Te calc pe cap!

Poveste despre ART şi VA

Ieri, la serviciu, văd o scenă banală care, prin repetare, devine teribil de iritantă. Doi băieţi şurubăresc la maşina personală a unuia. În mintea mea apare un gând de-o clipă: cel întins pe jos trebuie călcat pe cap astfel încât oasele să-i pârâie iar creierul să i se împrăştie pe jos. În secunda următoare imaginea individului cu creierul împrăştiat mi-a provocat o clipă de silă dar nu a pus deloc în discuţie faptul că, dacă l-aş strivi pe oportunist, i-aş face o nedreptate. Nu ar avea altceva decât soarta pe care o merită...

Mai târziu, ARTistul îşi repovesteşte aventura de zilele trecute. Întămplarea, povestită de el, sună suficient de amuzant încât să ascult cu o combinaţie de relaxare şi atenţie. Aflu astfel că aventura s-a petrecut în timpul serviciului, pe durata unei inventate intervenţii în teren. Aici relaxarea s-a transformat subit în iritare. Şi s-a născut o întrebare legată de eterna temă a nedreptăţii...

E corect ca, în timpul în care firma îl plăteşte (mult mai bine decât mă plăteşte pe mine), omul să meargă la curve???

Zboară puiule, zboară!!!

Notă: personajele sunt absolut reale, din păcate.

O săptămână măruntă...

Într-o dimineaţă o domnişoară citeşte lângă mine un curs despre structura internă a Pământului. Imediat gândul îmi fuge către anul I la geografie şi către cursul de geografie fizică generală al lui Ielenicz. Într-o seară îl văd pe Ciulache pe peron.

Într-o noapte o visez iar. Ne întâlneam întâmplător, ea venind dintr-un sens eu din celălalt. Trec pe lângă ea apoi, în secunda următoare, mă întorc spre ea, o îmbrăţişez strâns şi-i spun cât de mult mă bucur să o revăd după atâta timp. Zâmbeşte şi ea...

Despre vis m-am gândit apoi că e nerealist pentru că ea NICIODATĂ nu ar accepta să o îmbrăţişez atât de strâns. Cât despre zâmbet, nu ştiu dacă mi-a zâmbit vreodată, motiv pentru care îmi imaginez că nu o să-mi zâmbească nici în viitor.

Reţin din când în când cărţile citite de oameni în metrou. Am văzut de curând oameni citind Magicianul lui Folwles (acum îmi amintesc cine, unde şi când mi-a recomandat cartea asta), Versetele satanice ale lui Rushdie, o carte despre Art Terapie, o carte siropoasă de dragoste din care am citit câteva rânduri (în care ea dorea să-l picteze pe el, nud) privind peste umărul posesoarei.

Am avut o zi şi jumătate în care, la birou, am fost mai stresat decât într-o zi foarte aglomerată. Motivul pe care-l bănuiesc eu? Faptul că, din cauza unor probleme tehnice, nu am putut folosi toate instrumentele pe care le folosesc de obicei în munca mea.

O discuţie despre certificări, iso şi alte poveşti de genul acesta. Concluzia mea? "Trebuie" să iasă bine pentru firmă. Eu nu am nimic de câştigat din afacere...

Demolări pe acasă... Să vedem ce iese din asta... Deocamdată vorbesc doar de o depăşire a inerţiei. Ar putea fi binevenită.

Mă trezesc la birou că nu-mi merge internetul decât dacă navighez în site-uri care au legătură cu google sau în site-uri pe care le am în favorites. Aproape sigur tot o problemă tehnică. Deja sunt plictisit/ iritat/ înfuriat de genul acesta de probleme... Şi aşa sunt pus în situaţia de a amâna răspunsul meu la două e-mail-uri pe care le-am văzut aseară târziu dar la care nu am răspuns sperând că le voi putea răspunde dimineaţă de la birou... Uneori amân eu răspunsul dar uite că apar şi situaţii în care sunt obligat să amân răspunsuri. Păcat! :(

Cred că mai erau mici mărunţişuri de notat despre cele întâmplate în ultimele zile dar... sunt destul de nervos acum pentru a-mi forţa amintirile...

Dorel din strada şantier

Vinerea trecută plec de la muncă şi mă "împiedic" de un stâlp atârnând peste stradă. Îmi imaginez imediat că un Dorel de pe şantierul din zonă a lovit cu macaraua stâlpul dintr-o minusculă neatenţie, absolut scuzabilă, nu-i aşa?

Trec pe sub el întrebându-mă ce se întâmplă dacă stâlpul ajunge să cadă pe ceva sau pe cineva. Văzând o maşină a Luxten-ului îmi imaginez că echipa respectivă va pune stâlpul la loc. Nimic mai fals! Aveam să constat luni că stâlpul e tot atârnat peste stradă, sprijinit doar de pământul de la un capăt şi de cablurile electrice pe care, până vineri, el le susţinea. Echipa Luxten luase doar becurile din vârful stâlpului, probabil de frică să nu fie furate...

Cred că abia joi stâlpul de pe strada şantier a fost îndepărtat din mijlocul străzii. Sunt din ce în ce mai iritat de ideea de a trece aproape zilnic, prin praf şi noroaie, pe această pseudostradă. La fel cum sunt pe zi ce trece mai puţin dispus să mă trezesc dimineaţă pentru a merge la un loc de muncă care nu mai corespunde de mult aşteptărilor mele... Poate sunt eu "nebun" dar la câte "minuni" trăiesc aproape zilnic sunt de părere că nu mai sunt de mult timp cel mai bolnav din firmă... Şi insist să precizez că vorbesc aici de sănătatea psihică...

Dar despre unele poveşti de la muncă sau de prin casa de nebuni (văzută, simplificând mult lucrurile, în opoziţie cu Casa cu prieteni) în altă postare...

Slogan care mă irită...

Aseară, întâmplător, am văzut un panou de reclamă pentru nu contează ce brand. Textul care mi-a sărit în ochi într-un mod destul de deranjant este:

Te îngrijorează prezentul? Atunci să vorbim despre viitor.

Ei bine, mi se pare lipsit de logică mesajul. Dacă mă îngrijorează prezentul nu cred că am resursele psihice necesare pentru a discuta cu cineva despre o achiziţie de loc ieftină din viitor. Prin urmare...

Ar mai fii ceva, chestia cu îngrijorările legate de viitor am întâlnit-o în diverse contexte, chestia cu îngrijorările legate de trecut am auzit-o dar îngrijorarea legată de prezent mi se pare un pic ciudată. Prezentul se trăieşte, în prezent stai sau acţionezi, dacă stai poţi foarte bine să te odihneşti... Sunt de părere că îngrijorările despre prezent sunt un pic absurde... Deşi, dacă mă îngrijorez pentru ce am fost ieri sau pentru ce o să fiu mâine, aceste îngrijorări au un punct comun, prezentul...

Cred că sunt un pic incoerent. Nu reuşesc să construiesc un text elegant care să pornească de la iritarea resimţită aseară.