Când vioara întâlneşte chitara...

...şi merg împreună în Mojo, purtate de doi instrumentişti buni, nu are cum să rezulte altceva decât o seară plăcută.

N-am avut starea potrivită pentru a asculta mai mult dar, până la prima pauză mai lungă (cea în care am auzit Hotel California), mi-a plăcut ce am auzit aşa că mi-am promis să revin acolo şi în alte seri de marţi.

Aflasem de serile astea din toamnă, la puţin timp după sosirea Luminăţiei Sale în firmă dar, constat acum cu puţin regret, le-am ratat până aseară. Acum mă bucur că le-am descoperit şi sper să aibă viaţă lungă iar eu să am cât mai des starea sufletească potrivită pentru a asista la ele.

Aseară, fiind mai puţin populat comparativ cu seara cântecelor de munte, am avut ocazia să studiez pe îndelete noua organizare a clubului. Insist că modificările nu-mi plac (mutarea scenei, aspectul parcă mult prea închis al zonei înălţate din dreapta intrării- stânga cum priveşti de pe scenă) dar, dacă acestea au adus un folos oarecare organizatorilor, nu pot decât să mă adaptez lor.

Public a fost mai mult decât mă aşteptam, cred că se puteau număra mai bine de 50 de oameni. La aşa gen de muzică, mă aşteptam să reacţioneze bine mai puţini ascultători şi nu pot decât să mă bucur pentru faptul că anticiparea mea a fost contrazisă.

Mai spun doar că mi s-a părut interesant look-ul chitaristului apoi închei reamintind de concertul de mâine seară al Metrock-ului. Sper să am resurse fizice suficiente pentru a asista şi la acest concert, petrecut tot în Mojo, club pe cale să redevină parte a topului locurilor în care mă simt cel mai bine şi în care revin des.

Obsesia muzicală- Conexiuni- Tu

Duminică, spre seară, într-un parc unde am mers pentru a cerceta modul în care populaţia răspunde la "asediul" căpuşelor, din senin s-au auzit nişte chitări însoţite de voci destul de plăcute. Strecurată printre alte chestii, dintre care unele mi-au amintit de serile de miercuri din Iron City, am auzit şi Conexiuni- Tu:

Tu, eşti în globul de cristal

Ce-mi arată drumul către mal

Când mă pierd în lumea ta, şi-aş vrea

Să înving tristeţea grea

Tu, nevăzută dar te simt

Te ignor dar nu pot să mă mint

Eşti în ceea ce respir, eşti tu

Firul ce mă leagă de miracolul din zori

Când din vis uşor cobori, în tot ce ating în jurul meu

Chipul tău îl văd mereu, în gând

Eşti orice, oricum, oricând

Tu, aşteptarea din amurg

Când secundele încet se scurg

Cu atingeri moi de catifea

Alintate-n mâna ta

Tu, eşti ideea de intens

Căutării mele-i dai un sens

Un motiv ca să încerc mai mult

Tu eşti vocea ce-o ascult

Eşti chemarea de demult

Ce mă face să nu-mi aparţin, nu mai sunt eu

Nu mai e nimic al meu, eştï tu

Nu pleca nu spune nu...

Versuri de la: http://www.versuri.ro/
 
Revenind la căpuşe, recunosc că mă pusese puţin pe gânduri isteria din presă motiv pentru care am simţit nevoia informării înainte de a mă tăvăli prin iarbă. O căutare simplă mi-a arătat că problema căpuşelor era discutată şi în vara 2011 şi, în comparaţie cu anul trecut, anul acesta există nişte minime măsuri luate de oficiali caz în care, după părerea mea, riscul de acum este mai mic decât cel de anul trecut. Prin urmare... tăvălire plăcută!

Ciudăţenia e că, dacă anul trecut nu am auzit pe nimeni sfătuindu-şi copilul să nu intre în iarbă, de data asta am auzit destui părinţi şi bunici care insistau să-şi menţină copii pe poteca dintre ierburi sau pe aleea asfaltată deşi, după informaţiile mele, nu era cazul să se îngrijoreze în legătură cu căpuşele.

Oricum, sunt de părere că cei care îşi petrec vara asta timpul în parcuri se pot clasifica, din punct de vedere al reacţiei în faţa riscului expunerii la căpuşe în:

-indivizi speriaţi care se feresc şi de umbra căpuşei

-indivizi total indiferenţi în faţa "invaziei" de căpuşe

-indivizi care, folosind criterii raţionale, trag concluzia că nu-i dracul chiar aşa de negru cum îl arată presa şi-şi văd liniştiţi de plimbarea, baia de soare sau sportul lor

Cât despre soluţiile împotriva ipoteticelor căpuşe, am reţinut o declaraţie a unei firme de descăpuşere din care aflam că este inutilă administrarea substanţei atâta vreme cât posibilii purtători de căpuşe, câinii maidanezi, umblă liniştiţi atât pe străzi cât şi în parcuri. Am senzaţia că există un din ce în ce mai puternic curent împotriva maidanezilor, treabă destul de bună, după părerea mea.

Poveste NEtradiţională de Crăciun...

Aseară am stat un timp în faţa televizorului uitându-mă la un film despre un tip care nu se mai bucura de Crăciun.

De dimineaţă m-am trezit dintr-un vis plăcut pe care am simţit nevoia să-l prelungesc/ complic şi după ce mă trezisem.

Pe la prânz mi-am amintit ce făceam cu 7 ani în urmă. Chiar dacă nu era şi Crăciunul meu (pentru explicaţie, te rog să citeşti aici), în acea zi m-am simţit bine şi, mai important decât orice, am sperat că în viaţa mea o să urmeze o perioadă frumoasă. 25 decembrie 2003... Mi-ar fi plăcut ca acea dată să creeze o poveste fără sfârşit, nu o poveste scurtă şi tristeţea pe care o resimt acum amintindu-mi de ea...

Aşa am ajuns să mă gândesc cum am perceput eu Crăciunul de-a lungul celor 34 de ani...

În copilărie îmi amintesc cum în jurul datei de 25 decembrie apărea sacul de plastic cu cadouri de la Moş Gerilă... Nu cred că m-am bucurat vreodată de acele cadouri... Erau doar diverse ciudăţenii de plastic care ajungeau rapid să fie abandonate într-un colţ... Poate erau şi ceva dulciuri, poate chiar portocale (acum mă întreb unde găsea Moş Gerilă portocale în perioada aia) dar nefiind eu prieten cu fructele, acestea mă lăsau indiferent.

Urma, pe 7 ianuarie, al doilea Crăciun (nu cred să-mi fi explicat cineva, când eram mic, pe înţelesul meu, care-i treaba cu semnificaţia religioasă şi cu faptul că oamenii nu sărbătoresc în acelaşi timp) pentru care eram obligat să merg cu părinţii la bunici, acolo unde se aduna o mare parte a familiei... Chiar aşa mă simţeam, obligat... Pentru că nu mă simţeam prea plăcut la masă cu mulţimea aceea de oameni pe care-i vedeam doar de vreo 3 ori pe an, nu-mi făcea plăcere nici grija pe care mi-o arătau aceştia, nici atenţia acordată... În schimb ţin minte că-mi plăceau dulciurile făcute de naşul cu astfel de ocazii şi faptul că, spre finalul serii, atenţia tuturor se îndrepta spre o chitară pe care începeau să cânte pe rând bunicul, unchiul, un văr şi, cu timpul, un frate... Aceste seri de Crăciun cu chitară stau, probabil, la baza faptului că frecventez acum seri de folk...

Aceste zile de Crăciun m-au făcut să mă maturizez, din unele puncte de vedere, destul de repede... Am ajuns într-o zi să-i spun lui tata, înainte de a pleca spre bunici, că merg cu ei doar pentru a salva impresia de unitate a familiei... M-am simţit oribil când tata le-a povestit celorlalţi ce spusesem eu mai devreme... Probabil simţeam că mi-a fost încălcat în mod brutal spaţiul intim de gândire... Oricum, e clar că nu mă simţeam parte a unei familii unite...

Peste ani, în perioada adolescenţei probabil, aceste întâlniri de Crăciun deveniseră mai plăcute pentru că se formase obiceiul de a sta la mese diferite tinerii şi adulţii... Felul acesta de a organiza lucrurile mă făcea să mă simt în mai mică măsură agresat... Într-un fel, îmi găseam locul...

Devenit adult cred că am avut parte de Crăciunuri mai plăcute pentru că deja mă puteam implica în discuţii cu adulţii de la masă, oameni suficient de inteligenţi încât să păstreze un stil plăcut de discuţie... Suficient de inteligenţi dar nu în egală măsură de inteligenţi... Mai mereu se găsea unul care să strice atmosfera... De obicei responsabil cu stricarea atmosferei era tata dar într-un an îmi amintesc că atmosfera a fost stricată de un văr al mamei...

Cred că începuse să-mi placă să ascult amintirile din tinereţe ale bunicului, amintiri care aduceau o imagine despre lume mult diferită de ceea ce trăiam eu...

Au trecut anii şi... s-a terminat cu Crăciunurile în familie... Odată cu dispariţia bunicilor s-a diluat şi (aparenta) unitate a familiei... Eu nu-mi mai găseam locul acolo aşa că, treptat, am renunţat să mai accept ocaziile de a-mi întâlni rudele...

A apărut şi acel moment 2003 care m-a rupt între două Crăciunuri... Anii următori am ajuns să urăsc ideea de sărbătoare pentru că, din ce în ce mai puternic, simţeam că nu am ce să sărbătoresc... Începeam să percep falsitatea oamenilor în raport cu sărbătoarea şi cu oamenii din jur... Începeam să mă întreb de ce a trebuit să îmi fragmentez existenţa în două calendare... Începeam să mă întreb cum voi proceda când va apărea ea şi... ne va despărţi un calendar... Simţeam că undeva este ceva greşit... Dacă eu deţineam adevărul atunci cum m-aş fi putut însoţi cu ceilalţi, sclavi ai minciunii? Probabil aşa a început izolarea... Mă simţeam străin atât de lumea mea cât şi de lumea celorlalţi... Eu cui aparţin? Nimănui!

Acum încerc să mă adaptez... Nici nu mă declar de acord cu ceilalţi (în sensul că sunt în stare să protestez când în biroul meu se împodobeşte un brad dar sunt în stare şi să accept că acei oameni sunt convinşi că aşa e bine să faci), nici nu dau buzna cu urări şablon, nici nu mă simt obligat să răspund urărilor celorlalţi (dintre care, unii, ştiu că nu sărbătoresc nimic azi dar... aş putea să spun că mă discriminează, neacordându-mi dreptul să fiu altfel decât ei), nici nu îmi interzic cu desăvârşire să fac urări (m-am trezit aseară urându-i, din inerţie, Crăciun fericit unui tip cu care nu consider că am o relaţie amicală, relaţia noastră fiind una presărată cu contraziceri şi indiferenţă).

Până la urmă, pentru mine Crăciunul este o simplă zi liberă... Doar acel moment 2003 îl consider cumva sărbătoresc pentru că am făcut atunci, pentru prima şi, momentan, ultima dată în viaţă ceva... am condus la gară, într-o zi friguroasă, după ninsori abundente care paralizaseră circulaţia trenurilor cu o zi în urmă, am condus la gară o femeie pe care o plăceam şi care urma să-şi petreacă Crăciunul ei, în familia ei... familie în care, speram cândva, îmi voi găsi şi eu un loc... Am îmbăţişat-o atunci la despărţire şi... parcă este singura îmbrăţişare despre care îmi amintesc ca ea s-o fi acceptat...

Iar azi dimineaţă, după cum spuneam, am visat... Eram aşezat lângă o femeie (o ea fără nume, fără chip bine conturat) cu care purtam o discuţie pasionantă... Era plăcut... Atât de plăcut şi relaxant încât... într-o scurtă pauză, mă trezesc că-şi apropie încet capul de al meu, mă priveşte în ochi, zâmbeşte, mă sărută apoi, cu un aer nevinovat, mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva iar eu... nu pot decât să-i spun că este foarte frumoasă... Visul s-a terminat aici dar am simţit nevoia să-l prelungesc perfect conştient, încă câteva minute... Mi-ar plăcea ca atât visul visat cât şi visul gândit mai apoi să devină curând realitate...

Şi am încălecat pe-o ea (pardon, pe o şa) şi v-am spus, aşa incoerentă şi netradiţională cum e, povestea mea de Crăciun...

Revenind parţial în tradiţie închei spunându-vă că am găsit o formă de urare interesantă, folosibilă cam în orice ocazie:

Nu îţi doresc ceea ce-mi doresc şi mie pentru că între necesităţile şi dorinţele mele şi ale tale pot exista diferenţe majore. În schimb îţi doresc să ai parte de ceea ce TU ai nevoie, de ceea ce TU îţi doreşti!