În formă continuată

-Unde e x?

-Îi ţine locul nemernicei de y.

-Doamna y? Nemernică?

-Nemernică în formă continuată chiar. Este a nu ştiu câta oară când nu e la birou fără ca eu să ştiu dinainte asta. I-am spus în faţă că mă deranjează asta dar continuă să se comporte de parcă nu m-ar fi auzit.

-Formă continuată? Ai cuvintele la tine.

-Corect. Pe cale de consecinţă, pot proba acuzaţia.

-Şi eu m-am obişnuit cu limbajul juridic de când cu problema aia.

-Am văzut. Totuşi, nu sunt jurist...

A urmat, pe scurt, o poveste despre cineva care lucrează în domeniu. Dacă aş fi fost jurist... cel puţin unele aspecte ale vieţii ar fi fost mai plăcute...

-Serios? Pune-mă şi pe mine în legătură cu persoana asta.

-Nu pot. Este cel mai inabordabil om pe care-l cunosc.

Mi s-a răspuns cu altă poveste, din acelaşi sistem, tratat de data asta în conformitate cu prejudecăţile legate de banii şi/sau serviciile (ghiciţi voi de ce natură) pe care trebuie să le aduci celui care te ajută să profesezi în domeniul în care deja ai obţinut o diplomă.

-Îţi dai seama? Să şi-o tragă cu unchiul pentru a intra în barou... Până la urmă ea a intrat în barou pe altă cale, a lucrat pe bani puţini, cu timpul a ajuns avocat din oficiu, a apărat fel de fel de infractori. La final a renunţat la carieră găsindu-şi în străinătate un soţ cu bani.

Discuţia s-a întrerupt. Un client intra pe uşă...

Iată cum prejudecăţile pot fi confirmate sau contrazise de poveştile de viaţă ale cunoştinţelor pe care le ai... Adevărul este probabil undeva la mijloc, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori.

Ce ai?

Ieri...

-A fost eclipsă...
-...

Despre tăcere...

Ce sens are să discuţi o temă care ţi-a reţinut doar în mică măsură atenţia? Cui îi pasă dacă am aflat sau nu de eclipsă, dacă am urmărit-o pe internet, dacă m-am dat pe Wikipedia pentru a afla când este următoarea eclipsă de lună (apropo, este în decembrie 2011 dar nu am reţinut dacă este vizibilă şi din România), dacă am avut vedere spre lună din balcon sau dacă au fost nori care mă-mpiedicau oricum să văd eclipsa?

Azi...

-Ce ai, Adi?
-Nimic.
-Te-am salutat când am intrat. N-ai răspuns. Ce ţi s-a întâmplat?
-Nimic.
-Aseară erai bine. Sau tu te schimbi după o zi pe alta?

Despre inutilitatea conversaţiei cu o persoană cu care te învecinezi contextual dar cu care nu mai ai de mult ceva important de discutat. Despre inutilitatea conversaţiei în general. Despre inutilitate...

Despre indiferenţă. Îmi este indiferent dacă persoana era cu adevărat interesată de starea mea sau dacă îşi ambalase într-un mod oarecum empatic supărarea faţă de faptul că, teoretic, nu-i răspunsesem la salut. Îmi este la fel de indiferent dacă într-adevăr nu am răspuns la salut sau dacă persoana s-a întâmplat să nu audă.

Îmi este indiferent dacă am rănit vreo sensibilitate. În definitiv, nici celorlalţi nu le stă în fire să ţină cont de sensibilităţile mele. Excepţiile, contextuale, nu fac decât să confirme regula. Nu mi se cuvine ca ceilalţi să-mi poarte de grijă, celorlalţi nu li se cuvine să le port de grijă.

Totuşi, de la un număr foarte mic de oameni consider că aş merita puţină grijă, oameni de care, la rândul meu, încerc să am o oarecare grijă. Ironic este că oamenii aceştia nu prea reuşesc să-şi poarte singuri de grijă situaţie în care-mi dau seama cât de nerealist este să-mi imaginez că cineva ţine cont de sensibilităţile, nevoile, dorinţele mele.

Afirmam cândva (prin 2004) că sunt parte a echipei perfecte: eu şi cu mine. Acum ştiu că nu a fost niciodată cu adevărat o echipă perfectă. A fost tot timpul o echipă subminată de sensibilităţi, neştiinţă, neputinţă. Totuşi, se pare că este singura echipă la care e realist să visez. În rest, sunt singur cu toată singurătatea...

Floarea de cactus...

-Ştii cât timp stă deschisă floarea de cactus?
-Nu ştiu sigur dar cred că stă deschisă destul de puţin.
-Aşa e. Stă deschisă doar 2- 3 zile...

De aici am tras eu concluzia că mi se sugera să mă grăbesc puţin cu unele lucruri pentru că altfel ocazia trece repede pe lângă mine dacă nu sunt suficient de atent şi de spontan. Prin urmare, am acţionat. Şi nu a ieşit bine. Aş putea spune ceva de genul "eram sigur că aşa o să fie!" dar mi se pare mai util să mă bucur că am reuşit să testez o convingere subiectivă care de câteva zile a devenit convingere obiectivă... A cam fost anul în care am testat astfel de convingeri, odată la câteva luni... Rezultatele mi-au fost până acum nefavorabile dar cel puţin mi-am pus oarecare ordine în gânduri...

Unii cactuşi nu înfloresc niciodată... Sau cel puţin nu înfloresc pentru mine...

Nu e uşor de acceptat dar... viaţa merge mai departe...

Păreri care nu-mi folosesc la nimic...

-Ştii ce mi-a zis x despre y?
-Presupun că nu mă interesează dar poţi să-mi spui, că nu am de unde să ştiu.
-Mi-a zis că are o energie de om nebun.
-Probabil că ştie ceva psihologie fiinţa chiar dacă nu cred să fi studiat aşa ceva.
-Ştie, pe timpuri era altfel organizat sistemul de învăţământ în domeniu.
-Acum hai să vorbim despre părerea mea despre y. Spune-mi, eşti de părere că y este mai degrabă o persoană interesată strict de sine sau o persoană interesată şi de nevoile celorlalţi?
-Eu văd că nu o interesează aproape deloc nevoile celorlalţi.
-Cam asta e şi părerea mea. Tocmai citeam că este un criteriu în baza căruia se poate diagnostica o tulburare severă de personalitate...

O astfel de discuţie purtam pe la începutul săptămânii dar văd că nu are niciun efect faptul că ne-am pus de acord cu privire la o persoană cu care interacţionăm dar faţă de care avem totuşi comportamente vizibil diferite. Eu conversez cât mai scurt cu putinţă cu y, considerând că e vizibil pentru orice posibil martor faptul că y îmi provoacă scârbă. În schimb persoana care deschisese discuţia pare uneori a locui în oraşul corean Pup- Un- Kur, preluând din obiceiurile locuitorilor acestui oraş virtualo- real... Iar treaba asta nu m-ar deranja dacă nu aş sesiza că locuitorii acestui oraş par să aibă viaţa mult mai uşoară în comparaţie cu a mea... Viaţa e uneori nedreaptă, zic eu... Iar cu unii viaţa e nedreaptă cam prea des... Trist dar adevărat!

Puştoaico! :D

Ieri seară, pentru prima dată pe anul acesta, m-am întâlnit cu N. Deşi data trecută întâlnirea nu-mi făcuse mare plăcere, poate pentru că era decembrie şi simţeam mai degrabă finaluri, aseară m-a bucurat destul de mult întâlnirea. Ea avea chef de vorbă aşa că, preţ de câteva staţii de metrou, mi-a povestit despre soţul ei sedentar (moment în care mi-am amintit de două femei deşi, schimbând puţin contextul, m-aş fi putut gândi la 3 sau chiar la mai multe), ne-am reamintit o plimbare pe jos făcută în urmă cu destui ani, ne-am amintit de prieteni comuni... La un moment dat aminteşte faptul că împlineşte 30 de ani anul acesta, clipă în care "izbucnesc": "Puştoaico!" :D

Chiar a fost plăcută conversaţia şi nu-mi amintesc să fi fost alterată de vreun gând sau sentiment negativ. Aşa că a fost o bună compensaţie pentru atacul de panică de dimineaţă.