolo pentru a mânca. Valul celor care abandonaseră cursa părea fără sfârşit. Unii, glumeţi, ne întrebau dacă aşteptăm autobuzul. :) Am primit întrebarea asta şi de la Bogdan Antohe care s-a retras din cursa (la care participa neoficial, numărându-se printre cei fără număr) puţin mai târziu şi mai departe decât noi.

Cât am stat ne-a depăşit o domnişoară care abandonase şi, din câte am văzut, părea să fi participat singură. Tot respectul pentru voinţa şi curajul ei! Nu cred că a fost singura dar pe celelalte nu le-am văzut. Faptul că şi ea ne-a întrebat dacă aşteptăm autobuzul ne-a amuzat odată în plus. :)

Terminăm masa şi pornim iar la drum. La prima intersecţie facem dreapta. Din direcţia din care veneam noi dar şi din direcţia următoarei traversări a şoselei noi concurenţi care abandonaseră cursa se îndreptau spre Bucureşti.

La intersecţie ne oprim. O bicicletă avea schimbătorul făcut praf şi, pentru a fi cât de cât reparată, avea nevoie de o intervenţie pe lanţ pentru care era necesară presa. Îmi pare bine că Marius avea presa la el şi ne-am oprit pentru a-l ajuta pe acel concurent să-şi facă bicicleta cât de cât funcţională. Cât am stat aici au mai trecut concurenţi pe lângă noi. Unii ne salutau, alţii răspundeau la salutul nostru, alţii treceau indiferenţi, nerăspunzând la salut. Au fost şi câţiva din cei care s-au oprit, au ajutat şi ei cu un sfat sau ce s-a putut, au făcut poze.

Unul dintre cei opriţi, un domn în vârstă, mi-a lăsat o impresie foarte bună.

Motivele abandonurilor, pe lângă motivul meu (faptul că acest concurs s-a dovedit mult mai greu decât îmi imaginam), au mai fost defecţiunile tehnice. Câţiva metri după ce ne-am întors noi, unii concurenţi au avut ghinionul să-şi rupă schimbătoarele. Altul, nu-mi dau seama prin ce ghinion, îşi rupsese şaua. Altul rămăsese fără "cozorocul" de la cască.

Împărţind prieteneşte eşecul cu aceşti competitori întorşi din drum situaţia a devenit mai puţin urâtă, poate chiar veselă.

Odată despărţiţi am continuat spre centură, am făcut stânga pe ea şi apoi am intrat în Bucureşti. Ca şi dimineaţă, pe drumul dinspre/ spre casă, am trecut la câteva minute de biroul meu. La întoarcere, ud fiind, mă gândeam că aş putea face un popas la birou pentru a mă usca şi a-mi face o cafea caldă. Dar nu aveam nici cheia la mine, nici cafea nu mai aveam.

La fel ca la dus, şi la întoarcere am trecut prin intersecţia care mi-a readus-o în memorie pe Steluţa.

Continuăm spre Ostrov unde stabilisem că mergem pentru a spăla bicicletele care arătau groaznic după încercările la care le supusesem.

Ajungem în Ostrov, nu mai ştiu la ce oră (este posibil să se vadă asta pe GPS). Daniel aflase mai devreme că Radu avusese belele cu schimbătorul nepotului. Prin urmare, când Radu l-a sunat şi a anunţat că a ajuns cu nepotul la finish ne-am bucurat pentru succesul lor. Au pierdut 40 de minute cu repararea bicicletei.

De la startul competiţiei până în Ostrov unde mi-am notat din nou datele de pe ciclocomputer, mersesem 30,48 km (din care, aşa cum deja precizam, circa 11 km pe traseul concursului) în 2 ore 28 minute şi 57 secunde, cu o viteză medie de 13,42 km/ oră şi o viteză maximă de 28,5 km/oră.

În Ostrov o întreb pe Maria care este cel mai murdar animal bănuind că răspunsul ei se va lega de porc, având astfel ocazia să-i spun apoi că sunt murdar ca un porc. Totuşi, socoteala mea nu s-a potrivit cu răspunsul ei: Cel mai murdar animal eşti tu! :)

După pauza din Ostrov, după care bicicletele au fost curăţate iar noi am băut vin şi am mâncat, puţin înainte ca ploaia să reînceapă, mai abundentă decât în restul zilei, am plecat cu Marius, Ionel şi Daniel spre casă. Pentru că deja se pornise ploaia despărţirea de Marius şi Ionel a fost rapidă apoi eu cu Daniel ne-am adăpostit sub un pom până ne-am lămurit că ploaia nu avea de gând să se oprească prea curând. Pe la 20:20 eram acasă. Eram ud fleaşcă aşa că am dezbrăcat toate hainele (constatând că eram ud până la chiloţi) şi, până să apuc să mă spăl, am îmbrăcat haine curate şi uscate. Imediat am adormit trezindu-mă mai târziu pentru a face puţină ordine în bagaj şi a face un duş.

Dimineaţă, trezindu-mă pentru a merge la birou (deşi poate n-ar fi trebuit am evitat să cer azi o zi de concediu deşi eram aproape convins că mă voi întoarce extrem de obosit din cursă), mi-am dat seama că uitasem cu desăvârşire de pantofii uzi şi extrem de murdari. Mi-am pus o clipă întrebarea dacă voi avea ce încălţa pentru a merge la birou şi mi-am adus aminte de bocancii pe care n-ar fi fost rău să-i am la mine ieri.

Ajung la birou, pe drum povestesc unei colege cum a fost cursa, povestesc şi la birou câte ceva deşi îmi propusesem să nu fac asta gândindu-mă că interesul pentru povestea mea nu e sincer, trag cât pot chiulul de la birou şi mă apuc să scriu povestea asta. Acum, la 18:50, îmi propun să plec spre casă, să descarc fotografiile şi informaţiile din GPS, să public ce se poate publica şi apoi să adaug la această postare material foto şi, eventual, video.

În încheiere doresc să adresez felicitări organizatorilor cursei dar, în mai mare măsură, concurenţilor care au fost suficient de bine pregătiţi, dotaţi tehnic şi cu noroc încât să termine cursa. Am înţeles că, din 1250, au reuşit să treacă linia de sosire cam 600. Pentru aceştia, tot respectul! Din cei 600 mă bucur în special pentru Radu şi nepotul său şi pentru acel copil care concura împreună cu tatăl său.

Nu în ultimul rând le mulţumesc celor care m-au însoţit până la start şi pe drumul de întoarcere spre casă. Fără suportul moral al lor, fără siguranţa că pot primi ajutor tehnic în caz de nevoie, participarea mea la Prima evadare ar fi putut fi compromisă. Vă mulţumesc, outsiderilor! :)

Podiumul cursei, aici.

Later edit: tocmai am văzut nişte poze de la sosire, postate de Oana Ganea. Le găsiţi aici.

12 comentarii:

  1. Gabriel Savulescu11 mai 2010, 13:08

    Frumoasa descriere. Felicitari. Eu am mers pana la Ghica. Acolo am luat RATB-ul. A fost de neuitat. As mai merge si maine, fara regrete.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc, Gabriel! Într-adevăr a fost o experienţă faină! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Subscriu la cele spuse mai sus: frumoasa descriere.
    Anul urmator sper sa participam impreuna la cursa. Si vom ajunge la final... daca nu ploua :)

    A fost, oricum, frumos. Multi oameni cu pasiuni comune. Sper sa fie din ce in ce mai multi cei care sa mearga din placere pe bicicleta.

    Si... nu ma asteptam sa fie atat de multe concurente :) Felicitari! Data viitoare vin in familie :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred ca ai fi scris un roman daca terminai cursa ;) . Din rezultatele pe care le-am vazut au terminat 792 , iar ultimul a ajuns dupa 7 ore.
    Am terminat cursa (fiind prima mea iesire off road cu bicicleta) si vazand ce ai scris ma felicit ca inca nu mi-am luat ciclocomputer. Probabil as fi ajuns sa fac aceleasi calcule ca si tine si poate as fi fost inclinat sa renunt .
    Calculele tale au fost corecte. Eu am ajuns in 4 ore 40 dar efectiv nu mi-a venit sa cred ca a trecut atat de mult timp. Daca faci comparatia cu alergatorii de la maraton cred ca ajungi la concluzia ca au o viteza medie mai mare :)

    Oricum abia astep noua provocare .
    Sper sa te vedem din nou.


    Intr-adevar o experienta deosebita !

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte frumoasa descrierea ta. M-ai tinut in fata articolului de la cap pana la coada. Sper sa ne vedem mai des, poate chiar facem o data traseul asta pe vreme buna.

    Apropo, a trecut vreun autobuz pe acolo cat ati asteptat? :p

    RăspundețiȘtergere
  6. @ anonim: Aşa mă gândeam şi eu, că ar fi ieşit un roman dacă terminam cursa. Totuşi, s-ar fi adunat atât de multe detalii încât aş fi uitat foarte multe din ele şi... povestea probabil nu s-ar fi lungit atât de mult precum era de aşteptat.

    Oricum, te felicit că ai reuşit să termini cursa! La anul sper să-mi iasă şi mie isprava asta. :)

    @ Bogdan: Şi pe mine mă tentează să fac traseul pe vreme bună. Sper să aranjez o ieşire în curând, cu echipa de outsideri. :)

    Cât despre autobuz, nu a trecut cât am stat noi. În schimb au apărut doi localnici cu care am stat un pic de vorbă apoi i-am lăsat să aştepte autobuzul în locul nostru. :) Se mirau oamenii că ne-am avântat pe câmp şi prin păduri pe aşa vreme...

    RăspundețiȘtergere
  7. Buna ! Cateva linkuri cu poze de la maraton. Toata admiratia pentru toti concurentii, mici si mari ! Salutari grupului care isi lua “pranzul” in statia de autobuz pe la Tunari..eu eram fata aceea care v-am salutat si v-am depasit..cred.. Adrian Negoita, ai scris frumos despre eveniment si despre mine in blogul tau. Mersi! Eu n-am vrut sa abandonez dar am gresit drumul :( M-am luat dupa puhoiul din fata, care de fapt abandona..cum povesteai si tu . Ce greseala! Totusi a fost bine deoarece eram uda fleasca si am gasit un magazinas de unde mi-am cumparat haine (multumesc mult domnului din Tunari pt amabilitate..intrasem in magazin cu tot noroiul) Salutari si outsiderilor cu care am facut poza tot acolo. Data viitoare ne vedem la finish… asta daca va mai astept ! )))) glumesc Numai bine !

    http://www.youtube.com/watch?v=0adaGL2zzYw
    http://www.youtube.com/watch?v=b0KcS_f1L8c
    http://www.youtube.com/watch?v=Q2nRAH-P9r0

    Laura(nr. 667)

    RăspundețiȘtergere
  8. Mă bucur că ai trecut pe aici, Laura! :) Îţi mulţumesc pentru comentariu, pentru că ai fost acolo, pentru linkuri! Mi-a făcut plăcere să mă regăsesc în pozele tale. :)

    Cât despre Prima evadare 2011, sper şi eu să ajungem fiecare la finish anul viitor.

    Zile senine! :)

    RăspundețiȘtergere
  9. ha ... ha .... _:-) dak mai ai putere, citește și comentariul meu pe http://ankaberger.blogspot.com/2010/05/prima-evadare-2010.html
    Ai scris mult si detaliat, se vede că te-a cuprins evenimentul. Eu am ajuns acasă duminică și a doua zi am scris până am simțit că dacă nu mă opresc îmi va cade degetul mare de la stânga :-). Eram pătrunsă, supărată, dar altă decizie, în situația mea din noroaie, ar fi putut avea implicații mai grave. Așa, într-o lună voi fi ca noua :-)
    anka

    RăspundețiȘtergere
  10. Eu sunt baiatul grabit care si-a pierdut camera (adica camerele -care oricum aveau pana) si tot din CPNT sunt si eu , numai ca eu am plecat din primele randuri

    RăspundețiȘtergere
  11. Mică-i lumea! :)

    Îmi place când necunoscuţii din amintiri capătă nume. :)

    RăspundețiȘtergere