Uite că, zilele astea m-au obsedat din nou câteva refrene. Cauza mi-e destul de clară dar nu prea înţeleg cum de mi s-au fâlfâit tocmai cântecele astea prin creier...
Întâi mi-am amintit de:
Pare logic, am discutat recent cu cineva despre oamenii ăştia. Dar de ce nu mi-am amintit alt cântec? Ce amestec are ardeleanca în toată povestea? De ce nu mi-a stat pe creier altă piesă de-a lor, pe care, cândva, o consideram importantă? Doar am adus în discuţie recent şi povestea aia...
Mai târziu, probabil datorită unui mesaj care se potrivea cu tema, mi-am amintit de:
Ascult de vreo 30 de ani cântecul dar parcă e prima dată când îmi asum unele negaţii şi le răspund cu seninătate.
Mai departe, probabil cu gândul la altă discuţie recentă, m-am închinat cu-n picior:
Totuşi, mâinile nu par să te mai caute... Sau poate neuronul ăla rebegit se gândea la ceva, înaintea mea... Cred totuşi că, dincolo de alte sensuri, amintirea Pescăruşului ascunde dorul de mare, dorul de Vama de care nu am avut parte anul acesta, dorul speranţelor de anul trecut, dorul dorului de cineva.
Se afișează postările cu eticheta Casa cu prieteni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Casa cu prieteni. Afișați toate postările
vineri, 9 septembrie 2016
joi, 21 februarie 2013
Mojo, revenirea
Nu mai trecusem pe acolo de peste un an, de la acel concert de folk tânăr cu surorile Ţiţescu, Ioana Pânzariu şi Marius Daşcău, despre care am şi acum în draft o cronică neterminată. E adevărat că în acest an am evitat cam toate cântările de club pe care le-am înlocuit într-o oarecare măsură cu cântări outdoor sau cântări de sală mare (Folk You, Om Bun).
O discuţie purtată cu câteva săptămâni în urmă m-a ajutat să pun în ordine observaţii despre felul în care percep diverse spaţii în care se cântă. Concluzia era că, după unele criterii importante pentru mine, din cluburile prin care trecusem, Iron City era cel care mă incomoda cel mai mult. Ironic, cu Iron City mi-am făcut reintrarea în lumea cluburilor...
Să revin totuşi la seara de cântece de munte organizată de Tituş Constantin. Despre ea mă anunţase pe Facebook Dragoş Toma. Nu ştiam atunci cine urmează să cânte dar îmi propusesem de vreo doua săptămâni să merg. Cu trecerea zilelor am început să bănuiesc apoi să aflu exact cam cine urmează să cânte.
Din punctul meu de vedere, cea mai faină cântare urma să fie cea a Casei cu prieteni. La final am constatat că au mai existat şi alte suprize plăcute. La fel de plăcut a fost şi modul în care Tituş a gândit seara. În locul unor recitaluri lungi, în cadrul cărora să ascultăm, pe rând, oamenii invitaţi, Tituş a gândit o succesiune de microrecitaluri, fiecare persoană/ trupă invitată cântând câte o repriză scurtă de circa 4 cântece după care, în noi porţii de patru cântece, s-a reluat schema. Astfel, nimeni nu a fost lipsit de plăcerea de a-şi asculta favoriţii, chiar dacă s-a întâmplat să plece mai devreme din club (cazul meu, de exemplu).
Când am ajuns, la ceva timp după începerea concertului, clubul era mai plin decât îl văzusem vreodată iar pe scenă era Tituş Constantin. L-am mai ascultat din când în când, în diverse concerte cu mai mulţi invitaţi dar niciodată nu m-am omorât după muzica lui. Ieri seară însă, deşi am fost mai mult indiferent la muzica lui, am fost şi plăcut impresionat de chestii clasice gen Luna în cascade care a sunat fain. Totuşi, Tituş mi-a devenit aseară mai simpatic decât mi-era înainte nu prin cântece cât prin glumele dintre cântece (de exemplu povestea cu fanteziile erotice care apar din primii ani de viaţă) sau prin scurta descriere a contribuţiei sale la organizarea competiţiei de escaladă pe gheaţă de la Buşteni. Am aflat cu ocazia asta că, în sală, se afla şi un alpinist afiliat UIAA...
Ana Teodora, o fiinţă pe care am ascultat-o des pe youtube, a început într-un mod nu tocmai fericit primul microrecital pe care l-am prins. Parcă mi se făcuse un pic greaţă de Soliman Paşa... Chiar auzeam pe cineva sugerând că ea este amatoare, că nu are forţă, că nu prea-şi avea locul într-un concert cu bilet de intrare. Totuşi, preţul mic al biletului a fost şi el remarcat (contravaloarea a circa 700 ml de bere Ciuc) şi, după părerea mea, odată cu trecerea timpului şi cu creşterea valorii recitalurilor, nemulţumiţii s-au lămurit că nici Ana, nici restul oamenilor care au cântat aseară, nu sunt cu adevărat amatori.
Următorul recital a fost al unei tipe de care nu auzisem, membră a clubului Pathos dacă îmi amintesc corect, Zuzi. N-am reţinut nimic special despre ce a cântat dar impresia generală a fost bună. Mi-a plăcut şi faptul că ea a apelat la Paul (Casa cu prieteni) pentru a da ceva greutate cântecelor.
Cei din urmă, dar de fapt cei dintâi din punctul meu de vedere, au urcat pe scenă cei de la Casa cu prieteni.
Crec că am prins fiecare grupare invitată în câte două microrecitaluri. Casa cu prieteni şi Tituş Constantin sunt de părere că au evoluat constant în cele două reprize, un nivel foarte bun pentru Casa cu prieteni şi un nivel mediu pentru Tituş, Zuzi parcă a crescut un pic iar Ana... sunt de părere că a crescut cel mai mult în partea a doua, apropiindu-se oarecum, după părerea mea, de evoluţia Casei cu prieteni.
Ca piese cântate, în afară de Luna în cascade, am mai remarcat Şi te iubesc atât de... (sau cum s-o chema exact această supercunoscută piesă a Alinei Manole), o piesă a lui Emeric Imre, Pseudofabula (într-o interpretare nu tocmai fericită), Suntem vise, Treceţi batalioane române Carpaţii, Copiliţă fără minte, Imnul Dianei.
Pe la 11 noaptea un tip pe care nu îmi amintesc să-l fi cunoscut (într-o tură, virtual sau dintr-un contact anterior prin cluburi) m-a recunoscut şi m-a întrebat dacă e cu mine şi frăţiorul alpinist... Nu era dar l-am sms-it ca să ştie omul că e căutat.
Am plecat din club puţin după miezul nopţii, gândindu-mă că mi-am propus să ies în club şi serile următoare, situaţie în care nu era înţelept să mă supraobosesc din prima seară. Am constatat la plecare că berea, fumul sau amestecul celor două nu mi-au fost tocmai prielnice de data asta. Am remediat oarecum problema printr-o plimbare de aproximativ 45 minute după care, în mod norocos, am fost prins din urmă de un autobuz de noapte când mă aflam cu 4 staţii înainte de casă. L-am luat, am coborât cu o staţie mai devreme decât era logic, am rezolvat în miez de noapte plata unei facturi la ATM-ul Garanti (ce uşurat te simţi scăpând de o astfel de grijă la 1 noaptea!) apoi am finalizat drumul spre casă prin alte câteva minute de mers.
După asta somn apoi muncă şi acum această mică poveste...
În martie, Tituş va organiza o nouă seară de cântece de munte cam în aceiaşi perioadă în care Casa cu prieteni vor avea programat un concert. Despre concertul Casa cu prieteni este aproape sigur că voi afla via Facebook (ce bine e să ai în listă PR-ul trupei!), sper să aflu la timp şi de seara organizată de Tituş şi să pot ajunge la ambele evenimente.
Mai departe câteva chestii tehnice:
-în Mojo s-a schimbat poziţia scenei (acum este situată perpendicular faţă de poziţia cu care eram obişnuit) iar noua poziţie mi se pare mai puţin fericită comparativ cu cea veche, oferind parcă pentru mai puţini oameni vizibilitate şi, cred, o mai slabă sonorizare
-preţurile de la bar seamănă destul de bine cu ce ştiam (exemplu: sticla de Ciuc la 500 ml, 7 lei)
-publicul, deşi numeros, mi s-a părut că s-a purtat rezonabil, uneori chiar plăcut (rar am văzut atât de mulţi oameni frumoşi tentaţi să danseze)
-o idee despre ce s-a cântat vă puteţi face de pe youtube, de aici (pentru Casa cu prieteni), aici (pentru Ana Teodora), aici (pentru Tituş). Pentru Zuzi nu am găsit deocamdată clipuri youtube dar, dacă le voi descoperi cândva, voi lăsa link pe aici.
Şi-am încălecat pe o şa...
O discuţie purtată cu câteva săptămâni în urmă m-a ajutat să pun în ordine observaţii despre felul în care percep diverse spaţii în care se cântă. Concluzia era că, după unele criterii importante pentru mine, din cluburile prin care trecusem, Iron City era cel care mă incomoda cel mai mult. Ironic, cu Iron City mi-am făcut reintrarea în lumea cluburilor...
Să revin totuşi la seara de cântece de munte organizată de Tituş Constantin. Despre ea mă anunţase pe Facebook Dragoş Toma. Nu ştiam atunci cine urmează să cânte dar îmi propusesem de vreo doua săptămâni să merg. Cu trecerea zilelor am început să bănuiesc apoi să aflu exact cam cine urmează să cânte.
Din punctul meu de vedere, cea mai faină cântare urma să fie cea a Casei cu prieteni. La final am constatat că au mai existat şi alte suprize plăcute. La fel de plăcut a fost şi modul în care Tituş a gândit seara. În locul unor recitaluri lungi, în cadrul cărora să ascultăm, pe rând, oamenii invitaţi, Tituş a gândit o succesiune de microrecitaluri, fiecare persoană/ trupă invitată cântând câte o repriză scurtă de circa 4 cântece după care, în noi porţii de patru cântece, s-a reluat schema. Astfel, nimeni nu a fost lipsit de plăcerea de a-şi asculta favoriţii, chiar dacă s-a întâmplat să plece mai devreme din club (cazul meu, de exemplu).
Când am ajuns, la ceva timp după începerea concertului, clubul era mai plin decât îl văzusem vreodată iar pe scenă era Tituş Constantin. L-am mai ascultat din când în când, în diverse concerte cu mai mulţi invitaţi dar niciodată nu m-am omorât după muzica lui. Ieri seară însă, deşi am fost mai mult indiferent la muzica lui, am fost şi plăcut impresionat de chestii clasice gen Luna în cascade care a sunat fain. Totuşi, Tituş mi-a devenit aseară mai simpatic decât mi-era înainte nu prin cântece cât prin glumele dintre cântece (de exemplu povestea cu fanteziile erotice care apar din primii ani de viaţă) sau prin scurta descriere a contribuţiei sale la organizarea competiţiei de escaladă pe gheaţă de la Buşteni. Am aflat cu ocazia asta că, în sală, se afla şi un alpinist afiliat UIAA...
Ana Teodora, o fiinţă pe care am ascultat-o des pe youtube, a început într-un mod nu tocmai fericit primul microrecital pe care l-am prins. Parcă mi se făcuse un pic greaţă de Soliman Paşa... Chiar auzeam pe cineva sugerând că ea este amatoare, că nu are forţă, că nu prea-şi avea locul într-un concert cu bilet de intrare. Totuşi, preţul mic al biletului a fost şi el remarcat (contravaloarea a circa 700 ml de bere Ciuc) şi, după părerea mea, odată cu trecerea timpului şi cu creşterea valorii recitalurilor, nemulţumiţii s-au lămurit că nici Ana, nici restul oamenilor care au cântat aseară, nu sunt cu adevărat amatori.
Următorul recital a fost al unei tipe de care nu auzisem, membră a clubului Pathos dacă îmi amintesc corect, Zuzi. N-am reţinut nimic special despre ce a cântat dar impresia generală a fost bună. Mi-a plăcut şi faptul că ea a apelat la Paul (Casa cu prieteni) pentru a da ceva greutate cântecelor.
Cei din urmă, dar de fapt cei dintâi din punctul meu de vedere, au urcat pe scenă cei de la Casa cu prieteni.
Crec că am prins fiecare grupare invitată în câte două microrecitaluri. Casa cu prieteni şi Tituş Constantin sunt de părere că au evoluat constant în cele două reprize, un nivel foarte bun pentru Casa cu prieteni şi un nivel mediu pentru Tituş, Zuzi parcă a crescut un pic iar Ana... sunt de părere că a crescut cel mai mult în partea a doua, apropiindu-se oarecum, după părerea mea, de evoluţia Casei cu prieteni.
Ca piese cântate, în afară de Luna în cascade, am mai remarcat Şi te iubesc atât de... (sau cum s-o chema exact această supercunoscută piesă a Alinei Manole), o piesă a lui Emeric Imre, Pseudofabula (într-o interpretare nu tocmai fericită), Suntem vise, Treceţi batalioane române Carpaţii, Copiliţă fără minte, Imnul Dianei.
Pe la 11 noaptea un tip pe care nu îmi amintesc să-l fi cunoscut (într-o tură, virtual sau dintr-un contact anterior prin cluburi) m-a recunoscut şi m-a întrebat dacă e cu mine şi frăţiorul alpinist... Nu era dar l-am sms-it ca să ştie omul că e căutat.
Am plecat din club puţin după miezul nopţii, gândindu-mă că mi-am propus să ies în club şi serile următoare, situaţie în care nu era înţelept să mă supraobosesc din prima seară. Am constatat la plecare că berea, fumul sau amestecul celor două nu mi-au fost tocmai prielnice de data asta. Am remediat oarecum problema printr-o plimbare de aproximativ 45 minute după care, în mod norocos, am fost prins din urmă de un autobuz de noapte când mă aflam cu 4 staţii înainte de casă. L-am luat, am coborât cu o staţie mai devreme decât era logic, am rezolvat în miez de noapte plata unei facturi la ATM-ul Garanti (ce uşurat te simţi scăpând de o astfel de grijă la 1 noaptea!) apoi am finalizat drumul spre casă prin alte câteva minute de mers.
După asta somn apoi muncă şi acum această mică poveste...
În martie, Tituş va organiza o nouă seară de cântece de munte cam în aceiaşi perioadă în care Casa cu prieteni vor avea programat un concert. Despre concertul Casa cu prieteni este aproape sigur că voi afla via Facebook (ce bine e să ai în listă PR-ul trupei!), sper să aflu la timp şi de seara organizată de Tituş şi să pot ajunge la ambele evenimente.
Mai departe câteva chestii tehnice:
-în Mojo s-a schimbat poziţia scenei (acum este situată perpendicular faţă de poziţia cu care eram obişnuit) iar noua poziţie mi se pare mai puţin fericită comparativ cu cea veche, oferind parcă pentru mai puţini oameni vizibilitate şi, cred, o mai slabă sonorizare
-preţurile de la bar seamănă destul de bine cu ce ştiam (exemplu: sticla de Ciuc la 500 ml, 7 lei)
-publicul, deşi numeros, mi s-a părut că s-a purtat rezonabil, uneori chiar plăcut (rar am văzut atât de mulţi oameni frumoşi tentaţi să danseze)
-o idee despre ce s-a cântat vă puteţi face de pe youtube, de aici (pentru Casa cu prieteni), aici (pentru Ana Teodora), aici (pentru Tituş). Pentru Zuzi nu am găsit deocamdată clipuri youtube dar, dacă le voi descoperi cândva, voi lăsa link pe aici.
Şi-am încălecat pe o şa...
duminică, 7 octombrie 2012
Speranţă? De unde atâta?
A trecut ceva timp peste mine, am trăit situaţii, am cunoscut oameni, am sperat până la cer şi înapoi, vorba lui Marc. Acum, punând cap la cap întâmplări şi trăgând concluzii, pot spune că abia de-a mai rămas de doi lei speranţă.
Dar asta nu înseamnă că am renunţat să apreciez un cântecel simpatic:
Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.
Dar asta nu înseamnă că am renunţat să apreciez un cântecel simpatic:
Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.
sâmbătă, 6 octombrie 2012
Şi-am iubit...
nu, nu o ardeleancă, cu aia mi-ar fi plăcut să mi-o trag dar de un sentiment mai serios nu prea era loc.
Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.
Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.
vineri, 5 octombrie 2012
Unde e Târgoviştea?
Cândva, în altă epocă, cu alte gânduri şi emoţii, am ascultat acest cântec:
Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.
Poate ajung şi eu acolo... Cu ocazia asta ar putea amicul Edy să mă declare din nou înviat. :D
Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.
Poate ajung şi eu acolo... Cu ocazia asta ar putea amicul Edy să mă declare din nou înviat. :D
luni, 23 ianuarie 2012
Casa cu Prieteni sau Ovidiu Scridon?
Dacă mâine seară voi avea starea de folk voi avea de ales între Ovidiu Scridon (Mojo, în organizarea lui Ovidiu Mihăilescu) şi Casa cu Prieteni (în deja obişnuitul El Comandante Primer). Ambele concerte sunt anunţate la 20:30.
Tu ce ai alege?
sau
?
Postare inspirată într-o oarecare măsură de un vizitator de mai devreme care căuta textul de la Oameni răi, disponibil în cadrul descrierii clipului de mai sus.
Tu ce ai alege?
sau
?
Postare inspirată într-o oarecare măsură de un vizitator de mai devreme care căuta textul de la Oameni răi, disponibil în cadrul descrierii clipului de mai sus.
luni, 29 august 2011
La toamnă reluăm activitatea, zice Dragoş
Ieri, pe la jumătatea zilei, mă întâlnesc întâmplător cu Dragoş Toma care mi-a spus că în toamnă se reiau concertele Casa cu prieteni. Deşi am spus că voi fi atent la anunţurile lor, sugerând că îmi voi face simţită prezenţa şi la următoarele lor concerte, câteva minute după ce ne-am despărţit mă gândeam că acele două elemente care mi-au creat un oarecare disconfort în legătură cu ei ar putea să mă ţină uneori departe de concertele lor.
Ştiu că NIMIC NU-I PERFECT, situaţie în care nici Casa cu prieteni nu are cum să fie o construcţie perfectă dar mi-am propus să nu-mi forţez nici mie limitele. Voi merge să-i văd când voi avea starea psihică suficient de bună şi-i voi ocoli atunci când microdetaliile acelea mi-ar putea înrăutăţi starea. Viaţa-i complicată...
Câteva ore mai târziu terminam Umbre întunecate, o carte cumva batjocorită care a lăsat în urmă o amintire puternică legată de acel accident din Alpi, din vecinătatea Mont Blanc-ului, accident în care trei oameni au căzut într-o crevasă, accident soldat cu un mort. Înşiruirea Alpi, gheţar, crevasă, cădere, moarte nu reprezintă ceva comod pentru mine în aceste zile în care aştept pe zi ce trece mai nerăbdător veşti din Alpi (zona Matterhorn şi Mont Blanc).
Şi dacă tot vorbesc de Umbre întunecate, spun acum că această carte a stat o grămadă de vreme (peste 6 luni, cred) deschisă la pagina 74, cu coperţile în sus, timp în care s-a umplut de praf dar, spre bucuria mea, n-au început să-i sară paginile. Când am luat-o eu de pe dulap, cu aproximativ o săptămână în urmă, am şters-o întâi de praf cu un şerveţel umed, am făcut-o să arate decent apoi am adresat un gând de reproş celui care a lăsat-o aşa, batjocorind-o.
În timp ce o citeam, am constatat că lipiciul cu care sunt fixate paginile a cedat intr-o zonă, paginile fiind acum gata să zboare la cea mai mică urmă de neatenţie. Cred că este a treia carte cu lipici insuficient de bun citită în vara asta. Presupun că temperaturile ridicate la care am citit au ajutat la dezlipirea paginilor dar ştiu sigur că nu sunt singurul care citeşte sub soarele arzător. Oare ceilalţi reuşesc să-şi menţină cărţile nedezlipite sau păţesc şi ei exact ca mine? Fapt este că, cel puţin teoretic, aş prefera să dau ceva mai mulţi bani pe o carte care să fie legată astfel încât să nu cedeze la căldură, o carte cu copertă cartonată, cu paginile cusute decât să trebuiască să fiu atent să nu-mi fugă vreo pagină mai slab lipită din carte.
Altfel, am descoperit azi un site al unei firme de ghizi montani. Exact genul de activitate pe care o dezaprobă, argumentat, Joe Simpson. În principiu dezaprob şi au acest mod de a urca munţii dar, dacă singurul mod în care aş putea ajunge cât de cât în siguranţă într-un loc fain din munţii lumii ar fi să mă las ghidat, aproape sigur aş accepta dacă aş avea banii necesari.
Poate vreţi să vă faceţi o idee despre ce presupune o ascensiune ghidată pe munţii înalţi. Aruncaţi-vă o privire aici. Din ce scria şi Simpson, se pare că Ama Dablam este un vârf foarte popular în Himalaya... Date fiind solicitările la care este supus alpinistul acolo, atât fizice cât şi psihice, chiar dacă prin absurd aş face vreodată rost de banii necesari, tot nu aş putea urca acolo. Această dublă condiţionare mă întristează un pic...
Ştiu că NIMIC NU-I PERFECT, situaţie în care nici Casa cu prieteni nu are cum să fie o construcţie perfectă dar mi-am propus să nu-mi forţez nici mie limitele. Voi merge să-i văd când voi avea starea psihică suficient de bună şi-i voi ocoli atunci când microdetaliile acelea mi-ar putea înrăutăţi starea. Viaţa-i complicată...
Câteva ore mai târziu terminam Umbre întunecate, o carte cumva batjocorită care a lăsat în urmă o amintire puternică legată de acel accident din Alpi, din vecinătatea Mont Blanc-ului, accident în care trei oameni au căzut într-o crevasă, accident soldat cu un mort. Înşiruirea Alpi, gheţar, crevasă, cădere, moarte nu reprezintă ceva comod pentru mine în aceste zile în care aştept pe zi ce trece mai nerăbdător veşti din Alpi (zona Matterhorn şi Mont Blanc).
Şi dacă tot vorbesc de Umbre întunecate, spun acum că această carte a stat o grămadă de vreme (peste 6 luni, cred) deschisă la pagina 74, cu coperţile în sus, timp în care s-a umplut de praf dar, spre bucuria mea, n-au început să-i sară paginile. Când am luat-o eu de pe dulap, cu aproximativ o săptămână în urmă, am şters-o întâi de praf cu un şerveţel umed, am făcut-o să arate decent apoi am adresat un gând de reproş celui care a lăsat-o aşa, batjocorind-o.
În timp ce o citeam, am constatat că lipiciul cu care sunt fixate paginile a cedat intr-o zonă, paginile fiind acum gata să zboare la cea mai mică urmă de neatenţie. Cred că este a treia carte cu lipici insuficient de bun citită în vara asta. Presupun că temperaturile ridicate la care am citit au ajutat la dezlipirea paginilor dar ştiu sigur că nu sunt singurul care citeşte sub soarele arzător. Oare ceilalţi reuşesc să-şi menţină cărţile nedezlipite sau păţesc şi ei exact ca mine? Fapt este că, cel puţin teoretic, aş prefera să dau ceva mai mulţi bani pe o carte care să fie legată astfel încât să nu cedeze la căldură, o carte cu copertă cartonată, cu paginile cusute decât să trebuiască să fiu atent să nu-mi fugă vreo pagină mai slab lipită din carte.
Altfel, am descoperit azi un site al unei firme de ghizi montani. Exact genul de activitate pe care o dezaprobă, argumentat, Joe Simpson. În principiu dezaprob şi au acest mod de a urca munţii dar, dacă singurul mod în care aş putea ajunge cât de cât în siguranţă într-un loc fain din munţii lumii ar fi să mă las ghidat, aproape sigur aş accepta dacă aş avea banii necesari.
Poate vreţi să vă faceţi o idee despre ce presupune o ascensiune ghidată pe munţii înalţi. Aruncaţi-vă o privire aici. Din ce scria şi Simpson, se pare că Ama Dablam este un vârf foarte popular în Himalaya... Date fiind solicitările la care este supus alpinistul acolo, atât fizice cât şi psihice, chiar dacă prin absurd aş face vreodată rost de banii necesari, tot nu aş putea urca acolo. Această dublă condiţionare mă întristează un pic...
vineri, 25 martie 2011
Casa cu prieteni revine în El Primer Comandante (sau regizorul Edy şi noul meu rol)
După o zi de muncă în care, nu mai ştiu în ce împrejurări, am râs cu gura până la urechi, m-am gândit că ziua ar putea continua fain motiv pentru care, firesc, am mers în El Primer Comandante pentru un studiu aprofundat cu privire la Casa cu prieteni în noua formulă de 5 oameni.
Deşi plecasem de acasă puţin mai târziu decât îmi propusesem, am mers fără grabă până-n club.
EDIT:Pe drum mi-a stat pe creier Vom fi singuri prin văi şi pe creste. Din noi doi va rămâne o poveste. Împreună vom fi şi ne vom iubi
S-a dovedit că am ajuns la ora potrivită. Se adunase deja ceva popor (majoritatea erau chipuri cunoscute) dar odată cu trecerea timpului au sosit noi oameni. Pentru prima dată de când merg eu acolo, vine şi Mysha. Îi spun că mi-a dat idei cu festivalul de la Mioveni. Îmi spune câte ceva pe tema asta, mai discutăm despre una, despre alta (concertul din Iron cu Magda, proiectele Ză` Duff, Elena, alte locuri cu alte cântări). Mai târziu, în pauza concertului, am ocazia să discut cu Sergiu Babei, fost nod pe Bucureşti pentru hărţi-cărţi, acel util proiect al lui Gabi Roşioru. Firesc, am găsit subiecte de interes comun (de la Dinu Mititeanu la alpinet şi la oamenii de munte de pe Dunăre). Tot în pauză Dragoş îmi spunea că m-ar ştii de mult timp deşi, după reperele oferite de el, nu cred să ne fi remarcat înainte de Casa cu prieteni. Oricum, decât să nu ne fi cunoscut deloc, e bine că cunoaştem şi acum. A mai apărut şi ocazia de a juca alt rol decât cele pe care eram obişnuit să le joc la concerte (regizorul Edy a văzut cumva lucrurile, eu m-am lăsat întrodus în joc şi, oarecum surprinzător, m-am simţit destul de bine deşi, presupun, nu a ieşit chiar totul perfect), situaţie în care am văzut lucrurile din altă perspectivă. Publicul, aşezat pe scaune, pe jos (mereu mi-au plăcut oamenii care stau pe jos la concerte; cândva, în Preoteasa, preferam şi eu să stau aşa) sau în picioare a oferit un spectacol fain, punctul culminant fiind atins spre final când un cuplu a ieşit la dans.
Mysha, glumeţ cum îl ştiu, mă întreba dacă sunt cu maşina când a văzut că am înlocuit berea din prima parte a serii cu suc.
Cam atât despre atmosferă. Acum, deşi am reţinut puţine lucruri despre concert, să încerc câteva vorbe şi despre ce s-a cântat.
Aşa cum deja spuneam s-a cântat în două reprize.
Recitalul lui Dragoş n-a mai fost înainte de pauză cum mă obişnuisem, a fost imediat după pauză. Piesele lui au fost cele obişnuite dar, cu timpul, am înţeles că vrea să-şi facă un repertoriu mai vast. Succes! :) Noutatea de ieri seară este o preluare a unei vechi piese Sarmalele reci, de pe albumul Ţara te vrea prost (1995), Gaşca de la bloc. Mi se pare fain obiceiul de a cânta o piesă de gaşcă în fiecare concert dar, pe cât posibil, de fiecare dată altă piesă. Iar cu Sarmalele reci mi-am amintit de perioada în care terminam liceul, abia îl cunoscusem pe Ştefan, încercam acea ieşire pe munte, de capul meu, din care m-am întors cumva cu coada între picioare după ce urcasem singur din Buşteni în Piatra Arsă şi mi se cam urâse. Chiar dacă atunci nu-i percepeam aşa, acum consider că au fost ani destul de frumoşi...
N-a lipsit purpuriul de munte (parcă puţin mai scurt de data asta), alăturarea Puştoaicei cenacliste de Besamo mucho, Prosopul la care... nu am înţeles exact ce a vrut Mi să sugereze când a spus despre cei care au prosop că acum e momentul să-l scoată. :) Dacă v-aţi gândit şi voi la ce m-am gândit eu... să NU vă fie ruşine! :P Am auzit din nou acea piesă Bosquito în timpul căreia nu mi-am mai amintit de Vera, am mai auzit că... ca Maria nu e nimenea (foarte corectă afirmaţie, mă gândesc la nepoata mea când spun asta), am auzit-o şi pe Valeria pierzându-şi memoria, am auzit publicul în mare formă pe câteva piese (Suntem vise, Şi-am iubit o ardeleancă) situaţie în care un microfon a fost îndreptat spre spectatori, au fost şi momente mai rock.
EDIT: Un moment de care era să uit: Numai una de la Talisman care mi-a picat tare bine pentru că-mi place piesa asta de o grămadă de vreme...
Concertul, pe la miezul nopţii, s-a încheiat cu un bis şi, vorba Sânzianei, era să se lase şi cu tris. :D Curând îmi luam zborul din club şi, în primul sfert de oră din noua zi aterizam cu un taxi acasă. Găsesc lumini aprinse, material de alpinism prin pat aşa că aştept să-şi găsească acesta locul prin rucsac, servesc desertul de la miezul nopţii (şi, culmea, nu mi-a stat în gât :D) după care plonjez în pat şi adorm. Peste câteva ore plecam spre acest rău necesar numit serVICIU...
Şi-am încălecat pe-o şa... şi am râs şi pe ziua de azi aşa... Dacă aşa e astenia de primăvară aş prefera o primăvară veşnică. Totuşi, nici un pic de vară nu-mi strică!
Până la viitoarea poveste, salut! :)
Deşi plecasem de acasă puţin mai târziu decât îmi propusesem, am mers fără grabă până-n club.
EDIT:Pe drum mi-a stat pe creier Vom fi singuri prin văi şi pe creste. Din noi doi va rămâne o poveste. Împreună vom fi şi ne vom iubi
S-a dovedit că am ajuns la ora potrivită. Se adunase deja ceva popor (majoritatea erau chipuri cunoscute) dar odată cu trecerea timpului au sosit noi oameni. Pentru prima dată de când merg eu acolo, vine şi Mysha. Îi spun că mi-a dat idei cu festivalul de la Mioveni. Îmi spune câte ceva pe tema asta, mai discutăm despre una, despre alta (concertul din Iron cu Magda, proiectele Ză` Duff, Elena, alte locuri cu alte cântări). Mai târziu, în pauza concertului, am ocazia să discut cu Sergiu Babei, fost nod pe Bucureşti pentru hărţi-cărţi, acel util proiect al lui Gabi Roşioru. Firesc, am găsit subiecte de interes comun (de la Dinu Mititeanu la alpinet şi la oamenii de munte de pe Dunăre). Tot în pauză Dragoş îmi spunea că m-ar ştii de mult timp deşi, după reperele oferite de el, nu cred să ne fi remarcat înainte de Casa cu prieteni. Oricum, decât să nu ne fi cunoscut deloc, e bine că cunoaştem şi acum. A mai apărut şi ocazia de a juca alt rol decât cele pe care eram obişnuit să le joc la concerte (regizorul Edy a văzut cumva lucrurile, eu m-am lăsat întrodus în joc şi, oarecum surprinzător, m-am simţit destul de bine deşi, presupun, nu a ieşit chiar totul perfect), situaţie în care am văzut lucrurile din altă perspectivă. Publicul, aşezat pe scaune, pe jos (mereu mi-au plăcut oamenii care stau pe jos la concerte; cândva, în Preoteasa, preferam şi eu să stau aşa) sau în picioare a oferit un spectacol fain, punctul culminant fiind atins spre final când un cuplu a ieşit la dans.
Mysha, glumeţ cum îl ştiu, mă întreba dacă sunt cu maşina când a văzut că am înlocuit berea din prima parte a serii cu suc.
Cam atât despre atmosferă. Acum, deşi am reţinut puţine lucruri despre concert, să încerc câteva vorbe şi despre ce s-a cântat.
Aşa cum deja spuneam s-a cântat în două reprize.
Recitalul lui Dragoş n-a mai fost înainte de pauză cum mă obişnuisem, a fost imediat după pauză. Piesele lui au fost cele obişnuite dar, cu timpul, am înţeles că vrea să-şi facă un repertoriu mai vast. Succes! :) Noutatea de ieri seară este o preluare a unei vechi piese Sarmalele reci, de pe albumul Ţara te vrea prost (1995), Gaşca de la bloc. Mi se pare fain obiceiul de a cânta o piesă de gaşcă în fiecare concert dar, pe cât posibil, de fiecare dată altă piesă. Iar cu Sarmalele reci mi-am amintit de perioada în care terminam liceul, abia îl cunoscusem pe Ştefan, încercam acea ieşire pe munte, de capul meu, din care m-am întors cumva cu coada între picioare după ce urcasem singur din Buşteni în Piatra Arsă şi mi se cam urâse. Chiar dacă atunci nu-i percepeam aşa, acum consider că au fost ani destul de frumoşi...
N-a lipsit purpuriul de munte (parcă puţin mai scurt de data asta), alăturarea Puştoaicei cenacliste de Besamo mucho, Prosopul la care... nu am înţeles exact ce a vrut Mi să sugereze când a spus despre cei care au prosop că acum e momentul să-l scoată. :) Dacă v-aţi gândit şi voi la ce m-am gândit eu... să NU vă fie ruşine! :P Am auzit din nou acea piesă Bosquito în timpul căreia nu mi-am mai amintit de Vera, am mai auzit că... ca Maria nu e nimenea (foarte corectă afirmaţie, mă gândesc la nepoata mea când spun asta), am auzit-o şi pe Valeria pierzându-şi memoria, am auzit publicul în mare formă pe câteva piese (Suntem vise, Şi-am iubit o ardeleancă) situaţie în care un microfon a fost îndreptat spre spectatori, au fost şi momente mai rock.
EDIT: Un moment de care era să uit: Numai una de la Talisman care mi-a picat tare bine pentru că-mi place piesa asta de o grămadă de vreme...
Concertul, pe la miezul nopţii, s-a încheiat cu un bis şi, vorba Sânzianei, era să se lase şi cu tris. :D Curând îmi luam zborul din club şi, în primul sfert de oră din noua zi aterizam cu un taxi acasă. Găsesc lumini aprinse, material de alpinism prin pat aşa că aştept să-şi găsească acesta locul prin rucsac, servesc desertul de la miezul nopţii (şi, culmea, nu mi-a stat în gât :D) după care plonjez în pat şi adorm. Peste câteva ore plecam spre acest rău necesar numit serVICIU...
Şi-am încălecat pe-o şa... şi am râs şi pe ziua de azi aşa... Dacă aşa e astenia de primăvară aş prefera o primăvară veşnică. Totuşi, nici un pic de vară nu-mi strică!
Până la viitoarea poveste, salut! :)
vineri, 18 martie 2011
Aproximativ aceiaşi Casă cu prieteni în altă casă (Casa cu prieteni în Indie Club- 17 martie 2011)
Altă casă, componenţă îmbunătăţită (a plecat Afti la Cluj dar... au venit alţi doi oameni în locul lui), un sunet mai plin, un nou concert Casa cu prieteni. Aşa ar suna un rezumat al serii de ieri. Persoanele cu mai puţină răbdare se pot opri aici. În schimb, persoanele cu mai multă răbdare sau care sunt pur şi simplu curioase pot citi şi rândurile care urmează.
După 2 luni fără concerte Casa cu prieteni, timp în care lor li s-a făcut dor de public iar publicului, într-o oarecare măsură, i s-a făcut dor de ei, vine anunţul foarte fain conceput preluat atât pe blogurile oamenilor din trupă cât şi pe site-urile gen 24 Fun.
Pentru că, după cum scria un spectator de la Folk frate pe blogul său, ochii care nu se uită se văd, mi-am propus să merg şi eu la concert dacă pregătirile pentru Etna nu impun să rămân acasă pentru a încurca şi eu cu câte ceva (pardon, pentru a da o mână de ajutor). Ajung aseară acasă, mă asigur că bagajele se fac şi în lipsa mea, trimit un e-mail în care încerc să lămuresc o problemă despre care, probabil, voi scrie cândva şi aici, mă mai sucesc puţin prin casă apoi, cu notesul, pixul şi harta zonei în care se află clubul în buzunar plec făcându-i în ciudă vremii umede care parcă insista să mă ţină-n casa cu neamuri. Îmi găsesc şi un drum care să evite str. Mătăsari, pe care treceam doar în serile de folk din primăvara trecută. Faine amintiri am de atunci! :) Găsesc cel mai potrivit drum în condiţiile în care s-a nimerit să traversez la Iancului de la tramvai spre stânga. Ajung acolo după ce recunosc câteva puncte găsite pe google maps. Exact la intrarea pe Inişor (mi-am amintit că pe aici funcţiona cândva studioul de înregistrări al lui Vali Sterian) mă latră un câine dintr-o curte moment în care îmi dau seama că sunt aproape ajuns.
Intru pe porţile colorate ale Indie Club, îmi dau seama că vara poate fi tare plăcut să stai la o bere pe terasă, studiez casa în căutarea intrării, până la urmă găsesc o uşă, întreb de concert şi... în câteva secunde coboram scările şi, după ce-l salut pe Dragoş, descopăr o incintă mică, înghesuită chiar care, la prima vedere, m-a făcut să strâmb puţin din nas. Constat că bar e doar sus aşa că-mi găsesc un loc apoi urc după bere. Observ cu plăcere că există agăţători pentru haine pe pereţi. Îmi deleg hainele groase să-şi ia ţeapă în locul meu apoi încerc să mă acomodez cu masa joasă, scaunul jos şi... pernuţa de sub fund. Pentru orice eventualitate îmi aşez la îndemână pixul şi notesul apoi încep să beau.
Muzica era bună, cu mult Phoenix în program. Trupa nu părea să fi urcat pe scenă pentru probele de sunet. O voce din public constata că e 9 şi ceva iar concertul... încă nu începuse. Peste puţin timp apare Mi...
-Mă bucur că ai venit. Acum să sperăm că putem să şi cântăm. Nu merge sunetul. A căzut şi curentul de câteva ori. A venit şi patronul clubului să vadă ce se poate face.
-Dacă nu merge sunetul atunci ne aşezăm toţi pe jos în jurul scenei şi ascultăm ca la cabană.
-Ne-am gândit şi noi la asta dar e mai greu aşa. E şi fum...
-Da, cu fum e mai greu să ţină vocile... Oricum, important e să nu se strice vreun echipament din cauza căderilor de curent. Din ce-mi spunea Ştefan Tivodar cândva, nu sunt deloc ieftine.
Începe concertul, se umple locul cât de cât (în ciuda spaţiului mic tot ar mai fi încăput câţiva oameni), încet dar sigur atmosfera se încălzeşte. Nu trece mult timp până încep să notez. Eram convins că nu mai ascultasem până atunci Oameni răi dar... cred că m-am înşelat. Mai târziu am fost convins că am mai auzit piesa asta şi în alte concerte... Noi doi cred că facem parte din acelaşi soi de oameni răi... Ascultând asta m-am gândit că m-aş putea considera o parte a unui cuplu de oameni răi dacă mă alătur unei anume persoane. Mi s-a părut destul de haioasă ideea. E rea, sunt rău, lumea ne încape pe amândoi, nu e nicio catastrofă...
În condiţiile astfel create... poate să vină şi primăvara sub forma toamnei modificate pentru a chema soarele, căldura, albastrul şi... ieşirile la un tip sau altul de plimbare. Să mă depărtez de tine-aş vrea, dar nu pot mai mult de atât... Ei bine, un fragment din piesa asta a constituit obsesia muzicală a dimineţii... Şi ce mă alinţi, şi ce mă mai minţi... Brrrrr! Acum îmi aduc aminte de nişte mincinoase (măcar în parte) zile răsfăţate. Dar sunt în curs de decatastrofizare şi alea...
Mai târziu... mi-am amintit de acea copilă frumoasă şi zăpăcită numită Vera. Casa cu prieteni au preluat o piesă Bosquito, Pas cu pas. Mi-am amintit de Vera care mi-a dat cândva să ascult Ocean sau Două mâini sau... nu mai ţin minte acum cum se chema piesa şi... m-a surprins foarte tare după ce mi-a spus că am ascultat Bosquito. Nu credeam atunci, în vara 2002, că Bosquito cântă şi chestii sensibiloase.
Mi: Urmează două piese tocmai bune pentru atmosfera asta intimă... Şi urmează Besame mucho (iar îmi amintesc acel articol al lui Cosaşu în care am citit pentru prima dată despre acest celebru cântec) şi Puştoaico, pe care am perceput-o cumva personal dar care m-a şi amuzat dat fiind că mi-am amintit varianta Folk frate cu m-ai înşelat cu seminţele... :D
Înainte de pauză (tocmai bună pentru aprovizionare şi eliminare de lichide) a existat deja obişnuitul recital al lui Dragoş, cel care, din baia cu prieteni, se îndreaptă încet dar sigur spre sufrageria cu prieteni. :) După o piesă de gaşcă pe care publicul părea să simtă ceva a urmat o primă audiţie despre o altă ea care, cândva, reprezenta ceva în viaţa mea... Ei bine, i se potriveşte foarte bine este foarte greu să dai din şunci pe munte celei care, în vara 2009, declara că ar vrea să ne însoţească în Ceahlău. Totuşi, recunosc că acest comentariu răutăcios este într-o oarecare măsură din seria strugurii sunt acrii... La final notam că piesa pare puţin cam prea misogină. :) În acelaşi registru gras (bineeeee! hai să scot gras şi să-l înlocuiesc cu corpolent! :D) s-a încadrat şi Balada gogoşarului. După ea a urmat un Joc în care are loc şi o siluetă perfectă, chiar dacă vocea e infectă. Sigur nu era vorba de omul de pe scenă pentru că silueta nu i-am studiat-o dar vocea, chiar dacă nu e perfectă, este numai bună pentru astfel de cântări.
La revenirea pe scenă a Casei cu prieteni în formulă completă am constatat că, pe Nebunie, Mi nu renunţă la pietrele pe care le reţinusem de la cântarea din Mojo din octombrie 2010 (se poate căuta cronica în arhiva blogului). Puţin mai târziu a revenit purpuriul de munte. :) Iar spre miezul nopţii... Fiecare zi fără tine... Am simţit că piesa asta îmi este dedicată. :)
Pe parcursul serii m-am gândit că ar fi plăcut să mă însoţească cândva la un concert Casa cu prieteni o fiinţă drăgălaşă pe care n-am mai văzut-o de o grămadă de vreme dar pe care sper s-o revăd până la urmă.
Mă retrag din clubul în care am făcut mici boacăne uitându-mă pe afişele concertelor următoare. Sâmbătă e seară folk, azi era ceva cu o Dilemă (nu am reţinut exact dar... oricum nu puteam ajunge pentru că am o lucrare întârziată pe care vreau s-o aduc în seara asta aproape de final), marţea mi se pare că e seară folk cu Vampiru (pe care nu l-am mai ascultat de o grămadă de vreme, de la o seară cu cântece de munte în Mojo, cred).
Tot despre concerte viitoare, chiar Casa cu prieteni anunţă ceva pentru joia următoare. E de urmărit pagina lor de Facebook sau... programul din EPC. :D
Este un pic aiurea faptul că, în unele seri, dacă vreau neapărat să ies pe undeva, oferta este atât de consistentă încât devine greu de ales. Ca exemplu, pe 23 martie avem atât concert Magda Puskas în Iron City cât şi concert Ada Milea, Proiectul Tivodar şi încă un nume în Preoteasa. Unde să mergi? Că ofertele sunt în egală măsură de tentante! Acum m-am uitat şi la programul din El Primer Comandante şi am găsit concert Dragoş Boeru miercuri...
Mâine, 19 martie, pe lângă deja pomenitul concert folk din Indie există şi aniversarea Semne din Evarză (rectific; conform celor scrise aici, aniversarea Semne este pe 22 martie, marţi, la concurenţă cu seara folk din Mojo şi cu seara de teatru din Lăptărie).
Şi astfel de situaţii apar din ce în ce mai des. Este bine că se mişcă folk-ul dar... este pe zi ce trece mai greu de ales unde mergi. Eu am început să aleg uneori după locul unde se ţine concertul. Aşa s-a nimerit să ajung în Art Jazz Club la concertul Proiectul Tivodar de acum câteva săptămâni, aşa s-a nimerit să ajung aseară în Indie. Aleg uneori locuri noi din dorinţa de a mă expune la diversitate şi în încercarea de a mă simţi bine în locuri necunoscute.
Ajung acasă pe la 1 noaptea după ce pe drum îmi arunc iar o privire către acel bloc de pe Iancului. Mă strecor în pat pe lângă rucsacul lui Daniel pregătit de drum după ce mănânc două bucăţi de Nestle After Eight. Dorm până pe la 7 apoi mă pregătesc de muncă...
După 2 luni fără concerte Casa cu prieteni, timp în care lor li s-a făcut dor de public iar publicului, într-o oarecare măsură, i s-a făcut dor de ei, vine anunţul foarte fain conceput preluat atât pe blogurile oamenilor din trupă cât şi pe site-urile gen 24 Fun.
Pentru că, după cum scria un spectator de la Folk frate pe blogul său, ochii care nu se uită se văd, mi-am propus să merg şi eu la concert dacă pregătirile pentru Etna nu impun să rămân acasă pentru a încurca şi eu cu câte ceva (pardon, pentru a da o mână de ajutor). Ajung aseară acasă, mă asigur că bagajele se fac şi în lipsa mea, trimit un e-mail în care încerc să lămuresc o problemă despre care, probabil, voi scrie cândva şi aici, mă mai sucesc puţin prin casă apoi, cu notesul, pixul şi harta zonei în care se află clubul în buzunar plec făcându-i în ciudă vremii umede care parcă insista să mă ţină-n casa cu neamuri. Îmi găsesc şi un drum care să evite str. Mătăsari, pe care treceam doar în serile de folk din primăvara trecută. Faine amintiri am de atunci! :) Găsesc cel mai potrivit drum în condiţiile în care s-a nimerit să traversez la Iancului de la tramvai spre stânga. Ajung acolo după ce recunosc câteva puncte găsite pe google maps. Exact la intrarea pe Inişor (mi-am amintit că pe aici funcţiona cândva studioul de înregistrări al lui Vali Sterian) mă latră un câine dintr-o curte moment în care îmi dau seama că sunt aproape ajuns.
Intru pe porţile colorate ale Indie Club, îmi dau seama că vara poate fi tare plăcut să stai la o bere pe terasă, studiez casa în căutarea intrării, până la urmă găsesc o uşă, întreb de concert şi... în câteva secunde coboram scările şi, după ce-l salut pe Dragoş, descopăr o incintă mică, înghesuită chiar care, la prima vedere, m-a făcut să strâmb puţin din nas. Constat că bar e doar sus aşa că-mi găsesc un loc apoi urc după bere. Observ cu plăcere că există agăţători pentru haine pe pereţi. Îmi deleg hainele groase să-şi ia ţeapă în locul meu apoi încerc să mă acomodez cu masa joasă, scaunul jos şi... pernuţa de sub fund. Pentru orice eventualitate îmi aşez la îndemână pixul şi notesul apoi încep să beau.
Muzica era bună, cu mult Phoenix în program. Trupa nu părea să fi urcat pe scenă pentru probele de sunet. O voce din public constata că e 9 şi ceva iar concertul... încă nu începuse. Peste puţin timp apare Mi...
-Mă bucur că ai venit. Acum să sperăm că putem să şi cântăm. Nu merge sunetul. A căzut şi curentul de câteva ori. A venit şi patronul clubului să vadă ce se poate face.
-Dacă nu merge sunetul atunci ne aşezăm toţi pe jos în jurul scenei şi ascultăm ca la cabană.
-Ne-am gândit şi noi la asta dar e mai greu aşa. E şi fum...
-Da, cu fum e mai greu să ţină vocile... Oricum, important e să nu se strice vreun echipament din cauza căderilor de curent. Din ce-mi spunea Ştefan Tivodar cândva, nu sunt deloc ieftine.
Începe concertul, se umple locul cât de cât (în ciuda spaţiului mic tot ar mai fi încăput câţiva oameni), încet dar sigur atmosfera se încălzeşte. Nu trece mult timp până încep să notez. Eram convins că nu mai ascultasem până atunci Oameni răi dar... cred că m-am înşelat. Mai târziu am fost convins că am mai auzit piesa asta şi în alte concerte... Noi doi cred că facem parte din acelaşi soi de oameni răi... Ascultând asta m-am gândit că m-aş putea considera o parte a unui cuplu de oameni răi dacă mă alătur unei anume persoane. Mi s-a părut destul de haioasă ideea. E rea, sunt rău, lumea ne încape pe amândoi, nu e nicio catastrofă...
În condiţiile astfel create... poate să vină şi primăvara sub forma toamnei modificate pentru a chema soarele, căldura, albastrul şi... ieşirile la un tip sau altul de plimbare. Să mă depărtez de tine-aş vrea, dar nu pot mai mult de atât... Ei bine, un fragment din piesa asta a constituit obsesia muzicală a dimineţii... Şi ce mă alinţi, şi ce mă mai minţi... Brrrrr! Acum îmi aduc aminte de nişte mincinoase (măcar în parte) zile răsfăţate. Dar sunt în curs de decatastrofizare şi alea...
Mai târziu... mi-am amintit de acea copilă frumoasă şi zăpăcită numită Vera. Casa cu prieteni au preluat o piesă Bosquito, Pas cu pas. Mi-am amintit de Vera care mi-a dat cândva să ascult Ocean sau Două mâini sau... nu mai ţin minte acum cum se chema piesa şi... m-a surprins foarte tare după ce mi-a spus că am ascultat Bosquito. Nu credeam atunci, în vara 2002, că Bosquito cântă şi chestii sensibiloase.
Mi: Urmează două piese tocmai bune pentru atmosfera asta intimă... Şi urmează Besame mucho (iar îmi amintesc acel articol al lui Cosaşu în care am citit pentru prima dată despre acest celebru cântec) şi Puştoaico, pe care am perceput-o cumva personal dar care m-a şi amuzat dat fiind că mi-am amintit varianta Folk frate cu m-ai înşelat cu seminţele... :D
Înainte de pauză (tocmai bună pentru aprovizionare şi eliminare de lichide) a existat deja obişnuitul recital al lui Dragoş, cel care, din baia cu prieteni, se îndreaptă încet dar sigur spre sufrageria cu prieteni. :) După o piesă de gaşcă pe care publicul părea să simtă ceva a urmat o primă audiţie despre o altă ea care, cândva, reprezenta ceva în viaţa mea... Ei bine, i se potriveşte foarte bine este foarte greu să dai din şunci pe munte celei care, în vara 2009, declara că ar vrea să ne însoţească în Ceahlău. Totuşi, recunosc că acest comentariu răutăcios este într-o oarecare măsură din seria strugurii sunt acrii... La final notam că piesa pare puţin cam prea misogină. :) În acelaşi registru gras (bineeeee! hai să scot gras şi să-l înlocuiesc cu corpolent! :D) s-a încadrat şi Balada gogoşarului. După ea a urmat un Joc în care are loc şi o siluetă perfectă, chiar dacă vocea e infectă. Sigur nu era vorba de omul de pe scenă pentru că silueta nu i-am studiat-o dar vocea, chiar dacă nu e perfectă, este numai bună pentru astfel de cântări.
La revenirea pe scenă a Casei cu prieteni în formulă completă am constatat că, pe Nebunie, Mi nu renunţă la pietrele pe care le reţinusem de la cântarea din Mojo din octombrie 2010 (se poate căuta cronica în arhiva blogului). Puţin mai târziu a revenit purpuriul de munte. :) Iar spre miezul nopţii... Fiecare zi fără tine... Am simţit că piesa asta îmi este dedicată. :)
Pe parcursul serii m-am gândit că ar fi plăcut să mă însoţească cândva la un concert Casa cu prieteni o fiinţă drăgălaşă pe care n-am mai văzut-o de o grămadă de vreme dar pe care sper s-o revăd până la urmă.
Mă retrag din clubul în care am făcut mici boacăne uitându-mă pe afişele concertelor următoare. Sâmbătă e seară folk, azi era ceva cu o Dilemă (nu am reţinut exact dar... oricum nu puteam ajunge pentru că am o lucrare întârziată pe care vreau s-o aduc în seara asta aproape de final), marţea mi se pare că e seară folk cu Vampiru (pe care nu l-am mai ascultat de o grămadă de vreme, de la o seară cu cântece de munte în Mojo, cred).
Tot despre concerte viitoare, chiar Casa cu prieteni anunţă ceva pentru joia următoare. E de urmărit pagina lor de Facebook sau... programul din EPC. :D
Este un pic aiurea faptul că, în unele seri, dacă vreau neapărat să ies pe undeva, oferta este atât de consistentă încât devine greu de ales. Ca exemplu, pe 23 martie avem atât concert Magda Puskas în Iron City cât şi concert Ada Milea, Proiectul Tivodar şi încă un nume în Preoteasa. Unde să mergi? Că ofertele sunt în egală măsură de tentante! Acum m-am uitat şi la programul din El Primer Comandante şi am găsit concert Dragoş Boeru miercuri...
Mâine, 19 martie, pe lângă deja pomenitul concert folk din Indie există şi aniversarea Semne din Evarză (rectific; conform celor scrise aici, aniversarea Semne este pe 22 martie, marţi, la concurenţă cu seara folk din Mojo şi cu seara de teatru din Lăptărie).
Şi astfel de situaţii apar din ce în ce mai des. Este bine că se mişcă folk-ul dar... este pe zi ce trece mai greu de ales unde mergi. Eu am început să aleg uneori după locul unde se ţine concertul. Aşa s-a nimerit să ajung în Art Jazz Club la concertul Proiectul Tivodar de acum câteva săptămâni, aşa s-a nimerit să ajung aseară în Indie. Aleg uneori locuri noi din dorinţa de a mă expune la diversitate şi în încercarea de a mă simţi bine în locuri necunoscute.
Ajung acasă pe la 1 noaptea după ce pe drum îmi arunc iar o privire către acel bloc de pe Iancului. Mă strecor în pat pe lângă rucsacul lui Daniel pregătit de drum după ce mănânc două bucăţi de Nestle After Eight. Dorm până pe la 7 apoi mă pregătesc de muncă...
miercuri, 19 ianuarie 2011
Nou concert Casa cu prieteni (Bucureşti- El Primer Comandante, 18 ianuarie 2011)
Seară... termin treaba şi mă îndrept spre casă. Mă învârt un pic prin casă apoi întru pe site să îmi amintesc ora concertului. Brrrr! Am fost cam leneş... Concertul era aproape început... O clipă mă gândesc să rămân acasă apoi plec în grabă. Îmi dau seama apoi că seara e lungă aşa că... de ce atâta grabă? :)
Combin un tramvai şi două autobuze, am timp să şi citesc câteva pagini (despre cartea începută duminică voi povesti într-o postare viitoare), ajung destul de relaxat, cobor, sesizez că începuse concertul (am contrazis obiceiul meu de a ajunge mereu măcar cu câteva minute înainte de ora anunţată pentru începerea concertului), îmi iau berea (sărbătoresc şi acum cei din EPC prin preţuri reduse), caut cu privirea omul cu biletele. În câteva momente apare Eugen care, surprinzător, de data asta se ocupa şi de bilete. Am surpriza să constat că şi preţul biletului este mai mic decât se anunţase.
Public nici prea mult, nici prea puţin (parcă totuşi erau mai mulţi spectatori la concertul din decembrie- despre acesta, aici), fotografii erau la locul lor (cred că se umple din nou Facebook-ul cu poze de la concert), atmosfera era plăcută, mai trebuia doar să-mi găsesc locul. Mă opresc undeva la mijlocul clubului, sorb din bere şi ascult...
Mi-am amintit o clipă de senzaţia neplăcută din decembrie, probabil am regăsit în mulţime acel chip care îmi stârnise atunci amintiri. Acum a fost OK, nu am mai avut parte de invazia de melancolii...
Pentru că am mai scris despre concerte Casa cu prieteni acum voi scrie în special despre chestiile noi pe care le-am remarcat. În primul rând m-a binedispus o preluare a unei piese pe care o ascultam cu vreo 7 ani în urmă, piesă care-mi îndulcea un pic viaţa pe atunci: Fiecare zi fără tine.
Mi-a mai picat bine amestecul de refrene din cantece de munte, Prosopul lui Bănică (deşi au trecut mulţi ani de la acel concert Bănică la care mă miram de diferenţele de vârstă din public şi la care am auzit O seară de mai), recitalul lui Dragoş (în care Mi a tot alergat cu tamburina, Sânziana glumea spunând că ele nu mai au şanse să cânte dacă nu-l huiduie nimeni pe Dragoş, Dragoş ne tot atrăgea atenţia că nu stă prea bine cu urechea muzicală, că recitalul său ar fi fost mai potrivit pentru baia cu prieteni), Şi-am iubit o ardeleancă, Suntem vise, Valeria (despre care-mi amintesc că au cântat-o şi în concurs la Om Bun pe când Om Bun încă avea concurs), instrumentul pietros pe care-l remarcasem şi în Mojo, publicul care se agita din când în când (vorbesc de agitaţie pentru că ideea de dans îmi este destul de străină mie, nu lor), faptul că la rândul meu am fost mai puţin înţepenit decât de obicei (asta înseamnă că muzica bună reuşeşte să mă mai mişte deşi, aşa cum remarca Ioana acum o săptămână, în viaţa mea lucrurile nu stau chiar bine), ora la care s-a terminat concertul. Aaaaa, şi berea mi-a picat mai bine decât la Ză` Duff... :))
Am pornit-o pe jos spre casă deşi RATB-ul părea să mai mişte (s-a confirmat că era aşa, m-au depăşit diverse autobuze şi tramvaie cărora le-am urat să se ducă liniştite mai departe). Fix la miezul nopţii eram în lift şi câteva minute mai târziu deja dormeam.
Cu Casa cu prieteni cred că ne vom revedea şi luna viitoare. Pare să se fi instaurat un obicei frumos, un concert Casa cu prieteni în El Primer Comandante în fiecare lună.
Later edit (20 ianuarie) Şi la final, un clip. Asta aşa, că tot m-a anunţat Mi de el... :)
Combin un tramvai şi două autobuze, am timp să şi citesc câteva pagini (despre cartea începută duminică voi povesti într-o postare viitoare), ajung destul de relaxat, cobor, sesizez că începuse concertul (am contrazis obiceiul meu de a ajunge mereu măcar cu câteva minute înainte de ora anunţată pentru începerea concertului), îmi iau berea (sărbătoresc şi acum cei din EPC prin preţuri reduse), caut cu privirea omul cu biletele. În câteva momente apare Eugen care, surprinzător, de data asta se ocupa şi de bilete. Am surpriza să constat că şi preţul biletului este mai mic decât se anunţase.
Public nici prea mult, nici prea puţin (parcă totuşi erau mai mulţi spectatori la concertul din decembrie- despre acesta, aici), fotografii erau la locul lor (cred că se umple din nou Facebook-ul cu poze de la concert), atmosfera era plăcută, mai trebuia doar să-mi găsesc locul. Mă opresc undeva la mijlocul clubului, sorb din bere şi ascult...
Mi-am amintit o clipă de senzaţia neplăcută din decembrie, probabil am regăsit în mulţime acel chip care îmi stârnise atunci amintiri. Acum a fost OK, nu am mai avut parte de invazia de melancolii...
Pentru că am mai scris despre concerte Casa cu prieteni acum voi scrie în special despre chestiile noi pe care le-am remarcat. În primul rând m-a binedispus o preluare a unei piese pe care o ascultam cu vreo 7 ani în urmă, piesă care-mi îndulcea un pic viaţa pe atunci: Fiecare zi fără tine.
Mi-a mai picat bine amestecul de refrene din cantece de munte, Prosopul lui Bănică (deşi au trecut mulţi ani de la acel concert Bănică la care mă miram de diferenţele de vârstă din public şi la care am auzit O seară de mai), recitalul lui Dragoş (în care Mi a tot alergat cu tamburina, Sânziana glumea spunând că ele nu mai au şanse să cânte dacă nu-l huiduie nimeni pe Dragoş, Dragoş ne tot atrăgea atenţia că nu stă prea bine cu urechea muzicală, că recitalul său ar fi fost mai potrivit pentru baia cu prieteni), Şi-am iubit o ardeleancă, Suntem vise, Valeria (despre care-mi amintesc că au cântat-o şi în concurs la Om Bun pe când Om Bun încă avea concurs), instrumentul pietros pe care-l remarcasem şi în Mojo, publicul care se agita din când în când (vorbesc de agitaţie pentru că ideea de dans îmi este destul de străină mie, nu lor), faptul că la rândul meu am fost mai puţin înţepenit decât de obicei (asta înseamnă că muzica bună reuşeşte să mă mai mişte deşi, aşa cum remarca Ioana acum o săptămână, în viaţa mea lucrurile nu stau chiar bine), ora la care s-a terminat concertul. Aaaaa, şi berea mi-a picat mai bine decât la Ză` Duff... :))
Am pornit-o pe jos spre casă deşi RATB-ul părea să mai mişte (s-a confirmat că era aşa, m-au depăşit diverse autobuze şi tramvaie cărora le-am urat să se ducă liniştite mai departe). Fix la miezul nopţii eram în lift şi câteva minute mai târziu deja dormeam.
Cu Casa cu prieteni cred că ne vom revedea şi luna viitoare. Pare să se fi instaurat un obicei frumos, un concert Casa cu prieteni în El Primer Comandante în fiecare lună.
Later edit (20 ianuarie) Şi la final, un clip. Asta aşa, că tot m-a anunţat Mi de el... :)
miercuri, 22 decembrie 2010
Folk cu dreadlocks...
21 decembrie 2010, a doua mea seară în El Primer Comandante. După seara de Kultură cu Diana Roşca a venit rândul unei seri de folk. Deloc întâmplător, a fost o seară cu Casa cu prieteni alături de cei doi (Cristi şi Andrei) pe care eram destul de convins că i-am văzut şi în Mojo şi de un nume despre care nu ştiam nimic, nume care a fost şi înlocuit până la urmă din cauza unor probleme personale ale lui Alex Porro, omul cu care începea afişul concertului.
Pentru că nu îmi mai place să car rucsacul prin cluburi, mi-am calculat timpul în aşa fel încât să trec pe acasă înainte de concert. Ajung, trec prin obişnuita serie de saluturi (Eugen, Mi, Sorin, oameni de pe carpaţi, oameni pe care nu mi-i aminteam, oameni pe care-i recunoşteam dar pe care nu mai ştiam cu ce ocazie i-am cunoscut), trec pe la bar şi apoi mă aşez la masă cu Sorin şi Ana. Cel puţin pe omul care m-a întâmpinat cu ceva de genul long time no see nu-mi aduc sub nicio formă aminte unde-l mai întâlnisem...
Se anunţa o seară calmă... Până începe concertul vorbim pe temele obişnuite (gen "scandalul" pe care l-am făcut în legătură cu Iron City, concertul Ţapinarilor, biciclete, antrenament pentru munte -pe tema asta s-ar putea să iau în serios ideea de a alerga în IOR pentru a-mi testa condiţia fizică-, ture carpaţi trecute şi viitoare). Nu ştiu cum mi-am amintit şi faza cu uşa de la El Grande Comandante aşa că ne-am amuzat puţin pe tema asta...
Sorin se mira că m-am reapucat de bere. Mirarea lui m-a pus pe gânduri ceva mai târziu. Mi-am dat seama că, în urmă cu nişte luni, încă eram convins că berea face din mine alt om. Următoarea fază am fost convins că voi fi alt om fără bere. Apoi mi-am dat seama că, cu sau fără bere, sunt acelaşi om. În situaţia asta, ştiind acum că nu este firesc să aştept miracole dinspre bere, mi-am dat seama că nu-i tragic nici dacă beau, nici dacă nu beau motiv pentru care îmi propun ca în viitor să beau bere sau suc, în funcţie de dispoziţia de moment.
La puţin timp după începerea concertului... apar 3 oameni care-mi aminteau de alţi 2 oameni cu care, într-o formă sau alta, am avut/ am relaţii tensionate... Culmea este că relaţia cea mai tensionată îmi era reamintită de doi oameni în timp ce relaţia mai calmă îmi era amintită, într-un mod mult mai plăcut, doar de o persoană. Deci 2-1 pentru rău... Mi se cam prăbuşise orizontul interior dar am încercat să las lucrurile să treacă... Mi-a reuşit asta într-o mică măsură, fiind suficient să-mi reapară în faţa ochilor persoana care semăna (din punctul meu de vedere, pur subiectiv) cu cineva ca să mă întristez... Şi aşa, am fost împărţit între calmul relativ şi starea de agitaţie surdă aproape tot concertul, până când respectivele persoane s-au retras pe rând din club.
M-am gândit să iau lucrurile aşa cum sunt, să accept eu în faţa mea că mă tulbură unele asemănări întâmplătoare şi, pentru situaţia în care aş fi ajuns să mă simt mult prea demolat pentru un astfel de context totuşi vesel, îmi propusesem să mă retrag din club dacă starea mea psihică s-ar fi înrăutăţit până la un nivel îngrijorător.
Casa cu prieteni a avut un recital scurt, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Au cântat câteva piese de-ale lor (Cine eşti tu?, Valeria, Nebunie...) câteva preluări de iarnă (care m-au lăsat rece), o preluare a preluării preluate şi de Omul cu şobolani. Chiar nu-mi imaginam că Anotimpuri (Vali Sterian) ar putea fi preluată de OCS.
În timpul recitalului o idee care suna destul de nostim: Le mulţumim celor care au asigurat baletul la piesa asta. Ei bine, eu aş fi înlocuit balet cu coregrafie dar, probabil, nici alegerea mea nu ar fi descris corect ce se întâmpla acolo. S-o lăsăm cum a picat! :D
Oricum, cu ocazia asta m-am gândit iar dacă aş exagera cu ceva dacă m-aş consulta cu Monica în legătură cu unele cuvinte pe care eu le percep cumva, sclavii DEX-ului le percep altcumva iar eu, din aceste artificiale războaie, ies supărat de fiecare dată... Deja am păţit-o de două ori în ultimele luni, cu empiric şi hipocondrie...
Recitalul celor care l-au înlocuit pe Alex Porro nu m-a impresionat în mod deosebit deşi, în timpul probelor de sunet, mi se părea interesant cum sună. Se pare că acele "vedenii" au influenţat puternic modul în care am perceput concertul...
Cel mai deosebit mi s-a părut de data asta recitalul dat de Cristian Stanciu şi Andrei Ivan. Aceştia, începând cu o mulţime de piese în engleză, preluări de la diverse trupe cândva celebre (dintre care mi-a lipsit preluarea din Nirvana pe care am tot sperat s-o ascult din nou), au continuat cu preluări româneşti care chiar au reuşit să mă bucure... La Ţurţuri metalici a mai apărut o undă de melancolie blegoasă, la 18 ani mi-am amintit de primul Stufstock, de Andreea care chiar avea 18 ani pe atunci, la Aproape de voi chiar m-am simţit bine (amintindu-mi şi senzaţia plăcută pe care mi-a lăsat-o piesa asta când a fost cântată la Folk frate de criză), la Ana, deşi am spus în treacăt că aş prefera-o pe Persefona (semimaneaua Folk frate), m-am trezit întrebându-mă câte litere îmi face plăcere să pun înainte de Ana, formând astfel alte prenume care înseamnă ceva important pentru mine. Aseară mă gândeam că între o literă şi trei litere aş prefera să adaug doar o literă. De dimineaţă mi-am dat seama că există şi cineva cu prenumele format din două litere+Ana. Prin urmare, în contexte diferite, prefer să o îmbunătăţesc pe Ana adăugându-i una, maxim două litere. S-o modific prin adăugarea a trei litere pare inutil şi de nedorit...
Nu prea a ieşit cronică de concert, a ieşit doar o poveste...
Am rămas de aseară cu impresia că aceste concerte folk sunt printre cele mai frumoase şi uşor de obţinut momente de viaţă. Aş avea nevoie şi de altceva pe lângă ele dar, decât să-mi consum toată energia regretând că nu se întâmplă şi altceva, încerc să accept această formă de bine incomplet şi să mă bucur de ea. Încerc să nu mai consider că e inutil să trăiesc din când în când pe o astfel de insulă...
Pentru că nu îmi mai place să car rucsacul prin cluburi, mi-am calculat timpul în aşa fel încât să trec pe acasă înainte de concert. Ajung, trec prin obişnuita serie de saluturi (Eugen, Mi, Sorin, oameni de pe carpaţi, oameni pe care nu mi-i aminteam, oameni pe care-i recunoşteam dar pe care nu mai ştiam cu ce ocazie i-am cunoscut), trec pe la bar şi apoi mă aşez la masă cu Sorin şi Ana. Cel puţin pe omul care m-a întâmpinat cu ceva de genul long time no see nu-mi aduc sub nicio formă aminte unde-l mai întâlnisem...
Se anunţa o seară calmă... Până începe concertul vorbim pe temele obişnuite (gen "scandalul" pe care l-am făcut în legătură cu Iron City, concertul Ţapinarilor, biciclete, antrenament pentru munte -pe tema asta s-ar putea să iau în serios ideea de a alerga în IOR pentru a-mi testa condiţia fizică-, ture carpaţi trecute şi viitoare). Nu ştiu cum mi-am amintit şi faza cu uşa de la El Grande Comandante aşa că ne-am amuzat puţin pe tema asta...
Sorin se mira că m-am reapucat de bere. Mirarea lui m-a pus pe gânduri ceva mai târziu. Mi-am dat seama că, în urmă cu nişte luni, încă eram convins că berea face din mine alt om. Următoarea fază am fost convins că voi fi alt om fără bere. Apoi mi-am dat seama că, cu sau fără bere, sunt acelaşi om. În situaţia asta, ştiind acum că nu este firesc să aştept miracole dinspre bere, mi-am dat seama că nu-i tragic nici dacă beau, nici dacă nu beau motiv pentru care îmi propun ca în viitor să beau bere sau suc, în funcţie de dispoziţia de moment.
La puţin timp după începerea concertului... apar 3 oameni care-mi aminteau de alţi 2 oameni cu care, într-o formă sau alta, am avut/ am relaţii tensionate... Culmea este că relaţia cea mai tensionată îmi era reamintită de doi oameni în timp ce relaţia mai calmă îmi era amintită, într-un mod mult mai plăcut, doar de o persoană. Deci 2-1 pentru rău... Mi se cam prăbuşise orizontul interior dar am încercat să las lucrurile să treacă... Mi-a reuşit asta într-o mică măsură, fiind suficient să-mi reapară în faţa ochilor persoana care semăna (din punctul meu de vedere, pur subiectiv) cu cineva ca să mă întristez... Şi aşa, am fost împărţit între calmul relativ şi starea de agitaţie surdă aproape tot concertul, până când respectivele persoane s-au retras pe rând din club.
M-am gândit să iau lucrurile aşa cum sunt, să accept eu în faţa mea că mă tulbură unele asemănări întâmplătoare şi, pentru situaţia în care aş fi ajuns să mă simt mult prea demolat pentru un astfel de context totuşi vesel, îmi propusesem să mă retrag din club dacă starea mea psihică s-ar fi înrăutăţit până la un nivel îngrijorător.
Casa cu prieteni a avut un recital scurt, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Au cântat câteva piese de-ale lor (Cine eşti tu?, Valeria, Nebunie...) câteva preluări de iarnă (care m-au lăsat rece), o preluare a preluării preluate şi de Omul cu şobolani. Chiar nu-mi imaginam că Anotimpuri (Vali Sterian) ar putea fi preluată de OCS.
În timpul recitalului o idee care suna destul de nostim: Le mulţumim celor care au asigurat baletul la piesa asta. Ei bine, eu aş fi înlocuit balet cu coregrafie dar, probabil, nici alegerea mea nu ar fi descris corect ce se întâmpla acolo. S-o lăsăm cum a picat! :D
Oricum, cu ocazia asta m-am gândit iar dacă aş exagera cu ceva dacă m-aş consulta cu Monica în legătură cu unele cuvinte pe care eu le percep cumva, sclavii DEX-ului le percep altcumva iar eu, din aceste artificiale războaie, ies supărat de fiecare dată... Deja am păţit-o de două ori în ultimele luni, cu empiric şi hipocondrie...
Recitalul celor care l-au înlocuit pe Alex Porro nu m-a impresionat în mod deosebit deşi, în timpul probelor de sunet, mi se părea interesant cum sună. Se pare că acele "vedenii" au influenţat puternic modul în care am perceput concertul...
Cel mai deosebit mi s-a părut de data asta recitalul dat de Cristian Stanciu şi Andrei Ivan. Aceştia, începând cu o mulţime de piese în engleză, preluări de la diverse trupe cândva celebre (dintre care mi-a lipsit preluarea din Nirvana pe care am tot sperat s-o ascult din nou), au continuat cu preluări româneşti care chiar au reuşit să mă bucure... La Ţurţuri metalici a mai apărut o undă de melancolie blegoasă, la 18 ani mi-am amintit de primul Stufstock, de Andreea care chiar avea 18 ani pe atunci, la Aproape de voi chiar m-am simţit bine (amintindu-mi şi senzaţia plăcută pe care mi-a lăsat-o piesa asta când a fost cântată la Folk frate de criză), la Ana, deşi am spus în treacăt că aş prefera-o pe Persefona (semimaneaua Folk frate), m-am trezit întrebându-mă câte litere îmi face plăcere să pun înainte de Ana, formând astfel alte prenume care înseamnă ceva important pentru mine. Aseară mă gândeam că între o literă şi trei litere aş prefera să adaug doar o literă. De dimineaţă mi-am dat seama că există şi cineva cu prenumele format din două litere+Ana. Prin urmare, în contexte diferite, prefer să o îmbunătăţesc pe Ana adăugându-i una, maxim două litere. S-o modific prin adăugarea a trei litere pare inutil şi de nedorit...
Nu prea a ieşit cronică de concert, a ieşit doar o poveste...
Am rămas de aseară cu impresia că aceste concerte folk sunt printre cele mai frumoase şi uşor de obţinut momente de viaţă. Aş avea nevoie şi de altceva pe lângă ele dar, decât să-mi consum toată energia regretând că nu se întâmplă şi altceva, încerc să accept această formă de bine incomplet şi să mă bucur de ea. Încerc să nu mai consider că e inutil să trăiesc din când în când pe o astfel de insulă...
marți, 2 noiembrie 2010
Una rea şi două bune...
Din păcate mă afectează mai mult cea rea, motiv pentru care îi voi dedica nişte rânduri în plus...
Era dimineaţă dar cu aproximativ o oră mai târziu faţă de ora ei. Mergeam spre serviciu nici senin, nici trist... Dar am văzut-o şi, în câteva secunde, mi s-au înecat toate corăbiile... Am văzut-o la un metru în spatele meu, puţin în lateral. Am privit-o o clipă apoi am întors capul şi mi-am văzut de drum. Cale de o scară rulantă am avut-o undeva în spatele meu. Apoi ne-am despărţit. Câteva secunde mai târziu am constatat că mi-a pierit pofta de mâncare aşa că am trecut deja trist pe lângă patiseria de unde mă aprovizionam cam în fiecare dimineaţă. Câţiva metri mai încolo am simţit din nou nevoia de un Red Bull. Speram să mă pot abţine dar... alerg spre metrou, constat că e plin, rămân pe peron şi, până la următorul, am trecut pe la automat. Deci nu voi putea bifa o nouă lună fără cofeină. Constat cu regret că scurtele întâlniri cu ea încă mă emoţionează puternic. Asta în ciuda faptului că singurele cuvinte pe care consideram că este decent să i le mai spun i le-am scris într-un sms, chiar de ziua mea. Mi-am dat seama în câteva clipe că ziua mea e stricată, că renunţ la concertul din Mojo, că o să-mi fie greu să-mi reţin lacrimile.
Nu-mi dau seama ce am gândit în secundele în care ea era aproape, ştiu doar cum am reacţionat. Mai ştiu şi că ziua mi-a fost într-adevăr stricată, că m-am concentrat destul de greu la ce aveam de făcut la birou, că, în lipsa unor bloguri cu veşti frumoase ziua ar fi fost mult mai urâtă.
Nu pot să suport ideea că cineva cu care, cândva, discutam multe lucruri, acum nu mai are nici cea mai vagă dorinţă să-mi vorbească în ciuda faptului că ne vedem destul de des. În acelaşi timp, nu sunt nici eu dispus să îmi schimb obiceiurile astfel încât să reduc şansele de a o revedea.
Dacă e să insist gândindu-mă că e vinovată pentru disconfortul pe care-l trăiesc când o văd aş aminti doar două momente concrete. În ambele situaţii i-am scris că, în condiţiile pe care le dorea ea, eu m-aş retrage din viaţa ei iar ea... a reuşit să mă convingă să rămân. Poate dacă plecam la timp din viaţa ei multe lucruri urâte (pentru care, în mare măsură, eu sunt vinovat) nu s-ar fi întâmplat... Edit: Şi totuşi, cam greu să o consider vinovată... Admiţând că aş fi putut să trăiesc ce trăia ea atunci, admiţând că aş fi putut alege să păstrez sau să alung pe cineva (de) lângă mine, aş fi ales să păstrez lângă mine acel om... Doar că, din motive pur subiective, alegerea ei nu mi-a picat mie bine...
Dincolo de speranţa mea, zadarnică probabil, că voi reuşi cândva să fiu relaxat când ea apare în drumul meu, rămân aceste noi şi noi emoţii pe care nu reuşesc să le analizez în căutarea unui sens...
Şi acum încerc să mă opresc cu povestea asta şi să trec la veştile bune de pe blogul lui Dragoş şi de pe cel al amicilor de la Folk Frate. Daţi click, citiţi, ascultaţi şi, dacă vă place, daţi un vot pentru Cristina Andrieş.
Edit: Şi dacă tot i-am amintit pe cei de la Casa cu prieteni, un playlist cu ei şi cu oamenii din Anotimpul 5 găsiţi aici. Asta ascult eu acum...
Era dimineaţă dar cu aproximativ o oră mai târziu faţă de ora ei. Mergeam spre serviciu nici senin, nici trist... Dar am văzut-o şi, în câteva secunde, mi s-au înecat toate corăbiile... Am văzut-o la un metru în spatele meu, puţin în lateral. Am privit-o o clipă apoi am întors capul şi mi-am văzut de drum. Cale de o scară rulantă am avut-o undeva în spatele meu. Apoi ne-am despărţit. Câteva secunde mai târziu am constatat că mi-a pierit pofta de mâncare aşa că am trecut deja trist pe lângă patiseria de unde mă aprovizionam cam în fiecare dimineaţă. Câţiva metri mai încolo am simţit din nou nevoia de un Red Bull. Speram să mă pot abţine dar... alerg spre metrou, constat că e plin, rămân pe peron şi, până la următorul, am trecut pe la automat. Deci nu voi putea bifa o nouă lună fără cofeină. Constat cu regret că scurtele întâlniri cu ea încă mă emoţionează puternic. Asta în ciuda faptului că singurele cuvinte pe care consideram că este decent să i le mai spun i le-am scris într-un sms, chiar de ziua mea. Mi-am dat seama în câteva clipe că ziua mea e stricată, că renunţ la concertul din Mojo, că o să-mi fie greu să-mi reţin lacrimile.
Nu-mi dau seama ce am gândit în secundele în care ea era aproape, ştiu doar cum am reacţionat. Mai ştiu şi că ziua mi-a fost într-adevăr stricată, că m-am concentrat destul de greu la ce aveam de făcut la birou, că, în lipsa unor bloguri cu veşti frumoase ziua ar fi fost mult mai urâtă.
Nu pot să suport ideea că cineva cu care, cândva, discutam multe lucruri, acum nu mai are nici cea mai vagă dorinţă să-mi vorbească în ciuda faptului că ne vedem destul de des. În acelaşi timp, nu sunt nici eu dispus să îmi schimb obiceiurile astfel încât să reduc şansele de a o revedea.
Dacă e să insist gândindu-mă că e vinovată pentru disconfortul pe care-l trăiesc când o văd aş aminti doar două momente concrete. În ambele situaţii i-am scris că, în condiţiile pe care le dorea ea, eu m-aş retrage din viaţa ei iar ea... a reuşit să mă convingă să rămân. Poate dacă plecam la timp din viaţa ei multe lucruri urâte (pentru care, în mare măsură, eu sunt vinovat) nu s-ar fi întâmplat... Edit: Şi totuşi, cam greu să o consider vinovată... Admiţând că aş fi putut să trăiesc ce trăia ea atunci, admiţând că aş fi putut alege să păstrez sau să alung pe cineva (de) lângă mine, aş fi ales să păstrez lângă mine acel om... Doar că, din motive pur subiective, alegerea ei nu mi-a picat mie bine...
Dincolo de speranţa mea, zadarnică probabil, că voi reuşi cândva să fiu relaxat când ea apare în drumul meu, rămân aceste noi şi noi emoţii pe care nu reuşesc să le analizez în căutarea unui sens...
Şi acum încerc să mă opresc cu povestea asta şi să trec la veştile bune de pe blogul lui Dragoş şi de pe cel al amicilor de la Folk Frate. Daţi click, citiţi, ascultaţi şi, dacă vă place, daţi un vot pentru Cristina Andrieş.
Edit: Şi dacă tot i-am amintit pe cei de la Casa cu prieteni, un playlist cu ei şi cu oamenii din Anotimpul 5 găsiţi aici. Asta ascult eu acum...
miercuri, 27 octombrie 2010
Casa cu prieteni - Nebunie
Mai scriam şi despre instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)
Ca şi în postarea trecută, iată piesa! :) Instrumentul apare câteva clipe, la început.
Ca şi în postarea trecută, iată piesa! :) Instrumentul apare câteva clipe, la început.
Casa cu prieteni - Unde e Targovistea
Scriam săptămâna trecută în cronica de concert despre momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?
Ei bine, iată piesa!
Zilele următoare, pentru cei care nu nimeresc singuri pe youtube, voi posta şi alte înregistrări din concert făcute de Luin, prelungirea tehnică a Casei cu prieteni, dacă îmi este permis să mă exprim aşa.
Ei bine, iată piesa!
Zilele următoare, pentru cei care nu nimeresc singuri pe youtube, voi posta şi alte înregistrări din concert făcute de Luin, prelungirea tehnică a Casei cu prieteni, dacă îmi este permis să mă exprim aşa.
duminică, 24 octombrie 2010
Folk de la o săptămână la alta...
Zilele trecute, partea folkistă a creierului meu s-a împărţit între două piese datorită concertului Casa cu prieteni la care urma să merg şi datorită invitaţiei la concertul Zoia Alecu pe care tocmai o primisem.
În rezumat, în capul meu s-au "războit" următoarele piese:
şi
Pentru Suntem vise am avut de ales din 3 variante, una de casă, una de plajă şi alta de concurs iar pentru Încă un tren, din multele variante posibile, am ales una în care se simte efortul pe care-l face Zoia pentru a comunica cu publicul amorţit, variantă filmată în ziua de 15 octombrie 2009, ziua în care am văzut-o pentru prima oară pe Mi... :)
Dar drumul e tot ce mai am?
În rezumat, în capul meu s-au "războit" următoarele piese:
şi
Pentru Suntem vise am avut de ales din 3 variante, una de casă, una de plajă şi alta de concurs iar pentru Încă un tren, din multele variante posibile, am ales una în care se simte efortul pe care-l face Zoia pentru a comunica cu publicul amorţit, variantă filmată în ziua de 15 octombrie 2009, ziua în care am văzut-o pentru prima oară pe Mi... :)
Dar drumul e tot ce mai am?
miercuri, 20 octombrie 2010
Casa cu prieteni a cântat în Mojo (19 octombrie 2010)
Facebook, anunţ de concert şi intenţia de a ajunge acolo. Aşa s-a născut postarea trecută.
Luni seară, conversaţie cu Sorin, stabilim întâlnirea înainte de concert.
Marţi, în timpul zilei, reuşeşte să se instaleze o lipsă de chef... Vine totuşi seara şi plec spre Universitate. Puţin mai devreme am văzut anunţul concertului Zoia Alecu din 26 octombrie din El Primer iar treaba asta m-a binedispus. Ajung la Universitate mult mai devreme decât stabilisem întâlnirea. În pasaj expoziţie legată de Solidaritatea poloneză. Casc ochii fără prea mult interes. A cam trecut pe lângă mine istoria, abia acum mai iau contact cu unele evenimente trecute...
Mă abordează un tip care făcea un sondaj. Accept să văd despre ce este vorba dar, după 2- 3 întrebări, a constatat că nu corespund profilului pe care-l căuta. Asta e! Tot nu aveam ce face cu minutele alea aşa că nu aveam nimic împotrivă să stăm mai mult de vorbă. Îmi mulţumeşte pentru timpul acordat apoi ne vedem fiecare de treabă.
Oricum, faza asta cu sondajul mi-a amintit de o fază asemănătoare petrecută în urmă cu nişte săptămâni. Atunci, în timp ce mergeam spre o patiserie, destul de înfometat fiind, mă abordează un astfel de operator de sondaje. Îi spun scurt că nu am timp şi-mi văd de drum. Omul mă însoţeşte câţiva metri şi insistă să-i acord câteva minute. Îi spun la fel de scurt că asta-i hărţuire iar răspunsul este un plângăcios Da de ceeee? moment în care împing degetul spre pieptul lui, îi mai spun odată că mă hărţuieşte, cu un ton mai ferm probabil, apoi îmi văd de drum.
Şi atunci, şi acum, am analizat câteva minute mai târziu faza. Atunci mi-am dat seama că este posibil să fi fost mai dur decât era cazul, gândindu-mă că omul nu făcea altceva decât să persevereze apropiindu-şi astfel realizarea planului de x sondaje/zi pe care bănuiesc că i-l impunea angajatorul. Practic, fără să fi avut un motiv puternic, mi-am spus punctul de vedere fără să ţin cont de celălalt.
Acum, poate şi din cauza contextului puţin diferit, consider că am reacţionat mult mai bine.
Urc la suprafaţă, spre gardul Muzeului de Istorie (loc în care, cu ani în urmă, mă întâlnam cu Mirela, fiinţă cu care puteam purta conversaţii destul de faine şi care, o vreme, venea şi în Preoteasa la 3 ceasuri bune) şi am surpriza să văd că Sorin ajunsese la rândul lui cu câteva minute mai devreme. Pornim spre Mojo, ajungem mult prea devreme aşa că bântuim un pic pe străzi şi vorbim despre folk, teatru, munţi, biciclete...
Sună Mădălina, rămâne să ne vedem mai târziu şi, mai degrabă întâmplător, ne vedem cu ea şi cu omul care o însoţea chiar în faţa clubului. Pentru că subsolul nu se deschisese încă am stat o vreme sus. Apare şi Nicoleta, altă fiinţă de pe carpaţi.
Odată coborâţi în subsol unde, aşa cum mă aşteptam, ne întâmpină Edy, ne spune cam pe unde ne putem aşeza (am apreciat mereu chestia asta, indiferent dacă gestul era făcut de Edy, de altcineva din echipa E- Folk sau de oameni care organizau alte concerte), Nicoleta dispare de lângă noi, revine mai târziu spunând că preferă să stea în altă parte. Rămânem 4, într-o poziţie pe care, la alt concert, poate nu m-aş fi simţit în largul meu. Dar la Casa cu prieteni mi s-a părut tare fain să stăm chiar lângă scenă, pe şirul puţin oblic din zona instalaţiei de sunet (despre care mi se spusese de mult că este foarte competentă şi care a fost apreciată şi de Sorin ca fiind mai bună decât instalaţia din El Primer unde ascultase cu ceva vreme în urmă aceiaşi Casă cu prieteni). S-a nimerit ca eu să stau chiar lângă scenă.
Bem (până la final am făcut un amestec de apă tonică şi bere pentru că aşa a fost să fie; m-am lămurit că a renunţa definitiv şi iremediabil la alcool şi cofeină este dificil şi, uneori, frustrant; totuşi, a reduce ocaziile cu care consumi aşa ceva mi se pare de dorit şi realizabil -cel puţin în cazul meu, folosindu-mă de un motiv serios- aşa că o stare mai ciudată sâmbătă mi s-a părut un motiv acceptabil pentru un suc cu cofeină iar ieri a fost cumva o ocazie aniversară, acceptabilă pentru o bere), discutăm, apar treptat şi oamenii din Casa cu prieteni, Mi vine să ne salute (din nou genul de gest pe care l-am apreciat de când l-am observat la Ştefan Tivodar care, apropo, are concert pe 31 octombrie încă nu ştiu unde dar se va anunţa pe tivodar.ro cu siguranţă). Numărul mare de instrumente de pe scenă ne pune puţin pe gânduri... O întreb pe Mi dacă sunt şi debutanţi care vor cânta şi-mi spune că nu sunt chiar deloc debutanţi, atrăgându-mi atenţia în special spre doi băieţi care aveau să cânte mai târziu câteva piese.
În public, mulţime de chipuri cunoscute din poze de pe Facebook...
Surpriză! Apare Alexandru (stefalexe pe carpaţi), rămâne lângă noi, pare plăcut surprins că eram acolo mai mulţi carpatişti şi se miră că nu i-a recunoscut din prima aşa cum a făcut cu noi (eu şi Daniel) când ne-am întâlnit în Sinaia, nu mai ştiu exact în ce primăvară... Se miră şi de cele doar două zile de munte pe care le-am adunat eu anul acesta...
Vine şi clipa în care, de la dreapta la stânga, Mi, Sânziana şi Dragoş urcă pe scenă. Încep cu Cântec de speranţă (am senzaţia că sunt mulţi oameni care apreciază mesajul din piesa asta) şi continuă cu un amestec de piese proprii, piese din folclorul montan (dacă îmi este permis să mă exprim aşa) şi preluări. Printre preluări, Condamnarea la toamnă a lui Emeric Imre. Pe Doi nebuni s-a aşezat pe capul meu un pic de melancolie blegoasa, moment în care mi-am dat seama de două lucruri:
-sunt foarte puţini oamenii care-mi crează melancolii, motiv pentru care unele persoane mi le amintesc mai des
-un motiv pentru care am ocolit serile de folk în ultimele luni este încercarea de evitare a acestor stări melancolice
Finalul primei părţi a concertului Casa cu prieteni, Mi are grijă să anunţe că vor reveni mai târziu. Specialista în comunicare din ea şi-a spus cuvântul şi de data asta. Sunt de părere că este destul de vizibil faptul că a făcut studii în domeniu.
Câteva minute mai târziu simt nevoia să scot notesul. Urcă pe scenă o fată cu chitara, eram convins că am mai văzut-o cândva cântând, tot în Mojo. Atunci venise cu trupa (încă două fete), acum a cântat singură. M-am lămurit că amintirile mele erau corecte, această fată (Ana Dumitru) cântase în primăvară în pauza concertului Maria Gheorghiu şi fusese foarte promiţător prezentată de aceasta. Impresia bună lăsată de atunci s-a confirmat şi aseară. Ana Dumitru a avut un recital cu 6 piese dintre care una, Paiaţa, compoziţie proprie. Mi-am amintit-o tot de atunci, de când cu Maria Gheorghiu. În rest, piese fain alese, interpretate într-un stil destul de apropiat de interpretarea originală: Taina (Ecoul), Tu (Conexiuni), Floare de vârtej (Maria Gheorghiu, piesă interpretată de Ana Dumitru cu capodastru; mă întreb dacă foloseşte şi Maria Gheorghiu capodastru pe piesa asta dar, în caz că nu e aşa, ştiut fiind faptul că unele piese sunt aproape imposibil de cântat fără capodastru, prezenţa acestui accesoriu nu prezintă, după părerea mea, o dovadă a faptului că omul respectiv ştie puţină chitară), Trei galoşi (Zoia Alecu, piesa asta chiar i-a ieşit bine Anei Dumitru) şi Opreşte-mă la tine. Sper că i-am reţinut corect numele fetei, în caz contrar aş aprecia dacă cineva m-ar corecta. :)
După ea s-au urcat pe scenă cei doi tipi de care spunea Mi: Cristian Stanciu şi Andrei Ivan (numele celor doi le-am adăugat pe 31 octombrie 2010, mulţumită zeului etichetă de pe Facebook). Prezenţe scenice plăcute, amândoi ştiu bine chitară, au ales şi piese foarte cunoscute. Mi-au plăcut mai ales când au cântat The Man Who Sold The World (Nirvana).
A urmat un interval în care nu mai ştiam exact pentru ce concert venisem aici... Pentru prima dată am avut ocazia să ascult Anotimpul 5. O armată întreagă, 6 oameni, 2 chitări, percuţie, clape, vioară, voce şi mici instrumente de zdrăngănit. Pe tricoul fetei cu vocea, care am avut senzaţia că a avut intervenţii destul de rare, o referire la redescoperim Bucureştiul sau ceva de genul acesta... Am văzut dimineaţă expoziţia de la Victoriei şi mi-am amintit... Totuşi, Google nu mă ajută să pun aici şi link-ul potrivit.
S-au cântat piese apropiate de folk cu texte mai mult sau mai puţin blegoase dar şi piese cunoscute din rock-ul românesc: Mistreţul, Tanţa, Telefonul nu mai sună...
"Ţi-aminteşti de ea pe stradă
Dacă-ţi nimereşte-n cale
Câteodată altă fată
Amintind de ea"
Spre final s-a auzit şi o piesă supercunoscută din folk, Ce bine că eşti. Ca prezenţă scenică mi s-au părut fenomenali. Mi s-a părut foarte fain tipul cu vioara (poate unde sunt şi eu mai atent la acest instrument de când cu Alex Nichita) care a preferat de câteva ori să se aşeze în fund pe marginea scenei şi să cânte de acolo.
Pe recitalul Anotimpul 5 şi publicul a fost altfel, mult mai dinamic, mai plăcut, mai bun subiect pentru fotografii deloc puţini din sală. Chiar am fost încântat când am văzut că fotografii sunt pe fază şi îndreaptă obiectivele în direcţia potrivită după ce în restul timpului erau cu obiectivele doar spre scenă. Mi-am amintit de o tură în Bucegi în care am avut un episod cu un urs, ocazie cu care l-am cunoscut pe Răzvan, unul dintre cei care au făcut spectacol in public. Deşi nu am mai vorbit de la tura aia mă bucur să-l revăd din când în când în cluburi, la seri folk. Mi-am dat seama aseară că este genul de om de la care mi-ar plăcea să împrumut firescul gesturilor, indiferent dacă este vorba de făcut o fotografie, de dans sau de cine ştie ce altă mişcare. Probabil îl voi observa şi cu altă ocazie în speranţa că voi reuşi să preiau cu timpul măcar o parte din naturaleţea lui. Să sper că voi ajunge să-l egalez în naturaleţe este nerealist, am citit despre asta într-o grămadă de cărţi...
Cred că era aproape miezul nopţii când Casa cu prieteni a urcat din nou pe scenă. Din nou piese de-ale lor, piese de munte, încă o preluare Emeric Imre... Noapte de unul singur... Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii... Amestec ciudat de blegeală cu plăcere... Casa cu prieteni nu a putut să termine prea uşor recitalul. Până la urmă Dragoş, mulţumind trupei care i-a cântat "în deschidere" a încheiat concertul cu un recital scurt şi cuprinzător. Pardon, pardon, e rândul meu... prima dată când ascult live piesa asta... Sună mult mai drăguţ live decât ascultată acasă. :)
Din cele spuse de Edy după concert Casa cu prieteni va cânta din nou în Mojo peste câteva săptămâni. Pe 9 noiembrie am înţeles că sunt programaţi Ţapinarii, într-una din săptămânile următoare e programat Ducu Bertzi (nu am reţinut data dar sună interesant, zic eu, un concert de club Ducu Bertzi). Nu mai sunt multe concerte până la finalul anului aşa că, dacă tot mi-am revenit din moarte clinică (nu vă panicaţi, e o glumă :D; Edy spunea că, din punctul lui de vedere, în lunile în care am lipsit de la evenimente, am fost ca şi mort :P) sper să ajung la câteva dintre ele. Marţea viitoare, deşi aş reveni în Mojo, mă atrage irezistibil Zoia Alecu aşa că voi merge acolo, în El Primer Comandante.
După concert a urmat o scurtă discuţie despre unele chestii întâmplate prin lumea folk apoi m-am retras cu Sorin spre casă. La 1:30 (sau unu şi jumătate) m-am culcat... Bine că nu m-am culcat la 2 că eram iar întrebat dacă una nu-mi ajunge. :))
Cred că vor apărea pe youtube filmări de la concert. Încerc să le găsesc şi să le împart cu acei câţiva oameni care trec pe aici cu plăcere (sper eu).
Later edit:
Ştiam eu că sunt chestii uitate dar importante... Mergând de la birou către casă mi-am mai amintit câte ceva...
-instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)
-momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?
-prezenţa în club a omului în vârstă pe care l-am reţinut din filmările făcute de Mi, Sânziana şi Dragoş în Diham. Nu ştiu exact cine e dar pare o persoană interesantă. :)
-am scăpat cu viaţă! Nici Mi, nici Edy nu au avut motiv să mă omoare! :))
-am ajuns totuşi la timp la concert pentru că luni dimineaţă am primit un telefon şi am aflat că se schimbă programul meu pentru marţi. A fost tare bine aşa deşi, în caz că nu se schimba nimic, nu pierdeam decât foarte puţin din concert. Nu ştiu dacă a fost întâmplare sau altceva dar sunt foarte mulţumit că am primit acel telefon.
-cineva se minuna de faptul că mă cunoaşte multă lume... de unde s-o fi tras concluzia asta nu-mi dau seama exact dar am constatat şi eu în ultimii doi ani că încep să mă recunoască oamenii care frecventează locuri care-mi plac şi mie
-văzându-l pe Banderas mi-am adus aminte de momentul în care nu-mi mai aminteam de numele lui şi, cu ocazia respectivă, mi-am dat seama că m-am depărtat de folk cam de mult şi mi-am propus să revin în cluburi
-cu siguranţă încă sunt lucruri interesante de spus dar... poate mai editez şi mâine dacă mă va ajuta memoria
Luni seară, conversaţie cu Sorin, stabilim întâlnirea înainte de concert.
Marţi, în timpul zilei, reuşeşte să se instaleze o lipsă de chef... Vine totuşi seara şi plec spre Universitate. Puţin mai devreme am văzut anunţul concertului Zoia Alecu din 26 octombrie din El Primer iar treaba asta m-a binedispus. Ajung la Universitate mult mai devreme decât stabilisem întâlnirea. În pasaj expoziţie legată de Solidaritatea poloneză. Casc ochii fără prea mult interes. A cam trecut pe lângă mine istoria, abia acum mai iau contact cu unele evenimente trecute...
Mă abordează un tip care făcea un sondaj. Accept să văd despre ce este vorba dar, după 2- 3 întrebări, a constatat că nu corespund profilului pe care-l căuta. Asta e! Tot nu aveam ce face cu minutele alea aşa că nu aveam nimic împotrivă să stăm mai mult de vorbă. Îmi mulţumeşte pentru timpul acordat apoi ne vedem fiecare de treabă.
Oricum, faza asta cu sondajul mi-a amintit de o fază asemănătoare petrecută în urmă cu nişte săptămâni. Atunci, în timp ce mergeam spre o patiserie, destul de înfometat fiind, mă abordează un astfel de operator de sondaje. Îi spun scurt că nu am timp şi-mi văd de drum. Omul mă însoţeşte câţiva metri şi insistă să-i acord câteva minute. Îi spun la fel de scurt că asta-i hărţuire iar răspunsul este un plângăcios Da de ceeee? moment în care împing degetul spre pieptul lui, îi mai spun odată că mă hărţuieşte, cu un ton mai ferm probabil, apoi îmi văd de drum.
Şi atunci, şi acum, am analizat câteva minute mai târziu faza. Atunci mi-am dat seama că este posibil să fi fost mai dur decât era cazul, gândindu-mă că omul nu făcea altceva decât să persevereze apropiindu-şi astfel realizarea planului de x sondaje/zi pe care bănuiesc că i-l impunea angajatorul. Practic, fără să fi avut un motiv puternic, mi-am spus punctul de vedere fără să ţin cont de celălalt.
Acum, poate şi din cauza contextului puţin diferit, consider că am reacţionat mult mai bine.
Urc la suprafaţă, spre gardul Muzeului de Istorie (loc în care, cu ani în urmă, mă întâlnam cu Mirela, fiinţă cu care puteam purta conversaţii destul de faine şi care, o vreme, venea şi în Preoteasa la 3 ceasuri bune) şi am surpriza să văd că Sorin ajunsese la rândul lui cu câteva minute mai devreme. Pornim spre Mojo, ajungem mult prea devreme aşa că bântuim un pic pe străzi şi vorbim despre folk, teatru, munţi, biciclete...
Sună Mădălina, rămâne să ne vedem mai târziu şi, mai degrabă întâmplător, ne vedem cu ea şi cu omul care o însoţea chiar în faţa clubului. Pentru că subsolul nu se deschisese încă am stat o vreme sus. Apare şi Nicoleta, altă fiinţă de pe carpaţi.
Odată coborâţi în subsol unde, aşa cum mă aşteptam, ne întâmpină Edy, ne spune cam pe unde ne putem aşeza (am apreciat mereu chestia asta, indiferent dacă gestul era făcut de Edy, de altcineva din echipa E- Folk sau de oameni care organizau alte concerte), Nicoleta dispare de lângă noi, revine mai târziu spunând că preferă să stea în altă parte. Rămânem 4, într-o poziţie pe care, la alt concert, poate nu m-aş fi simţit în largul meu. Dar la Casa cu prieteni mi s-a părut tare fain să stăm chiar lângă scenă, pe şirul puţin oblic din zona instalaţiei de sunet (despre care mi se spusese de mult că este foarte competentă şi care a fost apreciată şi de Sorin ca fiind mai bună decât instalaţia din El Primer unde ascultase cu ceva vreme în urmă aceiaşi Casă cu prieteni). S-a nimerit ca eu să stau chiar lângă scenă.
Bem (până la final am făcut un amestec de apă tonică şi bere pentru că aşa a fost să fie; m-am lămurit că a renunţa definitiv şi iremediabil la alcool şi cofeină este dificil şi, uneori, frustrant; totuşi, a reduce ocaziile cu care consumi aşa ceva mi se pare de dorit şi realizabil -cel puţin în cazul meu, folosindu-mă de un motiv serios- aşa că o stare mai ciudată sâmbătă mi s-a părut un motiv acceptabil pentru un suc cu cofeină iar ieri a fost cumva o ocazie aniversară, acceptabilă pentru o bere), discutăm, apar treptat şi oamenii din Casa cu prieteni, Mi vine să ne salute (din nou genul de gest pe care l-am apreciat de când l-am observat la Ştefan Tivodar care, apropo, are concert pe 31 octombrie încă nu ştiu unde dar se va anunţa pe tivodar.ro cu siguranţă). Numărul mare de instrumente de pe scenă ne pune puţin pe gânduri... O întreb pe Mi dacă sunt şi debutanţi care vor cânta şi-mi spune că nu sunt chiar deloc debutanţi, atrăgându-mi atenţia în special spre doi băieţi care aveau să cânte mai târziu câteva piese.
În public, mulţime de chipuri cunoscute din poze de pe Facebook...
Surpriză! Apare Alexandru (stefalexe pe carpaţi), rămâne lângă noi, pare plăcut surprins că eram acolo mai mulţi carpatişti şi se miră că nu i-a recunoscut din prima aşa cum a făcut cu noi (eu şi Daniel) când ne-am întâlnit în Sinaia, nu mai ştiu exact în ce primăvară... Se miră şi de cele doar două zile de munte pe care le-am adunat eu anul acesta...
Vine şi clipa în care, de la dreapta la stânga, Mi, Sânziana şi Dragoş urcă pe scenă. Încep cu Cântec de speranţă (am senzaţia că sunt mulţi oameni care apreciază mesajul din piesa asta) şi continuă cu un amestec de piese proprii, piese din folclorul montan (dacă îmi este permis să mă exprim aşa) şi preluări. Printre preluări, Condamnarea la toamnă a lui Emeric Imre. Pe Doi nebuni s-a aşezat pe capul meu un pic de melancolie blegoasa, moment în care mi-am dat seama de două lucruri:
-sunt foarte puţini oamenii care-mi crează melancolii, motiv pentru care unele persoane mi le amintesc mai des
-un motiv pentru care am ocolit serile de folk în ultimele luni este încercarea de evitare a acestor stări melancolice
Finalul primei părţi a concertului Casa cu prieteni, Mi are grijă să anunţe că vor reveni mai târziu. Specialista în comunicare din ea şi-a spus cuvântul şi de data asta. Sunt de părere că este destul de vizibil faptul că a făcut studii în domeniu.
Câteva minute mai târziu simt nevoia să scot notesul. Urcă pe scenă o fată cu chitara, eram convins că am mai văzut-o cândva cântând, tot în Mojo. Atunci venise cu trupa (încă două fete), acum a cântat singură. M-am lămurit că amintirile mele erau corecte, această fată (Ana Dumitru) cântase în primăvară în pauza concertului Maria Gheorghiu şi fusese foarte promiţător prezentată de aceasta. Impresia bună lăsată de atunci s-a confirmat şi aseară. Ana Dumitru a avut un recital cu 6 piese dintre care una, Paiaţa, compoziţie proprie. Mi-am amintit-o tot de atunci, de când cu Maria Gheorghiu. În rest, piese fain alese, interpretate într-un stil destul de apropiat de interpretarea originală: Taina (Ecoul), Tu (Conexiuni), Floare de vârtej (Maria Gheorghiu, piesă interpretată de Ana Dumitru cu capodastru; mă întreb dacă foloseşte şi Maria Gheorghiu capodastru pe piesa asta dar, în caz că nu e aşa, ştiut fiind faptul că unele piese sunt aproape imposibil de cântat fără capodastru, prezenţa acestui accesoriu nu prezintă, după părerea mea, o dovadă a faptului că omul respectiv ştie puţină chitară), Trei galoşi (Zoia Alecu, piesa asta chiar i-a ieşit bine Anei Dumitru) şi Opreşte-mă la tine. Sper că i-am reţinut corect numele fetei, în caz contrar aş aprecia dacă cineva m-ar corecta. :)
După ea s-au urcat pe scenă cei doi tipi de care spunea Mi: Cristian Stanciu şi Andrei Ivan (numele celor doi le-am adăugat pe 31 octombrie 2010, mulţumită zeului etichetă de pe Facebook). Prezenţe scenice plăcute, amândoi ştiu bine chitară, au ales şi piese foarte cunoscute. Mi-au plăcut mai ales când au cântat The Man Who Sold The World (Nirvana).
A urmat un interval în care nu mai ştiam exact pentru ce concert venisem aici... Pentru prima dată am avut ocazia să ascult Anotimpul 5. O armată întreagă, 6 oameni, 2 chitări, percuţie, clape, vioară, voce şi mici instrumente de zdrăngănit. Pe tricoul fetei cu vocea, care am avut senzaţia că a avut intervenţii destul de rare, o referire la redescoperim Bucureştiul sau ceva de genul acesta... Am văzut dimineaţă expoziţia de la Victoriei şi mi-am amintit... Totuşi, Google nu mă ajută să pun aici şi link-ul potrivit.
S-au cântat piese apropiate de folk cu texte mai mult sau mai puţin blegoase dar şi piese cunoscute din rock-ul românesc: Mistreţul, Tanţa, Telefonul nu mai sună...
"Ţi-aminteşti de ea pe stradă
Dacă-ţi nimereşte-n cale
Câteodată altă fată
Amintind de ea"
Spre final s-a auzit şi o piesă supercunoscută din folk, Ce bine că eşti. Ca prezenţă scenică mi s-au părut fenomenali. Mi s-a părut foarte fain tipul cu vioara (poate unde sunt şi eu mai atent la acest instrument de când cu Alex Nichita) care a preferat de câteva ori să se aşeze în fund pe marginea scenei şi să cânte de acolo.
Pe recitalul Anotimpul 5 şi publicul a fost altfel, mult mai dinamic, mai plăcut, mai bun subiect pentru fotografii deloc puţini din sală. Chiar am fost încântat când am văzut că fotografii sunt pe fază şi îndreaptă obiectivele în direcţia potrivită după ce în restul timpului erau cu obiectivele doar spre scenă. Mi-am amintit de o tură în Bucegi în care am avut un episod cu un urs, ocazie cu care l-am cunoscut pe Răzvan, unul dintre cei care au făcut spectacol in public. Deşi nu am mai vorbit de la tura aia mă bucur să-l revăd din când în când în cluburi, la seri folk. Mi-am dat seama aseară că este genul de om de la care mi-ar plăcea să împrumut firescul gesturilor, indiferent dacă este vorba de făcut o fotografie, de dans sau de cine ştie ce altă mişcare. Probabil îl voi observa şi cu altă ocazie în speranţa că voi reuşi să preiau cu timpul măcar o parte din naturaleţea lui. Să sper că voi ajunge să-l egalez în naturaleţe este nerealist, am citit despre asta într-o grămadă de cărţi...
Cred că era aproape miezul nopţii când Casa cu prieteni a urcat din nou pe scenă. Din nou piese de-ale lor, piese de munte, încă o preluare Emeric Imre... Noapte de unul singur... Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii... Amestec ciudat de blegeală cu plăcere... Casa cu prieteni nu a putut să termine prea uşor recitalul. Până la urmă Dragoş, mulţumind trupei care i-a cântat "în deschidere" a încheiat concertul cu un recital scurt şi cuprinzător. Pardon, pardon, e rândul meu... prima dată când ascult live piesa asta... Sună mult mai drăguţ live decât ascultată acasă. :)
Din cele spuse de Edy după concert Casa cu prieteni va cânta din nou în Mojo peste câteva săptămâni. Pe 9 noiembrie am înţeles că sunt programaţi Ţapinarii, într-una din săptămânile următoare e programat Ducu Bertzi (nu am reţinut data dar sună interesant, zic eu, un concert de club Ducu Bertzi). Nu mai sunt multe concerte până la finalul anului aşa că, dacă tot mi-am revenit din moarte clinică (nu vă panicaţi, e o glumă :D; Edy spunea că, din punctul lui de vedere, în lunile în care am lipsit de la evenimente, am fost ca şi mort :P) sper să ajung la câteva dintre ele. Marţea viitoare, deşi aş reveni în Mojo, mă atrage irezistibil Zoia Alecu aşa că voi merge acolo, în El Primer Comandante.
După concert a urmat o scurtă discuţie despre unele chestii întâmplate prin lumea folk apoi m-am retras cu Sorin spre casă. La 1:30 (sau unu şi jumătate) m-am culcat... Bine că nu m-am culcat la 2 că eram iar întrebat dacă una nu-mi ajunge. :))
Cred că vor apărea pe youtube filmări de la concert. Încerc să le găsesc şi să le împart cu acei câţiva oameni care trec pe aici cu plăcere (sper eu).
Later edit:
Ştiam eu că sunt chestii uitate dar importante... Mergând de la birou către casă mi-am mai amintit câte ceva...
-instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)
-momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?
-prezenţa în club a omului în vârstă pe care l-am reţinut din filmările făcute de Mi, Sânziana şi Dragoş în Diham. Nu ştiu exact cine e dar pare o persoană interesantă. :)
-am scăpat cu viaţă! Nici Mi, nici Edy nu au avut motiv să mă omoare! :))
-am ajuns totuşi la timp la concert pentru că luni dimineaţă am primit un telefon şi am aflat că se schimbă programul meu pentru marţi. A fost tare bine aşa deşi, în caz că nu se schimba nimic, nu pierdeam decât foarte puţin din concert. Nu ştiu dacă a fost întâmplare sau altceva dar sunt foarte mulţumit că am primit acel telefon.
-cineva se minuna de faptul că mă cunoaşte multă lume... de unde s-o fi tras concluzia asta nu-mi dau seama exact dar am constatat şi eu în ultimii doi ani că încep să mă recunoască oamenii care frecventează locuri care-mi plac şi mie
-văzându-l pe Banderas mi-am adus aminte de momentul în care nu-mi mai aminteam de numele lui şi, cu ocazia respectivă, mi-am dat seama că m-am depărtat de folk cam de mult şi mi-am propus să revin în cluburi
-cu siguranţă încă sunt lucruri interesante de spus dar... poate mai editez şi mâine dacă mă va ajuta memoria
vineri, 15 octombrie 2010
Casa cu prieteni cântă în Mojo
Marţi 19 octombrie 2010, mare concert mare în Club Mojo. Detaliile le-am aflat de pe profilul FaceBook al Mihaelei chiar aseară, fiind reconfirmate de invitaţia obişnuită primită de la E-Folk (în care, dintr-o eroare, data concertului este anunţată greşit) şi pe site-ul oficial E-Folk unde, din păcate, imediat după ce am citit despre concert am văzut un nou articol care m-a întristat un pic. Dar nu despre acest articol vreau să vorbesc, îl găsiţi şi singuri dacă vă interesează iar eu deja mi-am spus părerea acolo.
Vreau să spun că, după ce am ratat două concerte Casa cu prieteni (cel din El Primer Comandante, club pe care l-am vizitat câteva săptămâni mai târziu şi în care, în ciuda unor mici încurcături, m-am simţit bine şi concertul de la Zilele Bucureştiului) am comentat, glumind, că dacă nu ajung nici marţi în Mojo mă omoară atât Mi cât şi Edi. :) Prin urmare, sper să ne vedem pe acolo...
Mă mai tenta să fac o comparaţie între Casa cu prieteni şi altă casă dar... încerc să nu stric bunătate de postare cu tristeţi...
Pentru că, vreau- nu vreau, îmi amintesc de singurul recital Casa cu prieteni la care am asistat, nu pot încheia fără a aşeza aici un fragment din acel concert, o preluare care a sunat atât de bine atunci încât o împart şi cu voi.
vineri, 17 septembrie 2010
Concerte...
Later edit: sâmbătă, 17:00, pe str. Franceză, cu ocazia Zilelor Bucureştiului, cântare Casa cu prieteni. Mă bucur să anunţ asta. Aproape sigur voi fi acolo să îi ascult din nou pe aceşti oameni faini.
Azi mi-au reţinut atenţia două concerte, unul de azi, unul din 12 noiembrie 2010.
Încep cu concertul Alinei Manole de azi, de la Clubul Ţăranului, de la ora 21:30. Detaliile le găsiţi aici. Mi-ar plăcea să ajung şi eu, în sfârşit, la un concert Alina Manole (până acum am ascultat-o live doar în festivaluri sau în cadrul serilor Folk frate din Iron City) dar nu se ştie ce schimbări de dorinţe şi stări se vor petrece până diseară. Prin urmare, deşi merită cu siguranţă, nu garantez că voi ajunge acolo.
Iar pe 12 noiembrie (îi mulţumesc lui Andrei pentru offline-ul în care mă anunţa că Darkwave este continuatorul pentru First Romanian Darkfest), pentru oamenii care ascultă chestii mai negre, Darkwave.Ro Festival 2010. Nici la acesta nu sunt convins că voi ajunge dar, după experienţa plăcută cu First Romanian Darkfest (unde îi ascultasem pentru prima dată pe cei din Negru Latent), mă gândesc să văd, vorba unei clasice în viaţă, cum stau cu bănuţii apoi să decid dacă îmi iau sau nu bilet. Detalii despre festival, aici.
Iar cu titlu de obsesie muzicală a dimineţii:
Azi mi-au reţinut atenţia două concerte, unul de azi, unul din 12 noiembrie 2010.
Încep cu concertul Alinei Manole de azi, de la Clubul Ţăranului, de la ora 21:30. Detaliile le găsiţi aici. Mi-ar plăcea să ajung şi eu, în sfârşit, la un concert Alina Manole (până acum am ascultat-o live doar în festivaluri sau în cadrul serilor Folk frate din Iron City) dar nu se ştie ce schimbări de dorinţe şi stări se vor petrece până diseară. Prin urmare, deşi merită cu siguranţă, nu garantez că voi ajunge acolo.
Iar pe 12 noiembrie (îi mulţumesc lui Andrei pentru offline-ul în care mă anunţa că Darkwave este continuatorul pentru First Romanian Darkfest), pentru oamenii care ascultă chestii mai negre, Darkwave.Ro Festival 2010. Nici la acesta nu sunt convins că voi ajunge dar, după experienţa plăcută cu First Romanian Darkfest (unde îi ascultasem pentru prima dată pe cei din Negru Latent), mă gândesc să văd, vorba unei clasice în viaţă, cum stau cu bănuţii apoi să decid dacă îmi iau sau nu bilet. Detalii despre festival, aici.
Iar cu titlu de obsesie muzicală a dimineţii:
luni, 30 august 2010
Concert Casa cu prieteni
31 august 2010, ora 21:00, în El Primer Comandante (Str. Sf. Ştefan nr. 13, Bucureşti), Casa cu prieteni are un nou concert.
Afişul:
Harta zonei în care se află clubul, aici.
Surse: Mi, Sorin şi site-ul EPC.
Din păcate se pare că nu voi putea ajunge la concert dar oricum vi-l recomand cu toată căldura verii ce, pare-se, tocmai a trecut.
marți, 3 august 2010
Obsesia muzicală a dimineţii
Casa cu prieteni, E toamnă:
O altă interpretare, în varianta Sânziana cu Mi, mi se pare că se aude mult mai bine:
O altă interpretare, în varianta Sânziana cu Mi, mi se pare că se aude mult mai bine:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
